Categorie: Gânduri

Iar despre respectul faţă de durere

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În seria de articole despre tragedia Colectiv a apărut, pe 1 Noiembrie 2015 şi acest articol (pe pagina https://www.facebook.com/mihaiandrei.aldea/posts/1667441986860044). Îl redau ca amintire şi, pentru unii, poate învăţătură. Ţinem minte.

De două zile fetiţa mea cea mijlocie suferă şi se roagă pentru colegul ei de şcoală, trecut la cele veşnice după incendiul de la Clubul Colectiv. Un băiat bun, de care îşi aduce aminte cu drag.
Nu pot să nu oftez faţă de discuţiile stupid-steril-filosofico-sociologice, care ţin de o profundă împietrire a minţii şi a inimii. Discuţii despre sărbătoarea X, catedrala Y şi tot felul de alte idei fixe ale unor oameni care au uitat demult să iubească.
Oricine este un om decent – nu zic bun, dar măcar decent – ar trebui ca în aceste zile să fie alături de cei loviţi.
Vinovaţii vor fi căutaţi de autorităţi, vor fi sau nu găsiţi. Dar oricum nu vor putea repara nimic.
Morţii rămân morţi.
Familiile plâng după ei, cu lacrimi sau fără, într-o durere cumplită.
Şi mai rău este pentru cei care se zbat în spitale.
Chinurile arsurilor şi intoxicaţiilor cu fum sunt greu de închipuit pentru cine nu a trecut prin aşa ceva.
Ne sperie o arsură de chibrit, cu atât mai mult un deget apropiat de flacăra unei lumânări sau brichete.
Cei care au trecut prin iadul de la „Colectiv” au arsuri cumplite, carne vie, bucăţi de carne picată de pe ei, înfruntă primejdia unor infecţii extrem de grave, a amputărilor şi altor mutilări.
Dacă vor scăpa cu viaţă, vor purta de-a lungul anilor urmele.
Privirile multora se vor întoarce scârbite sau îngrozite de la ei, şi ei vor trebui să rabde, să rabde, să rabde.
Fete frumoase, băieţi chipeşi, bărbaţi puternici, femei încântătoare, vor avea de dus chipuri în care omul este greu de recunoscut.
Vor trece zile, săptămâni, luni, ani.
Comentatorii „isteţi” – ateişti, ortodoxişti şi alţii asemenea – vor trece la brodat pe alte subiecte, la fel de agitat, la fel de categoric, la fel de sterp.
Familiile morţilor, familiile răniţilor şi răniţii înşişi îşi vor duce crucea. Zile, săptămâni, luni, ani.
Vor trebui să trăiască zi de zi. Ei, şi cei dragi ai lor.
Mustrându-se că s-au dus, mustrându-se că i-au lăsat să se ducă, mustrându-se că n-au prevăzut, suferind pentru ceea ce s-a întâmplat, pentru ceea ce se întâmplă, pentru ceea ce li se întâmplă.
Zile, săptămâni, luni, ani.
Iar şi iar.
Unii dintre noi, puţini, vom încerca să-i ajutăm.
Ceilalţi…
Ceilalţi ar putea să tacă din gură.
Măcar acum, câteva zile.
Însă nu pot.
Pentru că respectul faţă de durere ţine de omenie.
Şi mult prea mult s-a uitat ce este aia omenie, de către mult prea mulţi.
Sunt cutremurat de durere pentru cei loviţi de tragedia de la „Colectiv”.
Sunt cutremurat de durere pentru neomenia ce îi stăpâneşte pe mulţi aşa-zişi români.
Spun aşa-zişi, pentru că dacă eşti stăpânit de neomenie, nu mai eşti nici român, nici creştin, nici om, nimic.
Un minimum de omenie ar fi însemnat să fim uniţi în jurul celor loviţi.
Să lăsăm orice discuţii şi dispute.
Să ajutăm, să mângăiem, eventual să ne rugăm.
Ori măcar să facem linişte.
Din respect faţă de durere.

Mihai-Andrei Aldea

#colectiv

Drumurile Străbunilor, alegerea noastră

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Fiecare este urmaşul celor a căror linie o duce mai departe. Cei care continuă lupta eroilor şi sfinţii români sunt urmaşii acestora; cei care continuă lucrarea corupţilor, trădătorilor, colaboraţioniştilor, laşilor şi leneşilor (aka Românofoni) sunt urmaşii acestora.
Realitatea este în această privinţă ca în bancul cu profesorul de religie care este întrerupt când vorbeşte despre Facerea lumii, Adam şi Eva de Gigel:
„Dom’ profesor, tata ne-a spus că noi ne tragem din maimuţă!”
„Măi, Gigel, aici nu discutăm cazul familiei voastre! Vorbim la general.”

Sunt unii care vor musai să se tragă din robi defetişti, laşi, capete plecate etc. Probabil chiar aşa şi sunt ei.
Amândoi bunicii mei au fost pe front şi au luptat. Unchii mei la fel. De la Ion Mada, vânător de munte în Caucaz, şi până la unchiul Virgil, supravieţuitor al lagărelor sovietice, unul dintre ultimii eliberaţi de acolo.
Străbunicii au luptat în primul război mondial. Bunicul a fost orfan, copil de trupă, căci tatăl lui a murit cu arma în mână la Turtucaia.
De la stră-străbunici aveam în casă o sabie de paşă, inscripţionată în turceşte şi în româneşte. Luată de comunişti prin 1948, că era „armă albă”… Cine ştie cum şi pe unde or fi vândut-o… A fost primită de la un paşă pe câmpul de luptă, în Războiul de Independenţă, de străbunul numit Moş Lance (numit aşa pentru că a plecat în acest război cu o lance străveche; şi a folosit-o bine!
Avem străbuni haiduci în secolele XIX şi XVIII, avem eroii Goleşti care au luptat pentru domnitori şi ţară cu desăvârşită loialitate, refuzând tronul şi implicare în luptele pentru tron.
Avem străbuni ardeleni ce au luptat cu arma în mână împotriva ostaşilor austrieci în secolul al XVIII-lea şi unguri în secolul al XVII-lea, în Codrii Hunedoarei şi în Ţara Bârsei, atunci când aceştia au încercat să le impună Uniaţia şi Calvinismul. Etc.
Şi când spun avem vorbesc despre nume de familie ca Aldea, Dumitrescu, Popescu, Golescu etc., care avem aceşti strămoşi comuni şi care numărăm multe mii de suflete, din Sibiu şi Deva până în Constanţa şi Cobadin…
În orice neam sunt şi unii care i-au slujit cu supunere pe ciocoi, în orice neam sunt şi oameni care au cedat, au colaborat cu duşmanii/ocupanţii, au ales „calea uşoară”. Iar cel care vrea să le urmeze ori le urmează se va identifica, aproape sigur, cu aceştia.
Orice neam are şi eroi, şi trădători, şi sfinţi, şi îndrăciţi. Şi eşti urmaşul celor pe care îi alegi ca model şi a căror moştenire o duci mai departe. Dincolo de ceea ce au făcut unii sau alţii dintre înaintaşi, alegerea este a noastră. Putem să fim urmaşii Sfinţilor şi Eroilor; sau ai celorlalţi.

Mihai-Andrei Aldea

Cum să ne creştem bine copiii

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Ieri, 30 Octombrie 2016, a avut loc la Biblioteca Centrală Universitară Carol I din Bucureşti o Dezbatere „Drumul spre Vozia”; aş spune eu, una bogată, foarte bogată, din care cu vremea o să adunăm – şi dăruim lumii.
Deocamdată m-aş opri la un cuvânt spus de Ioana Aldea, cel dintâi cititor şi „beta-tester” al manuscriselor din saga „Drumul spre Vozia”. Pentru că mi se pare că ar putea fi de folos celor care vor să audă şi să înţeleagă.
Întrebată despre începuturile acestei creaţii literare, pentru prima dată vorbind în faţa publicului, Ioana Aldea a şovăit o clipă, încercând să redea ceea ce i se părea simplu, evident, de la sine înţeles:
„Eram mici şi ne plăceau poveştile, voiam să ni se spună poveşti şi îl rugam pe tata să ne spună noaptea poveşti. Şi el, ca orice tată, ne spunea poveşti.„

Ca să ne creştem copiii trebuie să încercăm să fim alături de ei, măcar câteva ore pe zi.
Nu e nevoie să-i sufocăm prin prezenţa noastră.
Dar nici să-i lăsăm să fie crescuţi, vorba lui Toto Cutugno, „cu Mama Tv”!
Copiii sunt oameni în creştere, însetaţi de cunoaştere. O pot absorbi de la părinţi, de la prieteni, de la televizor, de pe internet…
Ceea ce copiii au nevoie să primească de la părinţi este sistemul de valori. Şi îl primesc, aşa cum îl au părinţii, dacă au părinţii lângă ei.

Dacă pentru părinţi esenţial este să stea pe facebook sau telenovele, să se scufunde în drogul mass-mediei de vreun fel sau altul, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii îşi ascund şi revarsă frustrările prin ieşiri împotriva Ţării – înjurându-şi, dispreţuindu-şi, batjocorindu-şi Mama -, dacă părinţii îşi motivează laşitatea sau lenea prin învinuirea neîncetată a celorlalţi, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii se simt neputincioşi, copleşiţi, biruiţi de răul din societate şi stau inerţi în faţa lui – la nivelul faptelor -, declarând că neputinţa lor este nu un sentiment, o ispită, ci un adevăr absolut, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii sunt drogaţi de sexualitatea bolnavă a veacului, băloşind în faţa cărnurilor botoxate, siliconate, lustruite şi false ale unor creaturi zis feminine sau masculine, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii sunt îndureraţi de căderea unui neam sub răutatea unei clase politice controlată de psihopaţi şi agenţi străini, căutând mereu locuri în care să regăsească sufletul românesc, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii îşi găsesc liniştea în dragostea unuia către altul, în amintirile frumoase ale copilăriei lor şi ale părinţilor sau bunicilor lor, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii se înfioară în faţa Tricolorului, dacă pentru ei Imnul înalţă fruntea, dacă pentru ei Treceţi batalioane române Carpaţii sau Noi suntem Români aduc lacrimi în ochi şi putere în inimi, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii citesc de plăcere, ascultă muzică bună, iubesc pictura frumoasă, se bucură să poată merge câteodată la Muzeul Satului, Muzeul Ţăranului Român sau alt muzeu, dacă pentru ei sunt dorite un concert de calitate, o piesă de teatru profundă şi altele asemenea, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă pentru părinţi întâlnirea dintre bărbat şi femeie este o minune, este oaza lăsată de Dumnezeu pentru odihnă şi fericire în deşertul unei lumi bolnave, dacă pentru tată femeia este o minune, dacă pentru mamă bărbatul este o minune, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.

Copiii nu au nevoie de tone de vorbe din partea părinţilor, dar au nevoie de cuvinte – adevărate, sincere.
Şi de trăire.
Orice ar spune părinţii este filtrat de copii, subconştient şi total, prin purtarea părinţilor, prin ceea ce fac părinţii.
Ca să ne creştem bine copiii nu avem nevoie de tone de cărţi, filme şi emisiuni motivaţionale, zeci de îndrumători, scheme de dezvoltare etc., etc.
Ca să ne creştem bine copiii este necesar şi de ajuns să fim buni. 

Mihai-Andrei Aldea

Un ofiţer român din linia întâi

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Dacă în această ţară n-ar fi două clase cu interese atât de deosebite şi dintre care cea mai numeroasă e condusă de aceea care deţine făţiş vătămător pământul şi capitalul, lucrurile ar merge altfel.
Cpt. Petre Popa

Suntem urmaşii celor a căror moştenire o ducem mai departe.
Unii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni laşi, hoţi, trădători etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Alţii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni muncitori, credincioşi, luptători, eroi, sfinţi etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! – poruncea Legea Românească.
Răul din trecut trebuie cunoscut pentru a nu se mai repeta, nu pentru a-l înveşnici.
Dimpotrivă, binele din trecut trebuie cunoscut spre a fi repetat, înveşnicit, înmulţit la nesfârşit.

Imagine Cpt Petre Popa.jpg

Închin aceste rânduri Căpitanului Petre Popa și ostașilor săi.
Căpitanul Petre Popa este străbunicul meu, tatăl mamei tatălui meu. El a luptat în Războiul de Reîntregire – Primul război mondial – de la început până la sfârșit.
Clipele sale de „liniște” în acei ani au fost cele petrecute în spital în urma rănirii pe front, cele petrecute instruind ostașii cu care se arunca în luptă, răgazurile dintre două bătălii. Cu plămânii distruși de gazul de luptă folosit – împotriva convențiilor asumate – de Germani, a murit de cancer la 52 de ani, călugărit la Mânăstirea Cernica sub numele Paisie. Odihnește în osuarul acestei mânăstiri, așteptând cu dor reînvierea Neamului Românesc și A doua venire a Domnului.
Om inteligent, cultivat, cu simțul umorului, a iubit țăranul român cu o dragoste realistă și cu atât mai puternică. El nu vedea Românul ca pe un înger sau alt fel de creatură fără cusur, desăvârșită. Dar îl vedea ca pe un paradoxal om obișnuit și supra-om totodată (așa cum, de altfel, l-au văzut pe Român în acei ani și puținii prieteni, și foarte mulții neprieteni, de la Ruși la Germani sau Unguri).

Străbunicul meu este și scriitor, într-un fel mai deosebit. Scrisorile și notele de pe front, adunate într-o cărticică (numită În fața morții), au fost publicate în anii interbelici, cu o prefață mică, dar caldă, a lui Nicolae Iorga. Sunt aici frământările, bucuriile, durerile, îngrijorările, înțelegerile și neînțelegerile unui ofițer român din linia întâi. Așa cum au fost.
Și așa cum pretind unii că „nu au existat”, că „e mitologie”, că „nu au existat asemenea oameni” – asta doar pentru că ei nu se pot ridica mai sus de mizerie nici măcar cu gândul.

Oamenii săi, ostașii săi au fost „proștii” de țărani români – cei care alcătuiau 90% din populația Țării, în ciuda încercărilor de exterminare venite de sus (tradiție veche, iată).
Au fost aceia pe care tot felul de îndoctrinați, desprinși de Istorie și rădăcini, îi socotesc „masă amorfă”, „masă de manevră”, „o clasă supusă, fără voință proprie, care se ridică doar atunci când nevoile primare, fiziologice, o împing etc.”.
În Războiul de Reîntregire țăranii români – de la zarzavagii la ciobani, de la acei înrobiți ai arendașilor marilor moșii la moștenii și răzeșii încă supraviețuitori genocidului fanariot – au fost, însă, altfel. Au fost oameni animați de idealul național, de Credință, de dragoste de Neam și Țară, de conștiință istorică; spre deosebire, de exemplu, de ostașul german sau turc, mânat în luptă exclusiv de ordine și nevoi fiziologice. Acestora din urmă – autori blazați sau fericiți de crime de război monstruoase, de acțiuni de silnicie, jaf și distrugere cumplite – li se potrivesc epitetele triste din paragraful de mai sus. Dar nu Românilor „simpli” care au arătat în acei ani o superioritate morală uluitoare.

Căpitanul Petre Popa povestește, de pildă, luptele pe care le-a dat compania construită de el. O companie alcătuită când ajung, în sfârșit, la un an de zile după intrare României în război, mitralierele și muniția mitralierelor promise de Aliați – în scris, cu semnătură – înainte de intrarea în luptă a României. Despre această trădare complexă şi sistematică a Aliaților am mai scris. Dar acum vreau să mă opresc asupra faptelor de arme ale țăranilor deveniți mitraliori. Fapte de arme văzute simplu și direct de comandantul lor, un ofițer român ce și-a petrecut zilele de război în linia întâi. Faptele de arme ale țăranilor din Vlașca și Teleorman, stăpâniți – paradoxal și imposibil pentru bolșevizați – de o nesfârșită dragoste de Neam și Țară, de o nesfârșită iubire față de Ardeal și Românii aflați în suferință sub cizma austro-ungară. Dragoste, iubire pentru care au fost gata să dea mai mult decât totul. Acesta a fost secretul victoriei românești într-un război pierdut de conducători, pierdut de o clasă politică mizeră, dar câștigată de jertfa cutremurătoare a Țăranului Român…

Las deoparte rândurile şi gândurile mele şi vă las în cele câteva pagini ale uneia dintre scrisorile amintite…

Scrisoare unui magistrat 01

Scrisoare unui magistrat 02.jpg

Scrisoare unui magistrat 03

Scrisoare unui magistrat 04.jpgScrisoare unui magistrat 05Scrisoare unui magistrat 06.jpgScrisoare unui magistrat 07

Mă întreb adesea, în fața atâtor mărturii despre jertfele nesfârșite ale Neamului Românesc – de la țăran la preot, de la vlădică la opincă – ce ne lipsește pentru a avea un Stat mai bun, pentru a avea o altă clasă politică.
Aud adesea, în jurul meu, despre politicieni „i-aș împușca pe toți”, „ar trebui spânzurați”, „clasa politică ar trebui exterminată”… Dar niciodată nu s-a întâmplat așa, niciodată Românul nu a trecut la o asemenea lucrare.
A făcut-o în schimb Comunismul, au făcut-o în schimb Sovieticii veniți în România, au făcut-o părinții și „educatorii” (corect, îndoctrinatorii) politicienilor ce conduc (a se citi, distrug) România de azi. Urmările se văd.
Ca urmare, întrebarea rămâne deschisă.
Părerea mea este că doar o conștientă și sistematică, fanatică întoarcere la izvoare, o conștientă, sistematică și fanatică îmbibare de vechea cultură românească, de fapta și gândirea Eroilor și Sfinților Neamului Românesc ne poate da răspunsul.
Părerea mea…

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

E greu astăzi să creşti copii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

(Articol apărut pe 29 Octombrie 2015 pe facebook, la pagina https://www.facebook.com/mihaiandrei.aldea/posts/1666643840273192)

Spune cineva, apropo de afirmaţiile Părintelui Arsenie Boca împotriva avorturilor:
„E foarte greu in zilele noastre sa crestem un copil, asa ca nu e de mirare ca romanii nu fac copii…”
Răspunsul meu către cei care gândesc aşa:

Desigur, era mult mai uşor să creşti un copil în secolele XIII-XVIII, când omul trăia între năvala Tătarilor, invazia Ungurilor, incursiunile Polonezilor, atacurile Turcilor, jafurile tâlharilor, loviturile grindinei şi furtunilor; pe atunci era şi mai uşor să găteşti ori să faci alte treburi casnice, doar nu aveai frigider, nici magazin din care să cumperi ceva, apa se aducea cu găleata, lemnele cu spatele sau căruţa, focul se făcea cu greu – nici chibrituri nu erau! – iar geamuri de sticlă nu se pomeneau. Hainele se făceau în casă, din lâna sau inul muncite de femei. Mobila era făcută de bărbat, cu multă osteneală. Şi tot aşa. Trai pe vătrai, cum s-ar zice, nu ca astăzi, când o ducem atât de greu!

Să mai amintim ce uşor era în secolul al XIX-lea? Când ţara era jefuită şi distrusă de iubiţii conducători – patrioţii ăia vestiţi, d-alde Brătianu şi toţi cei ca ei – de s-au pierdut milioane de români din 1848 până în 1876, fără să fie implicaţi nici un război? Atunci era vremea să creşti copii! Nu acum, când avem frigider şi televizor, maşină de spălat şi centrală termică, autoturism şi alte lucruri din astea, de îngreuiază viaţa până dezastru! De aia şi fac oamenii atâtea cheltuieli şi împrumuturi ca să aibă asemenea obiecte! Că o duc tare greu, mai ales faţă de înaintaşii noştri care, în mii de ani de trai pe vătrai, făceau câte 9 sau 11 sau 15 copii, ori măcar şapte, acolo. Că ce să facă şi ei, dacă treburi nu aveau, iar războaie nici atât?

Dacă nu a înţeles cineva amara bătaie de joc din cele două paragrafe de mai sus, o să o spun direct şi clar: astăzi „românii” nu mai vor copii pentru că nu mai sunt nici Români, nici creştini, nici oameni, ci nişte Românofoni, sclavi ai poftelor, mânaţi de patimi pe căile stârpiciunii sufleteşti dar şi trupeşti, robiţi de lenevie, lăudăroşenie şi laşitate.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Au fost vremuri Românii care nu aveau copii plângeau pe la porţile celor săraci şi cu mulţi copii, doar-doar s-or îndura să le dea unul în adopţie. Şi când îl aveau, îl duceau acasă ca pe cea mai scumpă comoară! Deşi nu aveau nici atâtea spitale (doar bolniţele mânăstireşti), nici clinici, nici ajutor social, nici drumuri asfaltate (fie ele şi cu gropi), nici sute şi mii de lucruri care fac astăzi viaţa mai uşoară. Dar erau oameni, erau Români, erau creştini. Aveau tărie, hărnicie, curaj, iar viaţa lor avea un rost.

P.P.S. Mai sunt şi astăzi Români adevăraţi, dar când îi vezi pe cei care pretind că nu au copii „că sunt vremurile grele”, trebuie măcar uneori să le dai un răspuns mai usturător. Doar, doar or înţelege ceva.