Ceea ce se întâmplă… nu este politică, ci politicianism, ceea ce este cu totul altceva. Politica este implicarea cetățeanului în treburile cetății. O datorie nobilă. Politicianismul este implicarea cetățeanului în jefuirea cetății și a locuitorilor ei. Când Hristos ajuta pe cel sărac, alunga pe speculanți din templu, îl numea pe Irod vulpe și pe farisei morminte spoite, făcea politică nobilă.
Pr. Gherghe Calciu-Dumitreasa
Apărut exact în urmă cu trei ani (23 Noiembrie 2014), acest eseu plin de durere îşi păstrează, din nefericire, actualitatea. Doar că acum dezbinarea parcă se adânceşte şi mai mult, în toată societatea. Până când s-or sătura Românii de atâta sfărâmare şi o să sfărâme propaganda dezbinării…
Au fost amăgiţi bieţii români, în campania electorală a toamnei lui 2014, să se lupte între ei amarnic. Multă supărare s-a revărsat, multe învinuiri şi bârfe s-au răspândit, mult s-au murdărit între ei sărmanii oameni. Crezând că vor face ceva, că vor fi eroi. În timp ce ei luptau de zor pentru una din cele două tabere, acestea se înţelegeau perfect la nivel legislativ pentru felurite măsuri împotriva Neamului, împotriva Ţării, împotriva Credinţei. Ceea ce arată, pentru cine vrea să vadă, cât de mare este păcăleala cu aşa-zisele „alegeri”. Şi cât de mare a fost greşeală implicării – mai ales pătimaşe – în campania electorală.
Printre MARILE MIZERII ale acestor luni de tulburare este şi sintagma „Diaspora sau Emigraţia?” pe care mulţi au preluat-o de bună credinţă de la „zvonerii” profesionişti.
Ideea ar fi că, vezi Doamne!, există două noţiuni distincte, „Diaspora” şi „Emigraţia”. Că „Diaspora” îi defineşte pe românii involuntar aflaţi peste hotare, fie că au fost expluzaţi, fie că pământurile în care trăiesc de generaţii întregi nu sunt cuprinse în graniţele Republicii România.
(O paranteză totală: oare mai observă cineva cât de ciudat, cât de strâmb şi cât de urât sună sintagma „Republica România”? „România” sună minunat. Dar „Republica România” – fie ea „socialistă”, „populară”, „u.e.-istă” sau cum o fi – sună groaznic! Părerea mea…)
Deci, să revin.
„Diaspora” ar fi, prin urmare, toţi acei români care nu sunt în România cu totul involuntar, ba chiar în ciuda voinţei lor (ca românii din Cadrilater, nordul Bucovinei, Herţa, Basarabia etc.).
„Emigraţia” ar fi, pe de altă parte, „ăia” care au plecat din România de voia lor. Şi care sunt un fel de fugari, ba chiar trădători, un fel de cetăţeni de rangul doi ş.a.m.d.
Cutremurător!
Este aproape de necrezut că asemenea aberaţie şi, totodată, mizerie, a putut fi crezută, preluată şi dată mai departe de oameni altfel foarte buni. Dar, iată, asta fac patimile din om! Îi şterg discernământul şi îl duc la vorbe şi fapte extrem de greşite.
Nu vreau să fac aici o prezentare savantă.
Spun doar atât: „Emigraţia” este tot „Diasporă”!
Poate unii dintre cei care au emigrat sunt trădători. Dar şi aşa au respectul meu! Pentru că au plecat! Căci ADEVĂRAŢII TRĂDĂTORI sunt trădătorii care au rămas aici! Nu cei care au plecat sunt trădătorii, nici măcar dacă ne înjură. Cei care sunt aici dar luptă împotriva Istoriei noastre, împotriva Naţiunii române, împotriva Credinţei şi împotriva Ţării, aceştia sunt adevăraţii trădători, adevăraţii duşmani!
Unii dintre cei care au plecat poate au trădat prin plecarea lor. Poate. Dar cu siguranţă cei mai mulţi nu!
Nici nu mai vorbesc acum despre cât de MULT, nespus de mult, au ajutat România românii de peste hotare – „ăia” „emigranţii”. Şi nu spun că şi-au ajutat familiile de aici – deşi le-au ajutat – ci cât de mult au ajutat România! Dar despre asta nu vorbesc acum. O să vorbesc, puţin, despre acuzaţia principală – şi nespus de nedreaptă – aceea că „au plecat”.
Da, au plecat. De ce?
Cei mai mulţi au plecat pentru că în România este un război cumplit. Un război foarte greu. Un război împotriva românilor şi a Ortodoxiei. Un război murdar care se poartă de vreo 300 de ani de un regim de ocupaţie care se pretinde a fi românesc spre a nu fi înlăturat de popor. Un regim care îşi spune „clasa politică”. Un regim în care românii nu ajung decât cu foarte mare greutate – desigur, cu excepţia cazului în care dau anumite semnături. Un regim în care puţinii români cu funcţii sunt loviţi iar şi iar până renunţă. Un regim în care nume ca Ioan Alexandru sau George Pruteanu sunt excepţii uimitoare, iar nu reguli. Un regim în care corupţia este încurajată iar trecerea prin puşcărie începe să devină un semn de castă. Un regim care duce un război de exterminare împotriva românilor, la toate nivelurile. Un război mârşav, care începe de la pregătirea mamelor pentru sarcină prin îndemnul social, politic, economic, cultural etc. „avortaţi-vă copiii sau vă persecutăm”. Un război în care propaganda este extrem de eficientă în a-i complexa pe români, în a-i descuraja, în a-i face să creadă că nu au niciun viitor – ca români, ca ortodocşi -, că nu au nicio şansă de a face ceva – ca români, ca ortodocşi – şi că singura soluţie este să renunţe la a fi români, să renunţe la a fi creştini ortodocşi.
Este un cumplit război de rezistenţă.
Un război de rezistenţă în care este aruncat fiecare copil încă înainte de concepere – prin presiunile asupra viitorilor părinţi – şi care este total inegal. Poporului nici măcar nu i se spune „luptăm împotriva ta!”. Dimpotrivă, cei care încearcă să-l distrugă îi spun „îţi purtăm de grijă!” şi „îţi vrem binele!”. Sau „pentru că te iubim îţi spunem că pentru a avea un viitor trebuie să încetezi a mai fi român şi creştin ortodox! Devino francez, american, neamţ, indian, marţian… orice, dar nu român! Devino catolic, budist, ateu, jedi… orice, dar nu creştin ortodox! Doar aşa vei avea un viitor!” „Ştii, noi îţi purtăm de grijă, te iubim, de aceea îţi spunem: a fi român e rău, a fi creştin ortodox e rău! E rău, e murdar, e înapoiat, e retrograd, e ruşinos… Trebuie să te schimbi, să devii altceva, ca naţiune, ca religie, altfel eşti mai puţin decât un nimic!”
Şi cum să-i contrazici? Doar te iubesc, nu?
Este un război murdar, mocirlos, laş. Un război care consumă puterile multora, care îi transformă pe mulţi. Şi din care unii încearcă să scape, măcar pentru o vreme, prin plecare. Eventual pentru a căpăta puteri şi a se întoarce întăriţi, în stare să facă faţă altfel situaţiei din ţară.
Nu au plecat, românii din „emigraţie”, de bucurie!
Şi suferă acolo unde sunt, suferă din greu!
Şi mulţi dintre ei speră să se poată întoarce, să poată reveni la o Românie aşa cum ar trebui să fie…
Mă întreba cineva de ce îi invit şi pe românii din străinătate la evenimentele din ţară. „Oricum nu pot veni!” – mi s-a spus.
Îi invit pentru că îi iubesc, pentru că sunt în inima mea, pentru că mă rog pentru ei, pentru că sufăr alături de ei! Şi pentru că aş vrea să fiu şi eu în inima lor, să fim şi noi în inima lor!
Una din armele distrugerii noastre este DEZBINAREA.
Şi această armă a lansat mizerabila „ierarhizare” în „Diaspora” şi „Emigraţia”.
De fapt TOŢI ROMÂNII DE PESTE HOTARE SUNT DIASPORA ROMÂNEASCĂ!
PUNCT!
Şi este o Românie oriunde se află un român!
Mihai-Andrei Aldea
Dispreţuind ţăranul român, mulţi intelectualişti românofoni, precum şi victimele acestora, tot au impresii ciudate despre istoria făcută de ţărani. Sunt ei convinşi, printr-o „revelaţie intelectualistă”, că Românul de altădată, „ţăranul simplu”, era un fel de vită semi-vorbitoare, care trăia în inconştienţă, fără să ştie pentru ce, fiind purtat de valurile istoriei, fără să ştie încotro şi fără să-i pese. Desigur, ironia este că intelectualiştii cei „foarte conştienţi şi foarte cultivaţi” sunt şocaţi, an de an, de mersul istoriei, de purtarea celor pe care i-au votat, de „cum merg lucrurile” etc. Ceea ce, desigur, dovedeşte că de fapt ei sunt în inconştienţă şi sunt purtaţi de valurile istoriei fără să ştie încotro… chiar dacă, să zicem, le pasă. (Mă întreb, totuşi, cât le pasă şi cât se prefac, spre a-şi liniştii conştiinţele mustrate de o viaţă petrecută în nimicnicie.)
Atunci când am vorbit despre filonul de aur românesc, atunci când am vorbit despre rasismul anti-românesc (oficial!) şi despre mijloacele prin care putem duce mai departe moştenirea Străbunilor, intelectualiştii au protestat totdeauna. Încercând să-mi acopere spusele fie prin atacuri la persoană, fie prin atacuri la adresa Neamului Românesc, prin murdărirea Străbunilor… Şi una dintre acuzaţii a fost, iarăşi, ideea că Românii de altădată nu aveau conştiinţă naţională, nu ştiau pentru ce trăiesc şi luptă.
Aceste afirmaţii „plutesc în aer” în întreaga societate românofonă (că greu, foarte greu poţi numi românească o societate atât de etnofobă, atât de dispreţuitoare faţă de propria naţionalitate). De la genocidara expresie „România e o ţară frumoasă, păcat că este locuită” (de care şi Horthy, şi Stalin, şi alţi „pretini” ar fi foarte mândri), până la minciuna după care n-ar fi ştiut bieţii Români de ce merg în Războiul de Independenţă, în Războiul de Reîntregire, în Al doilea război mondial…
După imaginea promovată de rasismul anti-românesc, s-au dus aşa, orbeşte, fără să ştie de ce şi cum.
Am încercat şi încerc să demontez aceste minciuni abjecte şi grosolane prin fapte.
De la faptele de jertfă ale popilor ortodocşi – cei murdăriţi în fel şi chip de aceeaşi propagandă anti-românească -, până la mărturii despre înalta conştiinţă naţională a ţăranului român.
Între eroii români, un loc aparte îl ocupă uimitoarea Regină Maria.
Născută în afara Neamului Românesc, ea a devenit româncă atât de deplin, încât este una din dovezile mustrării adusă de Nicolae Steinhadt lui Nae Ionescu, faţă de afirmaţia acestuia că cel care nu e născut Român poate fi un bun cetăţean român, dar Român, niciodată: „Ai uitat de puterea lui Dumnezeu!”.
Căci, într-adevăr, cel care a ridicat din pietre urmaşi lui Avraam poate să ridice Români din cei care vor să fie Români, oricare ar fi originea lor.
Tot astfel şi Regina Maria s-a arătat a fi într-adevăr româncă şi, asemenea marilor Doamne ale Istoriei Românilor, o adevărată mamă pentru popor. Ducând mai departe tradiţia frumoasă a Reginei Elisabeta a României (de asemenea născută în alt neam), şi Regina Maria a apărat valorile României Străvechi. A purtat haine naţionale româneşti – alea de care se înfurie intelectualiştii, insultaţi de gândul că „vrea să ne facă popa ţărani” -, a promovat satul românesc, hora românească, doina românească, pe scurt, tot ceea ce era creaţie românească adevărată. Şi, de asemenea, a ştiut să ia parte la marile încercări ale Istoriei cu demnitate.
În timpul Războiului de Reîntregire a Neamului Regina Maria a îngrijit nenumăraţi răniţi, dând exemplu, prin faptă, tuturor celor care voiau să vadă şi să înţeleagă. Alături de ea au fost şi alte doamne care, urmând-o, s-au implicat în lucrarea de îngrijire a celor loviţi de răutatea războiului.
În „Jurnalul de front” pe care l-a scris ea menţionează, printre altele:
„Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi:când îi întreb dacă suferă, îmi spun:
„Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor“, acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă şi umilă e gata să-şi dea şi ultima picătură de sânge, numai să ajung eu „Împărăteasa tuturor românilor“.
Sunt atâtea visuri nebuneşti pe lume – cred că tocmai cele nebuneşti împing omenirea la fapte măreţe. Domnul să le binecuvânteze strădania şi suferinţa şi fie să nu fie în zadar! Vederea lor te umple de umilinţă.
De ce trebuie să se lase ei ucişi ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulţi, într-o zi pe care oamenii aceştia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce?
Unul, groaznic rănit de un glonţ dum-dum, era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziţie. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. „Rău m-au lovit, Mamă Regină“, mi-a spus, „rău m-a lovit duşmanul!“ Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. „Mă doare, Mama Regina“ – iar apoi refrenul etern: „dar să trăieşti Domnia Ta şi să ajungi împărăteasa tuturor românilor.“
N-am putut îndura asemenea vorbe, pe următorul om asupra căruia m-am aplecat l-am văzut ca prin ceaţă din cauza lacrimilor.„
Faptul că Românii „simpli” au intrat în război pentru reîntregirea Neamului, pentru unirea tuturor Românilor, pentru România Mare, este atestat istoric prin mii şi mii de documente. Nenumărate scrisori de pe front, adesea cu un scris mai mult decât bolovănos şi o gramatică rurală mărturisesc acelaşi sfânt ideal, care îi făcea pe Români să îndure totul: Marea Unire!
Pentru ea, Românii îndurau comandanţi incompetenţi – nu aveau de unde să scoată alţii -, politicieni corupţi – nu aveau de unde să scoată alţii -, gloanţe, schije, mizerie, boli, nedreptăţi… Aveau un ideal!
Bineînţeles, Românofonii de astăzi – numai gura de ei – sar îndată: „ar fi trebuit să înlocuiască şi comandanţii, şi politicienii!”.
Cu cine? Cu unii ca voi?
Spre deosebire de voi, Românii aveau destul bun-simţ ca să ştie că bunele intenţii nu înlocuiesc pregătirea!
Poţi fi un patriot adevărat, cu cele mai nobile gânduri şi voiri, dar fără priceperea, fără pregătirea de a fi ofiţer sau politician, vei face o figură jalnică, nu vei face nimic mai mult decât comandanţii sau politicienii pe care îi osândeşti (au fost asemenea cazuri în perioada interbelică, de la Goga la Iorga).
Ca urmare, în situaţia dată, Ţăranul Român a dat dovadă şi de înţelepciune, şi de răbdare, şi de un spirit de jertfă nemărginit! Pentru binele Ţării, pentru binele Neamului, a dus toate răutăţile.
Spre deosebire de Românofonii de astăzi, care nu-şi pun mărul în coş dacă văd pe el vreo zgârietură, adevăraţii Români ştiau că desăvârşirea este un ideal spiritual, nu material. Ştiau că lumea este plină de lipsuri şi defecte, iar a o face puţin mai bună este deja o mare victorie. Şi luptau pentru asta, din toate puterile lor.
Dar, totodată, aveau o îndrăzneală extraordinară.
O îndrăzneală ce pare pentru cei de astăzi inimaginabilă.
Printre altele, aveau curajul să viseze la o Împărăţie Românească, ducând mai departe, peste atâtea veacuri, strigătul Românilor la intrarea lui Ştefan cel Mare în Suceava după victoria de la Vaslui: Trăiască Împăratul!
Această Românie există în Ceruri, trăită, îngrijită, crescută de milioane şi milioane de Eroi şi Sfinţi Români.
Totul este să ştim să trăim ca ei, să avem curajul de a visa româneşte şi a ne urma visurile, chiar prin Iad, până dincolo de sfârşitul lumii, în Lumină.
Mihai-Andrei Aldea
„Zicerile” – proverbe, zicători şi alte expresi paremiologice – sunt o parte fundamentală a culturii.
În timp, unele se pierd, altele se adaugă, iar multe se transformă, pierzându-şi înţelesul de la începuturi.
Mircea Vulcănescu spunea „România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.
Este recunoscută de foarte mulţi acestă ruptură dintre România Străveche, dinainte de 1848 – şi care vine de la începuturile Românimii – şi cei care îşi zic astăzi Români. Mai greu este de trecut peste ea, de refăcut legătura cu Străbunii.
Un proverb vechi spune
Din greşeli, omul învaţă.
Avem aici, pe de-o parte, o încurajare: nu dispera dacă ai greşit! ridică-te şi, învăţând din greşeală/greşeli, mergi mai departe.
Către bine, se înţelege (era un principiu fundamental al României de altădată că omul trăieşte spre a face cât mai mult bine).
Dar mai avem aici şi un înţeles adânc, firesc acelei gândiri româneşti de altădată (în care intra şi un concept atât de profund precum crugul):
Cel care nu învaţă din greşeli, nu este om.
Aspru?
Poate.
Dar este o concluzie firească şi pe care, de fapt, o mărturiseşte gândirea omenească din toate locurile şi vremurile!
Ce este oare expresia, errare humanum est, perseverare [autem] diabolicum, decât o altă formă de a spune acelaşi adevăr?
Într-adevăr, este omenesc să greşim; dar dacă vedem greşelile şi nu le îndreptăm, nu ne îndreptăm, ci stăruim în ele, cădem din condiţia umană.
Pentru că, să nu se înşele nimeni, oricât de puternici ar fi diavolii în unele privinţe [apropo de diabolicum], ei sunt „la subsol”, adică sub oameni, conform tuturor culturilor lumii.
Deci, fie că raportăm a nu învăţa din greşeli latinescului diabolicum, fie că îl raportăm românescului neom (adică cel care nu e om), stăruinţa voită în greşeală este o cădere adâncă.
Bineînţeles, câtă vreme omul trăieşte, nu există cădere din care să nu se poate ridica.
Aceasta este însă altă discuţie.
Aici am vrut să reamintim faptul că în România Străveche exista principiul fundamental de a nu trece peste greşeli cu uşurătate, de a nu le scuza fără rost, de a nu le transforma în „drepturi”, „normalitate” etc. Dimpotrivă, era socotit fundamental ca din greşeli omul să înveţe, astfel încât să poată împlini principiul
Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!
Ceea ce să dea Domnul să fie şi la noi, cei care astăzi ne zicem (şi poate chiar suntem) Români!
Mihai-Andrei Aldea
Am auzit foarte mulţi oameni spunând lucruri precum:
„Cei mai mulţi oameni sunt proşti.”
„Ehei! Dacă prostia ar durea, cel puţin trei sferturi dintre oameni ar umbla ţipând pe stradă!”
„Proşti, da’ mulţi!”
„Aici e nenorocirea, că proştii sunt cei mai mulţi, aşa că lumea merge după prostia lor.”
Etc., etc., etc.
Cred că şi voi aţi auzit asemenea cuvinte, de foarte multe ori. Poate aţi făcut şi greşeala să le repetaţi.
Încă de mic, m-am mirat de un lucru: dacă majoritatea repetă asemenea afirmaţii, oamenii nu-şi dau seama că e foarte probabil să facă parte din grupul proştilor?
Este o chestiune matematică simplă: dacă 75% dintre oameni „sunt proşti” (apropo de cele „trei sferturi” pe care le-am tot auzit…), şi dacă 75% dintre oameni repetă „acest adevăr” (iar expresie des folosită pe temă), înseamnă că cel puţin 50% dintre oameni fac parte dintre proştii pe care sunt supăraţi…
Aveam, cred, 10 sau 11 ani când i-am spus mamei mele aceste gânduri. S-a uitat la mine cu un zâmbet uşor:
– Băiete, ai o minte care merge prea departe!
– Păi… nu am dreptate?
– Nu contează dacă ai dreptate în această privinţă, pentru că deja te-ai dus prea departe! Fiecare om e mai deştept decât unii şi mai prost decât alţii. Dacă te iei după genii, suntem proşti cam 99,99%. Aşa nu ajungi nicăieri!
M-am mirat, dar nu am putut găsi o greşeală în raţionamentul ei. Însă nici nu vedeam unde poate duce.
– Şi atunci? – am întrebat-o.
– Atunci totul este să faci binele pe care îl poţi face. Dacă înţelegi asta, eşti cel mai deştept om din lume.
Are dreptate.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 