Categorie: Cultură

Puţin despre artele marţiale româneşti (IV). Ghioaga, buzduganul, bâta

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Am înfăţişat până acum cititorului întâi unele lămuriri despre artele marţiale, stăruind asupra confuziei între artele marţiale şi artele marţiale sistematizate (moderne), dar şi între artele marţiale în general şi cazurile particulare extrem-orientale; toate acestea în prima parte a cuvântului nostru.
De asemenea, am încercat o mică înşiruire a animalelor ce au însoţit pe Români în luptele lor, de-a lungul veacurilor. Calul, câinele, şoimii şi alte păsări de pradă etc., au fost amintite în a doua parte a lucrării.
Intrând în lumea artelor marţiale româneşti propriu-zise, am început, firesc, de la sabie, cu foarte puţine rânduri faţă de bogăţia nespus de mare a istoriei acestor arme (sabie, spată, paloş etc.) în viaţa Românilor; partea a treia a scrierii noastre, desigur.
Mergem acum mai departe, la alte câteva tipuri de arme şi artele marţiale – dar şi unele jocuri – legate de ele.

b. Lupta cu ghioaga. Buzduganul.

Lupta cu ghioaga este o formă de luptă excepţională, tipic românească. Ghiogarii erau o elită militară. Domnitorii Moldovei au avut, secole de-a rândul, o gardă personală de ghiogari (numărând în vremurile bune între 100 şi 200 de luptători).

Ghioagele erau făcute din lemn special, pregătit ani de zile. Tăiat după ziua Sfântului Ioan Botezătorul (adică undeva între 8 şi 24, cel mult 29 ianuarie), lemnul ales era lăsat la adăpost deschis (doar cu acoperiş) până în primăvară. Fie că era vorba despre corn, gârniţă, cer, stejar, nuc sau altă esenţă tare, se preferau, pentru ghioage nodurile lungi. În locul lor se puteau alege o ramură sau o tulpină având forma dorită. Era esenţial ca orice lucrare să fie făcută în lungul fibrelor, astfel încât ghioaga să-şi păstreze toată puterea. Primăvara se curăţa şi fasona, fiind pus apoi la uscat. Uscarea lemnului putea să dureze şi peste 20 de ani. Dacă pentru bâtele obişnuite se putea folosi chiar şi lemn verde – fiind unelte/arme de scurtă folosinţă (azi le-am zice „consumabile”) – în schimb lemnul pentru bâtele bune, dar mai ales cel pentru ghioage, era adesea moştenit din tată în fiu. Tratarea lemnului era şi ea o artă complexă. Se foloseau gudroane – scoase tot din lemn[1] – dar şi mai multe feluri de untdelemn[2], uneori sare, adesea urina vitelor. Aceasta din urmă era, de altfel, un mijloc răspândit de tratare a lemnului la Românii vechi[3]. În cazul untdelemnului o cale răspândită de îmbunătăţire a calităţilor lemnului era fierberea. Într-un jgheab căptuşit cu lut sau într-unul de piatră ori din lemn se punea ghioaga, turnându-se peste ea undelemnul clocotit. După răcire se scotea, se lăsa la scurs bine, apoi se repeta opărirea. Pentru bucăţi mai mici din lemn se alegea fierberea propriu-zisă în untdelemn. Erau meşteri în facerea ghioagelor care foloseau un amestec de untdelemn, gudroane, răşini, sare etc. Toate aceste tratamente creşteau puterea lemnului, dar îl făceau şi cu totul imun la apă sau umezeală (aici intrând şi cea a sângelui sau sudorii).

Forma ghioagelor semăna cu cea a bâtelor, lungimea lor fiind cel mai adesea „de un stat de om”, deşi erau şi unele mai lungi sau mai scurte – după dorinţa, îndemânarea, puterea şi obişnuinţa ghiogarului. Astăzi am spune că aceste arme erau „personalizate”. Dincolo de aceste variaţii, ghioaga era în principiu o armă lungă sau medie spre lungă. Capătul era gros şi adesea ghintuit cu ţinte de bronz ori oţel, înfipte, uneori la cald, în lemn. Câteodată o fâşie de bronz ori oţel era ţintuită, cu multă iscusinţă, de-a lungul armei, dându-i o rezistenţă şi mai mare; şi, bineînţeles, şi o înfăţişare mai frumoasă.

Ghioaga unea în sine mlădierea şi iuţeala sabiei cu puterea buzduganului şi lungimea unei suliţe medii. Dar cerea, totodată, o pregătire deosebită a luptătorului, precum şi unele calităţi ale acestuia care să-l facă potrivit pentru o asemenea armă. În faţa unei ghioage luptătorul cu sabia avea mari probleme: apărarea cu latul armei – folosită adesea între săbii – ducea aici la ruperea sau îndoirea sabiei; lungimea ghioagei dădea un avantaj net ghiogarului; ghioaga putea fi la fel de iute ca sabia (la unele mişcări mai iute, la altele mai înceată). Cetele de ghiogari foloseau tehnici de lovire „în valuri”, acoperindu-se unii pe alţii în vreme ce dădeau lovituri năpraznice cu o rază eficientă foarte bună. Într-o luptă unul la unul purtătorul de sabie putea avea avantajul compensator al unei arme mai mult sau unei paveze (unui scut), dat fiind că ghioaga se mânuia cu două mâini.

În vremea lui Dimitrie Cantemir garda domnească a ghiogarilor este scăzută la numai 25 (douăzeci şi cinci) de luptători. Ghiogarii dispar în cea mai mare parte în epoca fanariotă. Există sate în care se păstrează fragmente din tradiţia acestei străvechi arte marţiale.

Spre deosebire de ghioagă, făcută din lemn puternic şi lungă, buzduganul era din metal şi scurt. Făcut din bronz, fier sau oţel, urmaş al unor arme preistorice, buzduganul se înrudeşte ca tehnică de luptă cu ciocanul de luptă sau toporul scurt (de luptă, desigur). Era o armă secundară, folosită adesea pentru a sparge scuturile şi/sau armura duşmanului. Greutatea şi duritatea sa erau eficiente pentru o asemenea lucrare, dar lungimea destul de mică era un mare dezavantaj. Buzduganul cu lanţ, care să dea o lungime mai mare armei, avea alte dezavantaje – de manevrabilitate şi viteză în anumite mişcări. De aceea buzduganul a fost mult mai puţin folosit în luptă de Români decât alte arme. El era folosit adesea ca sceptru, adică semn al puterii de către unii conducători.

c. Lupta cu bâta.

Ca şi lupta cu sabia sau formele de trântă, lupta cu bâta a cunoscut foarte multe forme la Români.
Bâtele erau, în mare, de două dimensiuni:

– „scurte”, care ajungeau până în capul pieptului;
– „lungi”, având cel puţin înălţimea proprietarului (de obicei fiind mai înalte, în jur de 1 stânjen*).

Cea mai cunoscută – şi încă păstrată pe alocuri – este „lupta ciobănească” [cu bâtele], în care se foloseau mai ales bâte lungi. Tehnicile de luptă seamănă destul de mult cu ale bastonului lung din China, dar sunt o mulţime de deosebiri inclusiv din pricina armei, care la Români, spre deosebire de Chinezi, are un capăt cu măciulie (folosit specific în luptă).

Lupta cu bâta „scurtă”, adică având în jur de 1-1,2 metri, este şi ea răspândită. Ea era – şi este folosită – mai puţin de către ciobani şi mai mult în satele cu alte ocupaţii sau în mahalalele oraşelor.

Foarte rară este azi lupta cu două bâte scurte. Făcăleţul ori sucitorul era tipurile preferate de Românce pentru acest soi de luptă, ce se mai păstrează, fragmentar, în unele jocuri populare din Ardeal şi alte părţi ale Românimii.

Existau şi sporturi ieşite din luptele cu bâta, una dintre ele fiind oina, alta ţurca.

Merită observat aici faptul că străvechea oină este socotită a avea etimologie necunoscută cu toate că popular, se consideră că vine de la oi, fiind la început un joc ciobănesc. Termenul ar fi, prin urmare, de origine latină. Această credinţă populară ni se pare foarte îndreptăţită[4]. Ţurca, pe de altă parte, ca celălalt joc legat de bâtă şi foarte răspândit, are o origine aproape sigur tracică. Folosirea bâtei de Traci şi, respectiv, Romani, este atestată, deci existenţa unor jocuri având asemenea origini – fie ca denumire, fie şi ca obicei în sine – este de aşteptat. Este de asemenea posibil ca oina să vină dintr-un cuvânt tracic (dacic) având o rădăcină indo-europeană comună cu a oii romane (ovis).

Bâtele erau folosite mai rar în război, dar foarte des în duelurile populare. Cronicarii străini – unguri, polonezi etc. – observă că Românii nu luptă între ei cu sabia când se ceartă, ci folosesc fie lupta cu pumnii, fie trânta, fie bâta. Aceste dueluri populare să lăsau, dacă se folosea bâta, cu răniri destul de serioase – de la vânătăi mari şi dureroase la coaste rupte, fracturi etc. Lovirea la cap în asemenea lupte era, în multe locuri, oprită. Şi nu degeaba, fiind situaţii în care astfel de lovituri duceau, şi fără voie, la moarte.

Bâtele erau întrebuinţate şi pentru mânarea vitelor, apărarea de unele animale sălbatice – vulpe, câini sălbăticiţi, lupi etc. – dar, mai târziu, şi în răscoale.

Folosite în trecut ca unealtă, însă şi ca mijloc de pregătire pentru copii înainte de a putea pune mâna pe sabie, bâtele devin tot mai răspândite în epoca fanariotă, înlocuind sabia interzisă de autorităţile abuzive şi anti-româneşti de atunci şi de acum.

Tehnicile de luptă cu bâta se păstrează până astăzi la (unii) ciobani şi în unele obşti săteşti, mai existând chiar şi dueluri populare, chiar şi între sate. Desigur, autorităţile nu au investit niciodată niciun efort în sistematizarea şi promovarea acestor arte marţiale. Dimpotrivă, se străduiesc să le elimine total, pe aceeaşi linie de genocid cultural (şi nu numai) ca şi în secolele trecute.

Un lucru ce se ştie mai puţin astăzi este că bâtele erau folosite – şi pe alocuri încă sunt – şi ca arme de aruncare. Sunt şi astăzi ciobani care pot doborî cu bâta, din aruncare, un iepure sau o pasăre care îşi ia zborul (raţă, fazan etc.).

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Gudroanele erau de obicei obţinute de cărbunari, cei care ştiau să facă aşa-numitul cărbune de lemn. Procesul de oxidare lentă includea şi scurgerea gudroanelor printr-un şanţ anume. Unele gudroane erau folosite, asemenea păcurii, la ungerea osiilor căruţelor şi carelor, balamalelor etc.

[2] Numele de untdelemn vine de la faptul că în trecut uleiurile cele mai folosite de Români au fost cele de măsline, de jir (fructul fagului), de nuci, de alune şi de migdal (acesta mai ales pentru preocupările cosmetice ale femeilor). La ele se adăugau uleiul de in şi alte „oloiuri” sau uleiuri mai puţin folosite. Floarea-soarelui este o plantă de origine americană, uleiul ei fiind necunoscut Românilor până prin secolul al XVIII-lea.

[3] Se săpau gropi mari în spatele grajdului sau într-o latură a acestuia. Se căptușeau bine cu lut şi se ardeau cu paie sau vreascuri. Lemnul foarte bine uscat şi pregătit – adesea cu tot cu îmbinări, dacă era pentru construcţii – se aşeza cu grijă, astfel încât să lase loc lichidului. Se făcea un jgheab care lăsa să se scurgă udul vitelor în groapă. După umplere, se acoperea foarte bine cu scânduri peste care se punea lut, etanşeizându-se astfel groapa. De-a lungul anilor, sărurile minerale, într-un lung proces anaerob (fără aer/oxigen), pietrificau lemnul. Scos după multă vreme – timpul era dat de tipul lemnului şi de gradul de pietrificare dorit – lemnul se spăla cu apă. Evident, nu păstra niciun miros neplăcut, acesta fiind dispărut de multă vreme. Lemnul devenea extrem de tare, în unele cazuri doar cel mai bun oţel putându-l zgâria/tăia. Lemnul pentru ghioage era de obicei pietrificat mai puţin, astfel încât să-şi păstreze o anumită putere de mlădiere. Astfel nici şocurile repetate nu puteau afecta prea uşor arma.

[4] Unii lingvişti au încercat, cu totul straniu, să lege oina de cuvinte străine, cu toate că există oină cu înţelesul de carne de oaie, iar hoinar şi a hoinări (legate de oina numită local şi hoină) se leagă evident de transhumant şi transhumanţă, adică de starea firească a oierului.

ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA – SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ (partea a II-a)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

După prima parte a materialului Români, Secui şi Unguri în Transilvania – Scurtă privire istorică, revenim cu următoarele…

Originea secuilor

Secuii sunt şi ei parte a acestei istorii ungaro-române. Ei apar pentru prima oară în secolul X în Munții Bihorului, fiind o populație de origine necunoscută. Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale Secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esențiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască. Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe Secui urmaşii Avarilor, sau mai bine zis o rămăşiță a nobililor avari, care rămăsese în părțile dintre Carpații Crişurilor şi Tisa. Această rămăşiță nu a luat parte la luptele ducilor români împotriva invaziei Ungare, însă nici nu a ținut partea acesteia. Dintr-o serie de tradiții religioase secuieşti reiese limpede că inițial au fost ortodocşi, trecând mai târziu la Catolicism. Se pare că această convertire a nobililor secui le-a adus o oarecare încredere din partea nobililor unguri, care i-au colonizat după secolul XII în S-E Transilvaniei, dându-le sub stăpânire pe Românii şi Cumanii din această parte[1]. Secuii au fost folosiți ca mijloc de apărare a Transilvaniei, dar nu au fost niciodată priviți cu încredere sau prietenie de Unguri. O simplă dovadă este deosebirea între uciderea nobililor unguri şi respectiv secui care se răsculau. Nobilii unguri răsculați erau, de obicei, ucişi prin decapitare sau alte asemenea mijloace socotite demne. Nobilii secui răsculați erau, de obicei, spânzurați sau ucişi prin torturi cumplite, cel mai cunoscut fiind cazul lui Gheorghe Doja. Acesta a fost ucis în chinuri ce covârşesc închipuirea, ajungându-se până la smulgerea cărnii cu cleşti înroşiți în foc, aşezarea pe un scaun înroşit în foc şi altele asemenea.

Secuii distruşi de Nația ungară

De ce această „rezervă, ca să nu-i spunem duşmănie, a Ungurilor față de Secui? Din două pricini, iar mai târziu din trei. De la început, a fost faptul că Secuii se înțelegeau foarte bine cu disprețuiții „de către nobilii unguri „Români „schismatici” (ortodocşi). Acest lucru era intolerabil pentru Unguri. A doua pricină, era că Secuii erau alt neam decât Ungurii! De la început şi până în secolul XIX toată lumea ştia că națiunile dominatoare în Transilvania sunt cea ungurească, nemțească şi secuiască. Limba secuiască încă se mai vorbea în secolul XVI, astăzi fiind însă dispărută. În secolul XIX s-a declanşat maghiarizarea sistematică a scaunelor secuieşti şi spre sfârşitul perioadei interbelice maghiarizarea şi-a atins scopul, Secuii dispărând din istorie. Națiunea secuiască încetase să mai existe, înghițită de cea maghiară. Deşi nobilimea secuiască a fost, de foarte multe ori, aliată cu Ungurii şi împotriva Românilor, la nivel popular între Secui şi Români a existat sute de ani o frățietate pe care îndrăznim să o numim chiar sfântă. Mulți dintre Români nu au şovăit să-şi dea viața pentru drepturile şi libertățile Secuilor, şi la rândul lor mulți dintre Secui nu au şovăit să se jertfească pentru libertatea şi drepturile Românilor „intrând aici nu doar cei din Transilvania, ci şi cei din Ţara Românească a Munteniei şi din Ţara Românească a Moldovei.

 

Ţara secuimii „Românimea

Dat fiind că distrugătoarea Secuilor este Națiunea ungară, este evident că, şi după dispariția Secuimii, Ungurii şi Secuii sunt pe poziții total antagonice. Poate este de amintit aici că la mijlocul secolului XIX Secuii încă socoteau că „Ţara” este pentru ei Românimea, acoperind prin acest nume -Ţara” „Moldova şi Muntenia, privind Ungaria ca „străinătate”. Acum însă nu mai există Secui, întrucât au fost asimilați de Unguri. Iar cei care au distrus „printr-o politică intenționată şi  diabolică de distrugere „Națiunea Secuiască, nu pot fi în niciun caz socotiți ca moştenitori „ci doar ca ucigaşi „ai Secuilor. Deci, în revendicările lor, Ungurii din ceea ce azi, cu totul impropriu, se numeşte Secuime, nu pot apela la nimic din istoria şi drepturile celor pe care i-au nimicit, adică Secuii. Deşi, evident, cu obişnuita nemărginită impertinență a nemeşimii ungureşti, o fac.

 

Premize istorice pentru pretinsa autonomie

Acestea sunt premizele istorice de la care plecăm pentru a înțelege cu adevărat revendicările de autonomie şi chiar independență ale Ungurilor din Harghita, Covasna şi Mureş.

Națiunea ungară s-a prezentat în contextul națiunilor apusene pe temeiul aceloraşi valori pe care le aveau şi acestea în Evul Mediu la nivelul claselor nobiliare:

  • slujirea fanatică a Papalității,
  • foamea disperată de putere şi glorie,
  • cruzime fără margini față de cei de altă părere decât cea a nobilimii,
  • disprețul nemărginit față de cei care erau altfel,
  • ura nesfârşită față de Ortodoxie şi ortodocşi,
  • disprețul şi chiar ura față de popoarele şi culturile din Răsăritul Europei,
  • arogarea statutului de civilizație superioară şi, implicit,
  • arogarea dreptului de a impune această civilizație celor altfel.

 

Şovinismul maghiar

Către sfârşitul Evului Mediu, odată cu apariția Protestantismului, această listă s-a diversificat. În vreme ce unii dintre Unguri au păstrat fidelitatea față de Papism, alții au adoptat Calvinismul „sau alte forme de Protestantism „şi au prigonit sălbatic pe Români pentru a-i sili să se convertească. Nu mult după Protestantism s-a născut şi naționalismul apusean modern. La Unguri, acesta a luat forma unui şovinism dezlănțuit, care nu a şovăit să recurgă nu doar la falsificarea istoriei, ci şi la cele mai abominabile crime. Totuşi, atât în prima formă, cât şi în cea ulterioară, Ungurii au izbutit să se includă cu succes în zona patimilor tipic vest-europene. Deşi pe o scară aparent mai mică, colonialismul apusean, în forma sa cea mai violentă şi oprimantă, a fost aplicat de Ungaria încă din secolul XII, fără a înceta „această aplicare „până astăzi.

Această încadrare a Ungariei în mentalitatea apuseană ar trebui să fi fost depăşită în clipa în care o parte dintre crimele şovinismului unguresc au ieşit la iveală, prima oară la sfârşitul secolului XVIII. Totuşi nobilimea ungară a ştiut să poarte o mască uimitor de bine alcătuită de cultură, civilizație şi deschidere, dar mai ales a ştiut să folosească mult şi foarte eficient minciuna. Dincolo de orice alte mijloace, aceasta a rămas unealta şi arma de bază a Ungariei şi ungarismului până astăzi.

Concluzii

Toate aceste fapte istorice trebuie bine înțelese atunci când încercăm să înțelegem ce înseamnă sau ce ar însemna autonomia „şi eventual independența „ungurească în Transilvania.

Dar, vor spune unii, toate acestea țin de trecut, nu de prezent.

Din păcate, nu este aşa.

Să ne aplecăm asupra trecutului cel mai apropiat, care formează temeiul evident a tot ceea ce avem astăzi. Căci nimeni nu trăieşte independent de ceea ce s-a întâmplat de la naşterea lui şi până azi! Să vedem, prin urmare, întâmplările din ultimii 80-90 de ani, ca să vedem temeiurile cele mai evidente ale vremilor de astăzi.

Mihai-Andrei Aldea

 

[1] Numărul Secuilor era la această dată de cca. 3.000 de oameni. Credem că este limpede cum de au ajuns în secolul XIX la un număr de 700.000 (şapte sute de mii) de oameni! (Dacă ar fi avut o creştere prin spor natural, în proporție Românii ar trebui să fie la aceeaşi dată peste 600.000.000 (şase sute de milioane) de suflete „)

 

Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (III)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În părţile dinainte am încercat să arătăm puterea modelului într-o cultură şi felul în care Cultura Românească Veche – şi, cu ea, România Străveche – a fost desfiinţată prin viclenie şi silnicie în ultimele secole.

În faţa genocidului multiplu din ultimele secole – ne-am aplecat mai mult asupra anilor 1880-1990 – se pune întrebarea: în ce măsură mai putem cunoaşte România Străveche?
Răspunsul este încurajator: pentru cei care caută sincer Adevărul, România Străveche este foarte aproape.

Şi, pentru că am amintit despre filonul de aur, esenţa oricărui neam şi a oricărei culturi, o să dăm doar două pilde ale României Străvechi şi satului românesc: Aniţa Nandriş-Cudla, din Bucovina, şi Satul Mihăilenii Vechi din Judeţul Bălţi, Basarabia.

Aniţa Nandriş-Cudla s-a născut în 1904, lângă Cernăuţi, în Mahala. Sat românesc.
Creşte aici, în cea mai obişnuită cultură românească: aceea, „banală”, pe care folcloriştii mitologizanţi nu o înregistrează, din „lipsă de originalitate”; adică o cultură ţărănească veche, profund creştin-ortodoxă.
Munceşte, se roagă, merge la slujbe. Învaţă scrisul şi cititul, socotitul şi celelalte ale unui nivel foarte modest al culturii livreşti. În rest, păstrează cu pace munca grea a înaintaşilor şi Credinţa lor. Totul pare să meargă, în ciuda furtunilor Istoriei, pe acelaşi făgaş milenar cu al înaintaşilor. Până când…

În 13 iunie 1941 „frăţia sovietică” dintre popoare se dezlănţuie: Românii trebuie nimiciţi!
Doar din Satul Mahala trupele bolşevice ridică peste 600 de persoane, de la copii de sân la mame însărcinate. Vina? Sunt Români!
Martor, Aniţa Nandriş-Cudla, povesteşte scena de Iad:

„Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptea acia.„

Şi ea este ridicată, împreună cu cei trei băieţi pe care i-i dăduse Dumnezeu (de 11, 13 şi 17 ani).
Toţi sunt azvârliţi în Siberia, la Cercul Polar.
Bărbaţii în unele mine şi lagăre. Femeile şi copiii în alte lagăre.
Sclavagismul comunist în plinătatea lui.

Spre a înţelege Cultura Română Veche, ar trebui să încercăm să facem o comparaţie. Să vedem înaintea ochilor o scenă asemănătoare într-un sat de astăzi. Sau măcar să ne închipuim o femeie de astăzi, cu trei copii, luată şi aruncată în Siberia. Fără laptop, mobil, „reality-show-uri”, telenovele şi altele asemenea. Fără cuptor cu microunde, fără aragaz, fără curent electric, fără apă curentă – nici caldă, nici rece.
Într-un tren cu vagoane de vite, în care oamenii mor lângă tine. În care îţi faci nevoile de faţă cu toţi ceilalţi. În care bolile, moartea – de sete, de foame, de arşiţă, de frig – dau târcoale. În care mergi, mergi, mergi. Într-un drum ce parcă nu se mai sfârşeşte. Lăsând în urmă câte un mort sau mai mulţi, în staţiile cu nume necunoscut.
Şi ajungi în Siberia, în cele mai mizerabile condiţii.
Într-o foamete în care un cartof la patru oameni este o masă de sărbătoare.
În care să iei lemne de foc din pădurea ce cade pe tine poate însemna, oricând, moartea.
În care ceaiul înseamnă zăpadă fiartă, iar laptele este o amintire de demult, aproape ireală.

Trecând prin nesfârşite cercuri ale Iadului, Aniţa Nandriş-Cudla trăieşte, având grijă de copii.
Şi Dumnezeu se îndură şi o ia. Dar ea se întoarce, respingând odihna veşnică din grija faţă de copii.
Totul cu un firesc desăvârşit, cu o smerenie deplină, cu o Credinţă nezdruncinată.
Şi biruieşte Iadul sovietic, supravieţuind cu toţi copiii, ba chiar întorcându-se în Bucovina. Spre a-şi găsi casa natală ocupată de colonişti străini.
Şi luptă iar, obţinând după ani de zile reintrarea în propria locuinţă – la 20 de ani de la genocidara deportare sovietică.
La 30 iulie 1986 trece iar pragul Veşniciei, de această dată pentru totdeauna, în Satul Mahala, de lângă Cernăuţi, refăcând făgaşul străbun în ciuda vâltorilor Istoriei.

„Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama„, cugetă în cartea amintirilor sale această ţărancă româncă din Bucovina.
Căci, după Credinţa Ortodoxă pe care a trăit-o din copilărie, după Legea Românească, în tot ce i s-a întâmplat Aniţa Nandriş-Cudla este călăuzită de un singur gând: acela de a face binele, de a-şi face datoria (căci facerea de bine este datoria sfântă a oricărui Român Ortodox).
O asemenea sinceră şi deplină procupare îl eliberează pe om de văicăreală sau plâns de milă. Cum să ai vreme de asta, când ai atâta bine de făcut?
Ajuţi pe cei care se vaită, care îşi plâng de milă; ajuţi pe cei slabi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi. Şi tu ai necazuri, şi tu eşti slab(ă), şi tu eşti flămând(ă), şi tu eşti însetat(ă), şi tu eşti gol/goală. Dar nu ai vreme să te preocupi prea mult de tine, pentru că ai de făcut bine! Copiilor tăi, celorlalţi oameni…
Şi astfel mergi înainte, dincolo de fiecare dintre cei care cade – trecând la Domnul sau trecând în tabăra Răului, după caz. Până intri chiar tu în Veşnicie.

Aceasta este povestea unei vieţi, pildă a trăirii româneşti vechi. Consemnată chiar de trăitoare, în vorbirea ţărănească, atât de firească şi de adâncă… Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani de Siberia…

Satul Mihăilenii Vechi, Judeţul Bălţi, Basarabia

Cităm aici mărturia dată de Margareta Cemârtan-Spânu, fiică a acestui sat, cu familia distrusă de deportări şi de Foametea organizată aici, după modelul Holodomorului din Ucrania anilor 1932-1933.

„[…]
Până la venirea sovieticilor, oamenii trăiau într-însul [în sat n.n.] aşa cum apucaseră din bătrâni: frumos şi liniştit.
Cea mai mare bogăţie era pământul – nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame. Şi după cum muncea, aşa trăia.
Şi oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. Nu aflai gospodar să nu aibă în casă belşug de grâu, porumb, fasole, ouă, brânză, lapte şi dulceţuri. Şi-atât erau de îndestulaţi, încât în Sâmbăta Morţilor, când venea vremea să dea de pomană la vreun sărac, ca să fie mai primit, n-aveau cui da, că toţi trăaiu bine.

Oamenii se temeau de Dumnezeu şi de păcat şi ştiau că tot răul aduce pedeapsă de sus, de aceea fiecare se silea să facă bine. Iar de se şi întâmpla să fie vreo gâlceavă şi să zică vreunul, de pildă, că „iată, bostanul tău o trecut pe hatul meu şi de-acum e bostanul meu”, iar celălalt, „ba e al meu, că l-am sădit pe hatul meu”, atunci îndată nevestele sau cineva din vecini aducea preotul şi îi împăca imediat. Îşi cereau iertare unul de la altul şi gata, că ştiau că-i păcat să ţii mânie asupra fratelui şi că de nu vei ierta aproapelui, nici tu nu vei fi iertat.

La biserică venea tot satul. Rar care nu veneau, şi încă nici la aceia nu le lipsea frica de Dumnezeu. De asta nici nu era printre gospodari hoţie, beţie sau desfrâu. Când cineva fura sau se îmbăta, era lucru rar. Acela era ruşinea satului şi toţi îl ştiau. Hoţii, mai ales, trăgeau multă ruşine. Li se punea de gât o tablă pe care scria „să nu faceţi ca mine, ca să nu ajungeţi ca mine” şi cu tabla asta de gât erau purtaţi cu căruţa pe toate uliţele. Se mai întâmpla şi aşa, că nu-i pădure fără uscături.
Sărbătorile erau sfinte. Oamenii pregăteau de cu seară totul, ca a doua zi să nu mai lucreze nimic, să nu taie, să nu gătească. Singura treabă îngăduită era să adape vitele şi să le hrănească. De cum începea vecernia, gata, la rugăciune şi nimic altceva!

Cuvântul bătrânilor avea mare greutate în casă. Cei tineri mergeau să le ceară sfat la tot lucrul: cum să are, cum să semene, ce să facă. Cine nu avea bătrân în casă, mergea la vecin să caute. Aşa erau educaţi tinerii, că dacă trăieşti în casă cu bătrânii, chiar de nu-ţi place totdeauna, trebuie să-i respecţi şi să-i asculţi. Şi fiecare avea rostul lui. Ziua, când toată lumea se ducea la deal, la lucru, bătrânul rămânea acasă, dădea apă la puişori, dădea mâncare, ce putea şi el. Nu era pus: „Să faci ceea, să faci ceea, poţi, nu poţi, să faci!”. Nu! Şi era înţelegere şi pace între dânşii.

Despărţirea era o raritate, când de-acuma unul nu mai putea răbda şi pleca de-acasă. În rest, strădania era să-i împace. […]

În scurt, oamenii trăiau cu înţelepciune şi aveau toată îndestularea. […]

Atunci era pe primul loc iertarea. Doamne fereşte să moară vreunul neiertat cu ceilalţi! Chiar dacă nu avuseseră nimic între dânşii, chiar dacă nu se certaseră niciodată, trebuiau numaidecât să moară iertaţi. […]”
(din Să nu ne răzbunaţi. Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise, Ed. Reântregirea, Alba Iulia, 2012)

Sunt acestea, două chipuri ale satului românesc vechi.
O lume ce pare uitată. Atât de uitată încât unii nici nu vor să creadă că a fost. Poate şi pentru că îi mustră conştiinţa în faţa străbunilor şi a unei moşteniri pe care au părăsit-o.
Sunt două bucăţele din filonul de aur al sfinţilor şi eroilor Neamului Românesc. Al acelui şir de oameni prin care se defineşte ceea ce înseamnă „a fi Român”.

Mihai-Andrei Aldea

Câteva cuvinte despre o arătare a Ielelor în Munţii Buzăului în secolul XXI

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Ielele ori Sfintele, sunt făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi.
Am văzut un Cerc al Ielelor în Munţii Buzăului, în pădure, la cca. 7 km de cea mai apropiată aşezare (Terca, Lopătari). Cel care mi l-a arătat, Vasile Stemate, cioban din localitatea amintită, mi-a confirmat – şi la fel doi vecini de-ai lui – că din copilărie se jucau vara, uneori, în poiana amintită. Nu exista niciun cerc. Cercul apăruse cu câteva luni mai devreme.
El – Vasile Stemate – era pe iapa lui (Stela – de la Stela Popescu…) pe care călărea de obicei în drumurile făcute pe munte. (Şi pe care am avut plăcerea şi cinstea să călăresc şi eu atunci.) A auzit un fel de cântec şi, gândindu-se să vadă de unde vine, a zărit în noapte un fel de lumini – apreciate de el a fi şapte – care se mişcau înspre poiana pe care o ştia din copilărie. Şi-a dat seama că sunt Ielele, aşa că a întors calul şi a plecat îndată la stână.
După două zile, apropiindu-se de luminişul în care se jucase de atâtea ori, a văzut că se ivise în el un Cerc al Ielelor. Aşa că nu a mai intrat în poiană, nici el, nici alţi oameni (le-a dat de veste, să nu meargă acolo din greşeală).
La rugămintea mea a primit să mă conducă, dar fără ca el să pună pasul în poiană.„Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!”

Încrederea în harul preoţiei m-a impresionat. Am mers, am văzut cercul. Părea desenat cu un compas uriaş. Avea o lăţime de 40-50 cm, un diametru de cam 2 stânjeni şi ceva (4-5 metri). În cele două luni de la arătarea Ielelor se păstrase, crescând pe pământul acela doar un fel de plantă micuţă, cu frunze rotunde, şi aceasta foarte rară. Parcă ar fi fost un fel de mici stele verzi pe un cer negru… de pământ.

Alte amănunte ale acestei întâlniri rare…

„Un alt exemplu al unor făpturi socotite îndeobşte fantastice sunt Ielele. În privinţa acestora voi da, pe scurt, o mărturie personală, din perioada 2005-2010, în care, printre altele, am efectuat unele culegeri de material etnologic şi folcloric în Carpaţi. În Munţii Buzăului trăia – încă trăieşte – „Nea Vasile Stemate”. Om care, în ciuda unei şcoli tehnice de sondor, a trăit mai toată viaţa pe munte. Om care la 70 de ani şi mai bine încă ţinea stână pe Măciuca, uneori având puterea de a şi ierna acolo, alături de soţia sa, Ana. Om care călăreşte la bătrâneţe prin munţi şi care ştie să se descurce şi cu autorităţile. Şi care, într-o seară, mi-a povestit la stână, sub un cer de miez de galaxie, atât de plin de stele era, despre vieţuitoarele Pădurii. Printre care erau şi… Iele. „Sfintele”, cum le mai numea. „Ce sunt Ielele?”, l-am întrebat. „Cum ce sunt?” s-a mirat el, puţin bănuitor, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l pun la încercare cu ceva ştiut de toată lumea. „Sunt îngeri. Îngeri ai pădurii, care coboară din cer şi dansează în pădure să o binecuvânteze.” Printre altele, l-am întrebat dacă le-a văzut vreodată. „Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!” Şi a adăugat „Au un cerc, aici, pe culme, înspre Piatra Roşie, unde joacă uneori. Eu nu pot să intru în luminiş, că sunt om păcătos, dar dacă un preot vrea, poate…” Mă privea cu teamă, dar şi cu o anume încredere în statutul meu sacru, ce m-ar fi apărat acolo unde el ar fi fost distrus.”

în http://egophobia.ro/?p=10898

Mihai-Andrei Aldea

Adevăraţii constructori ai Podului lui Traian

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Acest material a fost scris în 2010, ca răspuns la un text primit pe mail. Text pe care îl analizez bucată cu bucată. A fost preluat apoi de Foaia Naţională şi alte reviste online, site-uri etc.

Cel mai rău lucru la cetățenii români de astă nu este niciunul din cele pe care le socotisem cele mai rele până acum.
Cel mai rău lucru la cetățenii români de astăzi este cumplita boală a datului cu părerea.

Am primit pe mail un text intitulat „Adevărații constructori ai ”Podului lui Traian”?”.
Să vedem dacă el confirmă sau infirmă părerea mea.

Deci, să cităm:

I.
„ Toată lumea a învăţat la şcoală (atât în clasele primare, cât şi în liceu), la capitolul antichitatea românilor, că în răstimpul 103-105 arhitectul Apollodor din Damasc a construit un pod peste Dunăre, graţie căruia Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană ! ”

Greșit!
1. Cele mai multe manuale pe care le-am putut consulta spun ceva de genul „podul a fost construit înainte de al doilea război cu dacii”, fără a indica perioada exactă. Chiar dacă unele dau o perioadă, nu se poate generaliza în temeiul lor. Mai mult, disputele istorice serioase nu se pot baza pe manualele școlare decât atunci când chiar manualele sunt subiectul disputei.
2. Niciun manual pe care l-am putut consulta nu spune că datorită acelui pod „Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană!”. Afirmația ar fi, de altfel, cu totul absurdă sau pur și simplu incultă: Traian trecuse cu armata sa Dunărea în primul război dacic (101-102) pe un pod de vase, înfrângându-l pe Decebal care a cerut în genunchi mila împăratului înaintea zidurilor Zarmisegetuzei. Podul era o necesitate pentru cineva care stăpânea temeinic amândouă malurile, și ca sprijin logistic dar mai ales economic.

II.
Următorul citat:
„Faină chestia, mai ales că este vorba de o minune a antichităţii în această parte a lumii, fiind considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman ! Numai că. informaţia nu prea pare în regulă, mai ales că nici nu are “acte” ! O să mă întrebaţi: “Cum adică nu pare în regulă ?” Foarte simplu. Pentru construcţia acestui pod de către romani nu există nici un document. Nici măcar unul ! Nici de factură folclorică, nici epigrafică şi nici literară !”

Greșit!
După cum vom vedea, există mai multe „acte” ale acestui pod. De obicei, însă, nu sunt menționate în manualele școlare, dar apar în lucrările de specialitate. De ce autorul minte atât de categoric, este greu de spus. Dar, așa cum vom vedea, chiar minte.

III.
„Apoi trebuie să vă atrag atenţia că istoria este o materie de studiu logică. Ori, această acţiune de construire a podului de la Drobeta de către Traian, prin intermediul arhitectului Apollodor din Damasc, este absolut ilogică ! Să vorbim întâi despre documente.”

De fapt istoria nu este „materie de studiu” decât pentru elevi. Pentru cercetători ea este „disciplină științifică”, ceea ce este mult deosebit. Iar ca disciplină științifică istoria cere în primul rând o informare cât mai deplină, și apoi o onestitate cât mai deplină, pentru a se ajunge la concluziile cele mai probabil valabile. Ceea ce nu este, totdeauna, egal cu adevărul. A pretinde însă logică în lipsa informațiilor coerente este ilogic. Și o asmenea „metodă” de lucru nu poate duce decât la greșeli.

De aceea, trebuie să spun că, după cunoștințele mele, mi s-a părut cu totul greșită afirmația „această acțiune de construire a podului … este absolut ilogică”. Dar, dacă vrem să fim logici, trebuie întâi să vedem argumentele. Care sunt?

IV.
„ Este cunoscut faptul că monumentul triumfal ridicat de Traian în urma victoriei împotriva dacilor şi cunoscut sub numele de Columna lui Traian, este o cronică în piatră care relatează pas cu pas cucerirea Daciei.”

Greșit!
Toți specialiștii știu că, deși cuprinde multe informații, Columna lui Traian nu relatează lucrurile „pas cu pas” decât dacă socotim ca „pas” fiecare punct important din punctul de vedere al Romei. Sunt multe lucruri peste care se trece aici și sunt cunoscute din alte surse.
Afirmația nu este esențială în discursul textului analizat, dar este o mostră de „dat cu părerea deși nu știu”.

V.
„Pe un asemenea monument, mai ales că este construit de acelaşi arhitect care se presupune că a ridicat şi Podul de la Drobeta, Apollodor din Damasc, este practic imposibil să nu apară o asemenea realizare ! Fie si numai pentru satisfacerea orgoliului împărătesc şi a celui ce l-a construit., fără a mai pune la socoteală faptul că fără existenţa acestui pod poate că Dacia nu ar fi putut fi ocupată. Cu toate acestea dacă întrebăm documentele în legătură cu acest pod, ele tac, nu există dovezi literare sau epigrafice care să ateste construcţia podului de către romani ! ”

Greșit!
Greșeală care ține de incultură sau de dorința de a-i înșela pe cititori?
Nu-i treaba mea să răspund.
Însă afirmația este o minciună totală.
De la inscripția de pe malul sudic al Dunării, până la Columna lui Traian, sunt destule mărturii antice despre ridicarea acestui pod.
Ca simplă dovadă, atașez o poză a Podului lui Aplodor (sau Traian, cum vreți), așa cum apare el pe… Columna lui Traian!!!
Să mai amintim că Dio Cassius și alți istorici antici amintesc și ei de Podul lui Traian și de ridicarea lui.
Deci, dintr-o dată, argumentația cade. Cel puțin aici! Să vedem însă, ce urmează!

Pentru cei care nu înțeleg semnificația prezenței podului pe Columnă, să menționăm că, în afara plăcilor de la picioarele podului, este primul document antic ce atestă acest pod. Totodată, acest document atestă faptul că podul este stăpânit exclusiv de romani și, după cum arată și ruinele sale de astăzi, este construit într-un stil cu totul ne-dacic și tipic roman. Coroborând imaginea de pe Columnă cu celelalte izvoare, cum o vom face mai jos, concluziile firești – și incontestabile logic – sunt cu totul altele decât ale autorului textului analizat.

VI.
„Există însă în folclorul aromân o baladă
populară care vorbeşte despre construcţia acestui pod. O sa vă spun imediat despre ce este vorba. Până atunci însă să vorbim puţin despre logica acestei afirmaţii tratată de specialişti ca “bătută în cuie”. De ce ?

1. În primul rând este absolut ilogic ca romanii să fi putut construi podul de la Drobeta într-un răstimp atât de scurt (numai 2 ani) în condiţiile în care unul dintre maluri se afla încă în stăpânirea dacilor !

2. În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice altceva să stea cu mâinile în sân şi să privească cum se construieşte un pod care punea în pericol însăşi existenţa statului dac !
3. În al treilea rând afirmaţia este ilogică întrucât cercetări efectuate de către ingineri au pus în evidenţă faptul că, cu tehnica actuală şi pe vreme de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea unei asemenea construcţii ! Atunci era război ! Iar Traian nu era un copil care se juca de-a războiul să nu-şi dea seama că-şi decimează armata în van urmărind finalizarea acestui proiect. Tocmai de aceea pe Columnă armata romană trece PE UN POD DE VASE !”

Greșit!
1. Nu există o baladă aromână despre acel pod. Numele de aromâni este dat românilor din Macedonia, Epir, Tesalia și părți mai la sud de acestea, precum și la românii de acolo ce au mers în număr semnificativ în Evul Mediu târziu și în epoci mai apropiate în Tracia și Iliria, și apoi și mai spre nord. Românii din Moesia, singurii care ar putea teoretic avea, în afară de cei din Oltenia sau Banat, balade despre acest pod, nu sunt aromâni. Balada armânească citată… nu are nicio legătură cu subiectul. Dar vom reveni asupra acestei balade la locul în care revine și autorul textului studiat, spre a vedea mai limpede despre ce este vorba.

2. Afirmația de la punctul 1. al autorului include două premize greșite. Prima este că durata construcției ar fi fost de „numai doi ani”. A doua că malul nordic ar fi fost la Decebal în perioada 103-105. De fapt în primăvara lui 101 romanii trec Dunărea pe un pod de vase și ocupă malul nordic al Dunării (ceea ce se vede și pe Columnă). Până în 105 Decebal nu îl mai recuperează, Oltenia și Banatul sunt în cea mai mare parte, deja, provincie romană. (se pot vedea toate lucrările de specialitate, precum și izvoarele indicate de acestea)

3. Afirmația de la punctul 2. al autorului include trei premize greșite.

Prima ar fi aceea că lui Decebal îi păsa de popor, adică, se subînțelege, „poporul dac”. Izvoare pentru această părere? Nu există.

Știm că Horea a strigat „mor pentru popor”. Pentru Decebal nu avem nicio asemenea mărturie. O fi plăcut să ne închipuim că Decebal, cel dintâi dintre nobilii daci, iubea poporul de rând. Mărturiile istorice nu ne arată însă vreo asemenea iubire între tarabostes și poporenii lor, pe care la o adică nobilii daci nu șovăiau să-i vândă și ca sclavi (romanilor și grecilor). O excepție uimitoare, menționată ca atare, este cea perechii Burebista – Deceneu. O asemenea mențiune nu există însă pentru Decebal, cu toate că este arătat ca un mare strateg, bun luptător șamd. Poate că-i păsa de popor, dar nu avem nicio dovadă în această privință. Autorul tocmai vorbea de lipsa documentelor despre pod (imaginară în acel caz) ca o dovadă că nu romanii au construit podul. În lipsa documentelor despre Decebal ar fi trebuit să-și stăpânească imaginația. Mai ales că sunt și alte izvoare privind raporturile dintre Decebal și popor, asupra cărora vom reveni.

A doua premiză greșită este că Decebal era reprezentantul „poporului dac”. Mai curând ar fi fost Traian, dacă e să judecăm după numărul de daci conduși, sau niciunul dintre ei, dacă este să fim obiectivi (nu exista o unitate conștientă și sistematică națională dacică, nu exista un „exponent al neamului”; cel mult exista o unitate etnică, dar asta este cu totul altceva).

Din Dacia lui Burebista Traian stăpânea la anul 100 mai mult de jumătate:
Panonia și V Crișanei, atât direct cât și prin iazigii confederați Imperiului roman (ca și Tracia, de altfel, multă vreme); Moesia în întregime; Sciția Mică; sudul Basarabiei de azi (prima posesiune romană nord-dunăreană, de altfel); Carpații dinspre Moravia, prin iazigii și marcomanii confederați Imperiului Roman.
Ce stăpânea Decebal la anul 100?
Banatul, Oltenia, Transilvania, E Crișanei, partea carpatică și sub-carpatică a Munteniei și o parte din munții Moldovei.
Aliații lui Decebal, roxolanii și bastarnii, stăpâneau o parte a Câmpiei Munteniei și centrul Moldovei, de la Siret până dincolo de Nistru.
Carpii, Costobocii și Dacii Mari, care au fost neutri în aceste războaie, stăpâneau „Țara de Sus” a Moldovei, Maramureșul, Pocuția și părți din Galiția de mai târziu.

Deci Decebal stăpânea o Dacie care cuprindea doar o mică parte a dacilor, mult mai mulți fiind chiar și cei din Imperiul roman decât cei conduși de Decebal.

Dar această enumerare, deși covârșitoare în sine, nu ar avea nicio însemnătate dacă dacii din celelalte părți l-ar fi privit pe Decebal ca pe conducătorul și/sau reprezentantul lor.
Nici vorbă!
Decebal a vrut să ceară, din nou, ajutorul dacilor nordici (Carpi, Costoboci, Dacii Mari), spre sfârșitul celui de-al doilea război cu romanii, deoarece până atunci aceștia nu-l ajutaseră cu nimic. De asemenea, dacii din Imperiul roman (și vom reveni asupra lor!), n-au mișcat un deget pentru Decebal, dar au muncit din greu pentru Traian. Trist pentru romantismul care îi vrea pe daci uniți, naționaliști și anti-romani, dar adevăr istoric atestat de izvoare.

Deci, nici vorbă ca Decebal să fi fost reprezentantul „poporului dac” privit ca întreg.

A treia premiză greșită este cea după care Decebal, dacă lăsa să se construiască podul, însemna că „stă cu mâinile în sân”.
Decebal câștigase pacea printr-o uimitoare mărinimie a lui Traian. Acesta, deși îl avea îngenunchiat la picioare, nu l-a luat prizonier, nu l-a batjocorit, ci i-a dat pacea. S-a retras de lângă Sarmisegetuza, dar a păstrat sudul Banatului și Olteniei, după cum atestă, iarăși, izvoarele.
Pierderile suferite de Decebal erau cumplite, armatele sale fuseseră decimate în război, trupele romane staționau la Drobeta și Dierna și în alte puncte ale malului nord-dunărean, dar și mai în adâncul Banatului și Olteniei. Orice mișcare înainte de vreme ar fi însemnat într-adevăr nimicirea lui Decebal și statului său. Ca urmare, nu a exista nicio acțiune militară a lui Decebal în această perioadă.
Dar Decebal, firește, nu a stat „cu mâinile încrucișate” ci, cu ajutorul meșterilor și instructorilor romani, și-a refăcut o parte din cetăți și armată, a construit noi mașini de luptă șamd. Încălcând, de fapt, tratatul cu Traian, ceea ce a și dus la al doilea război cu acesta. În care Decebal a fost zdrobit.
Orice ar fi dorit autorul textului citat, Decebal nu putea să facă mai mult. Poate cu trei mitraliere și cinci căruțe cu muniție. Dar, nu avea de unde să le ia. Sau dacă dacii nordici ar fi trecut de partea lui. Dar, n-au trecut.

4. Afirmațiile de la punctul 3. al autorului sunt un amalgam uimitor de greșeli de sistematică și logică istorică. De ce?
Unde sunt „savanții”, pardon!, inginerii invocați de autor? Pe ce temei au stabilit ei cât de repede se putea construi podul, câtă vreme nu se cunoaște exact decât o parte din tehnica de construcție folosită? În comparație cu ce au făcut aceste calcule? Pe baza căror resurse umane și materiale estimate?
Cei care cunosc istoria Imperiului roman știu bine că acesta construia străzi, viaducte, poduri șamd cu o viteză ce depășește cu mult, cu foarte mult, viteza construcției autostrăzilor în România. Înainte de a fi luptători militarii romani erau constructori excepționali, atât în construcții ușoare și semi-ușoare – de la valuri de pământ sau palisade la forturi – cât și în cele grele. Mai mult, greul transporturilor în asemenea construcții ca Podul lui Traian nu era pe militari cât pe sclavi. Militarii erau meșterii constructori și nenumăratele urme ale realizărilor lor, din întregul Imperiu roman, ne arată cât de buni meșteri erau!
Fără a intra în alte amănunte despre costrucția Podului lui Traian – unele date generale se găsesc și pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Podul_lui_Traian – trebuie spus că pretenția autorului este lipsită de seriozitate. Folosirea tehnologiilor proprii de către civilizații străine nu poate fi estimată pe baza capacității de a le folosi de către o civilizație de azi – sunt străine. Nu dezvoltăm pe temă, dar există foarte multe cazuri în care estimările inginerilor moderni lipsiți de pregătire istorică s-au dovedit foarte greșite.

Pe de altă parte, autorul datează ridicarea podului între 103-105, adică în vreme de pace, după care spune „Atunci era război!”. Curat-murdar.

Apoi, autorul spune că Traian nu și-ar fi … decimat (?!?!?) armata construind podul. De ce crede autorul că ar fi fost o decimare, greu de înțeles, în condițiile în care armata romană se ocupa de construcții în mod curent. Cel mai probabil, nu știe o mulțime de lucruri elementare despre antichitatea romană.

În sfârșit, ca o culme a erorilor din acest pasaj apare și ideea că pe Columnă armata romană trece Dunărea pe un pod de vase.
Din păcate, deși a spus că istoria este o „materie de studiu logică”, autorul se arată străin de logică.
a) Trecerea trupelor în primul război dintre Traian și Decebal s-a făcut pe un pod de vase; trecerea trupelor ofensive în al doilea război s-a făcut pe pod; așa arată Columna!
b) Dacă a trecut trupele pe un pod de vase, Traian nu depindea de podul permanent pentru a-l învinge pe Decebal, așa cum afirmă la început autorul textului analizat de noi. Iar autorul se contrazice pe sine, ca și în cazul perioadei de pace/război a ridicării podului.

VII.
Citat:
„Dacii stăpâneau, înainte vreme, ambele maluri ale Dunării. Prin urmare este verosimil faptul ca Podul să fi fost construit de ei !”

Greșit!
Avem, pe de-o parte, mai multe izvoare antice care ne arată că romanii au construit podul. Pe de altă parte, niciun izvor nu atribuie altcuiva ridicarea Podului!
Nici măcar izvoarele din vremea împăraților romani traco-iliri (sfârșitul secolului III)!
De asemenea, nu există nicio altă construcție similară, fie și doar ca tehnologie, care să aparțină dacilor.
Deci este cu totul neverosimil ca dacii să fi construit podul.
La fel de bine am putea zice că l-au construit celții care, în timpul marii lor invazii, și înainte de Burebista, au stăpânit și ei ambele maluri ale Dunării. Doar că nu sunt dovezi, nici scrise, nici arheologice, ale existenței podului până în timpul războaielor dintre Decebal și Traian.

Mai mult, a spune că dacii „stăpâneau ambele maluri ale Dunării” este inducere în eroare. De ce? Pentru că dacii de pe cele două maluri erau din triburi diferite, nu erau uniți! Tribalii și dacii din Oltenia nu erau mereu în cele mai bune relații, iar vreo acțiune unită a lor, în orice domeniu, pur și simplu nu există menționată în istorie. Nici nu mai vorbim că nu aveau nicio tradiție în construcții monumentale, că nu ne-a rămas de la ei niciun pod măcar peste Olt sau Ogosta, ca să putem să ne închipuim că ar fi știut să facă o asemenea construcție. Dar aici intrăm în domeniu arhitecturii traco-dacice versus arhitectura romană, un subiect pe care autorul textului citat nici măcar nu l-a atins. De ce, nu știm. Fie că l-ar fi contrazis total, fie că nu îl cunoștea deloc.

VIII.
„Faptul apare cu totul logic după ce-l citim pe Strabon:” Burebista stăpâneşte peste tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării”. Acelaşi autor ne spune: “(Burebista) trecea fluviul când dorea.”, însă Dacia nu era putere navală la acea vreme ! Dacă iarna Dunărea putea fi traversată pe gheaţă, cum se întâmplă în cazul atacului lui Decebal în Moesia, care era modalitatea de a trece Dunărea, vara, decât. pe un pod ! Aceasta având în vedere că Burebista, cum spuneam, nu dispunea de o flotă din care să facă pod de vase.”

Greșit!
1. Strabon arată acolo că Burebista nu era împiedicat de nimeni să treacă Dunărea, că era stăpân pe amândouă malurile, nu indică felul în care se trecea Dunărea.
2. Dacia nu a fost niciodată o putere navală. Sintagma „nu era putere navală la acea vreme” poate da alte idei, și ar fi cu totul greșite.
3. Burebista putea, la fel ca și alții, să facă fie un pod de luntrii – acele luntrii pescărești mai mari și mai zdravene decât bărcuțele de agrement cunoscute orășenilor – fie un pod de plute (de bușteni). Așa au făcut și turcii sau alți migratori care au trecut Dunărea fără poduri de piatră. Așa s-a făcut mai bine de 1000 de ani, cu atât mai mult o puteau face dacii.
Mai mult, izvoarele istorice (sic!) arată că luntrile acestea erau foarte numeroase pe Dunăre și au fost adesea folosite ca atare. Să nu uităm că nici macedonenii care au fost înfrânți în Bărăgan nu aveau corăbii, dar au trecut Dunărea liniștiți în plină vară (cred că ne amintim episodul, este cel cu Dromichetes și Lisimah).
4. Pretinsa „logică” de a trage concluzii pe bază de supoziții nu are niciodată valoare. Izvoarele arheologice și cele scrise sunt cele care au valoare. Iar ele nu atestă nicio construcție mare ridicată de Burebista, cu atât mai mult vreun pod peste Dunăre. În schimb atestă ridicarea podului de la Drobeta de către Apolodor din Damasc în vremea lui Traian. Între documente și fantezie… pentru istorie sunt de preferat documentele.
5. Nu doar că Burebista a stăpânit destul de puțin pământul de la sud de Dunăre, dar l-a stăpânit și în condiții destul de precare. Așa cum am mai spus, nici măcar în centrul stăpânirii sale – care nu se știe foarte sigur unde a fost – nu a ridicat măcar vreo cetate măreață sau alt monument care să amintească de domnia pe care a avut-o. Nu se păstrează de la Burebista niciun pod, nici peste Olt sau Mureș, nici peste Lom, Ogosta sau oricare altă apă din teritoriul stăpânit (vremelnic) de el. Dacă pretinsa lipsă a izvoarelor este așa-zisul argument pentru negarea ridicării podului de către Traian, cu cât mai mult se potrivește el pentru Burebista!

IX.
„Mai mult pentru această afirmaţie există chiar şi documentaţie ! O baladă populară aromână, intitulată “Puntea din artă” ne vorbeşte, valorificând probabil o legendă mai veche, despre trei meşteri constructori iscusiţi care au lucrat la construcţia unui pod peste Dunăre vreme de şase ani !”

Greșit!
1. O baladă populară de secol XVIII-XIX nu este o „documentație” istorică pentru secolul II d.Hr.!
2. Nu există o baladă populară aromână intitulată „Puntea din artă”.
3. Nu există o baladă populară aromână care să vorbească despre trei meșteri care au lucrat la construcția unui pod peste Dunăre.
4. Există însă balada armânească „Podul de pe Râul Arda”, care vorbește despre cei trei frați meșteri care au ridicat podul de pe acest râu (în vechea Tracie, azi în sud-sud-estul Bulgariei).
Autorul nu știe ce spune sau pur și simplu minte? Nu-i al meu să judec, dar oricum nu are dreptate, pretinsa „documentație” fiind în întregime un fals dintre cele mai rușinoase.

X.
„Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupaţiei romane ? Decebal, strateg vestit, surprins de atacul romanilor, distruge lemnăria podului. Faptul pare a fi atestat de bucăţile de bârne arse aflate la fata locului. Deci, pentru a frâna în oarecare măsură invazia romană, Decebal, din necesităţi de strategie militară, distruge opera înaintaşului său, Burebista. Aceasta va fi refăcută de un alt DAC, de această dată împărat al Bizanţului, anume CONSTANTIN CEL MARE, născut în oraşul Niş, aflat azi în Bulgaria !”

Greșit!
1. Dacă podul a fost refăcut de Constantin cel Mare, atunci nu mai aveau cum să fie acele „bucăți de bârne arse”. Ele există, doar că sunt din vremea distrugerii podului chiar de către romani, odată cu abandonarea țărmului nordic al Dunării, în vremea invaziilor migratorilor.
2. Dacă autorul recunoaște că cei din Moesia erau daci, ar fi trebuit să înțeleagă și faptul că, uimitor, au fost de partea lui Traian. Deci nu l-au privit pe Decebal ca pe un conducător/reprezentant al poporului dac! Mai mult, după cum arată izvoarele istorice – iarăși, ce să facem! – dacii din Oltenia au trecut iute de partea lui Traian, iar cei din Muntenia erau mai mult decât fericiți să fie sub stăpânire romană. Se poate vedea acest lucru și la Cassius Dio dar și în alte izvoare, precum și în numeroasele lucrări de specialitate.
3. Constantin cel Mare nu a fost dac, ci daco-roman sau, mai bine-zis, străromân.
Nu există despre el nici cea mai mică aluzie la vreo încercare de tracizare sau dacizare a Imperiului (ca la Galeriu), pe care l-a condus atâta vreme și căruia i-a hotărât destinele.
4. De vreme ce Decebal nu stăpânea malurile Dunării, controlate – iar documentat de izvoarele antice! – de romani, nu avea cum să dea foc podului păzit de legiunile romane decât în urma unui alt război… care nu a existat.
5. Chiar dacă Decebal ar fi ars lemnăria, nu ar fi fost mare lucru pentru Traian să o refacă. De ce ar fi trebuit să aștepte această lucrare venirea Sfântului Constantin cel Mare? Evident, pentru că autorul textului îl urăște pe Traian, îi urăște pe romani. Dar istoria adevărată nu se face pe sentimente de acest fel, ci pe informații concrete, pe dovezi istorice. Care, în acest caz, atestă că Podul de la Drobeta a fost ridicat de Apolodor din Damasc la porunca lui Traian. Restul e o tristă fantezie.

XI.
„Când, oare, vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri ?”

Cu siguranță, veți face acest lucru când veți pune mâna pe cărți de istorie serioasă și veți cerceta izvoarele fără idei preconcepute. Atunci veți înțelege că și romanii sunt strămoșii noștri și veți scăpa de mania deformării istoriei după închipuirea romantică a dacismului post-modernist.

Răspunsul este dat celui care a pus întrebarea, deoarece, într-adevăr, cel puțin în ceea ce privește ignoranța i se potrivește.

XII. CONCLUZIE

Da, am avut dreptate.
Cea mai îngrozitoare plagă a României de azi e datul cu părerea.

Mihai-Andrei Aldea