Categorie: Cetăţeneşti

Între pupătorii de moaşte şi mâncătorii de excremente (nerecomandat celor sub 18 ani)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Între pupătorii de moaşte şi mâncătorii de excremente
(nerecomandat celor sub 18 ani)

A fost sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, o să fie sărbătorile Sfinţilor Dimitrie.
Prima a fost o tânără ce, lăsând bogăţia părinţilor, a devenit călugăriţă, slujind cu drag, toată viaţa, lui Dumnezeu – şi, prin această iubire, oamenilor. Lucrarea ei continuă prin minuni, cea mai mare fiind aducerea continuă a zeci de mii de oameni împreună, în iubirea lui Dumnezeu.
Ceilalţi doi sunt unul un călugăr, celălalt un militar de elită, amândoi legaţi prin munca şi lupta de a face lumea mai bună.
Apropierea oamenilor de asemenea modele este, evident, benefică. Fie şi câte puţin din faptele lor bune, din lucrarea lor, sunt preluate de către cei care îi cinstesc şi, astfel, oamenii devin puţin mai buni, lumea devine puţin mai bună.
Paradoxal pentru o gândire logică, tipic pentru o gândire bolnavă, unii au fost – şi sunt – furioşi pe faptul că sute şi sute de mii de oameni îi cinstesc pe aceşti sfinţi. În nebunia lor, sunt fierţi de mânie şi ură pentru că nu sunt ei modele, pentru că ideile lor nu pot fi impuse celor care gândesc altfel, pentru că nu pot să-i silească pe aceştia să îşi ducă viaţa după tipare anti-creştine. Aşa că îi numesc „înapoiaţi”, „spălaţi pe creier”, „pupători de moaşte”…

Desigur, pentru a-i dispreţui şi urî pe pupătorii de moaşte trebuie să ai o gândire extrem de primitivă şi josnică, ceva de tipul activiştilor comunişti sau altor asemenea fanatici. Nici atunci când eram ateu nu am înţeles violenţa imbecilă a acestui fel de purtare. Da, mi se părea hazliu că unii cred că sărutând moaşte sau icoane intră în legătură cu sfinţii sau Dumnezeu, obţin ajutor, „har” (ce-o fi ălă?) etc. Dar să te superi pentru asta? „Doar dacă eşti complet prost!”, spuneam atunci, prieteneşte, rarilor tovarăşi întru ateism care se agitau pe temă. „Nu-i dreptul lor să creadă în ce vor şi ce le place?” – desigur, era dreptul lor. „Ce, fac rău cuiva?” – bineînţeles, nu făceau rău nimănui. „Ce, vrei să faci ca staliniştii, să-i extermini pe cei care nu gândesc ca tine?” – a, nu, nu voiau asta. „Şi atunci?” Tăceau. Argumente logice nu există, iar ateii din România anilor ’80 (ai secolului XX, desigur) erau mult mai logici decât usr-iştii şi ceilalţi comunişti de astăzi.

În zilele noastre comuniştii urâtori de creştini găsesc cele mai idioate pretexte pentru a-i dispreţui şi persecuta – măcar cu ceva insulte comuniste, dacă nu cu bătaie de joc la locul de muncă, şcoală, sau în locurile publice. De la faptul că „dau bani preoţilor” – deşi sunt banii lor şi nu e treaba ta ce fac ei cu banii lor – şi până la discursul despre „mizeria” „pupării de oase de morţi”.
Desigur, „oasele de morţi” care sunt moaşte sunt curate. Foarte curate. Spălate repetat cu vin, aghiasmă (apă sfinţită) şi untdelemn, spălate cu acea încăpăţânare a credincioşilor care încearcă să facă un lucru pentru Dumnezeu: cât mai aproape de perfecţiune. Pentru că această spălare a moaştelor este primul pas canonic – adică, pentru credincioşi, absolut obligatoriu – în cinstirea lor.
Or fi sfinte, aceste oase?
Dacă sunt sfinte, aşa cum cred credincioşii – printre care, de peste o jumătate de viaţă, mă număr şi eu, fost ateu – atunci cu atât mai bine.
Dacă nu sunt sfinte, măcar sunt curate.
Zonele sexuale şi fundul, nu, nu sunt curate, chiar şi spălate fiind.
De ce?
Pentru că oasele nu mai au glande cu secreţie. Sunt oase uscate, vechi de sute de ani, chiar de mii de ani unele. Foarte bine spălate, curate, lustruite – de sfinţenie? de vreme? de săruturi? oricum, foarte curate, foarte lustruite.
În vreme ce zonele sexuale şi fundul sunt zone cu tot felul de organe excretoare – de la glandele sudoripare la cele producătoare de fecale şi urină.
Iar cei care îi urăsc şi dispreţuiesc pe „pupătorii de moaşte” sunt cei mai mari pupători, lingători etc. de zone sexuale şi funduri. La propriu. Adică sunt cei mai mari înghiţitori de excremente din lume (excluzând psihopaţii coprofagi, pe care în curând o să-i vedem „legalizaţi” tot ca un fel de „minoritate sexuală” ori ceva asemănător).

Trebuie observat faptul că din punct de vedere medical nu există niciun caz de boală provocat de cinstirea moaştelor sau icoanelor. În două mii de ani de Creştinism, în faţa a miliarde şi miliarde de oameni care pupă moaşte şi icoane, nu există niciun asemenea caz. În acelaşi timp, practicile sexuale orale sunt bine documentate ca izvor de infecţii. De la herpesul genital şi candidoză la sifilis, zeci şi zeci de BTS-uri (Boli cu Transmitere Sexuală) se dau şi se primesc prin formele de sex oral (şi anal). Este o realitate medicală certă, absolut atestată. Şi…
absolut atestat este şi faptul că nu există posibilitatea de a avea zonele sexuale şi anale perfect curate. Chiar în timpul spălării au loc felurite excreţii, de la cele de sudoare la cele de fecale şi urină, de la cele tipice unui organism sănătos până la cele provocate de ciuperci şi alte (micro)infecţii… sau de BTS-uri. Ca urmare, practicanţii de activităţi orale în aceste zone mănâncă, obligatoriu, asemenea excreţii. Cu mai multă sau mai puţină plăcere, după caz, mânaţi de patimă sau de presiunile – psihologice sau fizice, violente sau persuasive – ale partenerului/ei/ilor/elor.
Paradoxal pentru răutatea societăţii noastre, tipic pentru bunătatea creştină, nu a răspuns cu batjocoră pe temă niciunul dintre milioanele şi milioanele de Români batjocoriţi pentru credinţa lor, persecutaţi de mass-media, de comuniştii din usr ori alte grupări ale acestei religiozităţi atee fanatice. Nimeni nu s-a apucat să le spună acestora „mâncători de excremente”, deşi sunt; ba chiar sunt campioni în domeniu, şi încă în cel mai concret mod cu putinţă, nu la figurat.

Între împuţiciunea mâncării de excremente – sub pretexte de „libertate sexuală” – şi curăţenia „pupării de moaşte” – din „libertatea credinţei” – există, dincolo de atestările medicale, distanţa evidentă a spiritualităţii ce însoţeşte gesturile.
„Puparea moaştelor” se face din dragoste şi respect faţă de modele strălucite de eroism şi bunătate, din dragoste şi respect faţă de oameni care au învins patimile personale şi răutatea lumii, din dragoste de Dumnezeu. Aşa cum copiii, lângă sicriul tatălui sau mamei care i-a iubit şi i-a slujit, îi sărută mâna cu deplină iubire şi respect.
„Mâncarea excrementelor” se face din pofta disperată de plăcere sexuală şi lipsa de dragoste adevărată şi respect faţă de celălalt. Acolo unde există dragoste deplină şi respect, nu se ajunge la aşa ceva, pentru că bucuria întâlnirii dintre cei doi este atât de mare încât artificiile sunt perfect inutile.
Altfel spus, avem în „pupatul moaştelor” o lucrare a dragostei şi respectului, iar în „mâncarea excrementelor” o lucrare a patimii înjositoare, a lipsei de iubire, a lipsei de demnitate.
Şi, evident, fiecare îşi alege ce vrea dintre aceste două spiritualităţi şi din milioanele de nuanţe dintre ele.

Dar, iarăşi evident, dacă „mâncătorii de excremente” nu ar fi complet complexaţi de propriul stil de viaţă, nu ar încerca să-l impună, cu răutate şi furie, celorlalţi. Că doar nu-i împiedică nimeni să-şi vadă de plăcerile lor, dar ei încearcă să-i împiedice pe ceilalţi să-şi trăiască viaţa aşa cum vor! „Pupătorii de moaşte” îi cheamă pe cei din afară către bucuria pe care ei o trăiesc, dar nu încearcă, în niciun caz, să le impună venirea. Ceea ce arată şi faptul că „pupătorii de moaşte” se simt mult mai bine în tărirea credinţei creştine decât „mâncătorii de excremente” în trăirea credinţei în comunismul sexualist. Dar şi faptul că ameninţarea dictaturii vine în România nu din direcţia creştinilor ci, dimpotrivă, din grupurile necreştine, unul dintre cele mai ameninţătoare din acest punct de vedere fiind acela al comuniştilor – „corecţii politic”, „progresiştii ateişti” etc.
Adevărurile neplăcute supără – nu cred că „Adevărul supără”, supără doar adevărurile ce nu convin, la fel şi minciunile (cele plăcute, de la linguşiri la cele „de politeţe”, vor fi atât de des acceptate…). Dar fără să ne uităm în oglindă, îndreptarea este cu neputinţă. Iar adevărul este că „pupătorii de moaşte”, cu toate lipsurile şi slăbiciunile lor, sunt, cel puţin, pe calea îndreptării. În vreme ce „mâncătorii de excremente” agresivi, lucrători ai fanatismului anti-creştin, sunt doar făcători de rău: lor, celorlalţi, societăţii…

Mihai-Andrei Aldea
fost ateu, azi pupător de moaşte

Puţin despre ura anti-românească pe care s-a construit Regatul României

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Cine nu învaţă Istoria
va repeta greşelile trecutului
alunecând pe o spirală ce coboară adânc în Iad.
Mihai-Andrei Aldea

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în vremea domniei lui Carol I de Hohenzollern, vechile Ţări Româneşti ale Munteniei şi Moldovei, unite din 1859, sunt transformate în regat.
Schimbările din această epocă sunt în cea mai mare parte o combinaţie între dorinţele Masoneriei (străine), dorinţele, poftele şi ideile politicienilor români (aproape toţi masoni) şi felurite ingerinţe, directe şi indirecte, ale marilor puteri din epocă. Este un fel de haos politico-economico-social şi, bineînţeles, cultural.
Cuvântul de ordine este „modernizare cu orice preţ”. Însă în spatele acestui cuvânt – şi al multor alte cuvinte de propagandă – se ascund multe, multe alte interese.
Caragiale a ironizat politica şi politicienii acelor vremi. Era singurul lucru care se putea face, singura cale care nu ducea fie la a fi în slujba politicienilor, fie în temniţele sau spitalele lor de nebuni. Dincolo însă de luptele între grupările politice, exista întotdeauna un nivel de înţelegere: acela al raporturilor dintre clasa politică şi restul claselor sociale.
Pentru Regatul României acest raport a fost exclusiv unul de aservire.
Diplomatică, dacă nu se putea altfel, rapace, violentă, extremistă dacă se putea şi era convenabil (n-am spus „eficient”!). Ura dintre clanurile politice – numite şi „partide politice” – era mare, dar nu de netrecut; până la urmă, apartenenţii erau din aceeaşi lume a politicii, dacă nu chiar din aceleaşi loji masonice. Ura socială era însă extremă. Manifestaţiile erau adesea încheiate cu bătăi. Dacă erau însă cu adevărat populare, nu politice, se încheiau cu şarje de cavalerie, cu focuri de armă, cu intervenţii directe manu militari. Fără a se număra morţii şi răniţii, decât cu foarte rare excepţii.
Răscoalele ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost întotdeauna înăbuşite în sânge, indiferent de gruparea mafiotă (numită şi partid politic sau alianţă politică) aflată la putere. Merită subliniată aici – şi nu poate fi supraestimată – diferenţa gigantică între slugărnicia politicienilor „români” în faţa străinătăţii şi dispreţul total, de cea mai pură nuanţă rasistă, faţă de propriul popor. Ţăranii Români, adică oamenii Ţării, adică peste 90% din populaţie, erau lipsiţi, real, de orice drept politic. Votul – la care foarte puţini ajungeau – era o mascaradă. Marea Lojă Naţională recunoştea acum ceva vreme că toţi prim-miniştrii dintre 1866 şi 1914 au făcut parte din Loja „Steaua Dunării”; deci era de ales dintre ai lor şi ai lor…
Iar dispreţul faţă de Românul obişnuit era nesfârşit. „Muncitori ca boii şi prolifici ca iepurii”, îi definea cineva care trăia pe spatele lor. Iar acest dispreţ era, la nivel practic, tipic întregii clase politice; excepţiile – gen Eminescu sau Caragiale – erau înlăturate… într-un fel sau altul. România Străveche trebuia distrusă, Românii trebuiau convinşi sau siliţi să îşi lepede Credinţa, Cultura, Istoria. Prin orice mijloace.

Desigur, cineva s-ar putea indigna, ar putea aminti nume, zise mari, cita discursuri, sonor patriotice, aminti luări de poziţie, aparent demne, din acele vremuri. Cunoaştem. Am citit şi noi destul din discursurile parlamentare ale epocii. Impresionante. Dar şi mai impresionante, negativ, în raport cu faptele celor care le-au rostit. Cei care se dădeau gata să moară pentru ţară o trădau, în acelaşi timp, cu cea mai mare uşurinţă. Cei care se dădeau demni în Parlament erau uluitor de supuşi străinilor în Guvern. Cei care îşi proclamau iubirea pentru popor îl jefuiau, ucideau, alungau din Ţară. Şi am putea continua cu asemenea contradicţii, dând nume şi exemple concrete cu nemiluita. Dar cine ştie, într-adevăr, istoria Regatului României, ştie şi că descrierea noastră nu este prea sumbră. Dimpotrivă.

Mihai-Andrei Aldea

Un criminal anti-român şi politicienii „noştri”

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Una dintre figurile străine cele mai urâte din istoria modernă a României este Mihail Kutuzov, un militar de geniu şi un jeg moral, unul dintre acei siniştrii monştrii ai istoriei pentru care ajungi să înţelegi de ce există Iadul şi de ce e bine că există Iadul: acolo este locul lor.

Dincolo de victoriile pe care le-a avut pe câmpul de luptă, Mihail Kutuzov s-a distins prin ura sa nestăvilită faţă de Români, prin actele de o mare bestialitate pe care le-a săvârşit împotriva acestora oriunde a putut. Cauzele acestei uri sunt necunoscute, dar faptele sunt clare şi cumplite: un jaf neîncetat şi nestăvilit, deportări, crime, abuzuri nesfârşite. Atunci când i s-a reproşat purtarea sa cumplită faţă de Români, neomul Mihail Kutuzov a spus:

„Le voi lăsa doar ochii, să aibă cu ce să plângă!”

Dincolo de faptul că o frază similară îi este atribuită şi lui Kiseleff, alt duşman al Românilor glorificat de autorităţile „române”, trebuie să înţelegem faptul că amintirea lui Kutuzov a fost, pentru popor, aceea a unei bestii demente, stăpânită de o ură de neînţeles, de o răutate demonică.

Astăzi, la aproape 30 (treizeci) de ani de la ieşirea – teoretică – a României de sub „oblăduirea” U.R.S.S., încă există la Spitalul Filantropia din Bucureşti un monument al acestui monstru, iar la Ploieşti o stradă care îi poartă numele.
Nenumăratele încercări ale Românilor de pe amândouă maluri ale Prutului de a-i convinge pe politicieni să îndepărteze ruşinosul monument şi să dea un nume cuviincios acelei străzi au fost călcate, sistematic, în picioare.
În Arad, doar în 2010 s-a izbutit renunţarea la odiosul nume de asemenea atribuit unei străzi…

Cât de mizerabilă este purtarea politicienilor „noştri” în această privinţă, se poate înţelege din „motivele realizării monumentului” de la Spitalul Filantropia. Mai bine zis, din pretextul adus pentru acest monument: „generosul” Kutuzov a azvârlit, la o recepţie, 7 (şapte) galbeni – din sutele de mii jefuite de la Români – în cadrul strângerii de fonduri pentru ceea ce avea să fie Spitalul Filantropia. Fondurile iniţiale de construcţie şi înzestrare ale acestui spital au fost de peste 2.000 (două mii) de galbeni, ulterior suma crescând de câteva ori. Dintre aceşti galbeni, 7 (şapte) sunt cei proveniţi de la Kutuzov (care îi jefuise de la Români). Şi acesta este pretextul monumentului lui Kutuzov din Bucureşti!
Cât despre numele străzii din Ploieşti, probabil răpirea Basarabiei de către Kutuzov şi actele de ucidere a Românilor de acolo şi din restul Moldovei, din Muntenia şi din ţinuturile de la est de Nistru merită, după politicienii ploieşteni, o asemenea răsplată….

Mihai-Andrei Aldea

Despre arme, înarmare şi libertate

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre arme, înarmare şi libertate

Se vorbeşte mult despre arme şi înarmare, în multe feluri. Se cuvine să fie înarmaţi civilii? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce? Dacă nu, cine garantează că structurile înarmate – Poliţie, Jandarmerie, Armată, Forţe Speciale – nu vor folosi monopolul armelor pentru a-şi impune puterea asupra civililor? Dacă da, se lasă arme civililor, cine garantează că aceştia nu le vor folosi haotic, în tot felul de crime sau chiar încercări de lovitură de stat?
Şi tot aşa, cu felurite păreri şi argumente, oamenii vorbesc, dezbat, se ceartă…

Încercăm aici o mică prezentare obiectivă, bazată pe fapte şi încercarea de a aşeza toate lucrurile la locul lor. Desigur, nu încercăm să impunem o părere ci doar să prezentăm ceea ce credem că este adevărul. Faptele ni se par destul de limpezi în această privinţă, chiar dacă există nenumărate încercări de aruncare a unor „perdele de fum” pentru a zăpăci lumea. Şi tot limpede ni se pare că oamenii rareori iubesc adevărul, mai ales dacă primirea lui înseamnă răspundere, muncă, trezvie şi alte asemenea lucruri…

Ce sunt armele?

Armele sunt unelte de luptă.

De fapt, pot fi – şi de nenumărate ori în istorie au fost – unelte care, de nevoie, au fost folosite în luptă. Aşa au fost coasa de luptă sau furca Românilor, nunchaku ori sai-ul din Orient şi nenumărate altele.

Altele sunt unelte binare, ce pot fi folosite în felurite activităţi paşnice, dar şi în luptă, la fel de bine. Avem aici secera, cosorul sau toporul pentru Români, cuţitul pentru toţi oamenii, maceta, iar toporul şi alte unelte asemănătoare în întreaga lume.

În sfârşit, există unelte specializate pentru luptă, de la spadă, sabie sau buzdugan la puşcă, mitralieră, tun sau bombă.

În oricare dintre aceste forme, armele sunt unelte de luptă.

Ce este înarmarea?

Înarmarea este procesul de a obţine arme de către cel care nu are sau de îmbogăţire ori îmbunătăţire a stocului de arme deja existent.

După cum se vede, există şi aici trei mari categorii.
Înarmarea poate însemna trecerea de la „zero arme” la un număr oarecare de arme. Aici apar întrebări la care vom răspunde mai jos…
Tot înarmare este şi creşterea numărului de arme. Dacă cineva are o sabie şi îşi mai cumpără una – sau zece – înseamnă că se înarmează. Dacă un stat are o mitralieră şi îşi mai cumpără una – sau o mie – de acelaşi tip, înseamnă că se înarmează.
Dar, bineînţeles, înarmare este şi înlocuirea unei săbii de calitate slabă cu una mai bună, înlocuirea unei mitraliere învechite cu una modernă şi tot aşa; adică îmbunătăţirea calităţii armamentului este tot înarmare.

Acum, desigur, dacă am sări la întrebarea „se cuvine să fie înarmaţi civilii?” încă nu am putea răspunde chibzuit, pentru că mai trebuie lămurite câteva lucruri de temelie.

La ce sunt folosite armele?

Întrebarea, luată (prea) simplu, pare de râs. Desigur, armele sunt folosite pentru luptă! Deja s-a spus asta!
Dar, de fapt, întrebarea este mai adâncă.

a) Lupta pentru a obţine hrana din natură, privită adesea (astăzi) doar ca muncă, cuprinde, în fapt, două feluri de luptă propriu-zisă: vânătoarea şi pescuitul. Fiecare dintre acestea folosind armele sale.

Bineînţeles, există ţări în care luxul este atât de răspândit încât vânătoarea pentru hrană pare a fi cu totul fără rost. Acolo vânătoarea este îndreptăţită moral, se spune, doar de nevoile de reglare a fondului faunistic astfel încât să nu apară dezechilibre catastrofale (număr prea mare de prădători – ce ar nimici ierbivorele – sau, respectiv, de ierbivore – care ar distruge vegetaţia –). Dar, totodată, şi în trecut, şi astăzi, au existat şi există ţări şi populaţii care fără vânătoare (şi pescuit) ar muri de foame.
Deci, o primă folosire a armelor este aceea de a da, prin vânătoare (sau pescuit) hrana de care au nevoie oamenii.

b) De aici vine şi următoarea folosire a armelor, aceea de apărare împotriva fiarelor sălbatice sau chiar a celor domestice, uneori (de pildă, a celor turbate sau a unor exemplare excepţional de agresive).

c) Următoarea întrebuinţare este, bineînţeles, aceea de apărare împotriva „oamenilor răi”, adică împotriva atacatorilor umani. Poate fi vorba despre un tâlhar sau un bătăuş de pe o stradă întunecată, despre unul care a intrat în curtea sau în casa omului, despre o ceată de tâlhari sau bătăuşi, despre o grupare teroristă, despre un comando inamic, despre o armată duşmană…
Deosebirea dintre toate aceste forme înşiruite aici este doar superficială – număr, pretext, calitatea pregătirii de luptă şi a dotării tehnice. În esenţă, este vorba despre o agresiune în faţa căreia se pot folosi armele ca mijloc de apărare.

d) De vreme ce am amintit despre tâlhari, bătăuşi, terorişti etc., este limpede că armele pot fi folosite şi ca unelte pentru a jefui, ucide, cotropi.

Care sunt întrebuinţările morale ale armelor?

Este o întrebare extrem de importantă, la care ne temem că cei mai mulţi nu se gândesc serios, ci doar circumstanţial.
Răspunsul este îngrozitor pentru orice om raţional: depinde de sistemul moral al fiecăruia!
Altfel spus, nu există o normă morală universală în această privinţă!

Şocant?
Da, pentru cei care trăiesc desprinşi de realitate poate să fie un şoc acest adevăr.
Însă dacă ar fi gândit puţin mai mult, şi-ar fi dat seama că dacă exista o normă morală universală în privinţa folosirii armelor – şi, implicit, în privinţa folosirii luptei sau violenţei – nu ar fi existat oameni care să facă ceea ce alţii spun că este rău. Este evident…

De pildă, războiul de jaf şi cotropire este privit de mulţi ca „foarte rău”, „răul absolul”, „evident rău” etc. Această poziţie morală este privită ca înţeleasă de la sine, ba chiar ca „general umană”. Ca şi cum toţi oamenii ar crede că războiul de jaf şi cotropire este rău…
Cu toate acestea, Turcia sărbătoreşte cucerirea şi jefuirea Constantinopolului, organizează petreceri de masă în cinstea acestui război de jaf şi cotropire, având în stradă milioane de Turci care se bucură de amintirea crimelor în masă, violurilor în masă, distrugerilor în masă şi jafurilor în masă pe care înaintaşii lor le-au săvârşit…
Şi acest caz nu este o excepţie, este regula turcească!
Un vinovat de crime împotriva umanităţii, un invadator ucigaş de pe urma căruia au suferit popoare întregi, Sultanul Soliman (1520-1566) este glorificat de Turci şi până şi violurile cele mai cumplite săvârşite de acesta sunt cuprinse în termeni precum „domnia iubirii”…
Iar turistul care străbate Turcia va fi întâmpinat de localnici cu nesfârşite laude privitoare la felul în care înaintaşii lor au cucerit localităţile, cetăţile, provinciile etc, au nimicit pe cei cuceriţi ş.a.m.d.

„Bine, dar asta este o excepţie islamică!” vor spune unii, desprinşi de realitate.
Trecând peste exemple din culturi precum cea zoroastristă, hindusă, animistă etc., o să venim la un alt exemplu, devenit clasic, intrat în cultura tuturor ţărilor lumii prin mijlocirea unor filme care fac apologia jafului şi cotropirii.
Este vorba despre Războiul Troian.

Scenariul intrat în mentalul colectiv este clar:
o femeie [Elena] îşi părăseşte soţul pentru alt bărbat; soţul vrea să o recupereze cu forţa, ceea ce ar însemna condamnarea ei la o viaţă de viol perpetuu; respectând voinţa liberă a femeii, Cetatea Troia refuză să o predea, ca pe un obiect, fostului soţ; ca urmare, acesta, împreună cu alţi „eroi” (conform normelor legale din multe ţări ale lumii, complici la infracţiune) atacă Troia, o cuceresc, ucid pe toţi bărbaţii pe care îi pot ucide, violează toate femeile pe care le pot viola, jefuiesc tot ce pot jefui şi distrug tot ce pot din ceea ce nu le trebuie.
Concluzia comună?
Cotropitorii jefuitori, violatori şi distrugători sunt nişte eroi. Troienii sunt dispreţuiţi.
Năucitor?
Realitate.

Realitatea este că deşi morala creştină [ortodoxă] osândeşte jaful, violul, cotropirea etc., ele au fost socotite „de bine” până de curând, în cele mai multe ţări şi civilizaţii ale lumii. Inclusiv în cele care, desprinse de Ortodoxie sub influenţa migratorilor germanici (Franci, Ostrogoţi, Vizigoţi, Vandali etc.) au adoptat un amestec (sincretism) religios creştino-păgân, în forma Catolicismului şi, ulterior, a Protestantismului.
Realitatea este că deşi la un anumit nivel toţi oamenii ştiu că jaful, violul şi cotropirea sunt rele – de pildă atunci când eşti subiectul lor –, pe de altă parte majoritatea le acceptă, făţiş ori cu felurite pseudo-justificări, atunci când se bucură de ele (a se vedea profiturile vest-europenilor din Irak sau Afganistan, proliferarea industriei pornografice bazată pe viol şi alte asemenea laturi ale realităţii cotidiene).
Am prezentat, foarte pe scurt, acest haos moral pentru ca cititorul să îşi dea seama cât de greu este răspunsul la întrebarea

Care sunt întrebuinţările morale ale armelor?

Trecând peste fariseismul imensei majorităţi, încercăm să plecăm de la nivelul la care recunoaştem răul drept rău. Fără a uita că alţii au alte păreri!
Prin urmare, după standardul nostru moral vom spune că folosirea armelor în situaţiile prevăzute la punctele a), b) şi c) sunt corecte, dacă nu se trece de o anumită măsură.
De pildă, pentru punctul a), ni se pare limpede că vânătoarea din necesitate, pentru carne sau echilibrarea fondului faunistic, se poate transforma în ceva rău atunci când vânătorul începe să vâneze maniacal (precum vânătorile nebuneşti de zimbri/bizoni din SUA sfârşitului de secol XIX, începutului de secol XX; se ajunsese la „trenuri de vânătoare”, care opreau lângă turmele de bizoni, ucideau cât mai multe exemplare, apoi plecau mai departe lăsând trupurile să putrezească pe câmpuri).
Tot aşa, pentru punctele b) şi c), trecerea de la apărare la abuz a fost înregistrată de multe ori şi este o realitate ce nu poate fi negată.
Avem, prin urmare, o situaţie tulbure pe mai multe planuri.

Pe de-o parte, moralitatea lumii este cel puţin îndoielnică, iar un standard moral comun este un vis foarte departe de realitate.
Pe de altă parte, deşi din patru categorii de folosire a armelor avem trei corecte, chiar şi în cazul acestora se poate trece foarte uşor de la bine la rău.
În sfârşit, însăşi această stare tulbure şi aceste treceri fac necesară apărarea în faţa celor care au un sistem de valori morale axat pe jaf, cotropire etc., şi respectiv a celor înclinaţi spre abuzuri.

Putem oare, acum, să concluzionăm asupra înarmării civililor?
Credem că nu, pentru că mai există trei aspecte foarte importante: ce este Statul (în raport cu civilii, în primul rând), ce îl face dictatorial (sclavagist) sau democratic (liber) şi ce este libertatea.

Ce este Statul şi ce sunt civilii (cetăţenii)?

Trebuie să observăm că în cele mai multe discuţii despre înarmarea civililor se iveşte o opoziţie între Stat şi civili.
Pentru mulţi, este natural ca Statul să deţină arme, iar cetăţenii nu.
Care este logica acestei afirmaţii?
Faptul că ei consideră că Statul este de încredere, iar civilii nu.
(Nu discutăm aici aspectul evident şi constant ignorat că şi civilii şi angajaţii „Statului” sunt, indiferent de funcţii sau lipsa lor, tot oameni, cu acelaşi dez/echilibru psihic şi nivel (i)moral.)

Desigur, cei mai mulţi dintre ei habar nu au ce înseamnă civil, crezând adesea că civil şi cetăţean este acelaşi lucru (motiv pentru care există şi paranteza din subtitlul de mai sus).
Totuşi merită amintit că prin civil se înţelege un cetăţean care nu este nici militar, nici cleric; aceste ultime două categorii de cetăţeni au un statut diferit de al civililor.
Altfel spus, într-o definiţie corectă (ce este corect în această lume?),
civilul este cetăţeanul fără obligaţii militare.
(Se consideră faptul că în religia lor clericii au un statul similar celor al militarilor din structurile armate.)

Ca urmare, spre a cunoaşte dacă civilul are dreptul firesc la înarmare, ar trebui să ştim dacă lipsa de obligaţii militare înseamnă şi lipsa de drepturi militare. Altfel spus, dacă nu are obligaţiile de înarmare ale unui soldat, poliţist sau jandarm, înseamnă că automat nu are dreptul să se înarmeze?
Ei bine, un asemenea mecanism juridic nu există. Ca să luăm un exemplu simplu, faptul că nu există obligativitatea votului nu înseamnă că nu ai dreptul să votezi!
Deci lipsa obilgaţiei nu înseamnă interdicţie! Este o realitate pe care trebuie să o ţinem bine minte. Mai ales pentru că revenim la întrebarea de mai sus: Ce este Statul şi ce sunt civilii (cetăţenii)?

Dincolo de felurite psedo-definiţii realitatea este că
Statul este o organizaţie de organizaţii având rolul de a conduce cetăţenii aflaţi sub autoritatea sa.

După cum se vede, este o definiţie foarte generală.
Într-un stat dictatorial (sclavagist), autoritatea este impusă cetăţenilor prin forţă.
Într-un stat democratic (liber), autoritatea vine de la cetăţeni şi este păstrată prin froţă.

Într-un stat dictatorial autoritatea este deţinută de un om sau un grup restrâns, care folosesc grupuri înarmate – plătite bine – spre a impune majorităţii largi voinţa lor; legile au valoare doar pentru majoritate, grupul dictatorial folosindu-le împotriva acestei majorităţi şi ignorându-le atunci când i-ar afecta.

Într-un stat democratic autoritatea este deţinută de popor (cetăţeni), iar Statul, cu toate organizaţiile care îl alcătuiesc, se află în slujba poporului, folosindu-şi forţa spre a apăra voinţa poporului în faţa celor care – din lăuntru sau din afară – ar încerca să o încalce.

În amândouă aceste largi categorii, Statul este, în esenţă, acelaşi lucru:
o organizaţie de organizaţii având rolul de a conduce cetăţenii aflaţi sub autoritatea sa.

Aparatul de stat este un ansamblu de grupuri/instituţii/organizaţii care funcţionează după cum i se ordonă de sus. Conducerea de stat este, de fapt, cea care face deosebirea între statul dictatorial şi statul democratic. O conducere de stat care este condusă de popor şi interesele sale, de cetăţeni şi interesele acestora, este o conducere de stat democratică şi, prin urmare, Statul va funcţiona ca democratic. O conducere de stat care este condusă de voinţa propriilor membri, fără subordonare faţă de voinţa populară, este o conducere de stat dictatorială şi, prin urmare, Statul va funcţiona ca dictatorial.

Trecerea de la un statut la celălalt se poate face foarte uşor. Forţele armate sunt nevoite să urmeze ordinele superiorilor, care la rândul lor ascultă de conducerea de stat. La fel, birocraţii sunt la ordinele superiorilor, care de asemenea ascultă de conducerea de stat.

Şi atunci, apare întrebarea de bun simţ:

Ce poate opri conducerea de stat să preia puterea şi să devină dictatorială?

ce poate opri un grup de persoane, ajuns conducere de stat, să îşi pună propriile avantaje pe primul plan şi să preia puterea?

La această întrebare – sub orice formă ar fi pusă – există mai multe încercări de răspuns. De la separarea puterilor în stat şi până la constituirea unor mijloace de supraveghere a puterii.
În imensa lor majoritate, aproape toate aceste încercări de răspuns s-au dovedit, practic, în realitate, false ori insuficiente.
De pildă, separarea puterilor în stat funcţionează doar dacă un grup nu ajunge să preia conducerea simultan în toate sau majoritatea acestor puteri. Există destule cazuri în care un grup a preluat conducerea politică şi conducerea militară prin felurite mijloace şi a putut astfel instaura propria dictatură.
În ceea ce priveşte naiva – ca să nu spunem vinovata – idee a „supraveghetorilor puterii”, venim cu celebra întrebare „cine îi supraveghează pe supraveghetori?”
Corpurile „de supraveghere” s-au transformat adesea din „câinii de pază ai democraţiei” în „câinii de pază ai dictaturii”.

Singurul sistem dovedit ca sigur de-a lungul istoriei de a închide căile de instaurare a dictaturii este înarmarea poporului. Desigur, aici nu introducem factorul extren, în care forţe armate străine covârşesc puterea poporului; discutăm numai la nivel intern.

Dar atunci când toţi cetăţenii sunt înarmaţi, puterea lor de luptă însumată depăşeşte puterea de luptă a organelor de stat. Ca urmare, puterea de luptă a organelor de stat poate fi folosită eficient împotriva excepţiilor – cei care încalcă rânduiala impusă de voinţa populară – dar nu poate fi folosită eficient împotriva voinţei populare. Dimpotrivă, o asemenea încercare este sortită eşeccului.

Desigur, înarmarea poporului ridică o serie de obiecţii.
Pe de-o parte, un popor cu o moralitate scăzut va folosi armele imoral; răzbunări, jafuri, crime sunt doar câteva din posibilităţi. Faptul că ceilalţi cetăţeni sunt şi ei înarmaţi echilibrează însă şansele; manifestări de acest fel apar doar atunci când există o ruptură socială masivă între grupuri dezarmate şi respectiv înarmate, între grupuri sociale active şi respectiv pasive. Atunci când înarmarea este generală infracţionalitatea cu mână armată este cel puţin la nivelul unei ţări cu cetăţeni dezarmaţi, dacă nu şi mai redusă. Asta şi pentru că foarte mulţi dintre cei care se ocupă de tâlhării sunt, în fond, laşi care îşi tem pielea şi profită chiar de superioritatea pe care o obţin prin înarmare în faţa celorlalţi.
Pe de altă parte, poporul poate fi manipulat spre a susţine cauze greşite, spre a înlătura un regim politic benefic şi a-l înlocui cu altul negativ etc. Aici trebuie însă observat că dreptul la greşeală este parte a libertăţii umane şi că pe acelaşi criteriu se poate cere şi desfiinţarea dreptului la vot; pentru că, desigur, poporul poate fi manipulat spre a vota greşit.

Însă pentru a înţelege aceste aspecte cât mai bine ar trebui să ştim

Ce este libertatea?

Libertatea este puterea de a gândi, vorbi şi lucra după propria voinţă.

După cum se vede, libertatea este mărginită de puterile lăuntrice ale omului şi de puterile din afara omului.
Cineva poate dori din toată voinţa lui să rezolve o problemă de chimie sau matematică, dar să nu poată acest lucru; fie din neştiinţă, fie din lipsa unor capacităţi de calcul sau înţelegere etc., ca pricini lăuntrice, sau pentru că cineva din afară nu vrea să îi dea toate datele, ori mijloacele de calcul de care are nevoie etc., ca pricini din afară.

Prin urmare, libertate deplină sau absolută nu există. Dar!
Atunci când libertatea este limitată de factori obiectivi, este un caz, atunci când este limitată de factori subiectivi, este altul.

Altfel spus, prima unealtă a libertăţii este discernământul.
Fără discernământ omul pur şi simplu nu are cum să înţeleagă libertatea sau lipsa libertăţii, nici factorii care determină una sau alta dintre aceste situaţii.
Aceleaşi principii, fără excepţie, funcţionează şi în privinţa libertăţii unui grup – o obşte, o asociaţie, un popor etc.
Şi aici libertatea este un cumul de factori, iar în înţelegerea şi aplicarea lor discernământul este esenţial.
Ca exemplu vom folosi una din cele mai eficiente şi răspândite capcane împotriva libertăţii umane: dreptul la vot.

Ce este dreptul la vot?

A vota înseamnă a garanta pentru cineva.
Dreptul de a vota înseamnă dreptul de a garanta pentru cineva.
La nivel de drept politic,
dreptul de a vota înseamnă dreptul de a garanta pentru cineva ca reprezentant politic al celui care votează.

Pragmatic, prin vot eu garantez că domnul X ori doamna Y mă reprezintă în conducerea locală sau de stat. Eu îi dau girul, iar el/ea mă reprezintă, lucrează în conducerea locală sau de stat în conformitate cu înţelegerea dintre noi.

Desigur, pentru ca acest sistem să funcţioneze există cel puţin două condiţii, dacă nu trei, aproape niciodată îndeplinite:
1) Ca cel care votează să aibă discernământ, astfel încât să aleagă programul şi reprezentantul potrivit intereselor sale (personale şi cetăţeneşti);
2) Ca programul electoral să aibă valoare de contract iar nerespectarea lui să aibă consecinţe legale.
3) Ca în campania electorală să se studieze programul şi capacitatea de îndeplinire a acestuia de către candidat, nu să se facă propagandă paralelă subiectului.

Fără a vorbi despre punctul 3) şi campaniile electorale aproape strict manipulative din întreaga lume, o să observăm în primul rând problemele uriaşe ridicate de primele două puncte.

Este evident că fără discernământ „dreptul la vot” devine o păcăleală.
Un om cu un discernământ redus va fi uşor de manipulat, iar votul îi va da numai iluzia libertăţii, dar nu şi libertate.

Este evident că fără răspundere legală (preferabil penală) pentru promisiunile electorale, orice candidat va fi nevoit, pentru a avea o minimă şansă în alegeri, să manipuleze, să promită orice. Altfel, evident, va pierde în faţa celor care fac aceste lucruri.

Desigur, teoretic, există posibilitatea unei coincidenţe între promisiunile electorale, intenţiile reale ale candidatului şi, respectiv, capacitatea de îndeplinire a acestora. Doar că, evident, sunt cazuri excepţionale. Lucru ce se poate constata practic, în toate ţările lumii şi în toate timpurile în care dreptul de vot nu a fost însoţit de răspundere legală pentru promisiunile electorale (şi de discernământ).

Pentru a atinge şi punctul 3), observăm că el este mai puţin important dacă sunt îndeplinite punctele anterioare, respectiv discernământul şi răspunderea legală pentru angajamentele electorale. De ce? Pentru că nimeni nu va băga tone de bani într-o campanie electorală câtă vreme oamenii au prea mult discernământ pentru a se lăsa manipulaţi şi, respectiv, îl paşte şi puşcăria dacă îşi încalcă promisiunile electorale. Şi chiar dacă va băga tone de bani, fie va fi obligat să facă ceea ce a promis, fie va pierde totul.
Dar, bineînţeles, punctul 3) devine esenţial atunci când punctele 1) şi 2) nu sunt satisfăcute. Atunci, într-adevăr, manipularea este deplin posibilă şi evident nesancţionabilă.

Dat fiind că în imensa majoritate a cazurilor „ţările democratice” nu respectă niciunul dintre aceste puncte, putem să ne dăm seama că iscusinţa unor grupări a transformat treptat, în secolele XIX-XX, vechile dictaturi brutale în forme intermediare, de dictatură mascată – sau, cum spunea un mare criminal din România, „cu faţă umană”. În aceste sisteme dictatoriale civililului – şi tuturor cetăţenilor – li se lasă iluzia libertăţii printr-un sistem de vot „liber”.

Vot, armă, istorie

Merită înţeles un fapt esenţial:
Votul este infinit mai puternic decât o bombă (şi cu atât mai mult decât orice armă mai slabă).

Pentru că o bombă poate influenţa viaţa unor oameni pe termen scurt şi poate produce distrugerea unui număr limitat de oameni; în schimb, votul influenţează viaţa tuturor oamenilor pentru totdeauna.
Urmările unei bombe pot fi şterse din societate; urmările unui vot, niciodată.
Prin vot se hotărăşte – într-o ţară liberă, desigur – toată politica naţională.
Altfel spus, votul hotărăşte istoria.

Aţi putea spune „votul hotărăşte istoria doar pentru un mandat”, însă este o greşeală aici: orice mandat se bazează pe cele anterioare.

Altfel spus, faptul că Iliescu a fost votat în 1990 nu va putea fi schimbat niciodată şi afectează pentru totdeauna istoria României. Pierderea în 1990-1992, din cauza lui Ion Iliescu, a reunirii cu România a provinciilor ocupate de sovietici şi a altora care doreau această unire (precum Regiunea Odesa în acei ani) este ireparabilă. Chiar dacă unirea se va face cândva, ea nu va fi aceeaşi; istoria va fi alta, cu toate suferinţele cumplite provocate oamenilor din aceste provincii de regimurile demente de la Kiev şi Moscova (cu marionetele lor sinistre de la Tiraspol, Odesa, Cernăuţi etc.).

După cum se vede, votul are consecinţe pentru totdeauna, incomparabil mai puternice decât cele ale armelor cunoscute până acum.

Întrebarea este, cum se face că arma, care este mult mai slabă, este ţinta atâtor precauţii din partea autorităţilor, în vreme ce votul nu?

Cum se face că pentru a avea drept de deţinere – doar de deţinere! – de armă în Republica România trebuie să faci un curs special, să dai examen pshiologic şi psihiatric şi să îndeplineşti un lung şir de formalităţi asiguratorii, iar pentru vot nu îţi trebuie niciun curs, nicio testare, nicio formalitate?

Dacă votul ar conta, ar trebui să fie condiţionat de o serie de cursuri şi testări.
Cursurile minimale ar fi de Istorie Naţională, de Etnologie (dacă nu cunoşti ethosul, spiritualitatea naţiunii tale, votul va fi anti-naţional), de Noţiuni fundamentale de Politică, Administraţie, Economie şi Finanţe.
Testările minimale, în afară de cele la aceste materii, ar fi cel psihologic şi respectiv psihiatric.
Evident, candidaţii la funcţii în Stat şi administraţie locală ar trebui testaţi cel puţin la fel de serios.

Repetăm: votul este mai puternic decât o armă; ca urmare, votul adevărat va fi condiţionat corespunzător.
Pentru orice om onest, concluzia, oricât de tristă şi de dureroasă, se impune de la sine:
autorităţile condiţionează arma şi nu condiţionează votul pentru că armele funcţionează iar votul este o păcăleală.

Constatări de sfârşit

Faptul că votul este o bătaie de joc este văzut foarte clar de către cei mai mulţi dintre cetăţenii Republicii (neocomuniste) România. Este parte a realităţii de zi cu zi.
Faptul că dacă poporul era înarmat votul nu ar fi putut fi o bătaie de joc este înţeles de către puţini. Mentalitatea de sclav câştigă tot mai mult teren.
Oamenii şi-au pierdut simţul libertăţii odată cu dezarmarea masivă din 1990, cu desfiinţarea Gărzilor Patriotice, cu bătaia de joc până la desfiinţare faţă de stagiul militar etc.

Este evident că înarmarea fără asigurarea răspunderii depline a celui înarmat este o greşeală gravă, pe care o putem numi deschis crimă (o dovadă simplă fiind ISIS ori trupele bolşevice înarmate). Este evident că votul fără disernământ şi fără răspundere legală pentru promisiunile electorale este doar praf în ochii sclavilor, doar o formă de a-i păcăli că sunt liberi. Este evidentă că înarmarea începe de la cunoaşterea Istoriei Naţionale, a cunoaşterii şi înţelegerii ethosului naţional – din care derivă toate nevoile reale ale Neamului şi Ţării, deci şi toate obligaţiile Statului.
Aflaţi la sfârşitul eseului de faţă nu răspundem la întrebările puse la început.
Am prezentat faptele, concluziile vă aparţin.

Mihai-Andrei Aldea

ÎNTRE BOALĂ ŞI LEAC

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Mişcările separatiste care uimesc şi îngrozesc Europa sunt roadele internaţionalismului practicat de (neo)comunişti. Pentru că, de fapt, naţionalismul (a.k.a. iubirea de Neam şi Ţară) este o nevoie naturală a omului.
Ne naştem cu nevoia de a avea părinţi şi a-i iubi; copiii singuri simt lipsa fraţilor, iar supra-compensările (prin izolare sau, dimpotrivă, extrovertire, prin complexe ori, dimpotrivă, orgoliu) doar mărturisesc această lipsă şi golul pe care îl lasă în suflet. Bunicii au nevoie de nepoţi, nepoţii au nevoie de bunici. Toţi avem nevoie de familie. Iar întâlnirile largi, în care fraţi, nepoţi, cumnaţi, veri, şi alte ramuri se adună împreună, au o putere şi o bucurie extraordinară. Mărturisind NEVOIA unităţii neamului…
 
Feluritele religii comuniste, de la vechiul comunism utopic de secol XVIII-XIX şi până la naţional-socialism ori formele de internaţionalism contemporane au negat sistematic nevoia iubirii de neam şi a unităţii naţionale. Au săpat sistematic la temeliile acestora, au încercat să nege naţionalităţile ca entităţi naturale, să distrugă naţiunile existente; totul sub vorbe goale de genul „să fim o singură naţiune”, omenirea „să fie un întreg” etc. De parcă trupul omului nu este întreg pentru că are organe şi nu poate fi un întreg decât dacă e unicelular! La fel aceşti fanatici ai utopiilor (neo) comuniste au promovat o omenire trasă la copiator, fără naţiuni. Pentru care ţel au şi lovit, sistematic, în existenţa vechilor naţiuni.
Rezultatul?
Nevoia NATURALĂ a omului de a avea un neam duce la alcătuirea unor NOI naţiuni pe ruinele celor vechi.
 
Spaniolii s-au bucurat să fie (printre) cei mai progresişti şi internaţionalişti europeni; cel puţin marea parte a Spanilolilor de stânga „progresişti” şi „open-mind”, „new-age” ş.a.m.d. Acum culeg roadele lucrării lor; şi este doar un început. Pentru că fenomenul este mult mai vast.
De la o parte mândră a Spaniei, Catalanii devin anti-spanioli.
Cei care au vreun dinte împotriva Spaniei se bucură. Cei impresionaţi de propaganda pentru o Catalonie separată de Spania se aliază mişcării, fie şi la nivel de simpatie. E o mişcare uşoară – mai ales când comunismul internaţional, aflat în inerţia luptei împotriva naţiunilor, ia parte puternic mişcării catalane de independenţă. Fără să îşi dea seama cât îl contrazice această mişcare şi cum se contrazice susţinând-o.
 
Pretutindeni unde s-a izbutit surparea iubirii de neam, pretutindeni unde naţiunea matcă a fost izgonită din sufletele oamenilor, locul ei a fost luat de un naţionalism regionalist, ori de alte forme – uneori total stupide, însă nu mai puţin fanatice – de naţionalitate. Pentru că prin firea lui omul are nevoie de părinţi, de familie, de neam, de iubirea faţă de acestea, de a trăi şi pentru ele, nu doar pentru cele materiale.
Şi la noi formele de „oltenism”, „ardelenism”, „moldovenism” etc. duse la extrem sunt rezultatul ideologiilor de stânga, internaţionaliste, anti-naţionale. La fel se întâmplă în Italia şi Franţa, în Belgia şi în alte ţări, unde comunismul a surpat masiv iubirea de Ţară, iubirea de Neam.
Ciocnirile de forţă dintre naţionalismul spaniol şi neo-naţionalismul catalan sunt doar un început.
Nu doar că o Catalonie independentă va privi către Roussillon şi-l va cere Franţei (agresiv). Dar şansele unei sfărâmări a ei în patru sau cinci state mai mici sunt extrem de mari, oricât de surprinzător ar părea acum acest lucru. Iar fenomenul se va repeta în oricare altă parte a Europei. Şi riscă să se propage în întreaga lume.
Oricât de dureros ar fi, trebuie să fim pregătiţi să vedem lupte pentru independenţă ale unor părţi din Canada sau Mexic, Australia, SUA etc. Pentru că oriunde ideologiile (neo)comuniste distrug sentimentul naţional ce dădea unitate ţării se vor ivi noi naţionalisme.
Este reflexul interior al nevoii de a avea, a iubi şi a trăi pentru Ţară şi Neam. Este o necesitate naturală, pe care nicio doctrină nu o va putea şterge vreodată. Va putea, cel mult, să o devieze, aşa cum se întâmplă acum. Căci rămaşi fără Ţara şi fără Neamul a căror denigrare au acceptat-o – în numele uneia sau alteia dintre curentele comuniste – oamenii îşi vor căuta o altă ţară şi un alt neam. Pentru care, firesc, vor fi gata să lupte şi să moară.
 
Singura cale sănătoasă este, prin urmare, lepădarea de lepădarea de Ţară şi de Neam. Reamintirea iubirii Străbunilor pentru limbă, Neam, Ţară, pentru moştenirea înaintaşilor. Sunt Români cei care duc mai departe moştenirea Sfinţilor şi Eroilor Neamului Românesc. Să fim Români, ca să nu ajungem să ne sfărâmăm, precum Spania sau Italia şi alte ţări, în provincii care se vor sparge în judeţe, care se vor sparge în plaiuri sau alte mici comunităţi… Să fim Români, ca să nu ajungem să vedem apariţia unor grupuri tot mai agresive de „daci de dreapta”, „daci de stânga”, „daci-secui/siculi”, „daci moroşeni”, „geţi”, „geto-daci”, „daco-geţi”, „geto-sciţi”, „daco-agatârşi”, „daci bănăţeni”, „moldovani”, „ardeleni”, „daco-ardeleni”, „daco-moldovani”, „daci-maghiari” etc., etc.
În imbecilitatea lor, păpuşarii din umbră ai internaţionalismului comunist au pregătit asemenea grupări, ca mijloc de a scăpa de România şi Români. Ca treaptă – după mintea lor bolnavă şi prostănacă – de a „distruge naţionalismul”. Aşa cum au pregătit asemenea grupări şi pentru celelalte ţări.
Cum spunea Eminescu,
„Noi suntem Români şi punctum!”
Îşi caută altă identitate decât aceea de Român doar cel care NU îşi iubeşte Neamul şi Ţara.
Căci şi dacă am uitat ceea ce înseamnă Român, chiar şi dacă am uitat că Statul NU ESTE Ţara, LEACUL pentru suferinţă nu este aderarea la o naţionalitate străină – fie ea preexistentă sau născocită, fie ea franceză, spaniolă, italiană, americană etc. sau una fantasy. LEACUL este întoarcerea la izvoare, la viaţa, iubirea, truda şi lupta Străbunilor noştri Români.
Istoria este o nesfârşită luptă între binele şi răul din oameni.
Pensie nu există.
Există doar alegerea uneia dintre cele două tabere.
Neamul Românesc a ales, de două mii de ani, să stea cu Hristos, în Biserica lui Hristos, de partea Binelui.
Ducându-şi cum a putut ostenelile, suferinţele, rănile, roadele.
Străbunii au cucerit astfel Cerurile şi au zidit o Românie Cerească uriaşă, un imperiu duhovnicesc nesfârşit, cu milioane şi milioane de mucenici şi muceniţe, de eroi şi eroine, de oameni sfinţiţi prin muncă sau luptă, printr-o jertfire neîncetată.
Fuga de moştenirea noastră, fuga de Românism nu va face viaţa mai uşoară; pentru că oriunde ne-am duce şi în orice ne-am transforma, războiul merge înainte, lupta dintre bine şi rău este la fel de ascuţită.
Dar stând în Românism, stând ÎN CEEA CE SUNTEM, vom avea pace în suflet; vom şti sigur pentru ce muncim şi pentru ce luptăm. Şi, mai ales, vom avea alături, nevăzuţi dar nespus de puternici, Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc. Încurajându-ne şi ajutându-ne să ne dăm şi noi munca şi lupta, ca să intrăm, alături de ei, în Veşnicie!
 
Mihai-Andrei Aldea