Categorie: Cetăţeneşti

Prostia care smintește. Interzicerea lui Andersen

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În Est, puteai să te ridici pe verticală
oricât de sus, dar să nu ți se răspândească ideile,
să nu crească pe orizontală. În Vest, puteai să îți
răspândești ideile pe orizontală oricât de mult, totul
era să nu te înalți, să nu urci pe verticală.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Vremea despre care vorbea Părintele Gheorghe
Calciu-Dumitreasa a trecut; acum orice înălțare
sau extindere, personală ori de grup, se face doar
cu voie de la sistemul supra-național… sau cu jertfă,
jertfă adevărată.
Pr. Mihai-Andrei Aldea

A fost odată un scriitor danez, care încă de tânăr a luminat nenumărate bordeie, case și palate cu poveștile sale. Se numea Hans Cristian Andersen.

Printre poveștile sale era și una despre un împărat gol, adică un împărat care, din trufie, a ajuns să umble în pielea goală.

Pe scurt, s-a întâmplat cam așa:

Pentru că împăratul era înnebunit după lux, niște înșelători s-au hotărât să îi vândă… nimic. Adică au pretins că au cea mai scumpă și cea mai grozavă stofă din lume, uluitor de frumoasă. Ba chiar și miraculoasă: dacă se uita la ea un om cu suflet corupt, sau cu minte proastă, acela nici că putea să o vadă sau să o atingă!

Prin urmare, au venit cu un cufăr împodobit, dar gol. Și s-au prefăcut că scot de acolo stofă, deși nu era nimic. Împăratul s-a rușinat, căci știa că este lacom, deci corupt. Și s-a prefăcut, atunci, că vede stofa și i se pare grozavă. Curtenii, la fel. Și înșelătorii s-au prefăcut că îi fac un veșmânt din stofa care de fapt nu exista și că îl îmbracă apoi cu acel costum. Tot timpul slugile și curtenii lăudau stofa, apoi veșmântul, de împăratul – și fiecare dintre ei – ajunsese să creadă că este singurul care nu vede. Și înșelătorii l-au convins pe împărat să arate minunatul veșmânt tuturor; pe de-o parte, ca să-i laude toți frumusețea, pe de alta, ca să prindă pe acela care ar fi atât de prost sau murdar sufletește încât să nu îl vadă. Desigur, înșelătorii au folosit prilejul ca să fugă, în timp ce împăratul a ieșit gol să se plimbe. În spatele lui, slujitorii se prefăceau că duc o trenă lungă, iar curtenii strigau laude față de veșmântul care nu exista.
De frică, și ceilalți oameni aplaudau și lăudau.

Până când un copil a început să râdă și să strige:

– Împăratul e gol! Împăratul e gol!

Atunci împăratul și-a dat seama că acel copil era prea mic și curat, deci într-adevăr stofa nu exista, veșmântul nu exista. Și s-a întors îndată, rușinat, la palat. La fel curtenii, slujitorii, toți cei care se prefăcuseră că văd stofa și costumul.

În ultimul an de zile, s-a aflat de mai mult de 10 atentate organizate de persoanele zis trans(sexuale) în Statele Unite ale Americii. Unii dintre atentatori au fost arestați sau internați (în instituții de psihiatrie), alții au apucat să ucidă – cu totul au ucis zeci de oameni. Acestea sunt doar atentatele despre care se știe. Printre cei uciși, copii.
În ultimul an de zile au fost zeci, dacă nu sute, de atacuri trans cu aruncare de obiecte, furt și distrugere de proprietate, violențe fizice. Printre victime, copii. Copii „vinovați”, în amândouă cazurile de atac, pentru că au spus „bărbații au penis, femeile au vagin”, în loc să strige cu „împăratul și curtenii” că „bărbatul poate fi femeie și femeia poate fi bărbat”.
Atacurile sunt ascunse de cea mai mare parte a mass-mediei. Iar Poliția are ordin să se poarte „cu mânuși” și chiar să ignore aceste atacuri (mai mult chiar decât shoplifting-ul).

În ultimul an de zile, s-a aflat că tranșii bărbați ce se declară femei au abuzat sexual sute (dacă nu mii) și au violat cel puțin zeci de femei în SUA; în școli, licee, închisori. Asta și din vina celor care strigă, împreună cu „împăratul și curtenii”, că „bărbatul poate fi femeie și femeia poate fi bărbat”. Și care au deschis porțile toaletelor femeilor, vestiarelor femeilor, închisorilor pentru femei etc. acestor bărbați. Care au toată „dotarea” masculină, dar pretind că sunt femei.

Toate aceste cazuri de abuzuri, violențe, violuri și crime sunt doar ceea ce a ajuns, cât de cât, în presă; căci se face tot posibilul să se ascundă toate aceste cazuri. Și în schimb să se strige că tranșii – cea mai privilegiată grupare din istoria SUA, Canadei etc. – ar fi „persecutați”.

Iar în zilele noastre copiii și femeile care strigă „împăratul e gol!” nu sunt ascultați; nu îi fac să se rușineze pe cei vinovați. Sunt pedepsiți pentru că strigă adevărul.

Mulți scriitori și multe opere au intrat pe liste interzise din pricina acestei politici patologice. Și intră, mai departe.

Desigur, dacă lumea nu se sfârșește în următorii ani, dacă regimurile extreme din SUA, China, anumite țări islamice nu duc la nimicirea planetei, și această nebunie va înceta. (Istoric, ea este o manifestare tipică civilizațiilor prăbușite prin lux.)
Până atunci însă, nebunia își va cere porția ei de carne și sânge.

Și, pot să bănuiesc eu, însuși Andersen va intra în rândul scriitorilor interziși. Pentru că a crezut în adevăr, frumusețe și bun-simț, astăzi tot mai urâte și mai interzise.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care vor să înțeleagă: această scriere este un îndemn la dragoste, la dragostea de adevăr și întru adevăr, fără de care nu există dragoste, ci doar patimă bolnavă.

”Greva” magistraților între propagandă și fapt

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Am mai amintit de munca ocupanților – ziși stat sau clasa politică – de a-i dezbina pe Români și a le distruge instituțiile. De mai multă vreme este luată în vizor Magistratura, de la judecători la procurori și grefieri. Putorile comuniste – din mass-media sau din unele cârciumi – ar vrea ca magistrații să lucreze măcar 48 de ore pe zi, cel puțin până la 90 de ani, cel mai bine pe gratis și fără drept de pensionare.

Invidia lacomă se vede pe multe chipuri și în multe mesaje.
Toți indivizii cu puțină minte și aroganță multă au fantezii despre despre viața de lux pe care ar avea-o magistrații; despre cât de ușor, bănos și luxos este să fii judecător (sau procuror, sau…).
Fă-te judecător, dacă e așa ușor!
E simplu: înveți Drept 5 ani, faci INM-ul alți 3 ani (din care 1 stagiatura) și, gata, ești judecător!
Sau faci Drept 5 ani, dai exameul acela foarte ușor la Barou, apoi faci vreo 5 ani de avocatură, apoi dai examenul acela foarte ușor de admitere directă și, gata, ești judecător!
Vezi ce ușor e?
Ia fă-te judecător, că tot crezi că e ușor! Și bănos, și luxos!

Da, și ce viață de lux ai!
Începi cu vreo 6 mii de lei pentru care trebuie să lucrezi legal 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână și voluntar – că altfel ești dat afară! – încă 3-5 ore pe zi de luni până vineri, plus 12-20 de ore în weekend. (Voluntar, adică fără plată, dar obligatoriu.)
În același timp, nu ai voie să primești niciun dar de Crăciun, de ziua ta, sau cu orice alt prilej, de la nimeni în afară de rudele de gradul 1, cel mult de gradul 2. Doar acestea au voie să îți dea flori sau orice altceva – și chiar și pentru acestea te poți trezi anchetat(ă). Orice dar de la un văr sau unchi, mătușă sau nașă te poate face să îți pierzi locul de muncă.
Nu ai voie să lași pe cineva să ”îți facă cinste” cu o bere sau un ceai; nu ai voie să ieși la un restaurant cu prietenii din copilărie dacă au sau chiar au avut vreun proces; nu ai voie să mai stai de vorbă sau să te vezi cu foștii colegi dacă nu au devenit și ei magistrați. Etc., etc.
Luxul vieții de judecător constă și în faptul că ai un venit mai mic decât foarte mulți dintre avocați. Doar că de ei presa nu se ia sistematic, se ia de judecători. Și prezintă salarii de excepție – precum membrii C.S.M. – ca și cum ar fi ale judecătorilor obișnuiți. Dar nu vorbește, presa, nimic despre condițiile de muncă inumane ale judecătorilor din România.

În țările civilizate, judecătorul are cel mult câteva dosare (cazuri) pe ședință; adică între 50 și 150 de cazuri pe an (o mare parte fiind foarte ușoare). Oricum, sub 200 de dosare pe an de judecător.
Statul zis român a impus un regim care face să se treacă de 500 de dosare pe an/judecător în judecătoriile ușoare! În multe sunt peste 800 (opt sute!) de dosare de judecător, ba chiar și peste 1,000 (o mie!!) de dosare! Ba se pare că deja în unele judecătorii se ajunge la 1,200 (o mie două sute!!!) de dosare pe an de judecător!
Trai pe vătrai, ar spune demenții care cred că dosarele sunt bomboane fine.
Un iad insuportabil, ar spune orice om rațional.

Și asta nu e tot!
Din ce în ce mai multe posturi de judecător sunt neocupate!
Atât de ușor este să fii judecător, atât de bine și frumos, atât de la îndemână și plăcut, că an de an tot mai multe posturi rămân, cum am spus, neocupate.
Dar dosarele tot vin. Și cad în capul celor care sunt în sistem.

V-ați gândit ce compensație există pentru tot acest chin?
Pentru cele 30-50 de ore pe săptămână de muncă neplătită pe care trebuie să o presteze judecătorii?
Pensia.
A fost o înțelegere tacită, în care C.S.M.-ul a avut partea sa; statul a zis: ”nu vă plătim orele suplimentare pentru că v-ar tripla salariul și nu am mai avea destui bani pentru cei 400,000 de bugetari care nu fac nimic dar sunt rude sau prieteni și trebuie să mănânce un cozonac; nu am mai avea destui bani pentru amante, amanți, vacanțe de lux etc.; totuși, uite, vă dăm pensii ceva mai mari”. După care, același stat, a început să înjure în presă judecătorii pentru acele pensii.

Acum, dacă ar exista jurnalism cinstit în România, am vedea peste tot un calcul:
calculul salariului pe care ar trebui să îl primească judecătorii după munca depusă (nu după programul fantasmagoric de lucru de 8 ore pe zi)
Adică la salariul cuvenit judecătorilor pentru 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână (salariu pe care statul refuză încă să îl plătească în întregime!), să se facă socoteala cât se adaugă prin 3-5 ore de muncă în plus în zilele de lucru, plus 12-20 de ore în weekenduri, plus munca în concedii, plus gărzi… scuze, permanențe care în alte meserii sunt plătite suplimentar.
Un asemenea calcul obiectiv ar dovedi că judecătorii trebuie să primească un salariu cel puțin triplu față de cel actual – iar prin raportare la volumul de muncă real față de cel normal, chiar și de șase ori mai mare.
Ceea ce înseamnă că pensiile judecătorilor ar fi, legal, corect, mult mai mari decât cele de acum.

Dar cine să facă aceste calcule, câtă vreme ordinul de serviciu în mass-media este „tunurile pe magistrați!”?

Bine, în toată această persecuție a Magistraturii și C.S.M. (Consiliul Superior al Magistraturii) are un rol excepțional: să distrugă Justiția din România.
Adică să amâne examenele pentru judecători, să scoată cât mai puține dintre posturile neocupate la concurs, să aibă grijă să le treacă puțini și cât mai puțini candidați, să persecute judecătorii care mișcă în front, să prezinte cât mai urât judecătorii în fața opiniei publice ș.a.m.d.

În această ultimă privință greva parțială a judecătorilor tocmai declanșată este un exemplu perfect!
Fapte:
– Conflictul de muncă este vechi de ani de zile
– Revendicările sunt vechi, negociate și răs-negociate
– Promisiunile CSM și Guvernului (guvernelor) au fost încălcate sistematic.

Dar… care sunt revendicările?
Pe primul loc, asigurarea unui mediu de lucru decent:
– cu un număr corespunzător de magistrați și grefieri
– cu un număr decent de dosare/judecător, pentru ca actul de justiție să fie corect și eficient realizat
– fără intervențiile ilegitime (și mereu politice) ale CSM și altor grupări în actul de justiție
– cu birouri și arhive în care să se respire și aer, nu doar praful toxic al dosarelor și mucegaiurilor pereților

Am avut prilejul să vizitez arhivele unor judecătorii de sector din București (Capitala României!).
O atmosferă de subsol de pușcărie, atmosferă îndesată cu nesfârșite teancuri de dosare, plină de praf, cu lumină puțină. O atmosferă deprimantă și nesănătoasă, o bătaie de joc la adresa angajaților și a Justiției.
Când m-am minunat, după câteva zile, în fața unui grefier din Ardeal, de „frumusețea” arhivelor judecătoriilor bucureștene, doar că nu a plâns:
În arhivele noastre sunt birouri de jumătate de metru pătrat înconjurate de jur împrejur de teancuri de dosare până în tavan; singura lumină e un bec precum cele din beciurile Securității; aerul vine pe ușă, dacă este deschisă.

Ca urmare, este ușor de văzut că principalele revendicări ale magistraților sunt de bun-simț și sunt EXACT în interesul cetățenilor – adică al justițiabililor.
Cetățeni pe care presa îi incită, cu colaborarea vinovată a CSM, împotriva judecătorilor.
Principalele revendicări sunt exact
Asigurarea condițiilor necesare pentru desfășurarea decentă a actului de justiție.
Asta se vede în cererile judecătoriilor din întreaga țară!

Dar CSM-ul (și, după el, mass media) vorbește DOAR despre pensii (pentru care, ce să vezi, nu există un punct de vedere unitar al Magistraturii, spre deosebire de amintitele revendicări primare!).
Despre revendicările fundamentale CSM-ul nu suflă o vorbă!
Întâmplător, sau politic?

O televiziune anunța acum câteva zile, cu nerușinare perfectă,
”Răzbunarea judecătorilor pentru tăierea pensiilor de elită!”
Pe mântuirea voastră ați mințit și de această dată, „jurnaliști” corupți, așa cum ați mințit și în Plandemie!
”Vaccinurile sunt sigure și gratuite, opresc îmbolnăvirea și transmiterea bolii, împiedică decesurile!”
Azi până și instrumentele de propagandă recunosc pe față că ”vaccinurile” anti-covid nu au fost testate, au tone de efecte secundare nocive, ne costă enorm, nu opresc îmbolnăvirea, nu opresc transmiterea, nu scad numărul de decese etc.!

Dar când o să se afle adevărul despre ceea ce cer, de ani de zile, magistrații din România?

(Poate după ce își termină mandatul actualii membrii CSM, ies pe loc la pensie cu adevăratele ”pensii de elită” și râd de pe margine!)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. V-ați gândit ce se va întâmpla când, prăbușiți sub greutatea condițiilor de lucru și teancurilor de dosare, judecătorii și grefierii își vor da demisia în masă? Căci dacă mizeria aceasta continuă, asta se va întâmpla. Iar în România chiar nu va mai fi Justiție. Deloc.

Dubla nevroza a Ardelenilor

Mihai-Andrei Aldea13 comentarii

Diferența comportamentală e reală, dar nu are deloc înțelesul care i se atribuie de regulă, inclusiv în aceste comentarii*, iar cazuistica (exemple pro/contra) se poate multiplica la nesfârșit. Altceva trebuie. Intră în scenă ”dubla nevroză a ardelenilor”.

Am fost eu însumi aderentul teoriei ”diferenței culturale” în ciuda faptului că ar fi trebuit să știu mai bine. Pe de o parte, eram absolut avertizat că piața concurențială, acolo unde oamenii se întâlnesc voluntar pentru a preschimba agoniseala (efort și timp de viată, adică muncă) pentru ceea ce își doresc (adică bunuri, servicii) este cel mai puternic sculptor al comportamentului în direcția virtuților și a inteligenței. Ori vinzi, ori împilezi și/sau furi, e atât de simplu. Cu cât mai libera piața și concurența mai mare, cu atât mai civilă și mai amiabilă socialitatea. Piața liberă elimină trântorii și șmenarii, laolaltă cu cartofii stricați și prețurile umflate. Cu toate acestea, în pofida faptului că orașul nostru din Ardeal (mijlociu -> mare) nu avea nici pe departe gradul de diversificare și adâncime de piață al Bucureștiului, susțineam noțiunea ”superiorității” vieții de acolo, pe baza acestor vagi caracteristici ”culturale” sau ”comportamentale”. Un caz tipic de disonanță cognitivă. La un moment dat, concitadini cu același tip de experiență de strămutare, dar cu mai puține prejudicii (tare), m-au forțat sa iau act de ea, prin afirmația simplă și adevărată: în București, viața e mai bună (social, economic, cultural – instituțiile statului sunt proaste oriunde).
Comportamentul din Ardeal doar pare mai civil si mai plăcut atâta vreme cât rămâi în superficialitatea lucrurilor: turism nostalgic în orașul natal, cumpărat langoșe la piață, ”bierfest” cu vechi prieteni din liceu. Dar dacă revii, și dacă intri în complexitățile tranzacționale ale vieții, atunci ești izbit de fricțiuni în funcționarea schimburilor voluntare (piața asta e), și de o incompetență în circumnavigarea asperităților, cum în București nu am mai întâlnit, poate, de la finele anilor 90. Înțelegerile, forma implicita a contractului, nu merg, merg greu sau merg o vreme după care, Dumnezeu cu mila!
Sub pojghița de civilitate și molcomie, fierbe o lava de frustrări, de conflicte nerezolvate și nerezolvabile, o căldare de agresiune latenta de dimensiunile unei Hiroshime, nu rareori debușând în alcoolism, relații toxice de familie sau de vecinătate, proiectate ca un fulger din senin în interacțiuni publice. Când capsa ardeleanului sare, ramii cu gura căscată: ea sare fără motiv decelabil, fără voia lui, cu întârziere, și face prăpăd. Nu știi că ceva vine, nu știi când vine, și efectele sunt ireparabile pentru ambele părți. Ardeleanul este un berserker: ceea ce poate fi bun la război, dar nu când vrei doar să îți repari acoperișul!

Și acum, prima teză: civilitatea din Ardeal este o forma de nevroză.
Eu o numesc ”nevroza habsburgică”.
Ea este varietatea care ”nu a prins” a nevrozei statiste germanice post-bismarkiene (statul ”providențial”). Și acesta e momentul în care vă invit sa vă gândiți atât la ”superioritatea tehnologiei germane”, la punctualitatea lor admirabila, la seriozitatea lor faimoasa – cât și la Auschwitz. ”Cum a fost posibil”, etc. aici își are explicația: nevroza ”civilizațională” (deși etatismul nu are nimic a face cu civilizația, dimpotrivă). Nu altul decât vienezul Freud ne pune pe calea corectă (Civilizația și neajunsurile ei). Și tot o germanică, elvețianca Alice Miller, descrie ”pedagogia neagra” prin care nevroza aceasta era însămânțată adânc în suflete din cea mai fragedă pruncie (recomand filmul lui Michael Haneke, Das weiße Band. Eine deutsche Kindergeschichte). Bănuiesc că în situația asta de ”nevroză incompletă” se află mai tot arealul fostului imperiu habsburgic: în primul rând ungurii, care au motive suplimentare de a avea capul tulbure, datorită asocierii lor mai strânse și de pe poziții subalterne la bombastica ”imperială”.
În Ardeal, ”civilizația” asta ”de fier”, represivă și ”afirmativă”, ”cu voie de la împărăție”, nu a prins: și aici survine momentul în care suntem recunoscători austro-ungarilor pentru discriminarea masiva împotriva românilor. Datorita ei, am rămas mai puțin afectați. Destul cât să ne dăm seama (mulțumiri acelui bănățean, oltean sau bihorean anonim!), de diferența dintre ”jugul de lemn turcesc” și ”jugul de fier austriac”. Buna ”mema”. Doamne ajută! Ea a intrat în conștiința românească precum o lecție a veacurilor. Pot germanii, austriecii, ungurii sa conceptualizeze o astfel de diferență, sa vadă măcar că e o problema acolo? Nu știu, dar nu cred. Românii au conceptul libertății: și pe acesta se poate clădi civilizația.
Nevroza nu se transmite de la tronul imperial la noi, 2-3 generații distanta, fără verigi intermediare. Nevroza politica se transmite inter generațional pe căi psihologice particulare: familie, vecini, concitadini, apoi iar, copii, cei șapte ani de-acasă, etc… Pentru a profita maxim de aceste rânduri, un exercițiu de auto-analiza se impune.

Un al doilea nivel al nevrozei este contemporan și auto-indus: uitarea forțată, capacul pus memoriei istorice. Nu a existat rezolvare, nici politica, nici morala, creștinească sau de alt fel, a vieților pe care românii, bunicii și străbunicii noștri, le-au avut de suferit ca popor împilat pe propriul pământ. Pentru o vreme, după trauma segregaționistă Târgu Mureș (1990), și după spaima secesionista Kosovo (1999), era justificabilă speranța că astfel de lucruri nu se vor mai întâmpla dacă doar am înceta să vorbim despre trecut și ne concentram pe o construcție europeană bazată pe subsidiaritate. Între timp, iredentismul oficial maghiar nu a încetat să crească, în vreme ce Guvernul român a abandonat de facto Ardealul, în special zonele foste secuiești (actualmente maghiarizate). Între timp, proiectul european a ajuns falimentar în criza financiara din 2011-2, anti-național după 2016 (Trump, brexit și neopoporanismul) și s-a întors decisiv împotriva popoarelor din 2020 încoace, într-un asalt aproape continuu asupra libertății (covid, decarbonizare cu tot ce presupune ea – acces la energie, carne, apoi stagflație = recesiune + inflație, ukrainizare propagandistică, supraveghere digitală). În drepturile încă ”permise” se pot ușor recunoaște ”libertățile” pe puncte pe care le ”acorda” kaizerul. Pe linia aceasta, nu mai e nimic de așteptat. Tot ce e ”nou” e deja vechi, și s-a dovedit deja că nu merge. Doar nebunii așteptă alt rezultat repetând același lucru (Einstein, apocrif). Dar, până una alta, inerțiile din anii 90 au funcționat și încă funcționează.
Mulți ardeleni sunt asemeni tefeleilor: ei cred că dacă poartă pantaloni roz, merg pe trotineta, vorbesc în romgleza, reciclează și, ultimul fad, se închină steagului curcubeu-multicolor, sunt occidentali. Nu. Sunt doar proști. De fapt, bolnavi și de aceea, proști. Sunt români bolnavi de alienarea propriei lor identități. Și unii, și alții, vor să își uite românitatea, pentru că ea doare. Ardelenii noștri își doresc, retroactiv, un rol în ”civilizația habsburgică” pe care nu l-au avut niciodată. Și atunci, o reinventează: ridică statui lui Brukenthal în loc de Horia, Cloșca și Crișan, demolează statuile lui Avram Iancu, Mihai Viteazul, Timișoara fudulă sub primar de import refuză accesul formației Phoenix la sărbătorile de capitală europeană… Durerea acestor ardeleni e de tipul nostalgiei, nostos + algos, durerea drumului înapoi spre casă. Doar că acea ”casa transilvană” nu a existat pentru ei, românii ardeleni nu au avut niciodată un loc în ea. De fapt, ceea ce doare este chiar efortul de uitare, de negare, de obliterare a acestui adevăr chinuitor: precum făt-frumos din Tinerețe fără bătrânețe…, tu ca român ardelean, nu ai la ce sa te întorci …

Dar nu de uitare e nevoie, ci de iertare: și ca sa ierți, nu e nevoie sa uiți. Iertarea e un proces separat, care decurge din înțelegerea propriei condiții, inclusiv istorice, și în urma căreia asertivitatea devine măsurată, precis calibrată provocărilor – nu ca mai sus, stil berserker. Ardelenii nu pot fi sănătoși la suflet decât ca români.
Una peste alta, complexele de superioritate ale ardelenilor nu sunt altceva decât reacții compensatorii de narcisism rănit, rezultat al etatismului habsburgic, al poziționării inferioare pe care au avut-o în el, precum și al negării acestei realități. Când am auzit, toamna trecută, un apropiat oarecare beștelindu-i pe ”mitici” atunci, într-un moment de clarificare, am întrezărit complexul ăsta în întreaga lui patologie, am înțeles că nu vreau să am nimic a face cu el, și m-am simțit eliberat de o obsesie de o viață.

Încă un lucru.
Iarna aceasta, așteptam pe cineva la tren; care, ca de obicei, întârzia – mult. La coborâre, aud beștelirea de rigoare a ”românilor”. De regula, reacția mea e tot de beștelire, dar a CFR-ului, a statului, a dispeceratului incapabil să gestioneze complexitate. Însă, de data, m-am trezit din nicăieri cu un alt gând în minte, scurt, clar și concis: “dacă nu poți să faci nemți din ei, măcar iubește-i”. Mi s-a părut că ”iubire” e prea mult, așa că, ulterior, am înlocuit pudic partea a doua cu ”măcar îndură-te de ei”. Desfăcând gândul acesta, și trăgând de diferitele lui fire, a dat cele de mai sus. Indurați-vă de românii voștri! Restul, examinați-vă: undeva, e o hiba afectiva adâncă, meșterită de mântuială cu povestea ”superiorității”.

Outis

* Acest material a fost postat drept comentariu la eseul Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni,
inclusiv drept răspuns pentru șirul de comentarii – ce merită citit – care au urmat.
Autorul a avut îngăduința de a lăsa să fie postat tot ca eseul, așa cum se vede.
Tot dorința autorului este de a folosi numele Outis, dorință pe care
o respectăm ca atare, cu mulțumire pentru material.

Statul ca structură de Dreapta sau de Stânga (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sunt departe de a fi „un om politic”, în înțelesul obișnuit al expresiei.
Dar, ca istoric și etnolog, am o anume viziune asupra politicii. Una istorică și, totodată, una etnologică. Dar, mai presus de toate, sunt Creștin. Deci am o viziune creștină asupra politicii. Din îmbinarea acestor trei viziuni apare perspectiva mea.
Lămuresc aceste lucruri pentru cei disperați după literă, care vor găsi, poate, că rândurile ce urmează nu se prea potrivesc, sau nu se potrivesc deloc, celor învățate de ei.

Pentru mine – din cele trei viziuni de mai sus, adică – statul se împarte în de Dreapta și de Stânga (respectiv undeva între acestea, pe o anume scală) după un criteriu pe care îl voi prezenta îndată.

Pentru Dreapta,
statul este manifestarea naturală a forțelor populare (naționale) sau este o formă bolnavă, patologică, distructivă (și auto-distructivă).
Pentru Stânga,
statul este manifestarea unui contract social între anumite grupuri (de obicei între „instituțiile de stat” și „populație”); dacă acest „contract social” este „nedrept”, Stânga spune că întreaga societate suferă, fie prin „lipsa de guvernare” (anarhie), fie prin „autoritarism” (tiranie, dictatură).

Criteriul este acesta: dacă legile fundamentale (sau „legea fundamentală”) și practica, arată că un stat este manifestarea forțelor populare, acel stat este de Dreapta; dacă legile fundamentale (sau „legea fundamentală”) și practica, arată că un stat este manifestarea unui contract social, acel stat este de Stânga.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pensionarea și pensiile speciale. Magistrații și militarii în fața politicii de Stânga

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Pensionarea și pensiile speciale. Magistrații și militarii

Stânga are doctrine și discursuri ce pleacă de la sentimente puternic negative (și, implicit, puternice): invidia, lăcomia, ura. Dar structura acestor doctrine și discursuri este uneori deosebit de credibilă – pare logică. Deviza toate să le cercetați, păstrați ce este bine (I Tes. 5.21) devine vitală pentru asemenea cazuri.
Pensionarea și pensiile speciale constituie un asemenea caz.

Principiul fundamental pentru pensionarea și pensiile speciale este, la origine, unul foarte corect:

– meserii (vocații) foarte grele, consumatoare, ce pun în primejdie sănătatea și viața celor implicați, ba chiar și a familiilor lor, sunt meserii (vocații) speciale, deci au nevoie de principii de pensionare speciale.

Este adevărat, uneori – sau de multe ori – principiul s-a aplicat și unora care „s-au lipit” de sistem, care „s-au descurcat” etc.
Totodată, Stânga desfășoară de multă vreme o campanie tipic bolșevică, de stârnire a invidiei, lăcomiei și urii în această privință. Exemple de idei promovate:

  • „Cum să fie ei speciali, nu voi/noi?”
  • „Dacă noi nu suntem speciali, nici ei nu sunt!”
  • „Nimeni nu are dreptul să fie special, toți suntem egali!”
  • „Dacă privilegiile lor nu se pot extinde și la noi, măcar să le tăiem lor!”
  • „Dacă noi avem pensii mici, să aibă și ei tot pensii mici!”
  • „Dacă noi ne pensionăm târziu, să se pensioneze târziu și ei”

Etc.

În realitate, niciuna dintre aceste idei nu este logică, reală, sau ridicată cinstit. Voi demonstra acest lucru luând două cazuri de privilegiați-persecutați în acești ani de Stânga – magistrații și militarii. Cu observația că, din păcate, mulți din Dreapta au fost vrăjiți de campania bolșevică inițiată de Stânga.

Magistrații și pensionarea magistraților

Deși termenul de magistrați are un înțeles mai larg, aici mă opresc în primul rând la cei care constituie esența Magistraturii, adică judecătorii. Secundar, și la grefieri.

În Republica România este o lipsă uriașă de judecători (și nu se stă mult mai bine cu grefierii). Foarte multe judecătorii din țară au goluri semnificative sau copleșitoare de personal. Sunt judecătorii în care acoperirea posturilor de judecător este sub 60%, ba chiar sub 50%. Iar asemenea judecătorii există chiar și în cele mai mari orașe ale țării: Judecătoria Constanța, de exemplu, are o rată de acoperire a posturilor de judecători sub 50% (luând în seamă și posturile de judecător teoretic ocupate, dar în realitate ocupate de judecători aflați în concediu de maternitate și supliniți de colegi, situația este tragică).
Am folosit un termen foarte puternic – tragic – și nu din motive emoționale. Voi explica îndată.

Să plecăm de la judecătoriile – multe, deși ar trebui să nu existe niciuna – în care un judecător are între 500 și 600 de dosare anual. Lăsând la o parte duminicile, sâmbetele și sărbătorile legale, 600 de dosare pe an înseamnă trei dosare pe zi de deschis, procesat, judecat și închis, pentru fiecare judecător din acea judecătorie.
Pentru un necunoscător, poate să pară neclar cât de mult înseamnă asta. Să vedem!

Legal, un judecător trebuie să treacă fiecare dosar prin procedura prealabilă, în care se verifică îndeplinirea unor pași obligatorii pentru ca dosarul să intre în procesul propriu-zis. Lipsa unor formalități impuse de lege, a unor documente impuse de lege sau de caz, impune judecătorului să solicite părților – sau altor entități – completarea dosarului, îndeplinirea formalităților etc.

Odată rezolvată procedura prealabilă, începe judecarea pe fond a cazului. Care înseamnă audierea părților, audierea martorilor, lămurirea pretențiilor, plângerilor etc. ascultarea excepțiilor ridicate de o parte sau alta etc., etc. În multe cazuri apare nevoia unor cercetări suplimentare, precum anchete sociale sau expertize, obținerea unor puncte de vedere de la anumite instituții ș.a.m.d. De obicei toate acestea cer mult timp – luni de zile. Atunci când o parte contestă rezultatul acestor demersuri – anchetă socială, expertiză etc. –, se poate ajunge la refacerea lor și alte asemenea acțiuni.

Odată încheiat procesul de aducerea a probelor, de audiere a martorilor, de solicitare, realizare (de către terțe persoane și instituții) a anchetelor, expertizelor etc., are loc susținerea celor cerute de părți.

Când această luptă s-a încheiat, urmează pronunțarea – adică judecătorul trebuie să treacă din nou prin tot materialul strâns și să dea sentința, după care să motiveze sentința.

Acum gândiți-vă că toți acești pași ar trebui făcuți într-o singură zi. Nu pentru un dosar, ci pentru trei dosare. De pildă, unul penal – pentru jaf sau înșelăciune –, unul civil – să zicem de divorț – și unul administrativ – cum ar fi contestarea/atacarea unei hotărâri de consiliu local. Oricine a cunoscut un asemenea proces fie și printr-un apropiat ce a trecut prin el își dă seama de volumul uriaș de muncă ce este implicat în judecarea pe fond (foarte sumar punctată mai sus). Rezolvarea unui asemenea proces într-o singură zi este, evident, o imposibilitate fizică.

Dar într-o judecătorie cu 600 de dosare anuale de judecător acesta din urmă ar trebui să judece echivalentul a trei dosare pe zi.

Din nenorocire, în România o judecătorie cu un asemenea număr de dosare este socotită ca o judecătorie ”ușoară”. Multe judecătorii au peste 800 de dosare anual /judecător, multe judecătorii au peste 900 de dosare anual /judecător, tot mai multe judecătorii au peste 1000 de dosare anual /judecător.

Am aflat aceste lucruri deoarece s-a întâmplat să cunosc judecători din toate provinciile românești. Iar sumarele și rezervatele lor răspunsuri la curiozitatea mea au dezvăluit un tablou cutremurător:

dincolo de câteva judecătorii sau tribunale „privilegiate” (adică având un volum aproape normal de muncă), în cele mai multe judecătorii judecătorii muncesc cel puțin 3 ore pe zi peste program + muncesc și în zilele de odihnă, doar pentru a putea face față cât de cât numărului uriaș de dosare ce le este atribuit.

Acest lucru se întâmplă în paralel cu următoarele aspecte:

  • cerințele morale și sociale ale funcției de judecător sunt uriașe (judecătorul poate fi făcut responsabil și anchetat și pentru un buchet de flori sau o ciocolată pe care i-l aduc un frate, o soră sau mama de ziua lui!; orice aparență de imparțialitate îi poate distruge cariera etc.)
  • salariul celor mai mulți judecători este egal sau mai mic față de venitul foarte multor avocați, chiar la jumătate sau mai puțin față de avocații de succes din marile orașe.

Mai mult,

Consiliul Superior al Magistraturii s-a dovedit de peste două decenii a fi strict o agentură politicianistă. Nu a luptat și nu luptă pentru drepturi elementare ale judecătorilor. Un simplu exemplu este salarizarea – judecătorilor li se fură de ani de zile o parte din salariu, iar CSM-ul nu a mișcat (real, nu declarativ) nimic pentru a îndrepta lucrurile. În același fel, CSM-ul nu mișcă nimic pentru a îndrepta lucrurile față de lipsa de judecători din Magistratură!

În această ultimă privință, este de observat că singurul răspuns al CSM-ului față de judecători (în afară de celebrul „vom delibera asupra problemei”) este „dați sentințele mai repede”. Practic, real, concret, CSM-ul instigă judecătorii la încălcarea atribuțiilor, la scăderea responsabilității, la degradarea actului de justiție. Și face asta continuu.

Viața oricărui judecător devine o luptă teribilă între propria conștiință și presiunile uriașe făcute de Guvern și CSM pentru degradarea (distrugerea) Justiției Române.

Se poate vedea, prin urmare, că afirmația „situația este tragică”, departe de a fi o exagerare, un sentimentalism, este o exprimare de-a dreptul modestă.

Ce îi mai ține, totuși, pe judecători, în acest sistem?
Într-un sistem în care superficialitatea și imoralitatea sunt cerute de CSM, adică de forul esențial pentru „independența judecătorului” și „calitatea actului de justiție”?

La început, vocația. Dar aceasta este acoperită de valuri de disperare – ce trebuie să fie invizibile pentru public, spre a nu se ”încălca” statutul judecătorului.

Real, concret, pragmatic, ceea ce îi mai ține pe cei mai mulți judecători în sistem este speranța pensiei.

Este ceva de felul:
„Da, muncesc 11-14 ore pe zi, plus 8-16 ore în weekend, dar măcar ies la pensie mai devreme și o să pot să îmi tratez bolile adunate în acești ani!”

Campania Stângii, care se apropie de un mare succes – distrugerea Justiției și Armatei Române –, retează această ultimă motivație.

Ce va urma?

Numărul judecătorilor se va prăbuși. Justiția se va prăbuși, căci în cel mult doi ani de zile se vor petrece două fenomene simultane:

  • mulți judecători vor părăsi Magistratura pentru avocatură sau alte asemenea îndeletniciri mai productive (și, deși grele, nici pe departe la fel de grele ca poziția de judecător în Republica România)
  • se vor mai îndrepta spre posturile de judecători doar oameni prea puțin pregătiți, printre care și aceia care sunt „ai sistemului”

Voi sublinia aici faptul că

Pensionarea și pensiile speciale ale judecătorilor sunt un drept absolut corect al acestora și o obligație absolută pentru o țară.

În lipsa lor actul de justiție va deveni o bătaie de joc bolșevică, în care termenul de „justiție” va fi exclusiv ironic.

Subliniez că o situație asemănătoare, chiar dacă nu la fel de gravă (încă) există și cu grefierii. Care sunt forțați să sprijine judecătorii copleșiți de numărul de dosare – și de gigantic de stufoasele prevederi legale, administrative etc.

Militarii și pensionarea militarilor

Spunea cineva:
Toți lașii invidiază uniforma și statutul militarilor, dar nu și-ar asuma o secundă răspunderile lor.

Față de această realitate clară, Stânga răspunde în amintita campanie de succes „împotriva pensiilor speciale” prin proiectarea imaginii unor ofițeri superiori care ar fi incapabili, nu și-ar merita gradele și statutul etc.
Este o momeală atractivă.

Sistemul are nevoie de țapi ispășitori, după celebra formulă „Capul lui Moțoc vrem!”. Deși asta nu rezolvă, în fapt, nimic pentru cei care suferă din pricina corupției. Doar se înlocuiește un „Moțoc” prin alt „Moțoc”, iar sistemul merge înainte.

Desigur, există ofițeri superiori care sunt incapabili, nu își merită statutul etc. În Republica România, ca în orice stat al lumii. Dar un principiu corect rămâne corect chiar dacă unii profită de el deși nu au dreptul: soluția este apărarea principiului, nu înlăturarea lui.

În cazul de față, există o situație universală, două principii universale, care se aplică în ceea ce privește pensionarea (și pensiile) militarilor:

1. cine își pune viața în linie pentru ceilalți trebuie să fie susținut de ceilalți din punct de vedere material;

2. militarii au o vârstă de pensionare de cel mult 50, maximum 55 de ani, doar ofițerii superiori de excepție având un rost în armată la vârste mai înaintate.

Oriunde au fost contestate aceste două principii a rezultat un dezastru pentru forțele armate, care s-au prăbușit – ceea ce a dus la prăbușirea regimului în cel mai bun caz, adeseori la prăbușirea statului sau țării.

În ceea ce privește punctul 2., să înțelegem:

Vârsta de încorporare este de până la 50 de ani inclusiv în Constituția României.

În cele mai multe țări din lume serviciul militar activ sau în rezervă încetează la 50 sau 55 de ani.

Excepțiile sunt, după cum am spus, ofițerii superiori de excepție. (nu este un pleonasm, a se vedea mai jos)

De ce este așa?

Pentru că abilitățile fizice, psiho-motrice, mentale, psihologice ale unui om de 50 de ani sau mai mult scad foarte mult față de cerințele militare. Este, pur și simplu, o realitate biologică.

În esență, o armată care ține în rândurile sale militarii de peste 50 de ani se sabotează singură. O asemenea politică împiedică formarea și intrarea în armată noilor generații de militari, care sunt mai adaptați la nou, mult mai apți fizic pentru efortul cerut de activitatea militară, mult mai primejdioși pentru dușmani.

Aici am trecut repede peste uzura superioară pe care o au de îndurat militarii comparativ cu meseriile civile.
Asta pentru că egoismul poate acoperi o asemenea realitate – iar discursul Stângii mizează pe acest egoism.

Dar deosebirea de calități fizice și adaptabilitate psiho-intelectuală între un tânăr de 18-20 de ani și un bărbat de 50-55 de ani este o evidență incontestabilă – pentru orice om care este rațional.

Da, sunt unii ofițeri superiori ce au și experiența și capacitățile prin care sunt foarte prețioși în logistică sau tactică, în strategie sau diplomație. Dacă mai au puterea să le pună în operă. Și atunci, da, în toate armatele din lume există excepții: sunt unii ofițeri superiori care sunt păstrați în armată deși au depășit vârsta de pensionare de 50-55 de ani.

Dar să te aștepți ca cei mai mulți sau chiar toți bărbații de 50, 55, ba chiar 60 de ani, să poată face față militarilor de 20-25 de ani, ca putere de luptă și muncă, este patologic. Deoarece este o imposibilitate fizică.

Mai mult, se pune și întrebarea: de ce să îți riști viața, decenii întregi, pentru a fi tratat la fel ca cel care a avut meserii lipsite de primejdie?

Fără o vârstă specială de pensionare, fără o pensie specială, militarul devine bătaia de joc a societății: și chinuit, și neplătit.

Am amintit mai sus că renunțarea la pensiile speciale pentru militari, atât ca vârstă de pensionare, cât și ca sume în sine, este o formă de sinucidere statală. Da, e bine să fie văzute și înlăturate cazurile de căpușare a sistemului. Dar este absurd, nedrept și sinucigaș să pedepsești nevinovații în speranța că astfel i-ai „arde” și pe vinovați. O asemenea politică, deși firească pentru Stânga (pentru care toți sunt vinovați dacă așa zice Partidul), este cu totul murdară și împotriva a tot ceea ce înseamnă stat de drept.

Rezultatele, ca și cele amintite mai sus pentru judecători vor fi tragice și de aceeași factură.

Și, desigur, judecătorii și militarii nu sunt singurii nedreptățiți de aceste idei și măsuri.

Rămâne ca Dreapta să se trezească din vraja campaniei Stângii și să înțeleagă deosebirea gigantică dintre pedepsirea celor care beneficiază nedrept de pe urma unor drepturi și anularea unor drepturi esențiale. Nădăjduiesc eu, înainte de a fi prea târziu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Textul este scris dintr-o poziție de maximă obiectivitate. Nu am făcut și nu fac parte din nicio categorie ce poate beneficia de pensie specială.