Viaţa este război. Pacea este un război în care nu mijloacele militare nu sunt folosite direct. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt folosite ca ameninţare. Sau că nu vor fi folosite, mai devreme sau mai târziu.

Înşelarea (dezinformarea) este un mijloc de luptă folosit şi în luptele păcii, şi în cele ale războiului. Cu cât înşelarea seamănă mai mult cu adevărul, cu atât este mai puternică. Şi cu cât atinge puncte mai importante, cu cât este mai aproape de esenţe, cu atât este mai rea.

Poate dintre cele mai rele înşelări ale românilor sunt următoarele:

1) Românii sunt un popor nedreptăţit, persecutat, atacat. „Suntem victime” (ale istoriei, ale conspiraţiilor etc.)

Sunt sigur că mulţi vor fi uimiţi: cum, românii nu au fost – şi nu sunt! – nedreptăţiţi, persecutaţi etc.?
Ba da.
Înşelarea pare, astfel, un adevăr clar. De aceea este şi eficientă. Minciuna este aici prin omisiune: TOATE popoarele sunt persecutate, nedreptăţite, atacate. Şi înfrânte, DACĂ SE VICTIMIZEAZĂ. Sau câştigă ele, dacă au demnitate, statornicie, curaj, bucuria de a duce războiul vieţii.
Poetul avea dreptate: „O luptă-i viaţa, deci te luptă!”
Înşelăciunea aceasta se lămureşte mai bine prin următoarele.

2) Puterea X ne-a ajutat sau ne va ajuta; Puterea X ne este prietenă; Puterea X ne vrea binele.

Minciuni!
Există interese. Şi există intenţii. Şi bune, şi rele. Dar care se subordonează, până la urmă, interesului propriu – naţional, dacă vorbim de o naţiune, extra-naţional dacă vorbim despre o putere corporatistă (gen „Uniunea Y” sau „Asociaţia internaţională Z”).
Nicio putere nu vrea binele românilor.

Cu excepţia – poate! – a puterii constituite de români.

În rest, există alianţe, care de-a lungu timpului se pot consolida până la ceea ce se numeşte propagandistic „prietenie”. Real fiind o „alianţă tradiţională”.
Care, totuşi, se poate rupe oricând.

Ar fi bine să înţelegem că orice putere, orice intenţii bune ar avea (să zicem) faţă de români, va pune pe primul loc, totdeauna, interesele sale. Ceea ce este natural. Şi ne duce la

3) Românii nu au prieteni („decât Marea Neagră”); „vai ce victime suntem!”, „vai ce greu ne e!”

Este o înşelăciune care, precum cea de la 1), se bazează pe un adevăr (românii, ca popor, NU au prieteni printre celelalte popoare) şi pe câteva omisiuni.

Prima omisiune este faptul că NICIUN POPOR activ pe scena istoriei nu are prieteni. Poate să aibă, cel mult, admiratori. Care îşi vor schimba tabăra uşor – şi radical – dacă acel popor cade (sau face un lucru neconvenabil pentru admirator). Uneori are fani, dar aceştia sunt deja la graniţa integrării ÎN acel popor, aşa că sunt altceva. Oricum, nu prieteni.

Ce naţiuni prietene au francezii? Niciuna. Dar germanii? Niciuna. Dar ruşii? Niciuna. Dar americanii? Niciuna. Dar ungurii? Niciuna. Etc., etc., etc.
De la Turnul Babel încoace – sau şi mai dinainte – este un război generalizat.

Pot exista alianţe – a se vedea punctul 2) – dar fiecare popor este singur. A doua omisiune este bazată pe confuzia între ideal şi realitate practică. Prietenia între popoare este un ideal. Frumos. Şi pentru care merită să luptăm. Dar minciuna îl îndepărtează, nu îl apropie.  Prietenia între popoare este un ideal creştin. Şi musulman. Şi budist. Şi comunist.

Dar ţările catolice s-au bătut – şi măcelărit – reciproc masiv în istorie. Grecii l-au canonizat pe Cosma Etolianul – născocind o literatură apocrifă ce-i este atribuită – pentru faptul că a deznaţionalizat români şi bulgari. Insul în cauză nu a adus niciun ne-ortodox la credinţă. Nu a convertit în viaţa lui niciun catolic, musulman sau mozaic. Ceea ce a făcut a fost să le spună românilor din Epir, Macedonia, Tesalia etc. că „Dumnezeu vorbeşte în română doar cu Satana”. Şi că dacă vor ca Dumnezeu să-i audă să se roage în greşeşte. Şi a dat o circulară – semnată de el, subliniez pleonastic, dar necesar – în care dădea anatemei pe toţi cei care s-ar ruga ori ar sluji în limba română. Sute de sate româneşti – şi slavo-macedonene – au fost grecizate prin eforturile acestui individ.

Am putea adăuga aici masacrele greceşti anti-româneşti sau anti-bulgare, masacrele bulgăreşti anti-româneşti sau anti-sârbeşti, persecuţia românilor din Timoc şi alte zone din Serbia, masacrele anti-româneşti sau anti-ucraineene ale Rusiei etc., etc.  Statele budiste s-au bătut între ele – în ciuda idealului prieteniei între popoare – până la genocid.

La fel şi statele islamice. La fel şi statele comuniste.  Sunt milioane de exemple care ne arată că idealul prieteniei între popoare este o iluzie în această lume.  Şi că din punct de vedere practic fiecare popor trebuie să fie în stare să se bazeze pe el însuşi. Sau va fi distrus. A treia omisiune este poate cea mai distrugătoare: prietenia cere o anumită înălţime sufletească.

Un om care îşi plânge de milă în faţa greutăţilor şi provocărilor, un om care aşteaptă mereu să fie dus de mână, care vrea să fie îndrumat la fiecare pas, care nu poate lua nicio hotărâre fără un prieten care să îi spună ce şi cum… ori e un copil mic, ori e sclav, ori este un om foarte grav bolnav, iresponsabil, care trebuie pus sub tutelă. Oricum, nu poate avea prieteni reali, pentru că nu poate fi prieten real.  La fel este şi cu popoarele.  Într-o vreme, îndepărtată, românii au izbutit, în anumite părţi ale lumii, să fie prieteni cu alţii.

De pildă, moldovenii au izbutit, în Zaporojia – o ţară în care nu puteai fi hatman dacă nu erai moldovean – să fie prieteni cu rutenii, bieloruşii, ucraineenii şi alte neamuri. Aceste neamuri ajungeau în Zaporojia fugind fie în căutarea aventurii, fie din alte pricini. Şi găseau în Zaporojia – sau în Moldova acestui trecut vechi – oameni de calitate. Oameni puternici, demni, curajoşi, eroici etc.. Oameni care erau în stare să conducă.

Dar atunci când această vârtute, această putere sau tărie a moldovenilor a pierit, s-a dus şi prietenia. Şi pierită va fi, până când românii se vor arăta iarăşi demni, curajoşi, eroici etc.

Plângerea de milă înseamnă sinucidere.  Lipsa de prieteni este motorul unităţii naţionale a multor popoare. Este izvorul unei unităţi interioare, este îndemn spre urmarea modelului eroilor etc.  Adesea „eroii” altor popoare sunt, moral cel puţin, nişte mizerabili. De la Suleiman Pedofilul şi Dementul al turcilor până la Petru Apostatul şi Dementul al ruşilor.

Românii au eroi şi sfinţi reali, de la Constantin cel Mare la Constantin Brâncoveanu, de la primii martiri creştini până la martirii rezistenţei anti-comuniste.
Să te victimizezi, să îţi plângi de milă, cu toate că ai în faţă asemenea exemple, iată o victorie uluitoare a înşelăciunii.

CONCLUZIE:

Suntem bine, dacă ne dăm seama de asta.
Înfrânt este cel care se dă bătut. Cei care înţeleg asta îşi dau seama că înfrângerea este doar cea pe care o accepţi.
Românii sunt un popor persecutat, nedreptăţit, atacat, ca orice popor mare din istorie. Şi suntem un popor mare. Apăsat acum de plângerea de milă – adesea agresivă – şi victimizare, a unei mari părţi a naţiunii. Românii însă vor merge mai departe. Prin cei care înţeleg faptul că viaţa este un război. Şi că trebuie să înveţi să-l duci. ÎN FELUL TĂU. Nu precum ungurii, căci suntem români, nu unguri. Nu precum ruşii, căci suntem români, nu ruşi. Nu precum americanii, căci suntem români, nu americani. Trebuie să ducem acest război al vieţii în felul nostru, românesc. De-a lungul timpului vom avea alianţe. Uneori vor fi onorate. Alteori vom fi – ca de atâtea ori – trădaţi. E firesc. Ne ridicăm şi mergem mai departe.
Simplul fapt că existăm – ca români – şi că mergem, româneşte, mai departe, este deja o biruinţă. La care putem adăuga, generaţie de generaţie, altele.
Ca Dumitru Stăniloaie, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Fraţii Arnăuţoiu, Pelaghia Roşu, Doamna Oltea, Elisabeta Rizea, Ilarion Felea, Ioan Ianolide şi milioane de alţii asemenea.
Ca muzica lui George Enescu ori Ciprian Porumbescu, operele unui Brâncuşi sau Eminescu, Odobleja, Racoviţă sau Antipa şi atâtea altele.
Ca ştergarele şi maramele, iile şi cămeşile populare ale cusătoarelor din trecut şi de astăzi.
Fiecare dintre aceste biruinţe a făcut şi face lumea mai frumoasă. Începând cu neamul nostru, dar mergând până foarte departe.
Iile româneşti au cucerit până şi China şi SUA, au devenit parte integrantă a culturii mondiale. Sunt doar un exemplu dintr-un şir nesfârşit de realizări deja existente sau posibile pentru noi şi urmaşii noştri.
Căci vom merge mai departe. În acest război – frumos şi urât, cu rele şi bune – care este viaţa. Până în adâncurile Veşniciei.

Cei care nu vor sau nu înţeleg, se vor pierde. Cei care înţeleg, vor duce neamul şi moştenirea lui mai departe, până dincolo de sfârşitul lumii. Cu fruntea sus, cu Crucea sus, gata pentru orice luptă. Mai bine acvilă un an, decât o sută vierme!

Mihai-Andrei Aldea