Categorie: Etnologie – Ethnology

Despre tradiţiile şi viaţa României Străvechi. About Ancient Romania’s traditions and ways of life.

Pagini de cultură şi istorie românească. Câteva cuvinte despre Românii din Crimeea şi Tauria

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Peninsula Crimeea are un nume ce vine de la Cimerienii antici. Amestec de Sciţi şi Traci, aceştia s-au risipit de mult în cele patru zări, lăsând însă o bogată moştenire celor care le-au urmat. Sciţi, un trunchi scitic deosebit, Sarmaţii, apoi Goţii şi alţii.
Datorită moştenirii vechi, peninsula din nordul Mării Negre a fost numită Bosforul Cimerian, Taurida sau Tauria (Cimeriană sau a Cimerienilor, numele Tauria fiind folosit şi pentru teritoriul dintre Bug şi Niprul de jos), Cimeria Mică etc.
Sub asemenea denumiri o găsim şi în timpul Romanilor, a căror prezenţă începe în aceste locuri în secolul I î.Chr., curând după căderea lui Burebista. De altfel Marea Neagră va deveni, după celelaltă mări romane mai sudice, o altă „Mare Nostrum”, Romania stăpânind în întregime în unele epoci ţărmurile ei. Numele Tauria a fost dat şi zonei de la miazănoapte de Crimeea – cuprinzând gura Niprului, sau ţinutul de la nord de Limanul Niprului.

Ruinele aşezării Carax, pe ţărmul de sud-est, nu prea departe de Yalta, sunt o mărturie a acelor vremi. Aşezarea a fost întemeiată de Vespasian ca centru militar de apărare împotriva Sciţilor (în anii 70 ai secolului I d.Chr.).
Parte a spaţiului iliro-traco-scitic, Peninsula Crimeea va face parte din zona de etnogeneză a Românilor. Păstrând însă, asemenea Sciţiei Mici şi altor asemenea zone, o importantă prezenţă grecească. La care, desigur, se adaugă migratorii.Valurile invadatorilor au lovit puternic elementul românesc nord-pontic. Inclusiv pe cel din Crimeea. Dar nu l-au putut şterge.
Satele şi oraşele rupestre din Munţii Crimeii păstrează şi astăzi – nu spre bucuria extremismului kievean – inscripţii creştine latine şi alte mărturii ale continuităţii româneşti în zonă.

Păstorii din Carpaţi şi Caucaz au fost mereu o populaţie specială. De oameni ageri, descurcăreţi, ce au putut, nu fără jertfe, să se strecoare printre marile vâltori ale istoriei.

Cimeria, văzută ca spaţiul dintre fluviile Nipru şi Cuban (cu tot cu Azovul şi Crimeea), a fost – până la sfârşitul epocii moderne, ba chiar şi după – locul principal de întâlnire dintre aceşti ciobani.

Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant RomanescRomânii de la Răsărit de Nistru în 1940

Statul Berladnicilor, având centrul în oraşul Bârlad, se întindea din Carpaţi până înspre Marea Azov, controlând gurile marilor râuri şi fluvii de aici (Siret, Prut, Nistru, Bug, Nipru).
Secole întregi hatmanii zaporojeni (din Sciţia Mare, aflată la nord de Cimeria sau de Statul Berladnicilor) au fost români.
În Crimeea românii au rămas o prezenţă şi după invazia mongolă. Unii localnici, alţii veniţi dinspre Carpaţi alături de oştirile tătare – care încorporau localnici şi în rândul cărora sunt menţionaţi şi românii în mai multe campanii. În acelaşi fel Sarmaţii Alani, întinşi din Sarmaţia Cubanului până în Caucaz, se mişcă şi ei sub presiunile mongole, ajungând şi în Moldova Centrală de astăzi. Numiţi şi Ieşi, aceşti sarmaţi vor da numele capitalei moldoveneşti de mai târziu. (Pentru raporturile dintre Alani sau Ieşi şi Români a se vedea şi studiile lui Alexandru Gonţa).

În Crimeea românii, în ciuda mărturiilor arheologice, apar mai rar în izvoare. Nu făceau parte din conducerea Hanatului Crimeii, nici din aceea a cetăţilor bizantine etc. Erau păstori şi ţărani, adică „oameni obişnuiţi”. După sursă, ei sunt numiţi vlahi, volohi sau blazi, moldoveni, daci sau sciţi. Sunt menţionaţi, totuşi, de călătorii – diplomaţi, misionari sau negustori – ce trec prin aceste locuri (mai ales în unele cronici poloneze).

Pentru amestecul dintre Români, Greci şi popoarele caucaziene, dincolo de prezenţa scito-sarmată în zonă, merită amintit episodul Gavras. Familia Gavras este o familie de origine armeană, care ajunge, la Trapezunt (capitala Imperiului Roman de Trapezunt), să ocupe o poziţie înaltă, înrudindu-se cu familiile princiare. Logofătul Teodor Gavras reorganizează Doru, un sat de munte din Crimeea, dându-i numele de Doros (de la Teo-doros) şi transformându-l în cetate. Sub numele de Doros sau Teodor(os) – mai apoi, Mangop – această cetate va deveni centrul unui principat roman. Cunoscut şi ca principatul de Teodoro-Mangop (numit de unii istorici ruşi „Feodorovo-Mangop”).

În secolul al XV-lea românii din Kaffa şi Mangop luptă cu vitejie să apere oraşele de atacurile tătare şi turco-tătare. Ultimii luptători pe zidurile Mangopului sunt ostaşii care, în numele Domnitorului Ştefan cel Mare, apără acest pământ până la moarte. Cei din Kaffa luptă şi ei, dar la căderea cetăţii supravieţuitorii se predau. În număr de cca. 200, ei sunt îmbarcaţi pe corăbii alături de ceilalţi locuitori făcuţi robi de către musulmani. Însă pe mare ei se ridică la luptă, îi înfrâng pe ostaşii islamici şi întorc vasele către Cetatea Albă; obţinând astfel nu doar libertatea lor, ci şi a celorlalţi prizonieri.
Moştenitor al Mangopului – şi al Imperiului de Constantinopole -, Domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt, a încercat neîncetat să ocrotească pe creştinii din Hanatul Crimeii. Şi, dincolo de războaiele – impuse mai ales de fanatismul islamic turcesc – a izbutit foarte multe în această privinţă. I-a fost de mare ajutor şi faptul că prin Cetatea Vozia (tuceşte Ozu) şi Castelul Lerici avea o mare influenţă la gura Niprului.

Dacă ştim că în vremea invaziei ruseşti Românii erau majoritatea populaţiei în Herson, din păcate (încă) nu avem date despre numărul românilor din Crimeea. Se ştie doar că o parte dintre ei a fost strămutată, fie în Caucaz, fie în Siberia.
Păstorii din Carpaţi – şi mai ales mocanii – au continuat să ajungă în aceste părţi. Venirea lor a asigurat supravieţuirea insulelor româneşti în nordul Mării Negre, dar şi în Peninsula Crimeea.

Cercetările făcute în grabă de echipa Golopenţia în anul 1943 găsesc în nordul Tauriei 1157 familii româneşti, cu 4486 de suflete. Aceşti români locuiau în cinci sate şi cătune, unele în amestec mai ales cu georgieni, armeni şi greci.
Numărul lor era mult scăzut şi de plecările înspre zonele cu ciobani români (mocani) din Crimeea sau alte părţi ale Imperiului Rus – ulterior U.R.S.S. – dar şi de genocidul sovietic şi german. Ca singure două exemple: foametea din 1933 (organizată de Moscova) produce doar într-un sat (Dunaevka) 300 de morţi şi fugiţi în sudul Crimeii şi Caucaz; la venirea germanilor – care luau tinerii cu forţa la muncă silnică în Germania – doar intervenţia trupelor române salvează, cu greu, românii din Dunaevka.

După Al doilea război mondial, românii din Crimeea şi Ucraina au o viaţă şi mai grea. Puţinele şcoli „moldoveneşti” existente au fost desfiinţate. Hruşciov dăruieşte Ucrainei, absolut nejustificat, Peninsula Crimeea, semănând astfel bazele unui conflict ce a devenit în ultimii ani violent. Românii din Ucraina şi Rusia sunt prinşi la mijloc între cele două ţări. Există unităţi ucraineene cu români din nordul Basarabiei, din Transnistria, nordul Bucovinei etc., dar şi unităţi ruseşti care au chiar şi steag tricolor…

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Puţin despre artele marţiale româneşti (I)

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

„Sunt oameni groaznici şi foarte viteji; şi nici că este
pe faţa pământului un alt popor care pentru gloria
războinică şi eroism să apere o ţărişoară mai mică
contra mai multor duşmani, atacându-i sau
respingându-i fără încetare”
Stanisław Orzechowski

A. Noţiuni lămuritoare

1) Prin arte marţiale se înţeleg, de obicei, două lucruri diferite: sporturile de luptă şi artele marţiale propriu-zise. Deosebirea dintre aceste două categorii constă în faptul că ultima categorie este alcătuită din discipline ce au ca scop pregătirea pentru lupta reală pe viaţă şi pe moarte. Totuşi, aici vom folosi termenul în înţelesul său mai larg, dublu.

2) Două confuzii apasă asupra înţelegerii artelor marţiale în general, şi a celor din afara Asiei în special.

  1. Prima este aceea a sistematizării artelor marţiale. Cei obişnuiţi cu artele marţiale moderne se aşteaptă să găsească ceva asemănător în orice formă de arte marţiale. Dacă se poate, de la gradele practicanţilor şi până la împărţirea tehnicilor folosite. Dar, de pildă, în secolul al XIX-le Okinawa-Te era foarte departe de a fi o artă marţială modernă. Sistematizarea – cu grade pentru practicanţi, cu împărţirea tehnicilor în tipuri de poziţii, lovituri, apărări etc. – nu exista. Ea se face de câţiva maeştri, pricepuţi în „bătaia de Okinawa” sau „mâna de Okinawa” cum era numită. Ginkin Funakoshi va transforma această artă marţială populară în ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de karate. Desigur, nu singur, pe măsură ce trece timpul alăturându-i-se şi alţi oameni care, unind talentul, dărurirea, munca sistematică şi inteligenţa, au participat la această construcţie. În acelaşi fel, savat-ul sau boxul franţuezesc, în care lupta se dă cu mâinile şi picioarele – spre deosebire de boxul englezesc, în care nu există lovituri de picior – apare ca o artă marţială populară. Şi, secole de-a rândul, este folosit de bătăuşii din sud-estul Franţei, din Catalonia franceză şi alte zone învecinate, până când ajunge să fie preluat, sistematizat şi transformat într-o artă marţială modernă. Prin aceste două exemple arătăm că existenţa unei nomenclaturi sistematice, a unui cadru riguros de predare etc. ţine mai mult de cultura livrescă, de cerinţele moderne şi nu de tipicul vechi al celor mai multe culturi şi arte marţiale. Astfel încât dispreţul faţă de artele marţiale încă nesistematizate ar trebui să fie înlocuit de bucuria înţeleaptă pe care au avut-o cei care au descoperit şi valorificat artele marţiale moderne.
  1. A doua confuzie comună este a încadrării artelor marţiale, în masă, la „producţie orientală”, eventual „extrem orientală”. Nu doar că însuşi termenul de arte marţiale este latin şi se răspândeşte în Europa înainte de întâlnirea cu artele marţiale orientale. Dar arte marţiale, chiar sistematizate, există în multe părţi ale lumii încă din Antichitate. De la cele practicate de Egipteni, Hicsoşi, Parţi, Traci, Romani, Celţi, Evrei sau Greci şi până la forme din Asia, Oceania sau Americi. Concret, oriunde au existat războaie au apărut forme de arte marţiale, uneori cu arme extrem de specifice. Orice popor implicat în lupte dezvoltă forme de pregătire în arte marţiale. Termenul (latin) se răspândeşte în Europa medievală cu referire, în primul rând, la Scrimă şi alte arte marţiale apropiate. În engleză s-a preferat multă vreme termenul de „arts of war”. (In)Cultura de cinema îi face pe mulţi să confunde artele marţiale cu o categorie particulară, artele marţiale extrem-orientale (chinezeşti, nipone, coreene etc.).

Odată înţelese aceste două confuzii, abordarea artelor marţiale româneşti capătă altă perspectivă. Pot fi mai uşor de înţeles şi sistematizarea prezentării lor devine clară.

Ca şi în alte locuri, artele marţiale româneşti cuprind, în mare, două categorii: artele marţiale moderne şi artele marţiale populare.

Artele marţiale moderne din părţile noastre sunt, la rândul lor, de două feluri: europene şi asiatice.

Artele marţiale europene practicate în România în ultimele secole sunt, în primul rând, forme de scrimă. De la şcolile de scrimă din Muntenia şi Moldova, inspirate, după caz, din scrima franceză, scrima germană, scrima ungară, scrima italiană sau scrima rusă, mai rar cea spaniolă şi până la cele din Bucovina, Pocuţia, Maramureş, Transilvania, Crişana, Banat etc. În aceste ultime părţi, care au fost sub stăpâniri străine, şcolile occidentale de scrimă – iar în regiunile ocupate de Rusia, şi cele ruseşti – au fost o prezenţă permanentă şi clară.

Încă în 1840, „Academia Mihăileană” din Iaşi, sub conducerea lui Gh. Asachi, avea ca materii obligatorii scrima, gimnastica şi înotul. Ultimele două fiind privite ca auxiliare foarte importante pentru pregătirea de război/luptă.

Tot scrima cuprinde însă şi formele marţiale orientale; precum cele aduse de tătari, cercehezi, turci, persani etc. în Ţările Române (Bosforan, Cimeria, Zaporojia, Vozia, Podolia, Moldova, Sciţia Mică sau Dicia ori Dobrogea, Muntenia etc.).

De asemenea, tragerea cu arcul, în care Românii au o tradiţie extrem de veche, a avut parte şi de influenţe europene – ca arcul englez, practicat de cei care au studiat în Anglia. Dar şi de influenţe asiatice – ca cele venite pe filieră tătărască.

Dar şi scrima sau lupta cu sabia, şi trasul cu arcul sau întinsul arcului au rădăcinile şi formele lor autohtone, româneşti. Desigur, nu vorbim aici de forme dezvoltate izolat, care nu pot exista decât excepţional, în cine ştie ce enclave – dacă sunt şi acolo. Dar aşa cum schimburile între şcolile de scrimă franţuzeşti, spaniole, italiene şi germane nu au împiedicat dăinuirea acestora, tot la fel s-a întâmplat şi în cazul nostru.

Sunt doar câteva exemple, pe care le vom dezvolta mai jos, încercând să schiţăm liniile principale ale artelor marţiale româneşti, aşa cum le-am găsit în sursele istorice şi etnologice. Pornind de la un adevăr simplu, deplin atestat: În vechime era de neînchipuit ca un BĂRBAT ROMÂN să nu ştie bine să răsucească sabia, să întindă arcul, să mânuiască lancea/suliţa lungă şi să călărească.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

Îndemn la luptă

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Nu dor nici luptele pierdute,
Nici rănile din piept nu dor,
Cum dor aceste braţe slute
Care să lupte nu mai vor!

Atunci când inima ta cântă,
Ce-ţi pasă de un braţ înfrânt?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
Când te înalţi cu-n steag mai sfânt?

Înfrânt, nu eşti atunci când suferi!
Nici ochii când în lacrimi ţi-s!
Adevăratele înfrângeri
Sunt renunţările la vis!

Radu Gyr

Pagini de cultură și civilizație românească. Patru (stră)bunici

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii
Așa cum orice om are, firesc, patru bunici, și Neamul Românesc are patru neamuri sau civilizații din care se trage.
I. Pe de-o parte este Neamul TRACO-ILIRILOR.
Un neam răsfirat și dezbinat, războinic, foarte războinic, atât de războinic încât se credea că Zeul Războiului este trac. Şi, tocmai de aceea, dezbinat. Atât de dezbinat încât luptele între feluritele sale ramuri erau ceva mai mult decât obișnuit.
Un neam în stare să treacă peste deosebirile lingvistice, să se unească dincolo de dialecte – și, uneori, chiar dincolo de limbi de sine stătătoare – dar ajungând să se dividă, până la sânge, pentru o idee, un principiu, o părere oarecare… (sună cunoscut?)
Un neam care, și la nord, și la sud de Dunăre, a creat o metalurgie a argintului și a aurului de mare frumusețe.
Un neam totodată inovator și conservator. Care a păstrat tipuri ceramice, tehnici de metalurgie şi de construcție extrem de primitive, rămase din negurile adânci ale preistoriei. Dar a și preluat, dezvoltat și inovat alte noi tehnici, fie de la Celți, Sciți, Romani, Greci sau alții, fie proprii.
Un neam în care DORUL DE EXCELENȚĂ a fost atât de mare încât i-a dat pe Artistul Orfeu și Adoratorul Plăcerilor Dionisos-Bachus, pe Ascetul Zamolxe și Maniacul Sexual Priap… toți zeificați! Zeificați de grupuri diferite de traco-iliri, care nu au șovăit să pună mâna pe arme pentru a-și impune zeitatea preferată. Până și Orfeu însuși cade ucis de femeile adepte ale lui Dionisos-Bachus.
Nu este de mirare, deci, că în vreme ce la unele triburi ale acestui neam viaţa era preţuită, în vreme ce la altele aducerea de jertfe umane şi crima erau ceva obişnuit. Fiecare, după religia lui…
Un neam din care s-au desprins roiuri ce au migrat înspre pământurile unora dintre străbunii lor, în nordul Mării Negre și al Caucazului, amestecându-se cu Scito-Sarmaţii. Alţii au mers în Asia Mică, unde au întemeiat Misia, Pontul, Frigia și alte state. În Asia Mică, de altfel, unii dintre ei s-au unit cu străvechi populații locale, dând Neamul Armenilor, care are cea mai apropiată limbă de vechea tracă. (Migraţiile asiatice traco-ilire au loc, probabil, în jurul anului 1.000 î.Chr.)
Alții – în urma aceleiaşi migraţii spre răsărit – au ajuns și mai departe, în nordul Iranului de astăzi, amestecându-se cu Sciții de aici – nu chiar necunoscuți – și cu cei din Afganistanul de astăzi. Parţii sunt un amestec între Sciţi, Traci şi populaţiile locale. (A nu se confunda cu Perşii!!)
Costantin_nord-limes_png - c
II. Am amintit astfel de SCIȚI, alți străbuni ai Neamului Românesc.
Neamul Sciților nu poate fi urmărit după limba vorbită, deși s-a încercat acest lucru. Zadarnic.
Avându-și începuturile în primele populații indo-europene – și, în parte, chiar dincolo de ele, în preistoria Asiei Centrale – Sciții se defineau în primul rând prin CULTURĂ.
Sau, cum se mai spune, prin felul lor de a trăi.
Se știe, mai de către toți, că Sciții au fost mari călăreți și arcași.
Arcul scitic, inventat de ei în timpuri imemoriale, este revendicat apoi, datorită genialității lui, de tot felul de alte neamuri.
Priceperea lor în lucrarea aurului și argintului este, până acum, cea mai înaltă cunoscută vreodată.
Descoperirile uluitoare din mormintele scitice ale Asiei Centrale și Siberiei întrec frumusețile atât de mari ale Văii Regilor din inima Regatului Tracilor Odrizi.
Se știe mai puțin că Sciții aveau două ramuri mari, Sciții de Câmpie și Sciții de Pădure.
Primii, iubitori ai mărilor de iarbă întinse printre râurile și codrii Preistoriei și Antichității, din părțile Dunării până în adâncurile Siberiei, în nordul Mongoliei actuale.
Ceilalți, legați mai ales de pădurile din aceste părți, în care foloseau fie cai mărunți, fie chiar, după unele mărturii arheologice și etnologice, chiar cerbi.
Au trăit printre Sciți și mulți Traci, dar și oameni din multe alte popoare, încât Neamul Sciților pare un fel de uriașă confederație a unor iubitori de libertate, călătorie și violență, de artă, vânătoare și NESFÂRȘIT.
Unii dintre ei au fost de o duritate extremă, folosind ţestele duşmanilor drept cupe, aducând jertfe omeneşti etc.
Iar dacă am amintit de Dorul de Excelență al Traco-Ilirilor, trebuie să spunem că SETEA DE EXCELENȚĂ a Sciților a fost cel puțin la fel de mare, ducându-i adesea la extreme.
Din Panonia și până în inima Chinei de astăzi, din părțile Mării Baltice și până în nord-vestul Indiei – unde Djații și alte ramuri încă le poartă tradițiile – Sciții au făcut istorie.
La un nivel și într-o complexitate ce uimește pe cercetători și are nevoie de încă multă, foarte multă cercetare, pentru a fi scoase la lumină.
Românii au păstrat vechile tradiții ale Sciților până foarte de curând. Românii zaporojeni, românii iubitori de cai – până la nebunie – din Câmpia Tisei, Bărăgan, Mostiștea, Teleorman ori sudul Basarabiei sunt doar câteva exemple. Distruse de neprieteni și de comunism și, din păcate, nerefăcute încă…
Costantin_nord-limes_png - c
III. În al treilea rând îi așezăm aici pe cei al căror nume îl ducem înainte, spre Veșnicie, Romanii.
La începuturile lor, acum peste 3.000 de ani, Romanii au fost o populație mică. La prima vedere, chiar neînsemnată.
Câteva mii de oameni, așezați în locuri banale, pe malurile unui râu mărunt, Tibrul.
Dar stăpâniți de aceeași SETE DE EXCELENȚĂ ca și Traco-Ilirii sau Sciții. La care însă au adăugat trei lucruri NOI, care le-au definit devenirea:
1. Res Publica: treburile publice, Nevoile Neamului, sunt mai presus de treburile sau nevoile personale; sunt ABSOLUTE.
2. Ca urmare, oricât am fi de dezbinați din pricina treburilor sau nevoilor personale, în fața dușmanilor Neamului și/sau Țării NE UNIM (că DUPĂ ce am terminat cu dușmanii, ne luăm cearta de la capăt sau nu, e altă poveste).
3. ORDINEA. Ordinea Romanilor a fost un fenomen unic. Singurul popor ce s-a apropiat de această gândire a fost cel care a întemeiat Imperiul Chinez. De aceea aceste două țări – Romania și China – sunt singurele rămase din Antichitate și până astăzi.
Timp de sute de ani micii Romani (mici ca număr, mici ca statură) s-au apărat iar și iar împotriva celor din jur – sau mai de departe – care îi tot atacau.
De la Sabini la Celți, de la Etrusci la Greci sau Cartaginezi, șirul celor care i-au atacat – și chiar i-au cucerit – este uriaș.
Intrați sub stăpânirea Celților sau Etruscilor, de pildă, Romanii au refuzat să se socotească învinși altfel decât „PENTRU O VREME”.
Și când a venit clipa, s-au eliberat. Ba chiar au ajuns să-i cucerească pe invadatori.
Realizările Romanilor sunt atât de mari și atât de frumoase încât ura unora față de ei nu cunoaște limite.
Se încearcă înfățișarea lor drept un neam de invadatori – deși o comparație cu mongolii, otomanii, hunii sau alții asemenea arată mai mult decât o gigantică deosebire, o OPOZIȚIE FIINȚIALĂ.
Romanii erau, la peste 500 de ani de la așezarea lor în Peninsula Italică, o țară mai mică decât Județul Neamț de astăzi.
Dar o țară al cărui popor avea o DEMNITATE uriașă, o iubire de LIBERTATE uriașă, o TĂRIE invincibilă.
Astfel poporul acesta, Roman, a devenit, pas cu pas, modelul celor din jur.
Atacați sau admirați, au găsit căi pentru a-i cuprinde pe cei din jur în Ordinea Romană, au găsit mijloace diplomatice pentru a se înțelege cu cei cu care nimeni înainte nu se putuseră înțelege.
Și au creat o ARMATĂ extraordinară.
Unirea dintre Romani și, respectiv, Sciți și Traco-Iliri, s-a făcut exact pe SETEA DE EXCEPȚIONAL a celor trei națiuni, pe care buna rânduială romană o făcea posibilă nu doar pentru vârfuri, ci pentru cei mai mulți.
De la Veneți și alți traco-iliri nordici până la cei din Epir și Macedonia – mânați de o străveche dușmănie și luptă împotriva invadatorilor Greci – mulți au fost cei care s-au alăturat cu bucurie Romanilor. Găsind în ei, în ciuda deosebirii de limbă, suflete înfrățite în aspirații dar având în plus acele trei elemente unificatoare esențiale.
Costantin_nord-limes_png - c
IV. Celții
Acești străbuni ai noștri, Celții, sunt foarte puțin cunoscuți Românilor de astăzi. Cu toate că au locuit, alături de ramura nordică a Traco-Ilirilor, Dacii, din părțile Tisei până dincolo de Nistru. Cu toate că urmele lor se găsesc din Apusul îndepărtat până dincolo de Nipru, din nordul Carpaților și al Mării Negre până în Asia Mică și sudul Macedoniei. Cu toate că Celții au fost parte esențială a istoriei Traco-Ilirilor și Romanilor, ba chiar și, pentru câteva secole, a Sciților europeni.
Cultura fierului, adusă de ei în extinderea lor către Răsărit, a fost asumată și dezvoltată de Traco-Iliri, dar și de Sciți.
Celții au avut o spiritualitate aparte, în care se pot recunoaște asemănări și cu orfismul, pe de-o parte, dar și cu trăirismul dionisiac, pe de alta.
Războinici temuți – cuceritori, pentru o vreme, și ai Romanilor, și ai Traco-Ilirilor – Celții sunt cei care, întrebați dacă se tem de ceva i-au răspuns tracului elenofil Alexandru cel Mare „Ne temem doar de Cer, să nu cadă pe noi!”
Sintagmă pe care cu drept cuvânt Românii o atribuie străbunilor lor. Celții.
ÎNCHEIERE
Unul dintre cele mai rele și ridicole lucruri este să vezi un nepot care își reneagă unul sau alții dintre bunici.
Străbunii noștri sunt cei pe care ni i-a dat Dumnezeu.
Cu bunele și relele lor.
Cele rele să se spele, cele bune să se adune!
Costantin_nord-limes_png - b mic
Unirea, în ceea ce s-a numit Romania, a Romanilor, Celților, Traco-Ilirilor și Sciților a fost cadrul ce a asigurat, prin lucrarea de înnobilare spirituală și eliberare duhovnicească a Creștinismului, nașterea Neamului Românesc.
Păstrăm în noi foarte multe și de la ceea ce ne-au dat Sfinții Apostoli și ceilalți Ucenici ai lui Hristos care ne-au adus Evanghelia, dar și foarte multe din cele moștenite de la Traco-Iliri, Sciți, Romani și Celți.
Pentru ca cele rele să se spele și cele bune să se adune, pentru a putea să fim uniți și să ducem în Veșnicie moștenirea străbună avem nevoie să ne cunoaștem și să ne respectăm înaintașii.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Mihai-Andrei Aldea

Împăratul Verde, Împăratul Roşu

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

În basmele româneşti apar adesea Roşu-Împărat sau Împăratul Roşu, dar şi Verde Împărat sau Împăratul Verde. Mult mai rar apar Galben Împărat sau Împăratul Galben, Împăratul Alb (nu-l pot scrie alb!!) şi, desigur, Împăratul Negru. Cu care se încheie lumea de basm a împăraţilor coloraţi.

De mic m-am întrebat de unde vin aceştia.
Şi astăzi, am o părere. O ipoteză, ca să ne exprimăm ştiinţific.

Unul dintre cei mai iubiţi împăraţi ai Românilor a fost şi rămâne Sfântul Constantin cel Mare. Al cărui tată a fost Constanţiu cel Verde. Sau, în „străineză”, Constantius Chlorus.
Cuvântul „chlor” însemna verde. Şi de aceea a şi fost dat elementului clor (simbolul Cl în chimie), care a fost izolat sub forma unui gaz (mai greu decât aerul) de culoare verde.

De ce i se spunea „cel Verde”?
Nu ştim exact. Poate pentru că era „verde ca bradul”, adică foarte voinic. Poate pentru că avea o piele palidă, galben-verzuie, cum cred unii apuseni. Oricum, nu asta contează. Pentru că esenţial este faptul că avem un Verde Împărat atestat istoric! Ceea ce mi se pare extraordinar! Dacă mai adăugăm şi faptul că a fost mult iubit de cei pe care i-a condus, avem încă un argument pentru intrarea sa în folclor drept prototip al Împăratului Verde… 

Dar Împăratul Roşu, există pe undeva? Prin Istorie, vreau să spun.
Că, de, este şi mai întâlnit în basme decât fratele lui, Împăratul Verde!
Ei bine, DA.
De fapt, culmea, mai toţi împăraţii Romaniei erau roşii! Pentru că îmbrăcămintea lor obişnuită, spre deosebire de a oamenilor obişnuiţi, era aşa numita purpură. Zisă şi „purpură împărătească„, deşi e cam pleonastică exprimarea.
Astfel că împăraţii noştri erau de obicei roşii…

A doua culoare împărătească, după cea purpurie, era culoarea aurului, galbenul strălucitor. De fapt multe secole de-a rândul culorile româneşti fundamentale au fost roşul şi galbenul (auriu), culorile împărăţiei noastre, culorile Romaniei. Chiar şi acvila bicefală, simbolul împărătesc, era desenată (pictată, zugrăvită) cu auriu pe fond roşu (purpură).
De asemenea au fost împăraţi care iubeau nespus de mult aurul şi podoabele din aur, ajungând să pună în umbră purpuriul.
Astfel că existenţa, uneori, a unui Galben Împărat în basmele româneşti capătă, iată, îndreptăţire.

Mult mai rar este Alb Împărat. Dar poate exista o atestare istorică a unui asemenea împărat?
Să fie vorba despre împăraţi ajunşi la adânci bătrâneţe, cu părul alb ca neaua?
Nu se potriveşte, de vreme ce uneori sunt, în basme, cu asemenea plete albite de vreme şi Împăratul Roşu, şi Verde Împărat, şi Galben Împărat, şi Împăratul Negru…
Deci?
Ei bine, avem, de fapt, şi un Împărat Alb. Ca o excepţie şi raritate.
Acesta este chiar Constantin cel Mare!
Care, botezându-se cu puţin înainte de moarte, nu doar că a păstrat hainele albe în locul celor purpurii, dar chiar a lăsat cu limbă de moarte – şi aşa s-a făcut! – să fie îngropat în haine albe, pe un pat alb. Avea 63 de ani, părul alb, hainele albe, patul de îngropare şi sicriul albe, mormântul din marmură albă.

În sfârşit, ajungem şi la Împăratul Negru.
Pentru care am două explicaţii convergente.
Pe de-o parte, imperiul germanic ridicat de Papalitate din secolul al VIII-lea încolo preia acvila bicefală a Imperiului Roman (Romania). Dar era primejdie să se confunde această stemă, acest simbol, cu cel al Romaniei care încă exista şi îşi folosea mai departe acvila bicefală (auriu-purpurie sau galben-roşie, cum vrem să spunem). Astfel că acvila bicefală germană este… aţi ghicit!, neagră.
În acelaşi timp, o serie de împăraţi orientali sau sudici au fost negricioşi. Situaţie la care se adaugă şi legenda căutării osemnitelor lui Baba-Saltâc de către Baiazid. Căutare lungă, în cursul căreia împăratul turc a purtat numai haine de culoare neagră.
Din aceste două surse, iată, avem atestată istoric existenţa unor împăraţi „negri”.

Ceea ce nu am găsit nici în basmele noastre, nici în istoria noastră, a fost vreun Împărat Albastru*. Ceea ce, poate, dă puţină tărie ipotezei mele. Sau nu…
Oricum ar fi, mi se pare minunat să găsim în istorie aceşti „împăraţi coloraţi” din basmele româneşti. Şi sper să vă bucuraţi împreună cu mine de această călătorie între basm şi istorie.

Mihai-Andrei Aldea

* Deşi unii scriitori de astăzi au adăugat culturii române şi astfel de împăraţi… 🙂

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă