"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Pentru că am vorbit despre Istoria, de ce? şi Istoria, cum?, s-au pus întrebări despre ce sunt şi ce valoare au izvoarele scrise pentru Istorie. Iată, aici, o scurtă prezentare.
Izvoarele istorice sunt o parte foarte importantă a surselor pentru cunoaşterea trecutului. Dar! Dar nu au o valoare absolută, după cum vom vedea. Un căutător al adevărului va avea totdeauna de lucru atât în găsirea de noi izvoare istorice, dar şi în analiza lor…
Mai trebuie să ţinem minte că nu există o separaţia între izvoarele scrise şi izvoarele materiale. Nu doar că ele, desigur, se completează reciproc. Dar orice izvor scris are un suport material, care trebuie cercetat şi valorizat ca sursă istorică. În sens invers, fiecare izvor scris dă noi informaţii despre izvoarele materiale care îl însoţesc – în sit-ul arheologic, în strat, în epocă etc. – şi deschide noi linii de cercetare.
1. Izvoarele epigrafice
Sunt izvoare scrise care se găsesc pe vase – ceramice sau metalice, mai rar din alte materii (fildeş, piatră, lemn) -, pe monumente, plăci de piatră (comemorative sau de altă natură), lespezi de morminte etc.
(am ales culoarea verde pentru ele deoarece, adesea, sunt găsite sub straturi de muşchi şi licheni, ori chiar de iarbă, ferigi şi alte plante)
De pildă, unele vase ceramice antice poartă inscripţii însemnate fie prin incizare („zgâriere”), fie prin ştampilare (cu ştampile-ştanţe, adică având un model în relief, realizat în oglindă, care se imprimă prin apăsare pe lutul moale).
Din primul caz, este vestită la noi inscripţia „Decebalus per Scorilo”, o inscripţie latină din Dacia. Se pare că datează din vremea în care Dacia era stat clientelar roman, dar încă nu provincie romană (a doua jumătate a sec. I d.Chr.).
Din al doilea caz, putem să amintim atelierele greceşti, care imprimau obligatoriu pe vas, în unele oraşe, numele dregătorului care conducea economia localităţii (astynom).
Ca pildă pentru inscripţiile de pe monumente, putem să amintim însemnele legionare de pe cărămizi şi chiar blocuri de piatră, prin care fiecare legiune romană marca lucrările pe care le făcuse (drumuri, poduri, viaducte etc.).
Ca inscripţie pe plăci de piatră, este foarte importantă pentru viaţa şi domnia lui Burebista cea numită Decretul lui Acornion. Aceasta este o lespede în parte spartă, acoperită cu un text în greaca veche şi găsită la sfârşitul sec. al XIX-lea la Balcic (în sudul Sciţiei Mici, Dicia sau Dobrogea de mai apoi). Este foarte importantă, în primul rând, pentru că este una dintre puţinele surse care vorbesc despre Burebista „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia„. Dar şi pentru că este un bun exemplu despre relativitatea surselor. Disputele privitoare la interpretarea textului, identificarea localităţilor amintite de acestea ş.a.a. continuă şi astăzi. Doar descoperirea a noi izvoare ar putea, de fapt, lămuri lucrurile.
În sfârşit, cei care merg la locurile sfinte ale României de astăzi, precum Mânăstirea Argeş, Mânăstirea Putna şi altele, vor putea vedea vechi lespezi care acoperă mormintele domnitorilor. Şi îşi vor putea da seama de însemnătatea inscripţiilor şi de emoţia întâlnirii cu înscrisuri venite de peste timp.
2. Izvoarele numismatice
Aici intră inscripţiile – dar şi alte imagini – de pe monezile vechi. Însă chiar şi monezile, ca formă, ca metal, ca locuri în care sunt găsite, constituie date istorice foarte importante. În aceste izvoare partea scrisă este unită strâns cu partea materială a izvorului, chiar mai mult decât în orice alt caz.
(cred că este de înţeles de ce am ales o culoare ce aminteşte de aur…)
La început monezile au fost, de fapt, ceea ce se numeşte de specialişti etaloane monetare. Adică obiecte folosite ca reper pentru măsurarea valorii (comerciale) a lucrurilor (mărfurilor). Cochilii de melci sau de scoici, în unele locuri, vârfuri de săgeţi din silex, apoi din aramă (cupru), bronz, argint etc., bucăţi de fildeş, mici bucăţi (mici lingouri) de metal (aramă, bronz, argint sau aur) etc. Acestea toate constituiau un reper mai bun şi mai stabil decât schimbul în natură.
Mai apoi apar şi monezile propriu-zise, care sunt mici lingouri de metal… inscripţionate.
Înscripţiile pot fi desene simbolice, hieroglife, litere etc.
Monezile oferă date despre centrele de putere politică şi economic, despre cultura şi structura socială a celor care le emit – dar şi a celor care le folosesc -, despre pătrunderea unei limbi/culturi în teritorii noi etc., etc.
3. Izvoarele literare
Izvoarele literare sunt scrierile, să le spunem aşa, sistematice. Sursele epigrafice, după cum am văzut, sunt întâmplătoare şi foarte limitate. Izvoarele literare, pe de altă parte, sunt mai lungi şi, după cum am amintit, sistematice. Scribi, preoţi, cronografi, istorici, geografi, poeţi, dramaturgi, retori – iată câteva feluri dintre cei mai vechi scriitori.
(am folosit culoarea roşie deoarece aceste izvoare sunt cele mai importante şi bogate dintre toate izvoarele scrise)
În Mesopotamia, vechiul Egipt, Europa Străveche, pe plăci de piatră sau lut ars, cu ideograme, hieroglife, scriere geometrică sau simboluri cuneiforme, o mulţime de însemnări au fost lăsate viitorului. Unde a apărut scrisul?
Iată o întrebare la care, cu toate izvoarele scrise existente, încă nu avem un răspuns.
În clipa de faţă cele mai vechi înscrisuri par să fie cele din Europa Străveche, pe o arie întinsă din Transilvania la ţărmurile Mării Tracice, de la Marea Adriatică la Marea Neagră. Cele mai multe s-au găsit în Serbia centrală şi Bulgaria de astăzi. Şi, dacă aprecierile sunt corecte, par să fie cu peste 1.000 de ani (chiar 2.000 de ani, după unele surse) mai vechi decât scrierile sumeriene. Dar…
Dar, cum se întâmplă adesea în arheologie, s-ar putea să avem surpriza ca peste o vreme să se găsească alte inscripţii, mai vechi, fie în nordul Africii, fie în Caucaz, fie în Italia, fie în Asia Mică, fie în nordul Mării Negre… Ceea ce pare sigur în aceste clipe este că scrisul a apărut, într-adevăr, într-una din aceste zone de întâlnire între Europa şi Asia. Răspândindu-se apoi mai departe.
Dar, oricare ar fi originea scrisului, izvoarele literare rămân cele mai importante izvoare scrise.
Fie că sunt consemnate pe pereţii piramidelor sau în pisaniile bisericilor, în cronicile faraonilor sau ale unor religii, pe piei de animale, plăci de lut ars, plăci de ardezie, tăbliţe cerate, pergament, papirus, pânză, hârtie…
Fiecare document vechi este, în sine, o comoară.
Chiar şi informaţiile greşite ne dezvăluie multe despre cultura şi viaţa vremurilor de demult.
Iar izvoarele literare sunt multe, foarte multe – chiar dacă pentru specialişti nu sunt niciodată îndeajuns de multe.
Această prezentare a izvoarelor scrise este, desigur, doar un început. Cel care doreşte să stăpânească într-adevăr disciplina ştiinţifică numită Istorie trebuie să înveţe mult mai mult despre ele – şi despre atâtea altele!
Însă ne oprim aici deocamdată, sperând – cu voia lui Dumnezeu – să putem relua înfăţişarea izvoarelor scrise şi a felurilor în care pot fi folosite pentru cunoaşterea trecutului.
După ce am prezentat nevoia de Istorie, dar şi însemnătatea surselor istorice, dăm o asemenea sursă istorică (la sfârşitul acestei prezentări). Este primul volum din „Fontes” ori „Fontes Historie Daco-Romanae”, cum e numită de obicei colecţia de documente antice.
Titlul acestui volum este, de fapt, Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes. Şi cuprinde scrieri ce vin în atingere cu Dacia nord-dunăreană şi Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea); de la Hesiod (secolul VIII î.Chr.) şi până la Itinerarul lui Antoninus (de la sfârşitul sec. III d.Chr.).
Am citit aceste cărţi (Fontes), pentru prima dată în liceu, de la una dintre bibliotecile publice din Bucureşti (eram înscris la trei sau patru, deci nu-mi aduc aminte exact de la care).
Le-am citit cu nesaţ, bucuros şi uluit totodată. Bucuros de a avea o legătură directă cu izvoarele antice, cu informaţia care circula atunci despre străbuni. Uluit, pentru că multe dintre informaţii erau foarte departe de ceea ce se spunea public. Şi pentru că aparatul critic al lucrărilor se dovedea nu doar de foarte mare valoare ci şi, în unele puncte, o adevărată sfidare a aparatului de partid comunist (declarând o serie de adevăruri ne-agreate de regim sau chiar interzise).
La începutul anilor 2000, ajutat de câţiva tineri harnici – Tudora, Iulian, Lucian, Ana-Maria şi alţii – am izbutit să cumpărăm (mare minune!) şi apoi să punem în format pdf şi să urcăm pe internet aceste izvoare. Spre a le dărui Românilor de pretutindeni, ca o mică poartă spre cunoaşterea străbunilor.
Desigur, izvoarele acestea scrise nu sunt totul, ci doar un început.
Ele se referă prea puţin la străbunii sud-dunăreni, la cei nord-pontici sau din alte părţi, mai îndepărtate de Dacia ptolemaică (zona dintre Tisa, Nistru şi Dunăre, cum apare Dacia ca zonă geografică la Ptolemeu). De asemenea, cuprind o serie de inexactităţi, fie impuse de limitările vremii, de ideile scriitorilor, de subiectivităţi personale sau impuse politic etc.
Aceste izvoare scrise trebuie completate cu alte surse – fie scrise, fie arheologice – şi însoţite de multă răbdare şi dragoste de adevăr. „Completarea” lor cu închipuiri este acceptabilă doar ca formă de literatură. În Istorie înseamnă falsificarea adevărului. O practică răspândită, ce-i drept, şi extrem de distrugătoare.
Dacă am vorbit despre Istoria, de ce?, se cuvine să ne întrebăm, se înţelege, şi cum…
Istoria este putere dacă este adevăr şi slăbiciune – sau chiar nimicire – dacă este mincinoasă.
De aceea este foarte important ca Istoria pe care o cunoaştem să fie cea adevărată.
Cum putem obţine acest lucru?
metodă
În primul rând, ferindu-ne să înlocuim golurile cu păreri, presupuneri, vorbe goale, idei preconcepute (prejudecăţi). O asemenea „umplere” a golurilor este totuna cu a încerca să umplem golurile dintr-o barcă folosind ghemotoace de hârtie de ziar sau igienică. Din clipa în care barca va fi pusă pe valuri, apa va pătrunde prin goluri. Şi, chiar dacă dăm vina pe alţii, de fapt este a noastră, a celor care am „umplut” golurile bărcii cu asemenea materii.
În Istorie, acolo unde nu ştim, spunem că nu ştim. Sinceritatea istorică este esenţială.
În al doilea rând, căutând sursele şi comparând interpretările. Sursele istorice sunt de trei feluri: scrise, materiale şi orale.
Sursele orale sunt folositoare – mai ales odată transcrise! – în cunoaşterea întâmplărilor contemporane. Amintirile bunicului povestite de nepoţi sunt de mai mică încredere, adesea fiind transformate. Golurile de memorie – umplute reflex cu idei personale – dar şi subiectivismul personal, pot duce la deosebiri mari între realitate şi asemenea amintiri. Cu cât este mai mare depărtarea între întâmplări şi povestire, cu atât sursele orale sunt mai puţin de încredere.
Sursele scrise sunt extrem de folositoare. Ele rămân în forma în care au fost imprimate pe argilă, piatră, pergament, papirus, tencuială, hârtie sau oricare alt material folosit. Dar această stabilitate nu înseamnă că trebuie luate ca atare. Ele trebuie comparate între ele, dar şi cu celelalte surse ale vremurilor despre care ne vorbesc. Sursele scrise pot fi, de pildă, relatări de război ale participanţilor. Şi atunci este de înţeles că pot fi, chiar şi fără voie, părtinitoare. Dar pot fi părtinitoare – din felurite pricini – şi când aparţin cuiva din afara acelui război! Deci, e nevoie de discernământ şi obiectivitate în cercetarea şi înţelegerea lor.
Sursele materiale – dacă sunt vechi mai sunt numite şi arheologice – sunt de cea mai mare însemnătate. În sine, ele prezintă un foarte mare grad de obiectivitate: sunt. Ele sunt, şi gata. Papirusul pe care este scris un text creştin din secolul al III-lea d.Chr., de pildă, există ca atare, ca materie în sine. Cercetându-l, putem afla cum a fost făcut, ceea ce uneori ne poate arăta şi locul în care a fost făcut. O oală de Cucuteni, fie că este găsită între Siret şi Prut sau între Bug şi Nipru, este o oală. Ea există ca atare. Şi ne dă o serie de informaţii clare: din ce a fost făcută, cum a fost făcută, cum a fost împodobită, ce formă are etc. De aceea, sursele istorice materiale sunt extrem de folositoare. Dar şi mărginite! Un şir de siluete de pe o oală preistorică poate însemna foarte multe lucruri: o călătorie, o strămutare, o căutare, un joc, un dans, un ritual, o simplă podoabă, faptul că olarului îi plăcea să deseneze siluete… Tâlcuirea sau interpretarea surselor materiale – arheologice – este locul din care poate începe cunoaşterea adevărată sau falsă a Istoriei.
Privind aceste trei surse istorice fundamentale, ne dăm seama că o situaţie ideală este aceea a îmbinării lor. Dar şi de faptul că pot fi înţelese – aceleaşi surse – foarte diferit. Deci avem nevoie să cunoaştem direct sursele istorice (vom vedea îndată cum) şi să comparăm interpretările care există, pentru a putea vedea care este cea mai obiectivă.
ajutoare
Istoria se foloseşte, pentru a exista şi a fi cât mai adevărată, de unele ajutoare.
Acestea se numesc şi discipline auxiliare, cu toate că sunt „auxiliare” doar pentru Istorie. La rândul său, aceasta poate fi socotită auxiliară pentru acele discipline (şi pentru multe altele).
Asemenea ajutoare sau discipline auxiliare sunt:
– Geografia şi Geologia; fără cunoaşterea Geografiei devine cu neputinţă cunoaşterea Istoriei; Istoria nu este doar în timp şi nu este legată doar de oameni şi alte vietăţi, ci şi în spaţiu, deci legată de caracteristicile geografice – şi geologice – ale lumii.
– Arheologia; o disciplină esenţială pentru Istorie, Arheologia este cea care caută, cercetează şi descrie, cu o muncă, o răbdare şi, până la urmă, un eroism greu de apreciat de necunoscători, toate urmele vechi: ruine, ceramică, drumuri, cimitire medievale sau antice, gropi comune (inclusiv ale celor morţi de holeră sau ciumă), sticlărie, arme străvechi etc.; ea dă Istoriei acele surse istorice materiale amintite mai sus, atât de importante!
– Numismatica; pentru mulţi o simplă pasiune pentru monezi vechi, în fapt este o ştiinţă şi o artă, de foarte mare importanţă pentru multe zone ale cercetării şi cunoaşterii istorice; pentru că monezile dau detalii despre tehnica metalurgică, despre sursele de metal, despre structura politică, economică şi chiar administrativă, despre ridicări şi căderi de conducători şi ţări etc.
– Cronologia; este o disciplină istorică specială, de foarte mare importanţă; ea descrie, evident, aşezarea pe axa timpului a lucrurilor întâmplate; mulţi o confundă, foarte des şi foarte greşit, cu Istoria; totuşi Cronologia este cu totul altceva; Istoria este ceea ce merită ţinut minte, este lecţia experienţelor trecute; Cronologia este aşezarea în timp a întâmplărilor, este ştiinţa datării evenimentelor; aşa cum Geografia oferă harta fizică a Istoriei, Cronologia îi oferă harta temporală; deosebirea este esenţială, căci Istoria este, ca prezentare al lucrurilor, cunoaştere pentru toţi, în vreme ce Cronologia, chiar şi ca prezentare cere o vocaţie specială.
– Etnologia şi Folcloristica; aceste două discipline ştiinţifice sunt foarte importante pentru înţelegerea şi interpretarea datelor pe care le oferă izvoarele istorice materiale; Etnologia şi Folcloristica, fiecare în felul lor, cercetează cultura – materială şi spirituală – specifică feluritelor comunităţi (cătune, sate, regiuni etnografice, triburi, obşti, popoare, state etc.); această cunoaştere poate ajuta la înţelegerea mai bună a preistoriei (vremea dinainte de izvoarele scrise), dar poate şi ajuta la răstălmăciri (pentru că fiecare comunitate este, într-un anume fel, unică, pentru că fiecare epocă are specificul ei şi tot aşa).
– Teologia şi Filosofia; Teologia Ortodoxă explică, pentru cei care vor să vadă adevărul, mecanisme intime ale istoriei; Teologia Istoriei este o disciplină ortodoxă puţin cunoscută, dar foarte importantă pentru a înţelege şi cauzalităţile întâmplărilor trecute, precum şi ceea ce se numeşte astăzi Viitorologie; în general, Teologia ca Istorie a Religiilor, împreună cu Filosofia ca analiză a sistemelor ideatice/ideologice ajută în lămurirea multor mecanisme de gândire, motivaţiilor şi raţionamentelor ce au condus pe oameni – bine sau rău – de-a lungul Istoriei.
– Zoologia, Botanica, Etologia, Horticultura şi alte ştiinţe asemănătoare; mediul antropic (mediul creat de om) este totdeauna întrepătruns cu mediul natural; felurite vietăţi, de la cele dorite – găini, pisici, oi, câini, măgari, vaci, cai etc. – şi până la cele nedorite – păduchi, purici, viruşi etc. – l-au însoţit pe om totdeauna; alături de acestea sunt tot felul de plante, dar şi mucegaiuri – de la cele utile (ca cele de pe struguri, datorită cărora se face vinul) până la cele care îmbolnăvesc omul.
– Medicina, cu toate laturile ei; o ştiinţă – sau un sumum de ştiinţe – de maximă însemnătate pentru om şi viaţa lui, a cărei prezenţă în Istorie este esenţială, dar care şi explică foarte multe lucruri despre Istorie; există şi abuzuri, precum încercarea de a defini genetic naţiunile, în ciuda dovezilor ştiinţifice contrare.
– Dreptul şi ştiinţele juridice; acestea sunt esenţiale pentru a înţelege legile feluritelor societăţi construite de oameni de-a lungul istoriei şi o parte din cauzele înţelegerilor sau neînţelegerilor intra- şi inter- sociale;
– Arhivistica şi alte discipline asemănătoare, care se ocupă de buna păstrare a dateolor istorice, a documentelor, manuscriselor etc. şi care ajută la determinarea vechimii lor reale – unele pretinzând a fi mult mai vechi decât sunt de fapt;
– Lingvistica; o disciplină foarte complexă, care cere multe cunoştinţe şi multă răbdare, precum şi un studiu interdisciplinar foarte serios; cunoaşterea limbilor şi variantelor lor (graiuri, dialecte) este o parte importantă a perspectivei istorice; la fel cunoaşterea originii cuvintelor (nu întotdeauna posibilă cu siguranţă).
– Metalurgia şi alte ştiinţe ale materialelor dau Istorie baza pentru a afla cât mai multe despre obiectele vechi – izvoarele materiale, adică – descoperite.
Şi tot aşa, putem ajunge să vedem că, după domeniul Istoriei pe care îl atingem, vom cuprinde între ajutoarele Istoriei toate domeniile cercetării şi creativităţii umane, de la Matematică şi până la Filosofie sau Estetică.
Pentru că Istoria este învăţătoarea vieţii, este ceea ce merită ţinut minte din tot ce a fost. Şi orice disciplină, ştiinţă sau artă este întemeiată pe experienţa trecutului, adică pe o latură sau alta a Istoriei.
Motto: „The people of the „Byzantine Empire” had no
idea that they were Byzantine. They regarded
themselves as the authentic continuators of the
Roman world: the Romans living in Romania.„
Clifton R. Fox
Deși au trecut doar câteva zile de când a apărut „Romania, a.k.a. Imperiul Roman – scurtă istorie„, există mai multe reacții pe temă. Mai multe dintre ele se pot rezuma la afirmația „N-am mai auzit niciodată așa ceva!”
Desigur, pentru cei care nu cunosc Bizantinologie ideea că Imperiul Roman s-a numit altfel decât „Imperiul Roman”, că „Imperiul Bizantin” este o denumire peiorativă născocită în secolul al XVI-lea din motive propagandistice etc. sunt idei noi. Dar pentru cei care au cercetat izvoarele… sunt de fapt informații comune.
Cel care ar putea merge prin timp, oricând între anii 325 și 1453, la Constantinopole, ar constata direct faptul că locuitorii acestui oraș nu auziseră de vreun stat numit „Imperiul Bizantin”. Este interesat de observat că din secolul al VII-lea „Imperiul Roman de Răsărit” sau „Imperiul Bizantin” devine de limbă greacă. Doar că nu ni se oferă niciodată, de niciun specialist, echivalentul grecesc al denumirii „Imperiu Bizantin” sau „Byzantine Empire”. De ce? Pentru că echivalentul grecesc este… Ῥωμανία! Adică „Romania”! Denumire oficială, folosit în zeci de mii de documente „bizantine”. Doar că autorii lor le-ar fi numit romaice.
Avem aici de-a face cu pagini ale istoriei foarte puțin cunoscute în România. Ocupația sovietică din 1944-1956 a impus renunțarea pe cât posibil la tot ceea ce însemna latinitate sau romanitate. Termenii erau anatema în epocă. Se preferau originea dacă și originea slavă, mai ales pe baza unei anumite înrudiri între vocabularul traco-dac și cel vechi slav, dar și a apartenenței de categoria limbilor satem (indo-europene) ale celor două grupe. Astfel, ocupația sovietică avea o „bază” spre a „dovedi” că Românii sunt, de fapt, „un fel de slavi”, atât prin moștenirea daco-tracică, dar și prin cea slavă. Desigur, aceasta din urmă exacerbată masiv în epocă. În Moldova ocupată de Ruși acest curent ideologic, de egalitate între Slavi și Daci, este activ și astăzi.
Ca urmare și în facultățile de istorie dimensiunea romană devine secundară. Istoria Imperiului Roman se studiază foarte puțin, foarte general și, de obicei, printr-o prismă strict negativă. Această tradiție sovietică rămâne și în regimul neo-comunist din România de după 1989. Nu doar că propaganda comunistă dădea roade în gândirea Românilor. Dar o serie de agenți „români” ai Securității și KGB-ului, din țară și străinătate, o continuă cu spor.
Ca urmare, este extrem de greu să găsești astăzi pe cineva familiarizat și în mare cu realitățile istorice romane. Ceea ce este paradoxal e că nici Românii din Apus, care au acces la alte surse de informație, nu le văd, nu le consultă sau, pur și simplu, nu le înțeleg.
Enciclopedia Britanică este un instrument al culturii britanice, având linii de propagandă proprii, unele rămase din vechile linii catolice îs protestante. Cu toate acestea, deși refuză să amintească termenii Romania și Ῥωμανία pentru ceea ce numește „Byzantine Empire”, consemnează și că:
„The very name Byzantine illustrates the misconceptions to which the empire’s history has often been subject, for its inhabitants would hardly have considered the term appropriate to themselves or to their state. Theirs was, in their view, none other than the Roman Empire, founded shortly before the beginning of the Christian era by God’s grace to unify his people in preparation for the coming of his Son. Proud of that Christian and Roman heritage, convinced that their earthly empire so nearly resembled the heavenly pattern that it could never change, they called themselves Romaioi, or Romans.” (aici)
Traducerea noastră:
„Însuși numele de Bizantin ilustrează prejudecățile care au făcut adesea obiectul istoriei imperiului. Pentru că locuitorii cu greu ar fi putut considera termenul potrivit pentru ei sau statul lor. Ei erau, în propria viziune, nimic altceva decât Imperiul Roman, fondat cu puțin înaintea de începutul Erei Creștine prin harul lui Dumnezeu, ca să unească oamenii în pregătirea venirii Fiului Său. Mândri de moștenirea Creștină și Romană, convinși că împărăția lor pământească amintește îndeaproape modelul ceresc veșnic, se numeau pe ei înșiși Romaioi, sau Romani.”
Fidelă unei tradiții apusene de negare a continuității Imperiului Roman după căderea Romei în 476 d.Chr., Enciclopedia Britanică „uită” să ne spună numele oficial al țării.
Dar o serie de autori, precum Fergus Millar sau Charles Freeman, dar și mulți alții, sunt mai corecți. În fața izvoarelor istorice, clare în această privință, ei amintesc faptul că numele „Imperiului Bizantin” a fost, de fapt, Romania. In zona Bizantinologiei această realitate este arhicunoscută. Discuțiile se poartă, cel mult, asupra aprecierii privitoare la îndreptățirea sau nu a locuitorilor și conducerii Romaniei de a păstra acest nume venit din vechime. Dar faptul că denumirea „Imperiului Bizantin” era Romania nu este contestată de specialiști. Pentru că documentele „bizantine” sunt absolut categorice în această privință.
Michel Kaplan notează:
„Imperiul Bizantin se înscrie pe urmele Romei fără nicio întrerupere a continuității: el este Roma care continuă în Răsărit, suveranul intitulându-se până în 1453 împărat al romanilor. Revendicarea romanității, însoțită de vocația sa universală, rămâne prezentă chiar şi când realizarea acesteia a devenit total irealistă. Pe scurt, Imperiul Bizantin este înainte de toate roman.” (Michael Kaplan, Bizanț, Ed. Nemira, București, 2010, p. 15)
Louis Brehier spune:
„Imperiul Bizantin este dezvoltarea organică a Imperiului Roman” (Louis Brehier, Le developpement des etudes d’histoire byzantine, în Revue d’Auvernge, 1901, 1, p.33)
Alți istorici, precum Charles Diehl, fideli propagandei Papalității, deși recunosc în treacăt faptul că „Imperiul Bizantin” se numea „roman”, îi neagă din răsputeri continuitatea, romanitatea și legătura cu Romania veche. Este o linie, după cum am subliniat, propagandistică. În 1557, un autor catolic german, adept al ideologiei imperiale germano-papale, lansează termenul „bizantin”, până atunci necunoscut, sub forma unui titlu, „Corpus Historiæ Byzantinæ„. Termenul a fost inspirat de numele tracic al satului pescăresc pe care îl cuceresc întâi Grecii, spre a-l folosi ca port pentru navele lor, apoi Romanii. Doar că din anul 325, când episcopii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea sunt aduși de Constantin cel Mare să sfințească zidurile orașului aflat în construcție, Constantinopole a fost, totdeauna, singurul său nume. Iar țara s-a numit, după cum am amintit, Ῥωμανία (Romania) sau Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων(Împărăția Romanilor).
Reputatul specialist Stelian Brezeanu spune:
„A afirma că Roma lui Constantin continuă Roma lui August, că între ele nu există o ruptură brutală este un fapt de netăgăduit. […] Noua Romă, cum se autointitula Bizanțul încă de la început, este continuatoarea, nu moștenitoarea, Romei cezarilor. Întreaga tradiție și ideologie politică a basileilor afirmă cu tărie acest lucru. […] Statul este, până în ultimele sale zile, „împărăția romanilor” (basileia tôn Rhōmaiōn), suveranii se intitulează „basilei ai romanilor”, în vreme ce cetățenii imperiului se autodefinesc „romani” (Rhōmaioi). Chiar și străinii, inclusiv occidentalii, îi numesc Romani pe împărații lor, imperatores Romanorum [împăraţii Romanilor n.n.], iar statul lor imperium Romanorum sau Romania.” (Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005, p. 7)
Profesorul Emanoil Băbuș consemnează:
„… locuitorii Imperiului Bizantin se numeau pe ei înșiși romei, iar țara lor era Romania sau pământul roman.” (Pr. prof. Dr. Emanoil Băbuș, Bizanțul. Istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2010, p. 7)
Profesorul Clifton R. Fox notează:
„The people who lived in the „Byzantine Empire” never knew nor used the word „Byzantine.” They know themselves to be Romans, nothing more and absolutely nothing less. By transferring the Imperial capital from Rome on the Tiber to the New Rome on Bosphorus, dubbed Constantinople, the Emperor Constantine I had transferred the actual identity of Rome to the new location. Long before Constantine I, the idea of „Rome” had become dissociated from the Eternal City on the Tiber. For a Roman meant a Roman citizen, whereever he lived. Before the Imperial period, in 89 BC, a Roman law had granted Roman citizenship to people throughout Italy. Afterwards, citizenship became extended to an increasing number of people in different parts of the Empire. In 212, Emperor Caracalla declared all free persons in the Empire to be Roman citizens, entitled to call themselves Roman, not merely subject to the Romans. Within a few decades, people begin to refer to the entire Empire less often [in Latin] as „Imperium Romanorum” [Domain of the Romans] and more often as „Romania” [Romanland]” (textul integral aici)
Traducerea noastră:
„Oamenii care au trăit în „Imperiul Bizantin” nu au cunoscut și nu au folosit vreodată cuvântul „Bizantin”. Se știau ca Romani, nimic mai mult și absolut nimic mai puțin. Prin mutarea capitalei împărătești de la Roma pe Tibru în Roma Nouă pe Bosfor, numită Constantinopole, Împăratul Constantin I a transferat de fapt identitatea Romei unui loc nou. Mult înainte de Constantin I ideea de „Roma” devenise ceva separat de Orașul Etern de pe Tibru. Pentru că un Roman însemna cetățean roman, oriunde ar fi trăit el. Înaintea epocii imperiale, în 89 î.Chr., o lege romană a dat cetățenia romană oamenilor din toată Italia. Mai apoi, cetățenia a cuprins un număr tot mai mare de oameni din felurite pârți ale Imperiului. În 212, Împăratul Caracala declară cetățeni romani pe toți oamenii liberi din Imperiu, îndreptățiți a se numi Romani, nu doar supuși ai Romanilor. În doar câteva decenii, oamenii au început să se refere la întregul Imperiu mai rar [în latină] ca la „Imperium Romanorum” [Domeniul Romanilor] și mult mai des ca la „Romania” [Ţara Romană]”
Observăm astfel că termenul de Romania pentru Imperiul Roman, înlocuind formele vechi Terra Romanorum și Senatus Populusque Romanum, sau pe aceea mai nouă de Imperium Romanorum, se răspândește din secolul al III-lea d.Chr. Clifton R. Fox are, de altfel, în întreg material pe temă, la adresa indicată mai sus, pe care cunoscătorii de limbă engleză îl pot savura direct.
Închei această scurtă prezentare de referințe cu un text al unei surse populare pentru iubitorii internetului:
„The Byzantine Empire, also referred to as the Eastern Roman Empire, was the continuation of the Roman Empire in the East during Late Antiquity and the Middle Ages, when its capital city was Constantinople […]. It survived the fragmentation and fall of the Western Roman Empire in the 5th century AD and continued to exist for an additional thousand years until it fell to the Ottoman Turks in 1453. During most of its existence, the empire was the most powerful economic, cultural, and military force in Europe. Both „Byzantine Empire” and „Eastern Roman Empire” are historiographical terms created after the end of the realm; its citizens continued to refer to their empire as the Roman Empire (Greek: Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων, tr. Basileia tôn Rhōmaiōn; Latin: Imperium Romanum), or Romania (Ῥωμανία), and to themselves as „Romans”.” (sursa este wikipedia în limba engleză, aici).
Traducerea noastră:
„Imperiul Bizantin, de asemenea numit și Imperiul Roman de Răsărit, a fost continuarea Imperiului Roman în Est în timpul Antichității târzii și a Evului Mediu, când capitala era la Constantinopole […]. El a supraviețuit fărâmițării și prăbușirii Imperiului Roman de Apus în secolul V d.Chr. și a continuat să existe pentru încă o mie de ani până a căzut sub Turcii Otomani în 1453. În marea parte a existenței sale, imperiul a fost cea mai puternică forță economică, culturală și militară în Europa. Amândouă [formele] „Imperiu Bizantin” și „Imperiu Roman Răsăritean” sunt termeni istoriografici creați după căderea acestei țări; cetățenii continuaseră să se refere la imperiul lor ca la Imperiul Roman (Greacă: Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων, transliterare Basileia tôn Rhōmaiōn; Latină: Imperium Romanorum) or Romania (Ῥωμανία) și la ei înșiși ca „Romani”.”
Merită amintite, la sfârșit, următoarele:
Ducele Menumorut declara el însuși că ține de „Împăratul meu de la Constantinopole”. Această afirmație a interesat prea puțin istoriografia românească, deși are foarte mare greutate. Într-adevăr, titlul de dux sau duce, tradus în bulgara veche (slavonă) ca voievod, înseamnă în Antichitatea romană târzie și în Evul Mediu al Romaniei răsăritene comandant militar suprem al unei regiuni. În Apus, în lumea germano-neolatină, devine un titlu nobiliar cu un înțeles mai complex. Ducii dintre Tisa și Carpați atestați de sursele germane și ungurești în secolele IX-XI nu țin de Apus, fiind, în fapt, în dușmănie cu acesta. Și țin, după cum o recunosc ei înșiși, de Constantinopole. Este o prezență a Romaniei la nordul Dunării, în vechea Dacie, în secolele amintite (IX-XI), pe care o socotim esențială pentru istoria noastră, a Românilor.
Termenul de Romania este folosit și de Arabi sau Turci. De fapt vestul Asiei Mici, dar și teritoriile europene dinspre Marea Neagră și Marmara poartă numele de Rumelia sau chiar Romania (inclusiv pe hârți antice) chiar în timpul Imperiului Otoman.
În 1453 căderea Constantinopolului nu aduce prăbușirea întregii Romanii, pe atunci o confederație de principate (conduse de familii înrudite între ele, având ca centru familia împărătească din Constantinopole). Imperiul de Trapezunt mai rezistă o vreme, căzând apoi în fața Turcilor. Cade, sub atacuri turco-tătare, și Principatul de Doros (Theodoros-Mangop). Dar Muntenia și Moldova, cu toate uluitoarele furtuni și uragane ale istoriei, rămân. Și se unesc în 1859 sub numele de Principatele Române Unite sau România. În 1918 alte teritorii – părțile de est și nord ale Moldovei, Transnistria, Basarabia și Bucovina – , Transilvania, Crișana, Maramureșul, Banatul și Timocul proclamă unirea cu România. Din pricini pe care nu le arătăm aici, doar părți din Maramureș, Banat și Crișana intră în România, iar Transnistria și Timocul rămân în afară. În 1944 alte părți din România sunt pierdute, dar țara supraviețuiește. Până astăzi.
Sunt doar câteva din datele care lămuresc problema continuității numelui Romania, de la adoptarea lui în secolul III d.Chr. și până în prezent, sub forma România.
În Cartierul Covasna din București am avut bucuria de a cunoaște mulți oameni extraordinari. Nu știu cât o să apuc să scriu despre alții, dar aș vrea să însemnez astăzi câteva rânduri despre Familia Leancă.
Familia Leancă din București are origini atât din părțile Sorocăi, de lângă Nistru, Virgil Leancă, cât și ardelenești, Ioana Leancă, fostă Surdu, de lângă Brașov, din Țara Bârsei. Profesorii Gheorghe Leancă (1909-1984) și Elena-Pelaghia Leancă (1915-2015), părinți și socri ai celor doi, au muncit toată viața la catedră.
În același timp, au lucrat din greu și cu tot sufletul, după o străveche tradiție românească, spre a ține vie cultura în Bod, lângă Brașov. În Bod (în germană Brenndorf), unde au locuit cel mai mult și au activat până la pensionarea lor, în 1969 și respectiv în 1972, cu sprijinul Căminului Cultural și al multor oameni cu inimă, Prof. Gheorghe Leancă, ajutat de soția sa Elena-Pelaghia, a înființat și crescut un cor mixt, româno-german. De muzică populară.
Actul nu a cerut doar muncă, ci şi foarte mult curaj, pentru că venea într-o vreme în care minoritatea germană era foarte rău privită şi de ocupanţii sovietici şi de colaboraţioniştii din aparatul de stat.
Cu toate acestea corul româno-german din Bod nu doar că a luat fiinţă, dar a şi cucerit, prin cântecele populare româneşti şi germane, inimile multora. Astfel, la ,,Al VI-lea Concurs al Formaţiilor Artistice de Amatori”, din aprilie 1961 – într-o vreme de “dezgheţ” politic – corul reuşeşte să primească până şi Premiul I pe Regiunea Braşov (acesta constând într-un televizor Temp 3). După acest succes corul a fost invitat şi la Televiziunea Naţională (Fotografia anexată).
Profesoara Elena-Pelaghia Leancă era şi instructor de dansuri populare. Ca urmare a fost cea care a asigurat pregătirea pentru unele formaţii şcolare de dans popular din Braşov. Dar şi pentru grupe de foşti elevi ai săi, cu care a obţinut la concursurile de amatori un meritat loc trei pe toată regiunea Braşov, incluzând şi Sibiul. Dintre dansurile executate de aceste formatii de amatori nu lipsea niciodată Călușul.
Sunt doar câteva rânduri despre munca şi viaţa unor români care au ştiut să nu trăiască doar pentru mâncare, casă şi distracţie. Care au ştiut să dea un rost vieţii, să construiască, să facă lumea ceva mai frumoasă.
Rânduri pe care le-am scris cu ajutorul d-lui Virgil Leancă, fiul celor doi eroi români. Şi pe care sper să le completez cu alte rânduri, în viitor. Adică…
România Străveche - Ancient Romania 