"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Categorie: Etnologie – Ethnology
Despre tradiţiile şi viaţa României Străvechi. About Ancient Romania’s traditions and ways of life.
Pentru Horia Pop, erou contemporan al libertății și identității Românilor Ardeleni, trecut în Veșnicie în 2020
Am crescut în București, dar am și străbuni din Ardeal – din Ținutul Codrenilor, din Cluj sau Alba, din Țara Bârsei etc. Unul dintre cei mai apropiați prieteni de familie a fost marele patriot Horia Pop, din vechea familie memorandistă Pop, familie cu străvechi tradiții patriotice – și, necesar, eroice – în istoria Transilvaniei. Mai mult, am avut bucuria de a străbate întreaga Transilvanie, din văile Râului Negru în Apuseni, din Parâng în Călimani. Am cunoscut și prețuit – cunosc și prețuiesc, de asemenea – numeroși Români din Transilvania; și, bineînțeles, oameni din familii mixte, dar și oameni de omenie din alte etnii, dar nu despre ei vorbesc acum.
Vreau să spun că Românii Ardeleni sunt minunați. Au, ca toți oamenii, slăbiciunile și neputințele lor. Dar și calități neprețuite. Poți vedea în ei frumoasa moștenire a Românilor din vechime, cu unirea creștină a Romanității, a Celtismului, Traco-Ilirismului și elementelor scitice locale. Vezi și unele influențe pozitive ungurești (ca, de pildă, unele cântece foarte frumoase), germanice sau, mai rar, de altă origine. Și poate cea mai mare calitate a Românului Ardelean – adevărat – este dragostea față de Părinți și meleagurile natale, dorul de Patrie și de Părinți, dar și o anume Credință adânc așezată, o nevoie de legătură cu rosturile firii… și ospitalitatea, bineînțeles. Ca în cele mai multe părți românești, la Românii Ardeleni găsești atâta ospitalitate că poate să devină foarte ușor copleșitoare.
DAR, tot în Ardeal, găsești și alt fel de oameni. O altă rasă, aș putea spune, cel puțin spiritual – căci aparținătorii ei pot fi ieșiți chiar din cele mai românești familii ardelene. Definiți prin mândria de a fi fost sub ocupație multă vreme, ei pot fi caracterizați prin fraza
”Noi nu suntem Mitici, noi suntem rasa superioară a Ardeleanului călărit de Unguri și Nemți!”.
Și, nu, nu este o glumă (proastă), nici o ironie (răutăcioasă), ci este exact cum se definesc ei, fără să conștientizeze, însă, ridicolul definirii.
Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Mitici – adică față de locuitorii din Vechiul Regat (adică Moldova, Muntenia și Oltenia). Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Balcanici – adică față de toți cei de peste Carpați. Desigur, ei uită cât de mult au condus Ardelenii și România Interbelică, și România PostDecembristă – fără ca asta să fi dus România pe un drum bun. Ei uită cei peste 800,000 (opt sute de mii) de Români Regățeni morți în Primul război mondial în luptele pentru eliberarea lor, a Românilor din Transilvania, Banat, Maramureș etc. Ei uită că în secolele în care Ungurii și Austriecii îi călcau în picioare, le furau averile, le violau femeile, surorile și fiicele, singura lor scăpare era peste Munți, în Moldova, Muntenia și Oltenia. Ei uită că „civilizatorii” Unguri și Nemți au distrus nenumărate biserici și mânăstiri românești, au ars nenumărate manuscrise și documente românești, au săvârșit genociduri crunte împotriva lor. De la raderea Românilor din Banat – spre a face loc coloniștilor Austrieci, Sârbi, Unguri etc. – și până la Ip și Trăznea, paginile de genocid anti-românesc ale „civilizatorilor” Unguri și Austrieci sunt nesfârșite. O bună parte dintre ele apar în lucrările unor Bartolomeu (Valeriu) Anania, Ioan-Aurel Pop, Mircea-Gheorghe Abrudan și foarte mulți alții.
Să îi vezi pe cei care ți-au înrobit Străbunii, ți-au distrus cultura, ți-au furat averile, ți-au violat femeile, surorile, fiicele, ți-au ucis eroii și sfinții, ți-au nimicit bisericile, ți-au schimbat Credința prin forță etc., etc., drept „civilizatori”; Să îi vezi pe frații tăi, pe cei de același neam, de multe ori cu rădăcini ardelene și ei, care s-au jertfit pentru libertatea ta, drept „necivilizați” și „rasă inferioară” asta înseamnă să fii sclav. Iar să te crezi „rasă superioară” pentru că te tragi din cei înrobiți de asupritori, de coloniști criminali și genocidari, asta înseamnă să fii Sclav Ardelean.
Cine are urechi de auzit și suflet de trezit, să audă și să se trezească!
De multă vreme suferim de lipsa limbii române din sufletul nostru și de lipsa noastră din sufletul limbii române. Mihai-Andrei Aldea
Cuvintele au viață, vorbele ar putea avea, dar de obicei sunt moarte. Sunt moarte și în ele, și pentru cei ce le împrăștie.
Printre cuvintele vii și vechi este unul nespus de prețios: țăran.
Astăzi mulți alungă acest cuvânt cât mai departe, în afara folosinței zilnice și frumoase. Îl întrebuințează, mai rău, ca injurie: ”Băi, țărane!”, ”Sunt niște țărani!”, ”Se poartă ca un țăran!” etc. În toate aceste forme – și altele asemenea – țăranul este pus ca termen ce desemnează o persoană fără educație, fără bun-simț, fără cultură, fără gust, fără…
Totuși, ce înseamnă de fapt țăran în Cultura Română Veche, în acea limbă românească pe care țăranul Mihai Eminescu o știa floarea sufletului românesc?
În vechile hrisoave domnești de mare însemnătate se ivesc formule precum: „Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țara…” sau „Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țăranii…” sau „Domnia, împreună cu Dregătorii/Marii Boieri și Țăranii…” etc., etc.
Toate aceste formule sunt folosite și atunci când se pleacă la război, și atunci când se hotărăște pacea ori se fac tratate de mare însemnătate cu alte țări…
Cine străbate colecțiile de documente istorice – de la Hurmuzaki și Iorga la Giurescu – vede și asemenea formule, dar și faptul – arătat încă de Constantin Giurescu (bunicul) – că clasele sociale ale Românimii nu erau cele pe care Stânga le tot presupunea – și impunea prin propagandă.
De pildă, chiar și în manualele școlare se amintea despre boierii mari, boierii mijlocii și boierii mici. Toate bune și frumoase, dar în faptele istorice amintite boierii mici dispar! Căutați acele manuale care (încă) amintesc de boierii mijlocii și boierii mici și veți vedea. Poate pentru boierii mijlocii mai există câte o consemnare – pe ici, pe colo. Dar boierii mici par să fi dispărut în neant! De ce?
Pentru că ei sunt Țăranii.
În Moldova au fost numiți și Răzăși, Răzeși, Răseași, Răzăș etc., în Muntenia numiți Moșteni, Moștenitori, Moșneni, Moșneani etc., ei își ziceau Neamuri (Românești), Români sau/și Boieri – fiind numiți și boieri mici în actele Țării.
Constantin Giurescu și Constantin C. Giurescu (și alți istorici alături de ei) arată repetat două lucruri ce ni se par esențiale: – în vechea tradiție românească boierii mici erau deosebiți de boierii mijlocii după avere, iar boierii mici și mijlocii se deosebeau de boierii maridupă dregătorii; adică prima deosebire se făcea după mărimea moșiilor, dar dacă un boier mic (după moșie) primea dregătorie de rang înalt (de pildă, logofăt) era numărat între boierii mari oricât de mică i-ar fi fost moșia. – treptat, mai ales în secolul al XVII-lea, boierii mici încep să fie jefuiți de boierii mijlocii și boierii mari, astfel încât Român sau Rumân încetează să fie în actele domnești numele boierilor mici și devine, dimpotrivă, al unor Țărani clăcași, ai unor Țărani legați etc. Schimbare tristă, care din secolul al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea apasă și asupra cuvântului Țăran.
Ca o paranteză, în secolul al XVII-lea boierii mari și, după ei, și boierii mijlocii, încep să fie tot mai pasionați de grecisme, franțuzisme, germanisme etc. Adoptă institutori greci – adeseori fanatici adepți ai celui mai radical rasism grecofon. Adoptă institutori franțuji ori nemți, mai rar italieni sau de alte origini. Cu totul întâmplător, copiii lor, adică boierii mari și mijlocii crescuți sub acești institutori devin tot mai disprețuitori față de ceea ce este românesc. Și, tot întâmplător, apare cotropirea Țăranilor de către frații lor mai puternici, apare scăderea treptată rangului înalt de Țăran sau Român, amintite mai sus. Închidem paranteza.
Să lăsăm puțin Istoria deoparte!
Satul îl are pe sătean. Orașul îl are pe orășean. Cetatea îl are pe cetățean. Județul îl are pe (con)județean. Oltenia îl are pe oltean. Muntenia îl are pe muntean. Banatul pe bănășean. Ardealul pe ardelean. Maramureșul pe maramureșean. Oașul pe oșan. Moldova pe moldovean. Basarabia pe basarabean. Dicia pe dician. Timocul pe timocean. Macedonia pe macedonean. Etc., etc., etc.
Este ușor de văzut că Țara îl are pe Țăran.
Sub dominație franceză – datorată Masoneriei franceze de care au ținut mai toți conducătorii Principatelor Romane Dunărene de pe la Mavrocordați la Ocupația Comunistă – s-a impus un concept străin Românilor: cetățeanul are toate drepturile, țăranul ce i se lasă. Pentru că în Franța conducerea ținea de o minoritate cosangvinizată până la patologic – undeva la 3% din populație. Minoritate ce se ascundea de Țara dominată cu armele în spatele zidurilor fortărețelor și castelelor numite și cetăți.
La Români, dimpotrivă, fortărețele și castelele personale sunt o raritate. Cetățile sunt ceea ce la străini erau orașele: târguri și sate ce avea în inimă o fortificație în care să se apere de invadatori. Nici măcar domnitorii români nu se ascundeau în palate sau fortărețe, ca cei străini. Oameni ai Țării – dacă nu erau, desigur, dintre veneticii veniți să sugă Țara – îi găsim adeseori în tot felul de „reședințe domnești” rurale. La Cotmeana sau Târgul Frumos, la Nucet sau Siret, la Repedea (Bistrița) ori alte locuri ce le erau dragi prin frumusețe și alte daruri – de la vin la locuri de vânătoare. Este o lume total străină Franței sau altor state germanice. (Germanice ca alcătuire, ca structură și gândire, chiar dacă nu ca limbă.)
Ca urmare, la Români cetățeanul era omul cetății, așa cum săteanul era omul satului. Dar țăranul?
Exista la Străbunii noștri Romani o formulă care definea voința Națiunii:
Senatus que Populus Romanus/Romanorum adică
Senatul și Poporul Roman/Romanilor adică
Sfatul/Divanul și Țăranii Români
(De obicei în forma literară, de cancelarie, în care și, în latină que, se putea pune și după cele două cuvinte unite. Adică
Senatus Populus que Romanus/Romanorum era forma de cancelarie pentru Senatus que Populus Romanus/Romanorum. Bineînțeles, forma de cancelarie este practic singura cunoscută astăzi. Adeseori în varianta prescurtată S.P.Q.R.)
Formula este născută în vremea în care Latinii erau câteva triburi (sate și cătune, adică) pe țărmurile Tibrului. Erau ceea ce astăzi se numește o confederație de triburi, lipsită de un duce, rege, împărat, președinte sau altă poziție centralizatoare.
În vremea Împăraților ea a devenit
Dominus/Imperator que Senatus que Populus Romanus/Romanorum sau, în forma de cancelarie, Dominus/Imperator Senatusque Populusque Romanus/Romanorum sau, din secolul al IV-lea încolo, și Dominus/Imperator Senatus que Populul que Romaniae care se traduce în română
Domnitorul și Sfatul (Țării) și Țăranii României
Această formulă de cca. 3000 de ani, întrebuințată în cancelariile românești până este distrusă de străinisme, este și mărturia faptului fundamental că
Țăranii sunt oamenii Țării, sunt cei prin care și pentru care ea există.
Adică, teoretic, ceea ce ar trebui să fie cetățenii – după creolo-româna de azi – într-o Țară adevărată, liberă, în care ei fac legea.
În limba română veche, floarea sufletului Românului adevărat,
Țăranul este sufletul Țării.
El trăiește pentru Țară și Țara prin și pentru el. El are toate datoriile față de Țară și toate drepturile și darurile Țării. El este copilul Țării și Țara este maica lui, pe care Dumnezeu i-a lăsat-o, ca să îl crească și ca să o îngrijească, apere și crească.
Țăranul poate să fie sătean, cătunean, cetățean sau orășean, poate să fie păstor, meșteșugar, preot, învățător, oștean, poate să fie plugar, stăvar, oier, făurar, dulgher, rotar, olar, pietrar etc., etc. Țăranul în Cultura Veche Românească era definit prin:
Obârșia românească
Moșia părintească sau dobândită după Legea Românească (putea să aibă și jumătate de pogon, nu suprafața o făcea moșie, ci faptul că era pământul Țării)
Datoria de a-și apăra Țara, Neamul și Legea în fața dușmanilor din lăuntru și din afară
Locul său în obștile românești (în cătun, sat, cetate, oraș ori în plasă, județ, ținut, unitate militară etc.)
Astfel el avea dreptul și datoria să poarte arme, să le folosească pentru binele Țării, să muncească spre a-și ține și crește casa, neamul/tribul, Țara, Neamul, Legea, să voteze în obștile din care face parte sau să își delege votul (ceea ce se făcea mai ales la nivel de județ/ținut, țărișoară sau Țară) etc. Țăranii erau singurii ce aveau dreptul la proprietăți imobiliare în Țară în afară de Domnie și Biserică. Proprietatea era involabilă, deci netaxabilă și neimpozabilă. Singurele cazuri în care proprietatea se putea pierde erau prin dăruire, moștenire, vânzare (foarte grea, rău văzută și cu drept de preempțiune pentru toți cei din familie și dintre vecini), sau… trădare. Aceasta din urmă era singura ce putea da dreptul Domnitorului și Sfatului Țării să șteargă drepturile cuiva asupra moșiei sale (moșiilor sale).
Am fost întrebat de unii cititori care ar fi sensul termenului Dacism în textele mele istorice. Deşi mi se păruse că am construit un context destul de lămuritor… pentru unii nu este de ajuns. Deci, în ce înţeles folosesc termenul de Dacism? Sensul este acela de Dacomanie, doar că sunt politicos şi încerc să las loc revenirii la firesc.
Pe scurt, avem următorii termeni esenţiali
Dacologie = Discipline ştiinţifice care au ca domeniu de lucru istoria, cultura şi idiomurile dacice.
Altfel spus, Dacologia cuprinde în ea istorie, arhivistică, numismatică, arheologie, etnologie, filologie etc., în măsura în care acestea sunt legate de Daci.
Dacism = (1) (înv.) Pasiunea faţă de Daci şi cultura sau/şi istoria lor. (2) (şt.) Element lingvistic ori cultural tipic dacic. Termenul este folosit rar şi doar în lucrări de specialitate. (3) (depr., şt.) Manie prin care se exagerează prezenţa, rolul, rostul, cultura sau/şi istoria Dacilor, ignorându-se adevărul, negându-se izvoarele istorice, numismatice, arheologice etc.; dacomanie.
După cum se poate vedea, termenul de dacism poate avea înţelesuri foarte diferite. Înţelesul (1) este învechit şi, în fapt, ieşit din uz. A fost întrebuinţat mai ales între anii ’70-’90 ai secolului XX. Înţelesul (2) este ştiinţific şi se foloseşte doar în lucrările de specialitate, lipsind în limbajul curent. Înţelesul (3) este depreciativ şi ştiinţific. El desemnează în limbajul politicos înclinaţiile de falsificare agresivă a istoriei, culturii şi idiomurilor Dacilor. Altfel spus, este o denumire politicoasă pentru dacomanie.
Dacomanie = Manie prin care se exagerează prezenţa, rolul, rostul, cultura sau/şi istoria Dacilor, ignorându-se adevărul, nedându-se izvoarele istorice, numismatice, arheologice etc. Ca în orice tulburare maniacală cei afectaţi sunt ilogici fără să poată vedea acest lucru, sunt foarte violenţi faţă de cei care îi contrazic şi au o purtare oscilantă – trec foarte uşor de la un limbaj civilizat la unul suburban, de la o purtare elegantă la mojicie şi violenţă. Concepţiile despre Daci ale celor afectaţi de dacomanie sunt extrem de diverse şi adeseori contradictorii; totuşi cei mai mulţi dacomani sunt uniţi între ei de adoraţia faţă de Daci (oricât de diferit concepuţi) şi de ura faţă de istoria bazată de izvoare.
Pentru a constata lipsa de logică a dacomaniei, să consemnăm aici doar şapte dintre tezele preferate ale dacomanilor:
şapte teze daciste (dacomaniacale) A.1 şi A.2 Romanii şi Dacii erau acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă. B. Dacii erau un popor avansat, spiritual, viteaz dar lipsit de agresivitate, urând imperialismul. C. Romanii erau nişte bestii primitive, violente şi invadatoare. D. Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia şi unele părţi din Africa. E. Decebal a fost un erou care s-a opus intrării Daciei în statul roman. F. Romanii au fost nişte invadatori nenorociţi ai Daciei.
Acum, desigur, a) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor înseamnă că aveau, în mare, aceeaşi cultură[1]; deci erau cam la fel de buni sau răi; b) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă înseamnă că ar fi trebuit să fie uniţi; c) dacă Traian era din acelaşi popor cu Decebal, dat fiind că el conducea cam 80 de milioane de Romani=Daci, iar Decebal cam 1 milion de Daci=Romani, înseamnă că Decebal era un separatist; d) dacă Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia (după unii dacişti… toată Europa şi Asia!) şi ceva din Africa înseamnă că erau războinici cuceritori (=invadatori) şi nu paşnicii apărători ai gliei părinteşti cum îi proclamă dacomanii; e) dacă Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia (plus părţi din Africa) înseamnă că au cucerit teritorii de cel puţin zece de ori mai mari decât Romanii; f) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor cucerirea Daciei nu a fost o invazie, ci o reîntregire naţională.
Sunt doar câteva din fracturile logice fundamentale ale Dacismului/Dacomaniei. Dar pentru adepţi nu contează logica: precum în orice manie, convingerea este dincolo de raţiune.
Nădăjduiesc să fi lămurit pe nelămuriţii cititori.
Dr. Mihai-Andrei Aldea
[1] Pentru cine nu ştie voi sublinia faptul că un popor se defineşte esenţial prin cultură şi secundar prin limbă. De exemplu, Brazilienii şi Elveţienii sunt popoare ce vorbesc limbi diferite (Brazilienii – portugheză şi spaniolă; Elveţienii – franceză, germană, italiană şi retoromană). Alt exemplu, Bolivienii, Argentinienii, Chilienii, Ecuadorienii etc. sunt popoare diferite deşi vorbesc aceeaşi limbă.
Sfântul Împărat Constantin cel Mare (227-337), primul împărat creştin al Romaniei, străromân în toate înţelesurile termenului (se naşte în Moesia Superior, Prefectura Dacia, este vorbitor nativ de latină, construieşte un pod peste Dunăre şi poartă de grijă nu doar teritoriilor provinciale nord-dunărene ci şi cetăţenilor romani din Goţia, stat clientelar roman din vremea lui Aurelian).
Plaiul Nou a adunat câteva definiţii din Dicţionarul Cum luptau Românii? potrivite pentru ziua de astăzi. Le-am preluat şi eu, în ideea că poate ajung la alţi câţiva oameni; dar sfătuiesc cititorii binevoitori să viziteze şi pagina Plaiul Nou. Mulţumesc!
24 iunie – Zânele – Sânzienele – Drăgaicele – Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – Ziua Universală a Iei. „SÂNZIENE = (lat.) (1) Îngeri (v.) sau zâne (v.) sau iele (v.), adică duhuri bune (v.), având rosturi (v.) legate de vreme și de îngrijirea, de frumusețea lumii. Aici intră și curăția, latură a frumuseții pe care cei depărtați de Dumnezeu (v.) au pierdut-o în foarte mare parte – atât la nivel propriu cât mai ales ca parte a sistemului de valori.
(2) Femei (v.) tinere, mai ales fecioare, dar nu numai, care au (aveau) o legătură strânsă cu sânzienele (1) propriu-zise, care trăiau după o rânduială (v.) ce oglindea rosturile (v.) și felul de a fi al sânzienelor (1). Zâne (2) (v.).”
[…]
„DRĂGAICĂ = (rom.) (1) Sărbătoare a Sfântului Ioan Botezătorul, a recoltelor și vremii (v.) bune. Prin opoziție cu Irodiada, care a dansat spre patimă (v.) spre rău, spre opoziție cu Dumnezeu (v.), la Drăgaică se joacă (II) spre slava lui Dumnezeu, în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, spre binecuvântarea vremii și a recoltelor, a Creației (v.). de aceea Drăgaicele (v.) sunt împodobite cu flori(le Sfântului Ioan) și se țin departe de bărbați. Sânzienele (v.)
(2) Surăție (v.) a drăgaicelor (1) și (2).
(3) Jocul (II) care se joacă de Drăgaică (1).
(4) Cele care joacă acest joc, drăgaicele.”
[…]
„DRĂGAICE = (rom.) (1) Nume vechi dat duhurilor care răspund – în mistica românească – de starea vremii și recolte. Ca și alte asemenea duhuri, având o mare frumusețe (v.) (atribut fundamental feminin), sunt denumite cu nume feminine, chiar dacă se știe că, de fapt, nu au gen (sunt dincolo de masculin și feminin; a se vedea și transnatural). Această frumusețe a drăgaicelor (1) era însoțită de o putere foarte mare, inclusiv în luptă (v.).
(2) Nume dat fetelor și femeilor (v.) care fac parte din surății (v.) închinate acestor îngeri ai vremii și rodirii, sau chiar surățiilor. Printre caracteristici se numără pregătirea de luptă – mai ales cu săbii scurte, cuțite lungi, seceri și bâte scurte (făcăleț, retevei, sucitor, șuvei etc.) -, îndemânarea în aruncarea unor arme (zburături, cuțite), priceperea în rugăciuni pentru îndreptarea vremii și recolte bune etc. Una dintre armele spirituale (v.) ale drăgaicelor (2) era incanarea anumitor Psalmi (v.). Deși de obicei drăgaicele (2) trăiau în obști (v.) obișnuite, ca orice Românce, existau grupuri care duceau viață de zâne (2). În timpul jocurilor (II) de Drăgaică (1) și (2) nu le era îngăduită femeilor apropierea de bărbat (v.).
(3) Duhuri rele (v.) care imită drăgaicele (1), dar făcând rău, stricând vremea sau recoltele. Acestea sunt principalele dușmane ale drăgaicelor (1) și (2).”
[…]
„IELE = (lat.) În mistica populară românească (v.) Ielele sunt duhuri (v.) care păzesc (v.) ori binecuvântează (v.) locuri în care oamenii (v.) nu calcă – sau calcă foarte rar. Sunt îngeri (v.) care au în grijă locurile ce nu au fost încă preluate de oameni. Datorită frumuseții (v.) lor, oamenii au impresia – falsă – că ar fi femei (v.). Acest lucru duce la gânduri necurate – precum cele de invidie la unele femei, sau de desfrânare la unii bărbați (v.). Gânduri care sunt pedepsite (v.) de Iele, adesea foarte aspru (chiar cu paralizie (v.) sau moarte (v.)) Apropierea de iele a unor oameni cu gânduri curate și suflet curat le ducea acestora mari binecuvântări (v.), uneori și ajutorul – mereu miraculos (v.) și foarte eficient – al Ielelor. În mod greșit se atribuie Ielelor purtări rele (v.), fie din neînțelegerea pedepselor date de acestea, fie prin confuzie cu irodițele (v.), iroasele (v.) ori ilioii (v.). În ierarhia populară a duhurilor bune (v.), dintre care cele care au în grijă firea (v.) sau natura, cele mai puternice și mai înalte sunt Ielele. A se vedea și Drăgaică, Drăgaice, Sânziene, Sfintele, surate, surății, Zâne”
[…]
„SFINTELE = (lat.) Ne oprim aici la acest cuvânt doar ca la denumirea dată Ielelor (v.), denumire prin care Românii arătau faptul că acestea sunt de fapt îngeri (v.). Folosită uneori și pentru zânele bune (v.) din aceeași pricină. A se vedea și Șoimanele.”
[…]
„ȘOIMANE(LE) = (et.nec.) (1) Zâne (1) (v.) ale naturii legate de vânt (v.), de coroanele copacilor (v.) de stâncării (v.) și alte locuri înalte. Se caracterizează prin zborul în care sunt văzute cel mai adesea, fie că joacă (II) sau fac alte lucruri. Sunt puternice și temute și, bineînțeles, frumoase.
(2) Iele (v.).
(3) Denumire dată unor surății (v.) dedicate urmării modelului Șoimanelor (1) (v.) și unor femei (v.) care erau surate (v.) ale acestor surății. Erau unele dintre surățiile cele mai ascunse ori tainice ale Româncelor.
(4) Zâne rele (v.) care imită șoimanele (1), dar care nu se pot stăpâni să nu își arate, mai devreme sau mai târziu, urâțenia.”
[…]
„ZÂNĂ / ZÂNE = (lat.? tracic?) (1) Duhuri (v.) ale codrilor (v.) și pădurilor (v.), ale câmpiilor (v.) (mai rar) și altor locuri apropiate de starea veche a lumii (v.). Zânele bune au rostul (v.) să poarte de grijă acestor locuri – prin aceasta înțelegându-se toate cele care sunt acolo – până în clipa în care le preia omul (v.). Din clipa în care oamenii se așează într-un loc zânele (1) încep să se îndepărteze de acela, atât pentru că datoria (v.) lor a fost îndeplinită cât mai ales din pricina păcatelor (v.) oamenilor. Acolo unde se așează oameni buni (v.) care fug de păcat și urmează binele (v.) zânele (1) rămân mai multă vreme. Datorită frumuseții lor foarte mari zânele sunt privite drept feminine, cu toate că se știe că duhurile nu au gen. Cele mai puternice dintre zâne se numesc iele (v.)
(2) În Cultura Română Veche, prin zâne se înțelegeau și acele femei (v.) care împrumută cât pot din felul de viață al zânelor (1), care păstrându-și feminitatea (frumusețea) au puterea de a trăi în pădure (v.) sau codru (v.) – de obicei în armonie cu vietăți cu care stabilesc o relație oarecum simbiotică (cerbi și ciute, urși, păsări mari etc.). Cele mai multe se desprind(eau) cu totul de obștile (v.) obișnuite ale oamenilor (v.) (sate, cătune etc.). Mai rar, unele trăiesc (trăiau) „două vieți”, una obișnuită, cealaltă în surății „de zâne”, adesea chiar ca iscoade (v.) ale zânelor (2) în lumea oamenilor. A se vedea și Drăgaice, Sânziene, surată, surății, Șoimane.
(3) Duhuri rele (v.) care imită zânele (1) în așezare, dar urmărind să înmulțească răul (v.) în locurile în care s-au așezat.
(4) Personaje de basm ale folclorului românesc, fie aflate la hotarul dintre duhuri și oameni, având proprietăți din amândouă categoriile, fie fiind un fel de femei altfel, făpturi transnaturale (v.).”
[…]
„ZÂNĂ BUNĂ / ZÂNE BUNE = (rom.) (1) Duhuri bune (v.) din categoria zânelor (1) (v.).
(2) Femeie (v.) ce face parte dintre aceste surății (v.) dedicate urmării modelului zânelor bune (v.).
(3) Femeie dedicată unei vieți în natură, luptătoare (v.) în înțelesul comun – deci nu călugăriță (v.) – , și care lucrează binele (v.). În folclor sunt frecvente cazurile de fete care ajung în pădure (v.) fără voia lor și care, în loc să caute cu stăruință o cale de ieșire în lume, se obișnuiesc să trăiască în sălbăticie, aproape de vietățile și firea locului. Din acea clipă folclorul începe să le numească zâne, în conformitate cu acest al treilea înțeles al cuvântului.”
[…]
„ZÂNĂ REA / ZÂNE RELE = (rom.) (1) Duhuri rele (v.) din categoria zânelor (3) (v.), care s-au dedicat imitării duhurilor bune (v.) puse de Dumnezeu (v.) ca păzitori (v.) ai codrilor (v.) și altor ținuturi nelocuite de oameni (v.). Evident, în opoziție cu aceste duhuri bune, zânele rele (1) urmăresc să înmulțească răul (v.) din locurile în care s-au așezat. Alungate de Români cu ajutorul mărțișoarelor (fire de lână alb și roșu sau alb și negru înmuiate în aghiasmă (v.) și legate la răscruci și la marginea pădurilor, livezilor, pășunilor etc.).
(3) Femeie dedicată unei vieți în natură, luptătoare (v.) sau vrăjitoare (v.), care lucrează răul (v.). În folclorul românesc ele sunt văzute și ca răpitoare de copii (v.), una dintre cele mai cumplite acuzații din Legea Românească (v.).”
[…]
„IROASĂ / IROASE = (rom.) Nume feminin pentru Ilioi (v.). Categorie de duhuri necurate (v.) cu aparență feminină, de obicei atrăgătoare și vulgară. Cei care se lasă atrași de iroase au de suferit din partea acestora felurite pedepse, de la paralizie temporară la moarte sau posesie demonică. Numite uneori, greșit, Iele (v.), prin confuzia (intenționată de iroase) cu acestea.”
[…]
„IRODIȚĂ / IRODIȚE = (evr.) Alt nume pentru Iroase (v.), venit de la numele propriu Irodiada (cea care lua mințile privitorilor prin dans, acțiune identică celor ale duhurilor necurate (v.) cu aspect feminin numite greșit Iele (v.) sau corect Iroase).”
[…]
„ILIOI = (rom.) Duhuri rele (v.) cu aparență feminină (fie de tinere, fie de bătrâne), care umblă mai ales prin locuri pustii – păduri (v.), bălți (v.) ș.a.a – și încearcă să facă rău oamenilor (v.) întâlniți. Numite uneori, impropriu, și Iele (v.) sau, ceva mai corect, Iele rele. De obicei Ilioii folosesc mai puțin aparența feminină (tânără) ca mijloc de atragere în păcat, această lucrare fiind cumva „rezervată” mai ales Simzienelor (v.) și iroaselor (v.). Pentru Românii vechi răutatea (v.) acestor duhuri le face să piardă mult din aparența feminină, de unde și numele masculin. Manifestările Ilioilor sunt adesea de o mare vulgaritate, însoțite, bineînțeles, de răutate. Una dintre regulile fundamentale ale vechilor Români era ferirea de orice reacție la manifestările Ilioilor în afară de rugăciune (adică nu se comenta ceea ce fac de față cu ei, nu se vorbea cu ei etc.).”
[…]
„SIMZIANĂ / SIMZIANE = (lat.?) Termen cu polisemie contradictorie. Regional poate să desemneze fie Sânzienele (v.), fie duhuri rele (v.) cu aparență feminină – precum ilioii (v.) și iroasele (v.). În acest caz, spre deosebire de cazul ilioilor sau iroaselor, duhurile rele se arată doar în chip de femei tinere – sau cu o aparență feminină foarte vagă, dar preferabil luminoasă. De asemenea poate să desemneze surate (v.) sau surății (v.) de luptătoare (v.) care folosesc furia ca mijloc de amplificare a puterilor (v.) (oarecum asemănător bersercilor vikingi).”
Citate extrase din cartea „Cum luptau Românii? II Dicționarul” de Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
De mai multă vreme am început a face deosebire între Român şi Românofon.
Chiar şi în lucrarea Cum luptau Românii? (2019, Ed. Evdokimos, Bucureşti), am amintit cele două cuvinte cu înţelesurile lor. Scriu, în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul:
Român(i) – Populaţie (membru al acesteia) care duce mai departe moştenirea (v.) de sinteză creştină a Traco-Ilirilor, Scito-Sarmaţilor, Celţilor şi (bineînţeles) Romanilor. (p.382)
Românofon(i) – Persoană care vorbeşte limba română, fie ca limbă maternă, fie ca deprindere însuşită mai târziu, dar care nu cunoaşte şi nu trăieşte Legea Românească (v.). Românofonii nu cunosc (şi adesea nu recunosc) moştenirea (v.) românească, nu îi respectă pe Străbuni (v.), dispreţuiesc Biserica (1) (v.), inventează noi „tradiţii” (de obicei cu foarte slabe legături cu realităţile istorice şi culturale româneşti, născocesc noi origini şi denumiri ale Românilor (v.) („Daci”, „Geţi”, „Rumuni”, „Arimi”, „Vlahi” ş.a.a.), militează pentru „transformări” sau „reveniri” la ceea ce Românii nu au fost niciodată etc. Sau, dimpotrivă, sunt cu totul dezinteresaţi de orice ţine de Românime (1) (v.), de orice îi defineşte pe Români ca etnie sau naţiune.
Termenul de Românofon îmi aparţine în parte, noţiunea însă nu[1].
Noţiunea există de multă vreme.
Mihai Eminescu îi numea pe cei care s-au rupt, conştient sau nu, de moştenirea străbună Pseudo-Români. În vremea lui erau încă minoritari în Principatele Române / Regatul României. Însă o minoritate ce deţinea puterea, cu mult sprijin străin (sună cunoscut?).
Perioada de după 1848 a cunoscut o corupere a Românilor şi o distrugere a identităţii lor unică în istorie.
Toate celelalte coruperi şi distrugeri asemănătoare ca intensitate s-au făcut sub ocupaţii străine. Însă aceasta s-a făcut prin mâinile unor aşa-zişi Români.
Ca urmare, un Mircea Vulcănescu a putut spune România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o.
Ca urmare, un Ernest Bernea a putut spune, la sfârşitul anilor ’50, Vechea cultură românească a pierit.
Într-adevăr, ce legătură este între slugile gata să pupe picioarele stăpânilor ce le pun botniţă şi străbunii gata să moară luptând pentru libertatea lor?
Ce legătură este între Româncele din Apuseni care cântau că mai bine mor decât să meargă după un bărbat de alt neam şi femeile vorbitoare de limbă română care pleacă vesele „la produs” în Cipru, Italia, Germania… şi tot restul lumii?
Ce legătură este între vechea familie românească, în care bătrânii erau veneraţi, erau inima şi sufletul familiei, şi familia de astăzi, în care bunicii sunt o povară şi copiii răzgâiaţi sunt zei?
Ce legătură este între Românul de altădată, care nu se socotea bărbat dacă nu ştia trânta, bătaia, răsucirea spadei, întinsul lăncii şi al arcului, călăria şi altele asemenea, şi, respectiv, fătălăii de astăzi, preocupaţi de epilare şi manichiură, freză şi ţoalele la modă?
Ce legătură este între bărbatul român de altădată, care muncea de mic şi era fericit ostenindu-se, şi mimozele pretins masculine de astăzi, care leşină dacă trebuie să facă muncă fizică?
Ce legătură este între Românca harnică de altădată şi uşuraticele care se freacă în faţa a mii de privitori ca să câştige bani pe care îi risipesc aiurea, ajungând la bătrâneţe frânte, stoarse, sterpe şi acrite?
Ce legătură este între bunica de altădată, cu privirea sfântă şi mânile muncite pline de har şi acriturile pline de venin ale maturelor sau senioarelor de astăzi?
Şi tot aşa.
(Desigur, nu cuprindem aici pe cei de astăzi care nu sunt aşa. Se înţelege de la sine.)
Răspunsul este: Legătura dintre cele două părţi este (uneori) a originii fizice (genetic (uneori) au aceiaşi străbuni) şi a limbii vorbite (în parte aceeaşi).
Căci, da, dincolo de bunicii ori străbunicii comuni, rămâne faptul că toţi cei amintiţi vorbesc o limbă zisă românească.
Spun zisă, pentru că la mulţi nu mai este limba română, ci, ştiinţific vorbind, o creolo-română. O creolo-română în care nu doar vocabularul este împestriţat cu străinisme tâmpe, dar şi gramatica este strâmbată după forme străine.
Nu sunt toţi aşa! – vor spune unii cititori.
La Pungeşti au fost oameni ce au dat dovadă de bărbăţia românească de altădată – de pildă.
Şi?
Eroii de la Pungeşti au fost persecutaţi, bătuţi, amendaţi, arestaţi, hărţuiţi. De la preoţi până la bătrâni. Şi restul „Românimii” a dormit, a tăcut, şi-a văzut de manele, grătare, sex şi celelalte droguri.
Obştile de moşneni, mânăstirile de iubitori de Dumnezeu, obştile parohiale adevărate, tot ceea ce este comunitate româneascăîn adevăratul înţeles… minoritate!
Majoritatea cetăţenilor Republicii România este alcătuită din Românofoni.
Românofoni, oameni care şi-au pierdut rădăcinile, sau nu le-au avut niciodată sau cu rădăcini anti-româneşti, dar vorbind (oarecum) româneşte.
Unii sunt din familii româneşti străvechi. Dar fie au fost rupţi de tradiţie prin valurile Comunismului şi altor duşmănii, fie au renunţat la ea „ca să le fie bine”.
Unii sunt la mijloc, între o moştenire şi alta, fără a avea tăria de a-şi asuma Românismul în care şi pentru care s-au născut.
Unii sunt duşmani veniţi aici ca să îi înlăture pe Români, indiferent de mijloace. Colonişti străini, agenţi străini (a se vedea cazuri precum Silviu Brucan, Ion Iliescu, Petre Roman), oameni care vor să nimicească România şi Românii spre a le lua locul – ei sau comandanţii lor.
Existenţa Românofonilor este un coşmar şi pentru unii dintre ei, şi pentru Români.
Este un coşmar pentru aceia dintre ei care îşi caută rădăcinile – şi, într-o ţară controlată de anti-români, le este foarte greu să şi le regăsească.
Este un coşmar pentru aceia dintre ei care ajung să se ruşineze de moştenirea românească, sub apăsarea unui rasism anti-românesc feroce (exemple: „Românii nu se pot conduce singuri” [2], „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită” [3], „Ortodoxia este de vină pentru înapoierea României” [4] etc., etc.).
Este un coşmar pentru Românofonii care vor distrugerea Bisericii, tradiţiilor, culturii române… şi încă nu o obţin.
Pentru Românofonii din primele categorii ieşirea din coşmar este asumarea, firească, a moştenirii româneşti, a identităţii româneşti.
Pentru Români, ieşirea din coşmar este refacerea structurilor sociale româneşti, revenirea la obştea românească, revenirea la încrederea în Dumnezeu şi puterea Neamului Românesc, renunţarea la încrederii în partidele parlamentare – marionete ale puterilor străine.
Citez din scrierile lui Mihai Eminescu:
„Dacă pe acest pământ va exista o civilizaţie adevărată, va fi aceea ce va răsări din elemente civilizatorii vechi. Nu de greco-bulgara subţire şi nasalizată a secolului fanarioţilor se va lega progresul limbii noastre, ci de începuturile sănătoase ale unui Urechie sau Miron Costin; nu de traducerea de legi străine atârnă civilizaţia juridică, ci de perfecţionarea şi completarea vechilor şi propriilor începuturi de legislaţiune şi viaţă juridică. Din rădăcini proprii, din adâncimi proprii, răsare civilizaţia adevărat a unui popor; nu din maimuţărirea obiceiurilor străine, limbilor străine, instituţiilor străine.„
Mihai-Andrei Aldea
[1] Noţiunea acoperă o realitate veche, a celor deznaţionalizaţi, a imigranţilor străini sau ostili tradiţiilor româneşti (deci care nu ar trebui primiţi niciodată ca cetăţeni ai ţării a căror cultură o dispreţuiesc sau urăsc). Forma – de Românofon(i) – mi-a fost inspirată de termenul basarabean pentru cei care îşi spun cetăţeni ai Republicii Moldova însă nu vor să vorbească româneşte: Rusofoni (oameni care nici în Rusia nu se duc, nici Români nu vor să fie, parazitând o ţară românească fără nicio ruşine). Cuvântul Românofon este astfel acoperitor pentru mai multe realităţi: şi pentru cei care fără voie sunt înstrăinaţi de moştenirea românească (şi până izbutesc să o regăsească de multe ori lovesc în ea şi în Români); şi pentru cei care se întâmplă să vorbească (oarecum) româneşte, dar nu au nicio dorinţă de a fi Români; şi pentru cei care deşi vorbesc (oarecum) româneşte urăsc istoria, cultura şi tradiţia românească.
[2] Expresia „Românii nu se pot conduce singuri” (sau „Românii nu sunt în stare să se conducă singuri„) este o expresie tipică rasismului fanatic, ce desemnează un popor sau o rasă ca inferioare. Expresia a fost folosită pentru a justifica toate formele de genocid ale secolelor XIX-XX. De la Hitler şi Stalin la ceea ce a făcut Japonia în China şi Indochina anilor 1940-1945, nenumărate sunt ororile ivite sub asemenea pretext.
[3] Am vorbit şi altădată despre oroarea unei formule care este o instigare directă la genocid. Şi a cărei folosire la adresa Românilor nu a fost pedepsită niciodată. Pentru conducătorii Republicii România doar alţii trebuie ocrotiţi – chiar când sunt invadatori ce au pe conştiinţă şiruri de crime odioase. Românii, după aceşti conducători, pot fi oprimaţi şi exterminaţi fără probleme. (Aştept să văd pedepsirea abuzatorilor din timpul carantinei!)
[4] Maica Neamului Românesc, după cum o numea Nicolae Iorga, cea care singură, a dat o limbă şi o cultură, Limba Română şi Cultura Română, este acuzată de rasişti fanatici ca fiind „vinovată de înapoierea României”. Pentru asemenea fiinţe iraţionale nu este de vină Catolicismul, care a dezlănţuit nesfârşite războaie şi prigoane împotriva Românilor (Ungaria şi Polonia fiind aici primele instrumente); nu este de vină Islamul, care din secolul al XIII-lea şi până astăzi poartă război împotriva Românilor (peste 600 de ani de atacuri, jafuri, măceluri, genocid, războaie etc. sunt ignorate!); nu este de vină Protestantismul, care prin Calvinism a prigonit cumplit pe Românii din Transilvania şi Ungaria, şi prin îndoctrinarea lui Petru a declanşat imperialismul rus în forma sa atroce. De vină, pentru ei, este Ortodoxia, este Biserica Ortodoxă, cea care a ţinut Neamul Românesc în vâltori, făcându-l să treacă peste toate răutăţile aduse de „civilizatorii” catolici, musulmani, protestanţi etc.
România Străveche - Ancient Romania 