Categorie: Gânduri

Statul mafiot şi anti-român

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

La sfârșitul lui 2016 (mai precis pe 4-XI-2016) am publicat pe o rețea de socializare următorul gând. Se apropie trecerea a șapte ani de la prima publicare. Puteți să citiți și să spuneți dacă acest cuvânt mai are legătură cu viața noastră cea de toate zilele…

DIN NOU DESPRE STATUL MAFIOT

Pentru că mulţi nu ştiu limba română, sau nu MAI ştiu limba română în urma manipulării făcute de statul mafiot, o definiţie elementară:

TÁXĂ, taxe, s. f. 1. Sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit. ◊ Taxă pe valoarea adăugată = impozit general care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului de producție al produsului final. 2. Plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice sau juridice în cazul când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi. ♦ Sumă de bani care se plătește unei instituții în schimbul unor servicii prestate sau al anumitor drepturi. – Din fr. taxe.

Este de observat faptul că taxele NU sunt o obligație înnăscută, nu sunt un „drept al statului”, așa cum se crede, naiv, de către mulți. Și așa cum minte statul.
Nu ai de ce să plătești statului – sau oricui – doar pentru că există sau pentru că exiști, doar pentru că face sau faci un lucru!
Taxele sunt PLATA UNUI SERVICIU pe care îl face un prestator.
Ca urmare, corect, drept din punct de vedere juridic, este să plătești taxe strict pentru serviciile de care beneficiezi.
Statul NU ARE DREPTUL SĂ PUNĂ TAXE DECÂT PENTRU SERVICIILE PE CARE LE PRESTEAZĂ.
Toate celelalte taxe sunt un abuz mafiot, o TÂLHĂRIE:

TÂLHĂRÍE, tâlhării, s. f. Furt însoțit de amenințări sau violență; p. gener. furt, hoție. – Tâlhar + suf. -ie.

În același timp, este TOTAL INCORECT din punct de vedere juridic să plătești de două ori pentru același serviciu, sau, altfel spus, să ai parte de „dubla impunere”.
O afirmație de propagandă pentru sistemul juridic spune:

„In ceea ce priveste reglementǎrile nationale, fiecare stat este preocupat de inserarea in legile fiscale sau in alte reglementǎri interne, de prevederi menite sǎ impiedice impunerea repetatǎ, de cǎtre douǎ suveranitǎti fiscale, a unor venituri, bunuri etc.”

Ce minciună este această afirmație!
Taxele plătite de români pentru drumuri sunt o multiplă impozitare, iar statul nu doar că nu încearcă în vreun fel să împiedice această impunere repetată, ci nu știe cum s-o mai „completeze” cu noi taxe.
De la banii dați Ministerului Transporturilor și autorităților locale din impozitele pe venit, până la rovinietă, accize la carburanți și alte taxe similare, fiecare cetățean – mai ales proprietar de mașină – plătește facerea și întreținerea drumurilor de zeci de ori.
Iar facerea și întreținerea drumurilor, pentru care suntem multiplu impozitați sau taxați de statul mafiot, este așa cum știm: mizerabilă.
Și este doar un exemplu din multe!

Românii sunt față de stat în situația unui om născut într-un sat controlat de mafioți.
Și care a ajuns să creadă normale „taxele” cerute de Mafie… pe nimic.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Din comentariile la prima publicare, cred că pot fi folositoare cele de mai jos. C înseamnă „comentariu/comentator” (adică părerea unui cititor), iar R înseamnă „răspuns” (adică părerea autorului postării).

postare inițială

C: „Da dar romanii si fura de la stat sau caute sa il fenteze. E un paradox„
R: „Este lupta pentru supravieţuire. Chiar şi ca teolog nu am cum să osândesc pe cel care fură de la tâlharii care îl jefuiesc. Pentru a cere oamenilor corectitudine faţă de stat ar trebui să existe întâi corectitudinea statului faţă de oameni. Doar ideea asta şi începem să zâmbim amar. Corectitudinea statului faţă de oameni? N-am apucat să vedem asta niciodată!„
R:”Din păcate statul NU suntem noi, ci anumite grupări mafiote, birocratic-politico-administrative…„

C: „Întotdeauna am avut o problema cu exprimarea ”a furat de la stat” in contextul in care vorbim de evitarea unor dări. Cum sublinia si domnul Aldea putini oameni mai analizează ce transmit in fond niște expresii. In cazul acesta ”a furat de la stat” înseamnă pur si simplu ca cineva care a riscat banii proprii, s-a folosit de timpul si puterile si resursele proprii, s-a zbătut sa găsească clienți, la final nu a tăiat o halca buna din profitul sau către stat, stat care nu a contribuit cu nimic la tot circuitul enunțat mai sus. Cat despre dubla impozitare e boala grea in Romania. Alta este impozitarea pentru un scop si deturnarea banilor. Cel mai simplu exemplu, taxa pe țigări. Ca fumător știu ca din 15 lei per pachet doar 4 ajung la producător, restul de 11 fiind taxe din care cea mai mare parte fiind taxa de viciu care teoretic trebuie sa meargă la sănătate. Pai la cat fumează romanii, numai din aceste taxe la țigări trebuia sa avem un sistem medical splendid. In fapt însă pana si amaratul de program antifumat care presupunea o anumita medicație a fost suspendat pentru ca nu exista fonduri.„

Citește mai mult »

Despre Româna veche. Cuvinte, zise, spuse, graiuri, vorbe…

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Întoarcerea la rădăcini poate fi izvor de bucurie, lumină și tărie: cele rele să se spele, cele bune să se-adune, ziceau Străbunii. Adică din greșeli omul învață (nu și neomul!), astfel încât să devină mai bun, pocăindu-se pentru rele, păcate, greșeli și întărindu-se în facerea binelui.
Astăzi avem nevoie de această întoarcere la rădăcini mai mult ca niciodată.
Pentru că Străbunii aveau obștile cu biserica, cimitirul, mesele de obște, praznicele, horele, clăcile, șezătorile, basmele de seară, ”poveștile vitejești” (legendele) și atâtea altele.
Astăzi Românii au biserici, dar în care se duc cei mai mulți merg să își spoiască păcatele, să se poleiască, acoperindu-și mizeria. Prea puțini merg acolo să se curățească, să se îndrepte, să se sfințească – așa cum mergeau cei dinaintea noastră.
Iar lucrările obștii – izvor de lumină, bucurie, tărie, învățătură, înălțare, frăție, surăție, bunătate și alte daruri – au fost închise de Masonerie și Comunism. În locul lor sunt cel mult spectacole folclorice sterpe și preschimbate (răstălmăcite) după inimile pătimașe ale politrucilor și ucenicilor lor. Dar, cel mai adesea, în locul lor este o înstrăinare neîncetată prin otrava divers colorată și aromată – dar otravă – din mass-media.

O pildă simplă a decăderii și pustiirii este cântecul După pui de moroșan.
Acest cântec a apărut undeva prin secolul al XVIII-lea ca laudă a demnității Românului Maramureșean, laudă a libertății codrilor și munților românești și blestem asupra împăratului de la Viena și trepădușilor lui (”nobili” sau nu).
Cântecul mărturisea cinstea, adică noblețea adevărată, a ”puiului de Moroșan”, adică a celui care este din strămoși locuitor al Maramureșului (adică băștinaș): Românul. Față de care ceilalți, adică veniturile, nu-s ”feciori de mamă bună”, ci vitregă (aici mama bună fiind, în același timp, maica trupească, dar și Biserica, Neamul și însăși Marmația). Fiu al lui Dumnezeu și Neamului Românesc, pui al Maramureșului, Românul stătea în codrii cei înspăimântători pentru străini ”câte-un an, câte-un an și câte-o lună”. Trecea adică, nu doar prin lunile plăcute ale verii, ci și prin puhoaiele toamnei, gerurile și omăturile iernii, noile puhoaie ale primăverii. Acestea trei din urmă, ucigașe pentru străini, erau cântate de Moroșan și trecute cu bucurie, căci pentru el codrul și munții erau tot mamă bună, iar nu ”sălbăticii îngrozitoare”. Iar aici Românul era adăpostit de blestematul de împărat ce voia să îl ia cu sila în armată.
Cum am spus, era un cântec al cinstei și libertății românești, al legăturii din naștere cu pământul străbun, o ”Marsilieză” populară mai înaltă și mai demnă decât cea franțuzească.
În anii ’50 ai secolului trecut, ba chiar și în următorul deceniu, încă se cânta așa, după Legea Românească.
Pas cu pas ”morala comunistă” – adică desfrânarea patologică ruso-sovietică – a schimbat cântecul de libertate, cinste și vitejie românească într-unul de curvie – nerușinată, proastă, necinstită. De la un cântec de libertate a ajuns un cântec de robi ai sexului, ceea ce Românii nu au fost niciodată până la această vreme a decăderii.
Căci atunci când omul liber își pierde libertatea și devine sclav, ce îi mai rămâne decât ”să se consoleze” în obișnuitele droguri ieftine care sunt mâncarea, băutura și sexul?
Animalitatea ia locul omeniei, coborându-l de fapt la starea de neom – căci omul, prin firea lucrurilor, ori este deasupra animalelor, ori mai jos decât ele.

O decădere de același fel o vedem în graiul românesc în ceea ce privește folosirea unor cuvinte de mare însemnătate:
cuvânt, zisă, spusă, grai, grăită, vorbă
sau
a cuvânta, a zice, a spune, a grăi, a vorbi
și celelalte.

Aici o să mă opresc însă, ca să nu lungesc cuvântul, la cuvânt și vorbă.
La prima vedere, cineva de azi ar zice că au același înțeles.
Totuși, atunci când unii vor să arate că ceea ce grăiau între ei este fără însemnătate, spun:
– Ei, vorbeam și noi ceva…
Fleacuri, adică. Nimicuri, cum s-ar zice.
Sau spun doar
– Ei, stăteam de vorbă…
Pierdeam vremea, adică.
Dar dacă cineva ar spune:
– Hai să avem un cuvânt despre asta!
Ori,
– A cuvântat puțin despre cutare lucru.
Fiecare înțelege că a fost spus ceva cel puțin de mare greutate, dacă nu adevărat sau sfânt.

Se vede astfel, ușor, că nu sunt de fapt cu același înțeles, nu sunt sinonime, așa cum câine și javră nu sunt același lucru:
vorba – este un ”cuvânt” sterp, gol, o pierdere de vreme, un fleac, de foarte multe ori chiar minciună.
cuvântul – este o ”vorbă” roditoare, grea, adevărată, folositoare, un lucru însemnat, prețios.

La fel,
a vorbi – înseamnă a grăi fleacuri, a pălăvrăgi, a spune vrute și nevrute, a da din gură, a da din gură ca să treacă vremea și tot așa.
a cuvânta – înseamnă a spune cele folositoare și adevărate, a vorbi ce trebuie, a grăi măsurat, a mărturisi, a zidi prin cuvânt, a întări, a folosi, a hrăni prin cuvânt și altele asemenea.

Acestea sunt înțelesurile firești ale acestora în limba română.
Lucru pe care, vom repeta, încă îl vedem în folosirea lor în sintagme – în ziceri.

Dar ce ne facem cu întrebuințarea lor obișnuită?
Căci s-au învățat oamenii doar să vorbească și niciodată să cuvânteze.
Și femeile, dar chiar și bărbații (de la care se cere măsură în toate mai mult decât de la oricine!) se cheamă și îndeamnă la vorbă, dar nu la cuvântare.
– Hai să stăm de vorbă! – se îndeamnă unii pe alții.
Că e la telefon sau printr-o aplicație pe internet, ori – tot mai rar – față către față, aceeași mărturisire o auzim, de mii și mii de ori, zilnic:
– Vorbim.
Iar de cuvântat, puțini mai cuvântă. De obicei, doar prin biserici, preoți, diaconi sau episcopi, spre plictiseala credincioșilor care laudă cuvântul, deși le-a intrat pe o ureche și le-a ieșit pe alta.
Firesc, de altfel. În primul rând, pentru că de multe ori predica sau învățătura este prea puțin cuvânt și prea mult vorbă. Dar mai presus de asta, pentru că și oricât de cuvânt adevărat, adânc, frumos și folositor ar fi, omul tot nu mai știe să asculte cuvântul.
S-a învățat prea mult cu vorbele.

Culmea este că hazul tăios, adică ironia pleonasmului vechi vorbe goale nici nu mai poate fi simțit de cei mai mulți.

Întoarcerea la rădăcini se arată, iarăși, esențială.
Este vindecare și întregire.
Pentru cel ce caută Adevărul. Care este Cuvântul. Și Calea. Și Viața. Și Iubirea. Totul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

25 de ani de slujire

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

25 de ani de slujire

Dumnezeu și Neamul meu

Se împlinesc astăzi 25 de ani de la hirotonirea mea întru diacon. Este, astfel, un sfert de secol de slujire clericală în Biserica lui Dumnezeu.
Un prilej bun spre a trage din nou linie și a mă cerceta, iar: ce am făcut bine, ce am făcut rău.
Sunt nesfârșit de departe de Înțelepciune, deci înțelept este să nu am încredere că pot să cântăresc destul de bine propria-mi viață. Oricât de cinstiți ne-am vrea, oricât de cinstiți ne-am crede, tot omul este mincinos. Și, aș spune eu, mai ales atunci când este vorba chiar despre sine.
Am cântărit în aceste zile, am cumpănit.
Se cuvine să spun ceva sobornicește, la împlinirea acestei vremi? Am ce spune?

Am încercat și încerc să Îl ascult pe Dumnezeu.
Am ajuns diacon și preot nu prin meritele mele, nici prin munca mea; prin voința unor părinți ca duhovnicul meu, Adrian Făgețeanu și fratele său de pătimiri pentru Domnul, Sofian Boghiu. Ei au propus Patriarhului Teoctist hirotonirea mea, fără să am măcar idee de aceasta; de la ei am primit ascultare să dau examenul de capacitate preoțească și să îmi depun dosarul de hirotonie. Înainte să îmi dau bine seama ce se întâmplă, ÎPS Teodosie (pe atunci episcop-vicar în București), m-a hirotonit.
Durerea mea atunci a fost că nu am apucat înainte să citesc Tratatul despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur; după ce l-am citit, durerea a fost de multe ori mai mare, ca și frica de osândă – căci la sărăcia mea materială se adăuga primejdia grea a sărăciei mele duhovnicești și intelectuale.
Din sărăcia și slăbiciunile mele au ieșit multe, și rele, și bune. Rele, pentru că nu am fost în stare de altceva. Bune, pentru că Dumnezeu, Atotputernic, a putut să lucreze prin mine.
Începusem să scriu multe despre cele prin care am trecut și pe care le-am făcut sau nu.
Dar am înțeles că totul se închide în câteva cuvinte:
Când și cât am reușit să Îl ascult pe Domnul, am făcut bine; sau, mai adevărat grăit, El a făcut prin mine, după cum A știut.
Când și când am făcut după mine, a ieșit rău.
Între aceste două adevăruri se închide toată viața mea, ca a oricărui alt om.
Poate voi mai trăi o oră, o zi, un an, sau mai mulți. Oricât ar fi, oricât aș fi, oricât ar trăi omul, aceeași lege rămâne:
bine este ceea ce face întru Dumnezeu, rău este ceea ce face „după el”.
Căci fiind noi puțini la minte și cunoștințe, cum facem „după noi”, cum facem după diavoli.

Așa că, după 25 de ani de slujire, îmi cer iertare de la Domnul pentru toate ale mele, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Și mă rog să izbutesc să Îl ascult mai mult, sau măcar să mă pocăiesc pentru cele în care și prin care mă îndepărtez de El.

Mărturisesc ocrotirea de care am avut parte de la Domnul, minunile prin care astăzi încă sunt în viață (deși mi-aș fi dorit de mult să fiu, cu totul, în Viață) și prin care s-a lucrat tot binele pe care unii, omenește, îl cred venit de la mine. Au mijlocit pentru mine, minunat, Măicuța Domnului și Sfinții din Prigoanele Comuniste, Sfinții Apostoli Andrei, Pavel, Ioan, Andronic și toți ceilalți, Sfântul Arhanghel Mihail, îngerul meu păzitor și toate puterile cerești, Sfinții Împărați Constantin și Elena, dragul și respectatul meu Ioan Gură de Aur, Sfinții StrăRomâni, precum Ioan Casian, Niceta de Remesiana, Dionisie cel Smerit, Betranius al Tomisului și ceilalți, Ioan Botezătorul, Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Antim Ivireanul, marii mucenici Mina, Gheorghe, Teodor Stratilat, Andrei Stratilat și mulți, mulți alții. Dumnezeu să le răsplătească pentru bunătatea lor!
Prin mila lui Dumnezeu, am avut parte de multe dușmănii și lovituri, dar și de binecuvântarea de a cunoaște foarte mulți oameni buni, chiar minunați. Pe toți să-i miluiască Dumnezeu după știința Sa!

Am încercat, pe cât am putut, să îmi cinstesc străbunii: oieri, boieri, preoți, învățători, profesori, cărvănari, negustori și ce au mai fost; toți pe care îi știu luptători pentru Credința cea Dreaptă și Neamul Românesc, pentru Limba Română, libertatea și unitatea Românilor… și nu numai. Am încercat, pe cât am putut, să duc mai departe moștenirea Sfinților și Eroilor Neamului Românesc, datorie ce stă deasupra fiecărui Român – că își dă sau nu seama, că vrea sau nu să și-o împlinească.
Desigur, am făcut puțin, prea puțin pentru cât este nevoie. Dar îmi este de ajuns că am încercat, că îmi plec genunchii la Spovedanie și primesc iertarea și harul Împăratului Ceresc al cărui ostaș m-am străduit să fiu.
Sunt un mărunt luptător al Bisericii, deci al Neamului – căci nu există patriotism sau naționalism decât întru Dumnezeu, restul fiind rătăcire, la fel cum lepădarea de neam este rătăcire. Iar faptul că am rămas așa tot Domnului trebuie să îi mulțumesc. Dacă și cât mai trăiesc, încerc mai departe să slujesc, după aceeași rânduială strămoșească: Dumnezeu și Neamul meu.

Închei repetând: tot ce „am făcut” bun, a fost ceea ce am izbutit să las să lucreze Dumnezeu prin mine; ceea ce am făcut rău, a fost făcut de mine. Aici mi se pare că stă cheia vieții creștine: în lupta de a ne dărui lui Dumnezeu, o luptă în care mândria și lașitatea ne stau împotrivă (ca și cum ne-am pierde făcând asta); luptă în care, de câte ori izbândim, ne regăsim cu veșnică uimire, așa cum ar trebui să fim, adică mai întregi și mai deplini ca niciodată, în lumina Sfintei Treimi, în pragul Împărăției Cerurilor, în harul lui Dumnezu,
Căreia să îi fie slava acum și pururea și în vechii vecilor, Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pe cine minti?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe cine minți?

Povestea Ioan Alexandru (inginerul poet care a scris Lumină lină) că Emil Cioran își schimbase foarte mult purtarea în ultimii ani de viață. Filosoful social, deschis către întâlniri și discuții, devenise foarte retras. Cum spuneau unii „se dăduse cu popii”: nu mai primea în casă decât anume preoți și oamenii pe care îi știa credincioși. Cu ceilalți pe care era nevoit să îi vadă se întâlnea la un local din apropierea casei. „Este adevărat, maestre?” l-a întrebat Ioan Alexandru. „Este adevărat!” a recunoscut senin Emil Cioran. „De ce?” a întrebat poetul. „Acolo unde merg nu mai înșel pe nimeni!” i-a răspuns, liniștit, dar cu atât mai puternic, filosoful.

Spre nefericirea lor, mulți cred că dincolo pot înșela la fel ca în această viață. Ori se înșeală că dincolo nu ar mai fi nimic – deși destui s-au întors de dincolo, de la Lazăr cel a patra zi înviat din morți până la Teo Trandafir, lămurind deplin că există acest dincolo. Mulți trăiesc în una dintre aceste două auto-înșelări; se scaldă în păcate și răutăți, se tăvălesc în patimi.
„Dumnezeu trebuie să mă ierte!”, se mint unii, ca și cum Dumnezeu le-ar fi sclav, ori ar fi legat prin cine știe ce contract să le primească ticăloșia în Rai (ca să împută și Raiul…).
„În viață rămâi cu ce bagi în gură și… iubești!”, se mint alții, deși nici ce au mâncat, nici ce au desfrânat nu este cu ei și nu rămâne niciodată cu ei.
„Așa sunt eu!” pretind cei cărora le este lene să lupte împotriva păcatelor și patimilor, deși nu s-au născut, de fapt, cu ele, ci le-au ales în timp.
Etc.
Minciună după minciună, ca să își îndreptățească patimile și orbirea.
Deși este limpede că dincolo nu vor putea să înșele pe nimeni; nici pe draci, măcar, și cu atât mai puțin pe sfinți, pe îngeri, sau pe Atotștiutorul Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

”Greva” magistraților între propagandă și fapt

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Am mai amintit de munca ocupanților – ziși stat sau clasa politică – de a-i dezbina pe Români și a le distruge instituțiile. De mai multă vreme este luată în vizor Magistratura, de la judecători la procurori și grefieri. Putorile comuniste – din mass-media sau din unele cârciumi – ar vrea ca magistrații să lucreze măcar 48 de ore pe zi, cel puțin până la 90 de ani, cel mai bine pe gratis și fără drept de pensionare.

Invidia lacomă se vede pe multe chipuri și în multe mesaje.
Toți indivizii cu puțină minte și aroganță multă au fantezii despre despre viața de lux pe care ar avea-o magistrații; despre cât de ușor, bănos și luxos este să fii judecător (sau procuror, sau…).
Fă-te judecător, dacă e așa ușor!
E simplu: înveți Drept 5 ani, faci INM-ul alți 3 ani (din care 1 stagiatura) și, gata, ești judecător!
Sau faci Drept 5 ani, dai exameul acela foarte ușor la Barou, apoi faci vreo 5 ani de avocatură, apoi dai examenul acela foarte ușor de admitere directă și, gata, ești judecător!
Vezi ce ușor e?
Ia fă-te judecător, că tot crezi că e ușor! Și bănos, și luxos!

Da, și ce viață de lux ai!
Începi cu vreo 6 mii de lei pentru care trebuie să lucrezi legal 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână și voluntar – că altfel ești dat afară! – încă 3-5 ore pe zi de luni până vineri, plus 12-20 de ore în weekend. (Voluntar, adică fără plată, dar obligatoriu.)
În același timp, nu ai voie să primești niciun dar de Crăciun, de ziua ta, sau cu orice alt prilej, de la nimeni în afară de rudele de gradul 1, cel mult de gradul 2. Doar acestea au voie să îți dea flori sau orice altceva – și chiar și pentru acestea te poți trezi anchetat(ă). Orice dar de la un văr sau unchi, mătușă sau nașă te poate face să îți pierzi locul de muncă.
Nu ai voie să lași pe cineva să ”îți facă cinste” cu o bere sau un ceai; nu ai voie să ieși la un restaurant cu prietenii din copilărie dacă au sau chiar au avut vreun proces; nu ai voie să mai stai de vorbă sau să te vezi cu foștii colegi dacă nu au devenit și ei magistrați. Etc., etc.
Luxul vieții de judecător constă și în faptul că ai un venit mai mic decât foarte mulți dintre avocați. Doar că de ei presa nu se ia sistematic, se ia de judecători. Și prezintă salarii de excepție – precum membrii C.S.M. – ca și cum ar fi ale judecătorilor obișnuiți. Dar nu vorbește, presa, nimic despre condițiile de muncă inumane ale judecătorilor din România.

În țările civilizate, judecătorul are cel mult câteva dosare (cazuri) pe ședință; adică între 50 și 150 de cazuri pe an (o mare parte fiind foarte ușoare). Oricum, sub 200 de dosare pe an de judecător.
Statul zis român a impus un regim care face să se treacă de 500 de dosare pe an/judecător în judecătoriile ușoare! În multe sunt peste 800 (opt sute!) de dosare de judecător, ba chiar și peste 1,000 (o mie!!) de dosare! Ba se pare că deja în unele judecătorii se ajunge la 1,200 (o mie două sute!!!) de dosare pe an de judecător!
Trai pe vătrai, ar spune demenții care cred că dosarele sunt bomboane fine.
Un iad insuportabil, ar spune orice om rațional.

Și asta nu e tot!
Din ce în ce mai multe posturi de judecător sunt neocupate!
Atât de ușor este să fii judecător, atât de bine și frumos, atât de la îndemână și plăcut, că an de an tot mai multe posturi rămân, cum am spus, neocupate.
Dar dosarele tot vin. Și cad în capul celor care sunt în sistem.

V-ați gândit ce compensație există pentru tot acest chin?
Pentru cele 30-50 de ore pe săptămână de muncă neplătită pe care trebuie să o presteze judecătorii?
Pensia.
A fost o înțelegere tacită, în care C.S.M.-ul a avut partea sa; statul a zis: ”nu vă plătim orele suplimentare pentru că v-ar tripla salariul și nu am mai avea destui bani pentru cei 400,000 de bugetari care nu fac nimic dar sunt rude sau prieteni și trebuie să mănânce un cozonac; nu am mai avea destui bani pentru amante, amanți, vacanțe de lux etc.; totuși, uite, vă dăm pensii ceva mai mari”. După care, același stat, a început să înjure în presă judecătorii pentru acele pensii.

Acum, dacă ar exista jurnalism cinstit în România, am vedea peste tot un calcul:
calculul salariului pe care ar trebui să îl primească judecătorii după munca depusă (nu după programul fantasmagoric de lucru de 8 ore pe zi)
Adică la salariul cuvenit judecătorilor pentru 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână (salariu pe care statul refuză încă să îl plătească în întregime!), să se facă socoteala cât se adaugă prin 3-5 ore de muncă în plus în zilele de lucru, plus 12-20 de ore în weekenduri, plus munca în concedii, plus gărzi… scuze, permanențe care în alte meserii sunt plătite suplimentar.
Un asemenea calcul obiectiv ar dovedi că judecătorii trebuie să primească un salariu cel puțin triplu față de cel actual – iar prin raportare la volumul de muncă real față de cel normal, chiar și de șase ori mai mare.
Ceea ce înseamnă că pensiile judecătorilor ar fi, legal, corect, mult mai mari decât cele de acum.

Dar cine să facă aceste calcule, câtă vreme ordinul de serviciu în mass-media este „tunurile pe magistrați!”?

Bine, în toată această persecuție a Magistraturii și C.S.M. (Consiliul Superior al Magistraturii) are un rol excepțional: să distrugă Justiția din România.
Adică să amâne examenele pentru judecători, să scoată cât mai puține dintre posturile neocupate la concurs, să aibă grijă să le treacă puțini și cât mai puțini candidați, să persecute judecătorii care mișcă în front, să prezinte cât mai urât judecătorii în fața opiniei publice ș.a.m.d.

În această ultimă privință greva parțială a judecătorilor tocmai declanșată este un exemplu perfect!
Fapte:
– Conflictul de muncă este vechi de ani de zile
– Revendicările sunt vechi, negociate și răs-negociate
– Promisiunile CSM și Guvernului (guvernelor) au fost încălcate sistematic.

Dar… care sunt revendicările?
Pe primul loc, asigurarea unui mediu de lucru decent:
– cu un număr corespunzător de magistrați și grefieri
– cu un număr decent de dosare/judecător, pentru ca actul de justiție să fie corect și eficient realizat
– fără intervențiile ilegitime (și mereu politice) ale CSM și altor grupări în actul de justiție
– cu birouri și arhive în care să se respire și aer, nu doar praful toxic al dosarelor și mucegaiurilor pereților

Am avut prilejul să vizitez arhivele unor judecătorii de sector din București (Capitala României!).
O atmosferă de subsol de pușcărie, atmosferă îndesată cu nesfârșite teancuri de dosare, plină de praf, cu lumină puțină. O atmosferă deprimantă și nesănătoasă, o bătaie de joc la adresa angajaților și a Justiției.
Când m-am minunat, după câteva zile, în fața unui grefier din Ardeal, de „frumusețea” arhivelor judecătoriilor bucureștene, doar că nu a plâns:
În arhivele noastre sunt birouri de jumătate de metru pătrat înconjurate de jur împrejur de teancuri de dosare până în tavan; singura lumină e un bec precum cele din beciurile Securității; aerul vine pe ușă, dacă este deschisă.

Ca urmare, este ușor de văzut că principalele revendicări ale magistraților sunt de bun-simț și sunt EXACT în interesul cetățenilor – adică al justițiabililor.
Cetățeni pe care presa îi incită, cu colaborarea vinovată a CSM, împotriva judecătorilor.
Principalele revendicări sunt exact
Asigurarea condițiilor necesare pentru desfășurarea decentă a actului de justiție.
Asta se vede în cererile judecătoriilor din întreaga țară!

Dar CSM-ul (și, după el, mass media) vorbește DOAR despre pensii (pentru care, ce să vezi, nu există un punct de vedere unitar al Magistraturii, spre deosebire de amintitele revendicări primare!).
Despre revendicările fundamentale CSM-ul nu suflă o vorbă!
Întâmplător, sau politic?

O televiziune anunța acum câteva zile, cu nerușinare perfectă,
”Răzbunarea judecătorilor pentru tăierea pensiilor de elită!”
Pe mântuirea voastră ați mințit și de această dată, „jurnaliști” corupți, așa cum ați mințit și în Plandemie!
”Vaccinurile sunt sigure și gratuite, opresc îmbolnăvirea și transmiterea bolii, împiedică decesurile!”
Azi până și instrumentele de propagandă recunosc pe față că ”vaccinurile” anti-covid nu au fost testate, au tone de efecte secundare nocive, ne costă enorm, nu opresc îmbolnăvirea, nu opresc transmiterea, nu scad numărul de decese etc.!

Dar când o să se afle adevărul despre ceea ce cer, de ani de zile, magistrații din România?

(Poate după ce își termină mandatul actualii membrii CSM, ies pe loc la pensie cu adevăratele ”pensii de elită” și râd de pe margine!)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. V-ați gândit ce se va întâmpla când, prăbușiți sub greutatea condițiilor de lucru și teancurilor de dosare, judecătorii și grefierii își vor da demisia în masă? Căci dacă mizeria aceasta continuă, asta se va întâmpla. Iar în România chiar nu va mai fi Justiție. Deloc.