În seria de articole despre tragedia Colectiv a apărut, pe 1 Noiembrie 2015 şi acest articol (pe pagina https://www.facebook.com/mihaiandrei.aldea/posts/1667441986860044). Îl redau ca amintire şi, pentru unii, poate învăţătură. Ţinem minte.

De două zile fetiţa mea cea mijlocie suferă şi se roagă pentru colegul ei de şcoală, trecut la cele veşnice după incendiul de la Clubul Colectiv. Un băiat bun, de care îşi aduce aminte cu drag.
Nu pot să nu oftez faţă de discuţiile stupid-steril-filosofico-sociologice, care ţin de o profundă împietrire a minţii şi a inimii. Discuţii despre sărbătoarea X, catedrala Y şi tot felul de alte idei fixe ale unor oameni care au uitat demult să iubească.
Oricine este un om decent – nu zic bun, dar măcar decent – ar trebui ca în aceste zile să fie alături de cei loviţi.
Vinovaţii vor fi căutaţi de autorităţi, vor fi sau nu găsiţi. Dar oricum nu vor putea repara nimic.
Morţii rămân morţi.
Familiile plâng după ei, cu lacrimi sau fără, într-o durere cumplită.
Şi mai rău este pentru cei care se zbat în spitale.
Chinurile arsurilor şi intoxicaţiilor cu fum sunt greu de închipuit pentru cine nu a trecut prin aşa ceva.
Ne sperie o arsură de chibrit, cu atât mai mult un deget apropiat de flacăra unei lumânări sau brichete.
Cei care au trecut prin iadul de la „Colectiv” au arsuri cumplite, carne vie, bucăţi de carne picată de pe ei, înfruntă primejdia unor infecţii extrem de grave, a amputărilor şi altor mutilări.
Dacă vor scăpa cu viaţă, vor purta de-a lungul anilor urmele.
Privirile multora se vor întoarce scârbite sau îngrozite de la ei, şi ei vor trebui să rabde, să rabde, să rabde.
Fete frumoase, băieţi chipeşi, bărbaţi puternici, femei încântătoare, vor avea de dus chipuri în care omul este greu de recunoscut.
Vor trece zile, săptămâni, luni, ani.
Comentatorii „isteţi” – ateişti, ortodoxişti şi alţii asemenea – vor trece la brodat pe alte subiecte, la fel de agitat, la fel de categoric, la fel de sterp.
Familiile morţilor, familiile răniţilor şi răniţii înşişi îşi vor duce crucea. Zile, săptămâni, luni, ani.
Vor trebui să trăiască zi de zi. Ei, şi cei dragi ai lor.
Mustrându-se că s-au dus, mustrându-se că i-au lăsat să se ducă, mustrându-se că n-au prevăzut, suferind pentru ceea ce s-a întâmplat, pentru ceea ce se întâmplă, pentru ceea ce li se întâmplă.
Zile, săptămâni, luni, ani.
Iar şi iar.
Unii dintre noi, puţini, vom încerca să-i ajutăm.
Ceilalţi…
Ceilalţi ar putea să tacă din gură.
Măcar acum, câteva zile.
Însă nu pot.
Pentru că respectul faţă de durere ţine de omenie.
Şi mult prea mult s-a uitat ce este aia omenie, de către mult prea mulţi.
Sunt cutremurat de durere pentru cei loviţi de tragedia de la „Colectiv”.
Sunt cutremurat de durere pentru neomenia ce îi stăpâneşte pe mulţi aşa-zişi români.
Spun aşa-zişi, pentru că dacă eşti stăpânit de neomenie, nu mai eşti nici român, nici creştin, nici om, nimic.
Un minimum de omenie ar fi însemnat să fim uniţi în jurul celor loviţi.
Să lăsăm orice discuţii şi dispute.
Să ajutăm, să mângăiem, eventual să ne rugăm.
Ori măcar să facem linişte.
Din respect faţă de durere.

Mihai-Andrei Aldea

#colectiv