Încă din 1970 se vorbea despre înlocuirea muncitorilor și chiar a tehnicienilor de întreținere cu roboți.
Și, nu, nu ca despre o idee științifico-fantastică, nu ca despre ceva din viitor: era un proces început deja, aflat în plină desfășurare.
Sau, așa ar fi trebuit să fie.

Căci fabricile robotizate ale unor firme japoneze – și nu doar japoneze! –, în loc să se extindă, să se înmulțească, au bătut pasul pe loc.
Robotizarea s-a produs, dar la o scară incredibil mai mică decât se preconizase.
Și casnic, dar și industrial, și în comerț, și în celelalte domenii, robotizarea este rămasă în urmă față de începutul anilor ’70 ai secolului trecut!

Mai mult, performanțele obținute acum de felurite aparate cu chipuri avansate sunt cel mult la nivelul unor aparate electromecanice de atunci. Unele, fără niciun fel de chipuri, altele cu chipuri foarte „primitive”. Ca exemplu, sateliții care au fost lansați până acum vreo 20 de ani funcționează în multe privințe mai bine decât cei de astăzi. Cel puțin ca durabilitate sunt net superiori. Asta deși tehnologia este, teoretic, net inferioară.
Ceva, cumva, nu sună bine!
Undeva există o ruptură între dezvoltarea firească a societății, a tehnologiei, și ceea ce se întâmplă sub ochii noștri.

Cineva se poate întreba de ce am trecut de la roboți la chipuri.
Pentru că roboții din anii ’70 erau cu tranzistori, ba chiar și cu lămpi.
Funcționau, adică, pe baza unor tehnologii care acum par incredibil de învechite și înapoiate.
În 1971, atunci când Intel a realizat primul chip, toți roboții existenți funcționau fără așa ceva. Iar acel prim chip avea desenați pe pastila de siliciu… șase tranzistori!
În clipa de față un „nucleu” de procesor conține un chip cu sute de milioane de tranzistori (desenați pe pastila de siliciu).
Asta înseamnă că un procesor cu opt nuclee, de pildă, are peste un miliard de tranzistori. Respectiv, 15-20 de asemenea procesoare au mai mulți tranzistori decât are neuroni scoarța cerebrală a omului.

Cu vechii roboți, cei cu lămpi și tranzistori clasici, fabrici întregi de mașini sau motociclete funcționau cu câțiva ingineri care le supravegheau – și 2-3 tehnicieni de întreținere. Asigurând producția echivalentă unei uzine cu mii de muncitori.
La o putere de calcul de doar 3-4 ori mai mare se știa că roboții pot înlocui oamenii în aproape orice industrie.
La o putere de calcul de 10-20 de ori mai mare, se știa că roboții pot face orice activitate umană care nu presupune creație. De pildă, să controleze traficul aerian, feroviar, naval etc.
În realitate însă, de la o capacitate de zeci de operații pe secundă (instructions per second în engleză, ori IPS), s-a ajuns la cifre cu totul copleșitoare.
Și nu vorbim doar de recordul de 20 de milioane de miliarde de operații pe secundă (probabil mult depășit în clipa în care cititorul (re)citește aceste rânduri!)!

În 1970 apăruse „legendarul” IBM S/37O (IBM System/370) model 158-3, primul calculator recunoscut a atinge viteza „fantasmagorică” de 1MIPS (adică de un milion de operații/instrucțiuni pe secundă).
Dar, atenție!, acest calculator nu avea procesor, ci se baza pe circuite integrate. Adică pe plăci sintetice pe care erau „plantate” „grădini” de tranzistori, rezistențe, condensatori etc. Iar un asemenea calculator era mai mare decât un televizor de astăzi atât ca lățime și înălțime, dar mai ales ca adâncime.
Puteți vedea mai jos cât loc ocupa.

Plăcile integrate sau circuitele integrate se foloseau și pentru electronicele „moderne” (aparate radio sau tv, casetofoane, magnetofoane etc.), dar și pentru amintiții roboți industriali. Asigurându-le viteze de calcul „amețitoare” de zeci sau chiar sute de operații pe secundă.

Prin comparație, un chip obișnuit dintr-o mașină de spălat de astăzi poate efectua zeci de milioane de operații pe secundă (fiind un chip „primitiv”).
Față de ce făceau circuitele integrate din anii ’60-’70 ai secolului trecut, la ce capacitate de calcul au mașinile de spălat de astăzi ar trebui ca în timp ce spală să țină contabilitatea casei, să facă reparații, să râșnească și să fiarbă cafeaua, să pună murături și zacuscă etc., etc.
Tonul poate să pară glumeț, însă problema există și este mult mai mare decât pare.

Pe de-o parte, circuitele integrate se făceau cu o poluare de milioane de ori mai mică pentru aceeași putere de calcul!
Gândiți-vă bine, ca să vă dați seama cât de gravă este situația!
Pe de altă parte, cea mai mare parte din puterea de calcul a chipurilor de astăzi este irosită.
Iar când spunem „cea mai mare”, este vorba despre peste 90%.

Și revin la întrebările din titlu:
Unde sunt muncitorii? Dar unde sunt roboții?
Bucureștiul, capitala României, începe să fie un oraș invadat de străini. Aduși aici de autorități împotriva Constituției României (care interzice colonizarea de populații străine fără excepție). Pretextul autorităților este „lipsa forței de muncă”.
Nu este un pretext constituțional, este anti-constituțional, este ilegal, este imoral, este genocidar. Dar cui îi pasă?
Românii sunt dați afară în masă din firme din București, strict pe criterii etnice: sunt Români.
Asta în timp ce firmele care angajează străinii îi plătesc mult mai bine decât pe Români!
Altfel spus, Românii sunt discriminați etnic, radical, în România!
De autoritățile zis române și de firmele protejate de aceste autorități în practicile lor discriminatorii, genocidare, anti-românești.

Dar să pretindem, pentru o demonstrație prin reducere la absurd, că „nu e mână de lucru”.
În Japonia este și mai puțină!
Iar Japonia nu aduce coloniști străini ca să muncească!
Dimpotrivă, fie își restrânge activitățile inutile – precum cele birocratice –, fie introduce roboți pentru felurite alte activități.
De pildă, pentru curățenie publică, pentru producție industrială, pentru prelucrare de date etc.

Deja am prezentat, în penultimul paragraf (față de cel de față) niște fapte a căror relatare este practic interzisă. Căci în Neocomunism, ca și în Comunism, Nazism și alte extremisme de Stânga, autoritățile îți dau „toată libertatea să spui ce vrei”… „în afară de anumite lucruri”.
Cum ar fi să răspund la întrebările din titlu?
Unde sunt muncitorii români?
Forțați să muncească în străinătate de autoritățile zis române, prigoniți dacă vor să se întoarcă, prigoniți dacă se simt Români acolo unde sunt – iată un răspuns incorect politic. Este, însă, un răspuns adevărat?
Unde sunt roboții care să înlocuiască muncitorii români „de lipsă”?
(Trecem peste readucerea în România a Românilor izgoniți de autorități!)
Roboții sunt în „magazii” (ori „pe țeava” fabricilor), așteptând exterminarea Românilor și apoi a celor folosiți pentru ca prin colonizare să desăvârșească genocidul anti-românesc – iată alt răspuns incorect politic. Un răspuns ce pretinde că actuala colonizare este un pas către exterminarea Românilor, după care urmează, ca în toate jocurile de acest fel, exterminarea celor folosiți pentru colonizare. Doar că mai totdeauna aceste jocuri se întorc împotriva jucătorilor, într-un fel sau altul. Repet, și acest răspuns este incorect politic. Este, însă, un răspuns adevărat?

Rămâne ca cititorii să gândească și să își răspundă. Ori să nu gândească și să nu își răspundă.
Pentru prima variantă, soluțiile la crize se găsesc în scrierile Sfinților din Prigoanele Comuniste (de la Nicolae Steinhardt sau Ioan Ianolide la Iustin Pârvu sau Gheorghe Calciu-Dumitreasa).
Pentru a doua variantă, totul e bine așa rău cum e.
Fiecare alege cum vrea, dar va răspunde înaintea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrea sau nu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea