Categorie: Gânduri

Historia magistra vitae. Poporul și conducătorii

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Historia magistra vitae. Poporul și conducătorii

„Alexandru [Macedon n.n.], după înfrângerea și supunerea Traciei, voia Asia, dar temându-se să nu reînceapă războiul [Tracii, după plecarea sa n.n.], regii lor cu prefecții [comandanții n.n.] și toți cei preocupați de libertatea pierdută i-a luat cu el, ca și cum le-ar face o cinste. Iar celor rămași le-a pus conducători oameni necinstiți. Astfel acești conducători, legați de binefacerile sale, să nu vrea vreo schimbare, iar poporul care voia [schimbarea eliberatoare n.n.] să nu o poată face, fiind lipsit de conducători.” (Sexti Iuli Frontini sau Frontius II, 11, 3; apud FHDR I, p. 432-433)

Cât se potrivește acest cuvânt cu mila Mântuitorului față de popor că nu are păstor! (Matei 9.36-38)
Sau cu acela care spune: Bate-voi păstorul și se vor risipi oile! (Marcu 14.27)

Căci, iată, ceea ce cei mai mulți nu înțeleg (nu vor să înțeleagă):
Fără buni conducători poporul, chiar și cel mai bun din lume, nu poate face nimic!

De aceea, pe de-o parte, impunerea unor conducători proști și/sau corupți (prin viclenie sau forță) este o strategie sigură de înfrângere a dușmanilor, de stăpânire a unui popor.
De aceea, pe de altă parte, trebuie să ne rugăm pururea

Doamne, dă-ne buni conducători ai Bisericii, ai Neamului și ai Țării, iar pe noi fă-ne vrednici de ei!

Căci fără asemenea buni conducători noi, poporul, mergem spre pierzare.
Dar și dacă avem asemenea conducători și nu îi ascultăm, tot în Iad mergem.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Statul mafiot şi anti-român

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

La sfârșitul lui 2016 (mai precis pe 4-XI-2016) am publicat pe o rețea de socializare următorul gând. Se apropie trecerea a șapte ani de la prima publicare. Puteți să citiți și să spuneți dacă acest cuvânt mai are legătură cu viața noastră cea de toate zilele…

DIN NOU DESPRE STATUL MAFIOT

Pentru că mulţi nu ştiu limba română, sau nu MAI ştiu limba română în urma manipulării făcute de statul mafiot, o definiţie elementară:

TÁXĂ, taxe, s. f. 1. Sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit. ◊ Taxă pe valoarea adăugată = impozit general care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului de producție al produsului final. 2. Plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice sau juridice în cazul când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi. ♦ Sumă de bani care se plătește unei instituții în schimbul unor servicii prestate sau al anumitor drepturi. – Din fr. taxe.

Este de observat faptul că taxele NU sunt o obligație înnăscută, nu sunt un „drept al statului”, așa cum se crede, naiv, de către mulți. Și așa cum minte statul.
Nu ai de ce să plătești statului – sau oricui – doar pentru că există sau pentru că exiști, doar pentru că face sau faci un lucru!
Taxele sunt PLATA UNUI SERVICIU pe care îl face un prestator.
Ca urmare, corect, drept din punct de vedere juridic, este să plătești taxe strict pentru serviciile de care beneficiezi.
Statul NU ARE DREPTUL SĂ PUNĂ TAXE DECÂT PENTRU SERVICIILE PE CARE LE PRESTEAZĂ.
Toate celelalte taxe sunt un abuz mafiot, o TÂLHĂRIE:

TÂLHĂRÍE, tâlhării, s. f. Furt însoțit de amenințări sau violență; p. gener. furt, hoție. – Tâlhar + suf. -ie.

În același timp, este TOTAL INCORECT din punct de vedere juridic să plătești de două ori pentru același serviciu, sau, altfel spus, să ai parte de „dubla impunere”.
O afirmație de propagandă pentru sistemul juridic spune:

„In ceea ce priveste reglementǎrile nationale, fiecare stat este preocupat de inserarea in legile fiscale sau in alte reglementǎri interne, de prevederi menite sǎ impiedice impunerea repetatǎ, de cǎtre douǎ suveranitǎti fiscale, a unor venituri, bunuri etc.”

Ce minciună este această afirmație!
Taxele plătite de români pentru drumuri sunt o multiplă impozitare, iar statul nu doar că nu încearcă în vreun fel să împiedice această impunere repetată, ci nu știe cum s-o mai „completeze” cu noi taxe.
De la banii dați Ministerului Transporturilor și autorităților locale din impozitele pe venit, până la rovinietă, accize la carburanți și alte taxe similare, fiecare cetățean – mai ales proprietar de mașină – plătește facerea și întreținerea drumurilor de zeci de ori.
Iar facerea și întreținerea drumurilor, pentru care suntem multiplu impozitați sau taxați de statul mafiot, este așa cum știm: mizerabilă.
Și este doar un exemplu din multe!

Românii sunt față de stat în situația unui om născut într-un sat controlat de mafioți.
Și care a ajuns să creadă normale „taxele” cerute de Mafie… pe nimic.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Din comentariile la prima publicare, cred că pot fi folositoare cele de mai jos. C înseamnă „comentariu/comentator” (adică părerea unui cititor), iar R înseamnă „răspuns” (adică părerea autorului postării).

postare inițială

C: „Da dar romanii si fura de la stat sau caute sa il fenteze. E un paradox„
R: „Este lupta pentru supravieţuire. Chiar şi ca teolog nu am cum să osândesc pe cel care fură de la tâlharii care îl jefuiesc. Pentru a cere oamenilor corectitudine faţă de stat ar trebui să existe întâi corectitudinea statului faţă de oameni. Doar ideea asta şi începem să zâmbim amar. Corectitudinea statului faţă de oameni? N-am apucat să vedem asta niciodată!„
R:”Din păcate statul NU suntem noi, ci anumite grupări mafiote, birocratic-politico-administrative…„

C: „Întotdeauna am avut o problema cu exprimarea ”a furat de la stat” in contextul in care vorbim de evitarea unor dări. Cum sublinia si domnul Aldea putini oameni mai analizează ce transmit in fond niște expresii. In cazul acesta ”a furat de la stat” înseamnă pur si simplu ca cineva care a riscat banii proprii, s-a folosit de timpul si puterile si resursele proprii, s-a zbătut sa găsească clienți, la final nu a tăiat o halca buna din profitul sau către stat, stat care nu a contribuit cu nimic la tot circuitul enunțat mai sus. Cat despre dubla impozitare e boala grea in Romania. Alta este impozitarea pentru un scop si deturnarea banilor. Cel mai simplu exemplu, taxa pe țigări. Ca fumător știu ca din 15 lei per pachet doar 4 ajung la producător, restul de 11 fiind taxe din care cea mai mare parte fiind taxa de viciu care teoretic trebuie sa meargă la sănătate. Pai la cat fumează romanii, numai din aceste taxe la țigări trebuia sa avem un sistem medical splendid. In fapt însă pana si amaratul de program antifumat care presupunea o anumita medicație a fost suspendat pentru ca nu exista fonduri.„

Citește mai mult »

Despre Româna veche. Cuvinte, zise, spuse, graiuri, vorbe…

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Întoarcerea la rădăcini poate fi izvor de bucurie, lumină și tărie: cele rele să se spele, cele bune să se-adune, ziceau Străbunii. Adică din greșeli omul învață (nu și neomul!), astfel încât să devină mai bun, pocăindu-se pentru rele, păcate, greșeli și întărindu-se în facerea binelui.
Astăzi avem nevoie de această întoarcere la rădăcini mai mult ca niciodată.
Pentru că Străbunii aveau obștile cu biserica, cimitirul, mesele de obște, praznicele, horele, clăcile, șezătorile, basmele de seară, ”poveștile vitejești” (legendele) și atâtea altele.
Astăzi Românii au biserici, dar în care se duc cei mai mulți merg să își spoiască păcatele, să se poleiască, acoperindu-și mizeria. Prea puțini merg acolo să se curățească, să se îndrepte, să se sfințească – așa cum mergeau cei dinaintea noastră.
Iar lucrările obștii – izvor de lumină, bucurie, tărie, învățătură, înălțare, frăție, surăție, bunătate și alte daruri – au fost închise de Masonerie și Comunism. În locul lor sunt cel mult spectacole folclorice sterpe și preschimbate (răstălmăcite) după inimile pătimașe ale politrucilor și ucenicilor lor. Dar, cel mai adesea, în locul lor este o înstrăinare neîncetată prin otrava divers colorată și aromată – dar otravă – din mass-media.

O pildă simplă a decăderii și pustiirii este cântecul După pui de moroșan.
Acest cântec a apărut undeva prin secolul al XVIII-lea ca laudă a demnității Românului Maramureșean, laudă a libertății codrilor și munților românești și blestem asupra împăratului de la Viena și trepădușilor lui (”nobili” sau nu).
Cântecul mărturisea cinstea, adică noblețea adevărată, a ”puiului de Moroșan”, adică a celui care este din strămoși locuitor al Maramureșului (adică băștinaș): Românul. Față de care ceilalți, adică veniturile, nu-s ”feciori de mamă bună”, ci vitregă (aici mama bună fiind, în același timp, maica trupească, dar și Biserica, Neamul și însăși Marmația). Fiu al lui Dumnezeu și Neamului Românesc, pui al Maramureșului, Românul stătea în codrii cei înspăimântători pentru străini ”câte-un an, câte-un an și câte-o lună”. Trecea adică, nu doar prin lunile plăcute ale verii, ci și prin puhoaiele toamnei, gerurile și omăturile iernii, noile puhoaie ale primăverii. Acestea trei din urmă, ucigașe pentru străini, erau cântate de Moroșan și trecute cu bucurie, căci pentru el codrul și munții erau tot mamă bună, iar nu ”sălbăticii îngrozitoare”. Iar aici Românul era adăpostit de blestematul de împărat ce voia să îl ia cu sila în armată.
Cum am spus, era un cântec al cinstei și libertății românești, al legăturii din naștere cu pământul străbun, o ”Marsilieză” populară mai înaltă și mai demnă decât cea franțuzească.
În anii ’50 ai secolului trecut, ba chiar și în următorul deceniu, încă se cânta așa, după Legea Românească.
Pas cu pas ”morala comunistă” – adică desfrânarea patologică ruso-sovietică – a schimbat cântecul de libertate, cinste și vitejie românească într-unul de curvie – nerușinată, proastă, necinstită. De la un cântec de libertate a ajuns un cântec de robi ai sexului, ceea ce Românii nu au fost niciodată până la această vreme a decăderii.
Căci atunci când omul liber își pierde libertatea și devine sclav, ce îi mai rămâne decât ”să se consoleze” în obișnuitele droguri ieftine care sunt mâncarea, băutura și sexul?
Animalitatea ia locul omeniei, coborându-l de fapt la starea de neom – căci omul, prin firea lucrurilor, ori este deasupra animalelor, ori mai jos decât ele.

O decădere de același fel o vedem în graiul românesc în ceea ce privește folosirea unor cuvinte de mare însemnătate:
cuvânt, zisă, spusă, grai, grăită, vorbă
sau
a cuvânta, a zice, a spune, a grăi, a vorbi
și celelalte.

Aici o să mă opresc însă, ca să nu lungesc cuvântul, la cuvânt și vorbă.
La prima vedere, cineva de azi ar zice că au același înțeles.
Totuși, atunci când unii vor să arate că ceea ce grăiau între ei este fără însemnătate, spun:
– Ei, vorbeam și noi ceva…
Fleacuri, adică. Nimicuri, cum s-ar zice.
Sau spun doar
– Ei, stăteam de vorbă…
Pierdeam vremea, adică.
Dar dacă cineva ar spune:
– Hai să avem un cuvânt despre asta!
Ori,
– A cuvântat puțin despre cutare lucru.
Fiecare înțelege că a fost spus ceva cel puțin de mare greutate, dacă nu adevărat sau sfânt.

Se vede astfel, ușor, că nu sunt de fapt cu același înțeles, nu sunt sinonime, așa cum câine și javră nu sunt același lucru:
vorba – este un ”cuvânt” sterp, gol, o pierdere de vreme, un fleac, de foarte multe ori chiar minciună.
cuvântul – este o ”vorbă” roditoare, grea, adevărată, folositoare, un lucru însemnat, prețios.

La fel,
a vorbi – înseamnă a grăi fleacuri, a pălăvrăgi, a spune vrute și nevrute, a da din gură, a da din gură ca să treacă vremea și tot așa.
a cuvânta – înseamnă a spune cele folositoare și adevărate, a vorbi ce trebuie, a grăi măsurat, a mărturisi, a zidi prin cuvânt, a întări, a folosi, a hrăni prin cuvânt și altele asemenea.

Acestea sunt înțelesurile firești ale acestora în limba română.
Lucru pe care, vom repeta, încă îl vedem în folosirea lor în sintagme – în ziceri.

Dar ce ne facem cu întrebuințarea lor obișnuită?
Căci s-au învățat oamenii doar să vorbească și niciodată să cuvânteze.
Și femeile, dar chiar și bărbații (de la care se cere măsură în toate mai mult decât de la oricine!) se cheamă și îndeamnă la vorbă, dar nu la cuvântare.
– Hai să stăm de vorbă! – se îndeamnă unii pe alții.
Că e la telefon sau printr-o aplicație pe internet, ori – tot mai rar – față către față, aceeași mărturisire o auzim, de mii și mii de ori, zilnic:
– Vorbim.
Iar de cuvântat, puțini mai cuvântă. De obicei, doar prin biserici, preoți, diaconi sau episcopi, spre plictiseala credincioșilor care laudă cuvântul, deși le-a intrat pe o ureche și le-a ieșit pe alta.
Firesc, de altfel. În primul rând, pentru că de multe ori predica sau învățătura este prea puțin cuvânt și prea mult vorbă. Dar mai presus de asta, pentru că și oricât de cuvânt adevărat, adânc, frumos și folositor ar fi, omul tot nu mai știe să asculte cuvântul.
S-a învățat prea mult cu vorbele.

Culmea este că hazul tăios, adică ironia pleonasmului vechi vorbe goale nici nu mai poate fi simțit de cei mai mulți.

Întoarcerea la rădăcini se arată, iarăși, esențială.
Este vindecare și întregire.
Pentru cel ce caută Adevărul. Care este Cuvântul. Și Calea. Și Viața. Și Iubirea. Totul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

25 de ani de slujire

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

25 de ani de slujire

Dumnezeu și Neamul meu

Se împlinesc astăzi 25 de ani de la hirotonirea mea întru diacon. Este, astfel, un sfert de secol de slujire clericală în Biserica lui Dumnezeu.
Un prilej bun spre a trage din nou linie și a mă cerceta, iar: ce am făcut bine, ce am făcut rău.
Sunt nesfârșit de departe de Înțelepciune, deci înțelept este să nu am încredere că pot să cântăresc destul de bine propria-mi viață. Oricât de cinstiți ne-am vrea, oricât de cinstiți ne-am crede, tot omul este mincinos. Și, aș spune eu, mai ales atunci când este vorba chiar despre sine.
Am cântărit în aceste zile, am cumpănit.
Se cuvine să spun ceva sobornicește, la împlinirea acestei vremi? Am ce spune?

Am încercat și încerc să Îl ascult pe Dumnezeu.
Am ajuns diacon și preot nu prin meritele mele, nici prin munca mea; prin voința unor părinți ca duhovnicul meu, Adrian Făgețeanu și fratele său de pătimiri pentru Domnul, Sofian Boghiu. Ei au propus Patriarhului Teoctist hirotonirea mea, fără să am măcar idee de aceasta; de la ei am primit ascultare să dau examenul de capacitate preoțească și să îmi depun dosarul de hirotonie. Înainte să îmi dau bine seama ce se întâmplă, ÎPS Teodosie (pe atunci episcop-vicar în București), m-a hirotonit.
Durerea mea atunci a fost că nu am apucat înainte să citesc Tratatul despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur; după ce l-am citit, durerea a fost de multe ori mai mare, ca și frica de osândă – căci la sărăcia mea materială se adăuga primejdia grea a sărăciei mele duhovnicești și intelectuale.
Din sărăcia și slăbiciunile mele au ieșit multe, și rele, și bune. Rele, pentru că nu am fost în stare de altceva. Bune, pentru că Dumnezeu, Atotputernic, a putut să lucreze prin mine.
Începusem să scriu multe despre cele prin care am trecut și pe care le-am făcut sau nu.
Dar am înțeles că totul se închide în câteva cuvinte:
Când și cât am reușit să Îl ascult pe Domnul, am făcut bine; sau, mai adevărat grăit, El a făcut prin mine, după cum A știut.
Când și când am făcut după mine, a ieșit rău.
Între aceste două adevăruri se închide toată viața mea, ca a oricărui alt om.
Poate voi mai trăi o oră, o zi, un an, sau mai mulți. Oricât ar fi, oricât aș fi, oricât ar trăi omul, aceeași lege rămâne:
bine este ceea ce face întru Dumnezeu, rău este ceea ce face „după el”.
Căci fiind noi puțini la minte și cunoștințe, cum facem „după noi”, cum facem după diavoli.

Așa că, după 25 de ani de slujire, îmi cer iertare de la Domnul pentru toate ale mele, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Și mă rog să izbutesc să Îl ascult mai mult, sau măcar să mă pocăiesc pentru cele în care și prin care mă îndepărtez de El.

Mărturisesc ocrotirea de care am avut parte de la Domnul, minunile prin care astăzi încă sunt în viață (deși mi-aș fi dorit de mult să fiu, cu totul, în Viață) și prin care s-a lucrat tot binele pe care unii, omenește, îl cred venit de la mine. Au mijlocit pentru mine, minunat, Măicuța Domnului și Sfinții din Prigoanele Comuniste, Sfinții Apostoli Andrei, Pavel, Ioan, Andronic și toți ceilalți, Sfântul Arhanghel Mihail, îngerul meu păzitor și toate puterile cerești, Sfinții Împărați Constantin și Elena, dragul și respectatul meu Ioan Gură de Aur, Sfinții StrăRomâni, precum Ioan Casian, Niceta de Remesiana, Dionisie cel Smerit, Betranius al Tomisului și ceilalți, Ioan Botezătorul, Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Antim Ivireanul, marii mucenici Mina, Gheorghe, Teodor Stratilat, Andrei Stratilat și mulți, mulți alții. Dumnezeu să le răsplătească pentru bunătatea lor!
Prin mila lui Dumnezeu, am avut parte de multe dușmănii și lovituri, dar și de binecuvântarea de a cunoaște foarte mulți oameni buni, chiar minunați. Pe toți să-i miluiască Dumnezeu după știința Sa!

Am încercat, pe cât am putut, să îmi cinstesc străbunii: oieri, boieri, preoți, învățători, profesori, cărvănari, negustori și ce au mai fost; toți pe care îi știu luptători pentru Credința cea Dreaptă și Neamul Românesc, pentru Limba Română, libertatea și unitatea Românilor… și nu numai. Am încercat, pe cât am putut, să duc mai departe moștenirea Sfinților și Eroilor Neamului Românesc, datorie ce stă deasupra fiecărui Român – că își dă sau nu seama, că vrea sau nu să și-o împlinească.
Desigur, am făcut puțin, prea puțin pentru cât este nevoie. Dar îmi este de ajuns că am încercat, că îmi plec genunchii la Spovedanie și primesc iertarea și harul Împăratului Ceresc al cărui ostaș m-am străduit să fiu.
Sunt un mărunt luptător al Bisericii, deci al Neamului – căci nu există patriotism sau naționalism decât întru Dumnezeu, restul fiind rătăcire, la fel cum lepădarea de neam este rătăcire. Iar faptul că am rămas așa tot Domnului trebuie să îi mulțumesc. Dacă și cât mai trăiesc, încerc mai departe să slujesc, după aceeași rânduială strămoșească: Dumnezeu și Neamul meu.

Închei repetând: tot ce „am făcut” bun, a fost ceea ce am izbutit să las să lucreze Dumnezeu prin mine; ceea ce am făcut rău, a fost făcut de mine. Aici mi se pare că stă cheia vieții creștine: în lupta de a ne dărui lui Dumnezeu, o luptă în care mândria și lașitatea ne stau împotrivă (ca și cum ne-am pierde făcând asta); luptă în care, de câte ori izbândim, ne regăsim cu veșnică uimire, așa cum ar trebui să fim, adică mai întregi și mai deplini ca niciodată, în lumina Sfintei Treimi, în pragul Împărăției Cerurilor, în harul lui Dumnezu,
Căreia să îi fie slava acum și pururea și în vechii vecilor, Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pe cine minti?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe cine minți?

Povestea Ioan Alexandru (inginerul poet care a scris Lumină lină) că Emil Cioran își schimbase foarte mult purtarea în ultimii ani de viață. Filosoful social, deschis către întâlniri și discuții, devenise foarte retras. Cum spuneau unii „se dăduse cu popii”: nu mai primea în casă decât anume preoți și oamenii pe care îi știa credincioși. Cu ceilalți pe care era nevoit să îi vadă se întâlnea la un local din apropierea casei. „Este adevărat, maestre?” l-a întrebat Ioan Alexandru. „Este adevărat!” a recunoscut senin Emil Cioran. „De ce?” a întrebat poetul. „Acolo unde merg nu mai înșel pe nimeni!” i-a răspuns, liniștit, dar cu atât mai puternic, filosoful.

Spre nefericirea lor, mulți cred că dincolo pot înșela la fel ca în această viață. Ori se înșeală că dincolo nu ar mai fi nimic – deși destui s-au întors de dincolo, de la Lazăr cel a patra zi înviat din morți până la Teo Trandafir, lămurind deplin că există acest dincolo. Mulți trăiesc în una dintre aceste două auto-înșelări; se scaldă în păcate și răutăți, se tăvălesc în patimi.
„Dumnezeu trebuie să mă ierte!”, se mint unii, ca și cum Dumnezeu le-ar fi sclav, ori ar fi legat prin cine știe ce contract să le primească ticăloșia în Rai (ca să împută și Raiul…).
„În viață rămâi cu ce bagi în gură și… iubești!”, se mint alții, deși nici ce au mâncat, nici ce au desfrânat nu este cu ei și nu rămâne niciodată cu ei.
„Așa sunt eu!” pretind cei cărora le este lene să lupte împotriva păcatelor și patimilor, deși nu s-au născut, de fapt, cu ele, ci le-au ales în timp.
Etc.
Minciună după minciună, ca să își îndreptățească patimile și orbirea.
Deși este limpede că dincolo nu vor putea să înșele pe nimeni; nici pe draci, măcar, și cu atât mai puțin pe sfinți, pe îngeri, sau pe Atotștiutorul Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea