Prin Pădurea cea Mare,
prin lumea Deralei,
prin coline şi neguri,
prin obcine şi câmpuri,
pe drumuri nesfârşite,
prin bălţi şi codri grei de ape,
prin Ţărmuri de Gheaţă
şi pe căile apelor,
până la capătul lumii,
Vozia,
şi dincolo de el,
o mică parte din Patria mea…
În seria de articole despre tragedia Colectiv a apărut, pe 1 Noiembrie 2015 şi acest articol (pe pagina https://www.facebook.com/mihaiandrei.aldea/posts/1667441986860044). Îl redau ca amintire şi, pentru unii, poate învăţătură. Ţinem minte.
De două zile fetiţa mea cea mijlocie suferă şi se roagă pentru colegul ei de şcoală, trecut la cele veşnice după incendiul de la Clubul Colectiv. Un băiat bun, de care îşi aduce aminte cu drag.
Nu pot să nu oftez faţă de discuţiile stupid-steril-filosofico-sociologice, care ţin de o profundă împietrire a minţii şi a inimii. Discuţii despre sărbătoarea X, catedrala Y şi tot felul de alte idei fixe ale unor oameni care au uitat demult să iubească.
Oricine este un om decent – nu zic bun, dar măcar decent – ar trebui ca în aceste zile să fie alături de cei loviţi.
Vinovaţii vor fi căutaţi de autorităţi, vor fi sau nu găsiţi. Dar oricum nu vor putea repara nimic.
Morţii rămân morţi.
Familiile plâng după ei, cu lacrimi sau fără, într-o durere cumplită.
Şi mai rău este pentru cei care se zbat în spitale.
Chinurile arsurilor şi intoxicaţiilor cu fum sunt greu de închipuit pentru cine nu a trecut prin aşa ceva.
Ne sperie o arsură de chibrit, cu atât mai mult un deget apropiat de flacăra unei lumânări sau brichete.
Cei care au trecut prin iadul de la „Colectiv” au arsuri cumplite, carne vie, bucăţi de carne picată de pe ei, înfruntă primejdia unor infecţii extrem de grave, a amputărilor şi altor mutilări.
Dacă vor scăpa cu viaţă, vor purta de-a lungul anilor urmele.
Privirile multora se vor întoarce scârbite sau îngrozite de la ei, şi ei vor trebui să rabde, să rabde, să rabde.
Fete frumoase, băieţi chipeşi, bărbaţi puternici, femei încântătoare, vor avea de dus chipuri în care omul este greu de recunoscut.
Vor trece zile, săptămâni, luni, ani.
Comentatorii „isteţi” – ateişti, ortodoxişti şi alţii asemenea – vor trece la brodat pe alte subiecte, la fel de agitat, la fel de categoric, la fel de sterp.
Familiile morţilor, familiile răniţilor şi răniţii înşişi îşi vor duce crucea. Zile, săptămâni, luni, ani.
Vor trebui să trăiască zi de zi. Ei, şi cei dragi ai lor.
Mustrându-se că s-au dus, mustrându-se că i-au lăsat să se ducă, mustrându-se că n-au prevăzut, suferind pentru ceea ce s-a întâmplat, pentru ceea ce se întâmplă, pentru ceea ce li se întâmplă.
Zile, săptămâni, luni, ani.
Iar şi iar.
Unii dintre noi, puţini, vom încerca să-i ajutăm.
Ceilalţi…
Ceilalţi ar putea să tacă din gură.
Măcar acum, câteva zile.
Însă nu pot.
Pentru că respectul faţă de durere ţine de omenie.
Şi mult prea mult s-a uitat ce este aia omenie, de către mult prea mulţi.
Sunt cutremurat de durere pentru cei loviţi de tragedia de la „Colectiv”.
Sunt cutremurat de durere pentru neomenia ce îi stăpâneşte pe mulţi aşa-zişi români.
Spun aşa-zişi, pentru că dacă eşti stăpânit de neomenie, nu mai eşti nici român, nici creştin, nici om, nimic.
Un minimum de omenie ar fi însemnat să fim uniţi în jurul celor loviţi.
Să lăsăm orice discuţii şi dispute.
Să ajutăm, să mângăiem, eventual să ne rugăm.
Ori măcar să facem linişte.
Din respect faţă de durere.
#colectiv
Fiecare este urmaşul celor a căror linie o duce mai departe. Cei care continuă lupta eroilor şi sfinţii români sunt urmaşii acestora; cei care continuă lucrarea corupţilor, trădătorilor, colaboraţioniştilor, laşilor şi leneşilor (aka Românofoni) sunt urmaşii acestora.
Realitatea este în această privinţă ca în bancul cu profesorul de religie care este întrerupt când vorbeşte despre Facerea lumii, Adam şi Eva de Gigel:
„Dom’ profesor, tata ne-a spus că noi ne tragem din maimuţă!”
„Măi, Gigel, aici nu discutăm cazul familiei voastre! Vorbim la general.”
Sunt unii care vor musai să se tragă din robi defetişti, laşi, capete plecate etc. Probabil chiar aşa şi sunt ei.
Amândoi bunicii mei au fost pe front şi au luptat. Unchii mei la fel. De la Ion Mada, vânător de munte în Caucaz, şi până la unchiul Virgil, supravieţuitor al lagărelor sovietice, unul dintre ultimii eliberaţi de acolo.
Străbunicii au luptat în primul război mondial. Bunicul a fost orfan, copil de trupă, căci tatăl lui a murit cu arma în mână la Turtucaia.
De la stră-străbunici aveam în casă o sabie de paşă, inscripţionată în turceşte şi în româneşte. Luată de comunişti prin 1948, că era „armă albă”… Cine ştie cum şi pe unde or fi vândut-o… A fost primită de la un paşă pe câmpul de luptă, în Războiul de Independenţă, de străbunul numit Moş Lance (numit aşa pentru că a plecat în acest război cu o lance străveche; şi a folosit-o bine!
Avem străbuni haiduci în secolele XIX şi XVIII, avem eroii Goleşti care au luptat pentru domnitori şi ţară cu desăvârşită loialitate, refuzând tronul şi implicare în luptele pentru tron.
Avem străbuni ardeleni ce au luptat cu arma în mână împotriva ostaşilor austrieci în secolul al XVIII-lea şi unguri în secolul al XVII-lea, în Codrii Hunedoarei şi în Ţara Bârsei, atunci când aceştia au încercat să le impună Uniaţia şi Calvinismul. Etc.
Şi când spun avem vorbesc despre nume de familie ca Aldea, Dumitrescu, Popescu, Golescu etc., care avem aceşti strămoşi comuni şi care numărăm multe mii de suflete, din Sibiu şi Deva până în Constanţa şi Cobadin…
În orice neam sunt şi unii care i-au slujit cu supunere pe ciocoi, în orice neam sunt şi oameni care au cedat, au colaborat cu duşmanii/ocupanţii, au ales „calea uşoară”. Iar cel care vrea să le urmeze ori le urmează se va identifica, aproape sigur, cu aceştia.
Orice neam are şi eroi, şi trădători, şi sfinţi, şi îndrăciţi. Şi eşti urmaşul celor pe care îi alegi ca model şi a căror moştenire o duci mai departe. Dincolo de ceea ce au făcut unii sau alţii dintre înaintaşi, alegerea este a noastră. Putem să fim urmaşii Sfinţilor şi Eroilor; sau ai celorlalţi.
Mihai-Andrei Aldea
Între băuturile României Străvechi, după apă şi vin, sichera (cidrul), miedul şi berea se întreceau în a ocupa un loc de frunte în hrana oamenilor.
Numele vechi românesc de sicheră (latinesc) ori vin de fructe (latinesc) a fost înlocuit din secolul al XIX-lea încoace de acela, franţuzesc, de cidru.
Poate părea paradoxal, dar de fapt şi forma franţuzească cidru, şi forma românească sicheră provin din acelaşi termen latin – sicera (evident, forma românească fiind mai veche şi mai apropiată de cuvântul străvechi). Alte forme româneşti ale cuvântului sicheră sunt ţigheră, ţigher şi ciger, cinghir şi altele asemenea.
Cidrul ori sichera, cum vrem să-i spunem, este o băutură aproape uitată în România ultimelor secole.
Ce-i drept, cam la fel s-a întâmplat şi cu miedul, dar şi cu berea românească, înlocuită de berea nemţească încă de prin secolul al XVIII-lea.
Cidrul se mai numeşte popular şi vin de fructe.
Bineînţeles, şi strugurii sunt tot fructe, dar unele atât de aparte încât au alcătuit în Cultura Veche Românească o categorie deosebită.
Sichera se făcea la noi în primul rând din mere, dar nu numai. Perele erau al doilea fel de fructe preferat pentru cidru. Zmeura, murele şi afinele împărţeau locul trei. Pe ultimul loc – dar cu adepţi fideli – erau gutuile. Cireşele şi vişinele erau folosite mai rar de unele singure; ele veneau ca adaosuri pentru celelalte feluri de cidru, sau erau folosite pentru cireşată, pentru vişinată, pentru îndulcire şi adăugare de aromă la gem, prăjituri etc.
Desigur, în alte ţări au existat alte tradiţii ale cidrului. Nu ne oprim acum asupra lor.
Amintim doar de faptul că la noi s-a făcut întotdeauna deosebire între mustul sau sucul de mere, de pere, de zmeură etc. şi sichera ori cidrul făcut din aceleaşi fructe. Pentru că primul era, desigur, fără alcool, în vreme ce vinul de fructe avea alcool.
Începută prin strivirea şi macerarea poamelor (fructelor), sichera îşi începea de fapt existenţa de la adăugarea apei peste pulpa astfel pregătită. Se adăuga acum, după gust, şi suc (must) de cireşe sau vişine, uneori şi ceva miere sau suc de miere (acesta era un amestec de apă cu multă miere ce se fierbea ca să oprească fermentarea şi se folosea pentru îndulcire). Unii adăugau puţină socată tăiată (oprită din fermentare, prin adăugare de miere sau zahăr şi fierbere lungă), suc de lămâie sau de portocale, zeamă de coajă de portocale şi alte asemenea arome (pe atunci, naturale).
Urma o a doua presare, de această dată puternică, nu doar o strivire pregătitoare, ca prima dată.
Din 100 de kilograme de fructe se obţin între 70 şi 80 de kilograme de must uşor alcoolizat şi (puternic) dulce, care se lasă la fermentat în vase din lemn (bine spălate şi afumate cu pucioasă) ori din sticlă (bine spălate).
Fermentarea durează între patru şi şapte săptămâni, în funcţie de temperatură şi de gradul de alcoolizare pe care îl dorim. Bineînţeles, cu cât proporţia alcoolului creşte, cu atât vinul de fructe devine mai sec.
Oprirea din fermentare (numită popular şi fierbere) se poate face natural, ori se poate obţine la momentul dorit prin răcire şi chiar îngheţare (în trecut se foloseau pentru asta gheţăriile, astăzi mai oricine are în casă frigider cu congelator ce îi asigură gheaţa şi temperaturile necesare). De asemenea se poate folosi şocul termic (se răceşte o parte a cidrului, în vreme ce alta, mai mică, se fierbe şi se toarnă peste cealaltă; operaţia se face de obicei în vase din lemn, în vase smălţuite sau din sticlă rezistentă termic, spre a nu se sparge din cauza şocului termic).
Sicheră sau vin de fructe sau cidru (aici, din mere)
Afumarea masivă cu sulf sau adăugarea prin alte mijloace de dioxid de sulf, ori de aspirină (acid acetilsalicilic), sorbat de potasiu etc. constituie alte metode de oprire a fermentaţiei.
Adăugarea pentru cam două săptămâni a 100-130 grame de hrean ras la 10 litri de must ori cidru duce la aceeaşi oprire a fermentării. Ce-i drept, însă, această metodă adaugă mustului sau sicherei o aromă de hrean – adesea asemănătoare cu a oţetului – ce poate fi supărătoare pentru mulţi.
Bineînţeles, aici doar amintim de metodele folosite, descrierea şi aplicarea lor exactă se face sub îndrumarea directă a unui cunoscător, mai ales că există oricând şi primejdia reînceperii fermentării, oricât de siguri am fi că am oprit-o.
În trecut exista o foarte mare grijă ca la facerea vinului şi a vinului de fructe – dar şi a miedului şi berii – să nu existe vreun contact cu fierul sau alte metale (nici măcar cu argintul). Exista convingerea – întemeiată – că un asemenea contact poate duce la schimbări puternice ale gustului, pierderea aromei şi alte procese greu de stăpânit, oprit, îndreptat.
Dulce, demi-dulce, demi-sec ori sec, cidrul poate avea şi tării şi arome foarte diferite.
Soiurile de vin de fructe dulci ori demidulci, cu o cifră a alcoolului mică, se folosesc mai ales alături de dulciuri (plăcinte, prăjituri, cozonaci, checuri, gogoşi etc.). Constituie o băutură uşoară, ce însoţeşte bine o întâlnire lungă între prieteni care vor să-şi păstreze şi buna dispoziţie şi mintea limpede.
Soiurile de vin de fructe demiseci sau seci, cu o cifră a alcoolului mai mare (de obicei până în 8%, deşi pot fi urcate, după dorinţă, şi până la 12%), se folosesc alături de brânzeturi, peşte, carne, ajutând foarte mult la digestie.
Făcute după vechile reţete – nu, NU vorbim aici despre chimicalele vândute drept „cidru” în multe magazine – soiurile de cidru sunt deosebit de hrănitoare şi sănătoase.
Vitamine (precum C, B1, B2, K, PP sau E), săruri minerale, enzime etc. sunt doar o parte din conţinutul atât de folositor pentru organism al sicherei.
Combaterea anemiei, dar şi a îngrăşării, iată două dintre câştigurile pentru sănătate aduse de consumul cumpănit al acestei băuturi străvechi.
Desigur, ca la orice băutură alcoolică există şi primejdia beţiei produsă de consumul excesiv, sau a alcoolismului produs de consumul excesiv prelungit. Cheia, după cum am spus, este folosirea bine cumpănită şi a acestei băuturi. (Evident, alcoolicii care fug de recidivă nu se vor atinge de ea!)
Mai amintim şi faptul că feluritele soiuri de cidru, cu adaosurile lor specifice (de la lămâie la anason sau chimen), nu doar că au arome diferite, dar au şi proprietăţi medicale suplimentare, specifice.
În sfârşit, poate suna exotic, dar adevărul este că vinul de fructe face minuni în îngrijirea pielii şi a părului.
Oţetul din vin de fructe (din cidru sau sicheră) este minunat pentru salate şi poate fi folosit pentru un gust subtil sau spectaculos diferit în felurite alimente în care folosim oţet. Prăjiturile în prepararea cărora îşi găseşte loc oţetul au doar de câştigat din folosirea oţetului de cidru.
Şi, ca o ultimă notă, amintim de faptul că vinul de fructe se poate fierbe iarna la fel ca vinul propriu-zis, din struguri, cu aceleaşi aromate (scorţişoară, coajă de portocală, anason, cardamon, nucşoară etc.) sau, bineînţeles, cu altele preferate de noi (de la muguri de brad sau ienupăr la zahăr vanilinat).
Încheiem îndemnându-ne cititorii la redescoperirea sicherei sau cidrului, bineînţeles cu dreaptă socoteală, fără lăcomie, fără patimă. Făcut în casă ori cumpărat de la micii producători – de încredere! – va fi un câştig pentru sănătatea tuturor, un ajutor pentru ţăranul român, un strop de aromă, culoare şi bucurie în viaţă, un alt prilej de a mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile Sale minunate.
Mihai-Andrei Aldea
Am amintit mai devreme despre poziţia echilibrată şi competentă a lui Luc Montagnier despre vaccinuri şi vaccinare.
Un scurt interviu pe această temă cu laureatul Nobel pentru medicină, descoperitorul virusului HIV, Prof. Luc Antoine Montagnier:
România Străveche - Ancient Romania 