Fericirea nu cere trofee

Aduceţi-vă aminte: există multe căi spre fericire, iar cele mai multe dintre ele nu au la capăt un trofeu.

Shojiro Koyama

Prigoniţi-i pe sfinţii şi eroii Românilor!

Marele Mircea Vulcănescu (1904-1952) zicea, în Dimensiunea românească a existenţei: „România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o”.

Este în acest cuvânt adevăr, înţelepciune, durere.
Pe de-o parte, Mircea Vulcănescu aminteşte – atât de uitat acest adevăr! – că România este veşnică, este dincolo de existenţa sau nu a ceea ce astăzi numim (atât de nepotrivit!) „stat român”. Pentru că atâta vreme cât există Români există România, pentru că oriunde este un Român (Român, Român!) există o Românie. Statul este o formă de manifestare a României, necesară pentru o mai deplină viaţă românească dacă este românesc, dăunător vieţii naţionale atunci când este anti-românesc. Prin Moldova şi Muntenia, prin Românii de pretutindeni, exista înainte de 1848 o Românie, aşa cum exista o Românime.
Pe de altă parte, Mircea Vulcănescă ştie – şi reaminteşte – că orice neam, orice naţiune, se defineşte prin felul în care trăieşte. Aici intră totul: Credinţă, cântece, structuri sociale, sculptură şi orice alte forme de artă, meşteşuguri, legende, basme, arte marţiale, creşterea vitelor… totul, atât în ceea ce este comun cu alte neamuri sau naţiuni, cât şi în ceea ce este specific, unic, particular, endemic.
Sunt, în cultura sau trăirea unei naţiuni, elemente având importanţă felurită. Unele sunt cu totul trecătoare, sunt amănunte fără vreo greutate în ceea ce înseamnă naţiunea. Altele, dimpotrivă, sunt definitorii, fără ele pierzându-se ceea ce este esenţial
Iar Mircea Vulcănescu proclamă, categoric, ruptura dintre cultura veche românească şi cea livrescă, impusă oficial după 1848.

Dar începuturile rupturii sunt, desigur, vechi.
Ele sunt făcute în Muntenia şi Moldova de fanariotism, adus aici sub influenţa extremismului grecesc – infiltrat în cele două ţări din secolul al XVII-lea. În Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş începuturile rupturii sunt făcute de uniatism, proces de imperialism şi rasism religios catolic, iniţiat de Viena şi Roma.
Amândouă curentele au câteva idei comune foarte importante:
(1) Românii sunt o rasă inferioară („o gloată”), cu o cultură inferioară, cu o istorie inferioară, cu o religie inferioară;
(2) Noi [în Moldova şi Muntenia „noi” erau extremiştii greci, în Transilvania şi celelalte ţări de peste munţi, extremiştii catolici], noi suntem superiori din toate punctele de vedere;
(3) Spre a progresa, spre a înceta să fie înapoiaţi, Români trebuie să se schimbe, trebuie să preia ceea ce ne defineşte pe noi.

Aşa a început mare rupere a Românilor nord-dunăreni de propria moştenire. Aşa a început ruperea Românilor de bunii şi străbunii lor, de sfinţii şi eroii Neamului Românesc, de vechea – şi adevărata – cultură românească.
Supusă unor prelucrări livreşti adesea total distrugătoare, deformante şi răstălmăcitoare, străvechea cultură românească devine tot mai mult o taină pentru Români.
Tot felul de aderenţi fanatici ai unor doctrine străine – masonice, politice, religioase etc., dar mereu străine – au născocit şi născocesc idei, creaţii literar-artistice, aşa-zise „obiceiuri populare” şi tot felul de alte asemenea „chestii” pe care le declară „româneşti”, „autentic româneşti”, „venite din Preistorie” etc. Cu toate că, de fapt, sunt strict fanteziile lor, în care, cel mult, folosesc unele motive româneşti doar ca pretext. Ca şi cum ai scrie pe Statuia Libertăţii „made in Romania” şi ai pretinde că este autentic românească.

crucea-manafului.jpg

Trataţi cu cel mai rasist dispreţ, Românii care ţin de România Străveche sunt prigoniţi până astăzi.
Denumiţi în fel şi chip – dar mereu insultător -, ei sunt priviţi ca „duşmani ai progresului Românilor/României”. Pentru că atât duşmanii Românilor ce conduc şi acum clasa politică zis românească, dar şi îndoctrinaţii sistemului cultural colonialist pur şi simplu nu pot gândi un progres românesc, un progres întemeiat pe şi crescut firesc din ceea ce au fost şi sunt cu adevărat Românii.

De aceea Statul zis român – de fapt, anti-român – patronează atacurile împotriva lui Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Iustin Pârvu şi alţi asemenea martiri contemporani.
Pentru că aceştia sunt eroi ai păstrării, trăirii şi creşterii moştenirii României Străvechi.
Ei sunt pilde apropiate, chiar de lângă noi, pentru faptul că poţi trăi ca Român adevărat şi în secolele XX şi XXI, chiar dacă până şi Statul „românesc” încearcă să te oprească. Ei dovedesc prin viaţa şi opera lor că poţi fi un Român în înţelesul străvechi al cuvântului, nu doar un Românofon. Şi că poţi fi astfel la mare înălţime, dând României şi lumii lucruri de mare valoare; de mare valoare morală, intelectuală, ştiinţifică, artistică, religioasă…

sfinţii închisorilor.jpg

Desigur, este de bun simţ că nu e nevoie ca fiecare om dintr-o naţiune să vină cu ceva extraordinar pentru ca naţiunea respectivă să fie valoroasă şi demnă de respect. Da, fiecare om este unic, fiecare om poate face binele, dar nu este nevoie ca această unicitate sau facere de bine să fie la un nivel extraordinar; altfel extraordinarul nu mai este extraordinar, bineînţeles. Pentru ca o naţiune să fie valoroasă şi demnă de respect este nevoie ca cei mai mulţi dintre oamenii ce o alcătuiesc să muncească, să lupte să îşi facă datoria, acolo unde sunt. Să ducă mai departe moştenirea sfinţilor şi eroilor naţiunii, să ducă mai departe tot ceea ce este bun din ceea ce au lăsat înaintaşii. Iar Dumnezeu va ridica dintre aceşti oameni pe sfinţii şi eroii pe care îi ştie de folos; naţiunii şi lumii.
Am amintit aceste adevăruri simple şi pentru că mulţi sunt descurajaţi în a fi Români de momeli veninoase. Aşa cum sunt, de pildă:
– sfinţii şi eroii Români sunt o născocire (aici o lovitură teribilă împotriva minciunii o reprezintă sfinţii şi eroii contemporani, precum Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Nicolae Steinhardt, Sofian Boghiu, Justin Pârvu, Valeriu Gafencu, Nicolae Popovici, Ion Gavrilă Ogoranu, Demostene Andronescu etc., etc.);
– sfinţii şi eroii sunt excepţii, nu poţi fi ca ei (poate poţi, poate nu poţi; datoria ta este să încerci!);
– dacă nu eşti la nivelul sfinţilor şi eroilor te-ai chinuit degeaba (minciună gogonată, fiecare trebuie să îşi facă datoria lui; dacă răzeşii lui Ştefan nu luptau după puteri la Vaslui, Europa era de multă vreme pustiită de Islam).

Adevărul este că sfinţi în înţelesul deplin al cuvântului puţini ajung. Dar sfinţi în înţelesul de iubitori de Adevăr putem fi toţi.
Adevărul este că eroi în înţelesul cel mai înalt al cuvântului puţini ajung. Dar eroi în înţelesul de oameni care şi-au făcut datoria oricât le-a fost de greu putem fi toţi.

Aceasta este învăţătura pentru care sunt urâţi şi prigoniţi astăzi sfinţii şi eroii prigoanelor comuniste.
Pentru că dacă ne însuşim lecţia lor, duşmanii au pierdut. Şi ruptura între România Străveche şi noi începe să se vindece, până la desăvârşirea unităţii dintre noi şi Străbuni.
Dacă învăţăm că oriunde am fi şi oricum am fi putem să ne facem datoria înaintea lui Dumnezeu şi a Străbunilor, şi asta e de ajuns, am câştigat.
Aşa că, dragi şi sărmani duşmani, prigoniţi-i mai departe pe sfinţii şi eroii Românilor! Voi, cei care şi pe noi ne prigoniţi şi umiliţi, voi, cei care ne jefuiţi prin mii de taxe şi impozite – urlând apoi că nu aveţi bani -, voi, cei care ne izgoniţi din ţară şi încercaţi să ne faceţi să ne urâm Ţara şi Neamul, voi, cei care pe banii noştri ne spurcaţi Istoria, Străbunii, tot ceea ce suntem: prigoniţi-i mai departe pe sfinţii şi eroii Românilor!
Prin asta îi uniţi pe Români în jurul lor, prin asta îi aduceţi pe Români mai aproape de sfinţi şi eroi!
Prin asta arătaţi tot mai limpede cine suntem şi că trebuie să ne ferim de voi. Prin asta ne arătaţi pe cine trebuie să ascultăm şi să urmăm: pe sfinţii şi eroii Neamului Românesc!

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Cine se face frate cu dracul?

Avem o adevărată prăpastie între Românii de alaltăieri şi cei de astăzi. Cultura Românilor este atât de adânc schimbată, încât ceea ce ţine de trecut este aproape totdeauna răstălmăcit.

Acest fenomen – care nu este întâlnit doar la noi, se poate regăsi şi la Greci, Irlandezi, Suedezi şi mulţi alţii – este foarte vizibil şi în felul în care se raportează Românii de astăzi la zicerile vechi – proverbe şi zicători, cum li se mai spune. Şi vom lua ca pildă zicala a se face frate cu dracul, cu forma să te faci frate cu dracul până treci puntea.

În trecut, cel care se făcea frate cu dracu ca să treacă puntea nu era de laudă! Era un om fie rău, fie atât de slab încât devenea viclean, adică trădător. Era un om în care nu puteai avea încredere şi care ar fi fost bine să nu aibă încredere în el însuşi. Pe scurt, proverbul descria o stare de slăbiciune, de cădere, de alegere greşită. În forma de îndemn, erau unul ce se dădea între ucigaşi, tâlhari, apostaţi… Era o mărturie a unui om fără dumnezeu – cea mai mare insultă existentă pe atunci la Români.

Paradoxal, astăzi aceeaşi zicală a devenit, pentru mulţi, un îndemn, o soluţie, ba chiar un principiu de viaţă. Prăbuşirea morală cumplită a Românilor de astăzi, ruptura dintre ei şi străbuni se vede limpede în această răstălmăcire îngrozitoare a zicalei amintite. Răstălmăcire luată ca „normalitate” de către mulţi… şi care face parte şi din imaginea falsă despre cultura românească veche.

Totuşi, vechiul Român ştia altceva. De pildă, ştia că e bine pe dracu nici să-l vezi, nici să te vadă şi, de asemenea, că e bine ca dracul nici să-ţi iasă înainte, nici să stai să-i dai plăcinte! O mare deosebire faţă de răstălmăcirea amintită mai sus. Dar de ce se ferea atât Românul de cel numit şi Ucigă-l toaca! sau Nefârtatul, sau Necuratul, ÎmpotrivitorulTatăl minciuniiTatăl răutăţiiUcigaşul de oameni şi tot aşa? Desigur, (supra)numele amintite ar trebui să ne fi lămurit deja. Sau am putea să le adăugăm şi pe altele, de asemenea date diavolului, precum ÎnşelătorulIspititorulVicleanul sau Procletul, ori ÎmpiedicătorulDucă-se pe pustii, AscunsulRăutatea VecheSpurcatulÎntunecatulUcigă-l CruceaNăpasta etc. Toate aceste (supra)nume arată limpede cum îl vedeau pe diavol Românii Vechi. Şi faptul că nu putea accepta vreo unire, fie şi trecătoare, cu el. Pentru că nu poţi fi şi cu dracu în buzunar şi cu sufletul în rai, după cum spune un vechi proverb.

Vedem, prin urmare,  că este o deosebire uriaşă, fundamentală, între felul în care se înţelege astăzi primul proverb citat şi felul în era înţeles în trecut. Expresii precum „nici pe dracu’ să-l vezi, nici cruce să-ţi faci” sunt noi şi în contradicţie totală cu toată cultura populară veche românească. În care toţi Românii îşi puneau Crucea pretutindeni – la ferestre şi tocuri, la capetele paturilor, pe pereţi, pe case, pe scoarţe, pe uşi, pe scaune ş.a.m.d. Era lumea în care trăiau cei care puneau troiţe la fiecare răscruce, cei care aveau grijă să sfinţească nu doar casele şi curţile, ci şi ogoarele, turmele, livezile şi pădurile, păşunile şi chiar apele, în care totul trebuia sfinţit: de la unirea dintre soţi la trecerea în Veşnicie.
În această civilizaţie renunţarea la Cruce era o apostazie şi o intrare sub puterea Celui Rău, era un act de o răutate şi gravitate extremă. Inacceptabil, cerând o pocăinţă fierbinte şi lungă, şi care nu se făcea decât foarte rar, de oameni aflaţi în chinurile unor anti-creştini, sau hotărâţi să meargă pe drumul răului prin acte abominabile.

Desigur, schimbările sunt fireşti. Oamenii se schimbă, împrejurările se schimbă, popoarele se schimbă. Şi, odată cu acestea, şi cultura. Este de înţeles ca mulţi dintre Românofonii de astăzi să aibă altă credinţă şi alt sistem de valori decât cel ţinut de Români două mii de ani. Problema cea mare este confuzia.
Confuzia între ceea ce sunt astăzi cetăţenii României şi ceea ce au fost Românii din trecut. Confuzia între ceea ce este o persoană sau un grup de persoane şi ceea ce este o naţiune. Confuzia între dreptul de a te rupe de Naţiunea ta, de Străbuni şi de Credinţa lor, şi ne-dreptul să minţi că ei au fost altfel decât au fost.

Cine se face frate cu dracul poate fi românofon; poate să vorbească romgleza de azi, poate să aibă unele cunoştinţe istorice. Dar s-a rupt de Străbunii care pentru Credinţă au înfruntat imperii şi cele mai cumplite prigoane, s-a rupt de ceea ce a fost totdeauna esenţa Românismului: Ortodoxia Românească.

Mihai-Andrei Aldea

Trei proverbe româneşti… şi o mică faptă bună

  • De trei oameni să te fereşti: de datornicul rău, calicul fudul şi prostul care se socoteşte [pe sine] deştept.
  • Nevoia nu te întreabă ce vârstă ai.
  • A nu fi de folos nimănui înseamnă a fi mort.

Am cunoscut odată o femeie ce trecuse prin abuzuri şi chinuri cumplite, greu de înţeles şi cu atât mai greu de dus. Mai ales că veneau de la cei mai apropiaţi oameni, de la cei care ar fi trebuit să-i fie familie; dar îi erau, de fapt, torţionari. Pe măsură ce crescuse în mijlocul acelor nesfârşite bestialităţi, într-un iad ce părea fără capăt, se gândise adesea la sinucidere. Şi, pe neaşteptate, a venit şi clipa în care a putut să iasă dintre cei care îi făceau rău, s-a putut elibera şi a început o nouă viaţă. La care, dacă s-ar fi sinucis, nu ar fi ajuns niciodată. Totuşi, de ce nu s-a sinucis? Pentru că odată, mergând pe stradă, o bătrână a oprit-o, i-a zâmbit cu drag şi i-a dat o floare.
– N-am ştiut în prima clipă dacă e nebună sau ce are… Apoi m-a izbit în inimă un gând care m-a făcut să plâng: există şi oameni buni! Aproape nu-mi venea să cred că pot să gândesc aşa ceva. Mă îndoiam de gândul ăsta zi de zi… mai ales atunci când se întâmplau unele lucruri… Dar ideea că ar putea să existe oameni buni m-a făcut să nu mă sinucid, să sper că, poate, există şi, poate, îi voi întâlni. Şi, până la urmă, aşa a fost.

Putem fi de folos altora, oricât de neputincioşi ne-am crede, atâta vreme cât suntem buni. Un zâmbet bun, un cuvânt bun, o mică faptă bună, toate fac o lume mai bună; şi pot salva vieţi.

M.A.A.

Inteligenţa comunistă în aritmetica statisticilor istorice… şi o soluţie

Un propagandist comunist (Alexandru Gârneaţă), încercând să prezinte – „măiastru” – situaţia Românilor din Regat în preajma lui 1907 face eforturi de calcul. Este vorba despre un calcul aritmetic, simplu, pe care orice absolvent de gimnaziu îl putea face foarte bine în vremea dintre primele două războaie mondiale. Şi care îi era necesar pentru un fel de statistică… Cităm:

„Cinci mii de boeri, adică 1-2% din numărul total al proprietarilor agricoli, stăpâneau 4.000.000 hectare adică 49% din totalul întregii suprafeţi cultivabile, iar 921.000 ţărani – capi de familii, adică 88%, stăpâneau 3.000.000 hectare, deci 40%.
Între aceştia un număr de 39.000 proprietari mijlocii aveau 852.000 hectare.”

Avem, deci, numărul total al proprietarilor agricoli, pe care îl numim, simplu, NPA. Acesta ar trebui să fie 100%. Din care 1-2% „boeri” şi 88% „ţărani”.

Dacă boerii sunt 1-2% din NPA şi sunt 5.000 („cinci mii”), rezultă că NPA este de 500.000 sau, respectiv, 250.000… O „mică” diferenţă. Practic A.G. nu face deosebirea între valori procentuale duble…

Dar dacă cei 921.000 de ţărani sunt 88%, înseamnă că 1% este 921.000 împărţit la 88. Ceea ce dă 10.465,(90)!
Adică boerii, după aceste cifre, ar fi sub 0,5% din NPA!
Iar suma totală a NPA ar fi de 1.046.590,(90)!
Între dublu şi cvadruplu faţă de cea rezultată din numărul de boeri şi procentul dat pentru aceştia!

Desigur, propagandistul A.G. lasă în umbră diferenţa între 89-90% dintre proprietarii agricoli şi 100%.
La o primă vedere ar părea că este vorba despre cei „39.000 proprietari mijlocii”, doar că fraza începe cu „între aceştia”, ceea ce ar însemna că proprietarii mijlocii sunt văzuţi ca o parte dintre ţărani.
Ce-i drept, 11% proprietari mijlocii plus 88% ţărani plus 1% boeri ne-ar duce la un total de 100%. Făcându-ne să socotim exprimarea „între aceştia” doar o mărturie a calităţii limbii române folosită de A.G. (chiar şi într-o lucrare publică… ceea ce spune multe despre epocă).
Ne izbim însă de alte câteva probleme matematice.
Dacă boerii sunt 1-2% din NPA înseamnă că proprietarii mijlocii ar trebui să fie ori 27.500, ori 55.000… Cifra de 39.000 nu se potriveşte cu niciuna dintre aceste două variante. Media dintre ele, 41,250, se apropie de cifra furnizată, dar cu o aproximaţie uriaşă. Conform cifrelor date de A.G. pentru boeri, ar însemna că proprietarii mijlocii sunt între 4 şi 8% din NPA. Ceea ce dă, evident, un total aberant de proprietari, mult sub 100%.

Pe de altă parte, dacă ţăranii sunt 88% din NPA, cei „39.000 proprietari mijlocii” nu pot fi 11% din NPA. Conform numărului şi procentului dat de A.G. pentru ţărani, rezultă că proprietarii mijlocii sunt aproximativ 3,726% din NPA!
În sfârşit, dacă într-adevăr proprietarii mijlocii sunt 39.000 şi reprezintă 11% din NPA, atunci boerii sunt, cu 5.000 de oameni, cca. 1,41%¹. Asta ar transforma acel 1-2% dat de A.G. într-o aproximare grosolană a unui procent real. Totuşi asta îi face pe ţărani să fie, cu 921.000 de oameni, aproximativ 259,769563% din NPA!
După cum se vede, nu se potriveşte, oricum am lua-o!

Să fie atunci acel 11%, într-adevăr, un procent din numărul „ţăranilor„?
Dar 921.000 împărţit la 100 ne dă 9.210, care înseamnă 1% din cifra în cauză. Iar 11% ne dă 101.310, care ar trebui să fie numărul proprietarilor mijlocii dacă acel 11% se raportează la numărul total al ţăranilor deţinători de terenuri agricole.

Trecând peste problema procentelor de boeriţărani şi proprietari mijlocii, imposibil de rezolvat raţional în temeiul cifrelor folosite de propagandistul comunist A.G., observăm în treacăt încă o mică problemă de aritmetică: aceea a terenurilor.
Dacă 4.000.000 de hectare sunt 49% din „totalul întregii suprafeţi cultivabile„, atunci 3.000.000 de hectare înseamnă 36,75%, nu 40%! Este o deosebire serioasă, o rotunjire în defavoarea ţăranilor, o adevărată „rotunjire anti-comunistă”, pe care A.G. nu şi-ar fi permis-o niciodată. Dar din punct de vedere aritmetic pare doar o „mică greşeală” în comparaţie cu cele de mai sus…

Avem aici un exemplu asupra felului în care Comunismul făcea „statisticile” în „studiile” de propagandă. Aceasta este inteligenţa comunistă. Şi unii o păstrează până astăzi, neschimbată, adesea preluând asemenea cifre şi „statistici” drept „dovezi” pentru ideile lor…
Ce-i drept, cultura de internet favorizează în mare parte superficialitatea şi lipsa de discernământ. Între altele, prin inducerea foamei după informaţii inutile. Această foame, avantajoasă pentru buzunarele celor din mass-media, îl face pe om incapabil de discernământ. Când să verifici informaţiile, când să verifici numerele care ţi se dau, câtă vreme tu deja alergi către alte „ştiri”?
Soluţia este clară şi la îndemână: să mâncăm cu măsură!
Nu doar mesele propriu-zise, necesare trupului, ci şi informaţiile, ştirile, datele.
Să le primim cu măsură, fără lăcomie, fără bulimie.
Să le mestecăm. Adică să le trecem, cu grijă, prin filtrul gândirii.
Analizând, comparând.

Am stat odată rupt de internet, televizor, ziare, radio etc. vreme de cca. două luni.
Mulţi cunoscuţi erau îngroziţi, la propriu, de gestul meu. Îl vedeau aproape ca pe o sinucidere. „Cum să te rupi de lume?”, întrebau. „Cum să renunţi la informare?”, se cutremurau.
După cele două luni i-am adunat pe cei mai tulburaţi, pe cei mai gălăgioşi în această privinţă.
Le-am povestit ce cărţi citisem între timp, ce învăţasem din ele; ce oameni întâlnisem, cum îi ajutasem, ce învăţasem de la ei, cum mă ajutaseră. Şi tot aşa.
După aceea, i-am rugat să-mi spună cu ce au rămas din ştirile şi celelalte informaţii adunate din mass-media în aceeaşi perioadă.
Nimic.
Chiar nimic.
Încercau să-şi aducă aminte fragmente de ştiri, de informaţii.
Totul era trunchiat şi, categoric, neimportant.
Şi pesimist. Pentru că relele se vând mai bine, aşa că mass-media induce, necesar, pesimism, deprimare, stare de rău.
Erau, ca urmare, două luni pierdute pentru prietenii speriaţi pentru mine.
Viaţă risipită pe ştiri şi informaţii inutile, luate fără gândire, fără discernământ.
De aceea, concluzia se impune: mai puţine ştiri şi informaţii, dar gândite mai mult, verificate, analizate mai mult, sunt infinit mai folositoare
Citirea unor cărţi este preferabilă privirii unor filme, şi aduce infinit mai mult decât urmărirea unor „fluxuri de ştiri” adesea complet inutile, dacă nu profund dăunătoare.
Şi revin…
Soluţia este clară şi la îndemână: să mâncăm cu măsură!
Nu doar mesele propriu-zise, necesare trupului, ci şi informaţiile, ştirile, datele.
Să le primim cu măsură, fără lăcomie, fără bulimie.
Să le mestecăm. Adică să le trecem, cu grijă, prin filtrul gândirii.
Analizând, comparând.
Şi trăind; practic, real, concret.
Crescând intelectual, moral, sufleteşte.
Vom vedea, cu bucurie şi uimire, că se poate şi că este extraordinar de bine!
Până la urmă, gândirea este un act profund anti-comunist… 🙂

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Pentru că 39.000 împărţit la 11 ne dă 3.545,(45), ceea ce ar fi 1% din NPA dacă procentul de 11% dat de A.G. pentru proprietarii mijlocii se referă la NPA.