Categorie: Cetăţeneşti

Statul ca structură de Dreapta sau de Stânga (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sunt departe de a fi „un om politic”, în înțelesul obișnuit al expresiei.
Dar, ca istoric și etnolog, am o anume viziune asupra politicii. Una istorică și, totodată, una etnologică. Dar, mai presus de toate, sunt Creștin. Deci am o viziune creștină asupra politicii. Din îmbinarea acestor trei viziuni apare perspectiva mea.
Lămuresc aceste lucruri pentru cei disperați după literă, care vor găsi, poate, că rândurile ce urmează nu se prea potrivesc, sau nu se potrivesc deloc, celor învățate de ei.

Pentru mine – din cele trei viziuni de mai sus, adică – statul se împarte în de Dreapta și de Stânga (respectiv undeva între acestea, pe o anume scală) după un criteriu pe care îl voi prezenta îndată.

Pentru Dreapta,
statul este manifestarea naturală a forțelor populare (naționale) sau este o formă bolnavă, patologică, distructivă (și auto-distructivă).
Pentru Stânga,
statul este manifestarea unui contract social între anumite grupuri (de obicei între „instituțiile de stat” și „populație”); dacă acest „contract social” este „nedrept”, Stânga spune că întreaga societate suferă, fie prin „lipsa de guvernare” (anarhie), fie prin „autoritarism” (tiranie, dictatură).

Criteriul este acesta: dacă legile fundamentale (sau „legea fundamentală”) și practica, arată că un stat este manifestarea forțelor populare, acel stat este de Dreapta; dacă legile fundamentale (sau „legea fundamentală”) și practica, arată că un stat este manifestarea unui contract social, acel stat este de Stânga.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pensionarea și pensiile speciale. Magistrații și militarii în fața politicii de Stânga

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Pensionarea și pensiile speciale. Magistrații și militarii

Stânga are doctrine și discursuri ce pleacă de la sentimente puternic negative (și, implicit, puternice): invidia, lăcomia, ura. Dar structura acestor doctrine și discursuri este uneori deosebit de credibilă – pare logică. Deviza toate să le cercetați, păstrați ce este bine (I Tes. 5.21) devine vitală pentru asemenea cazuri.
Pensionarea și pensiile speciale constituie un asemenea caz.

Principiul fundamental pentru pensionarea și pensiile speciale este, la origine, unul foarte corect:

– meserii (vocații) foarte grele, consumatoare, ce pun în primejdie sănătatea și viața celor implicați, ba chiar și a familiilor lor, sunt meserii (vocații) speciale, deci au nevoie de principii de pensionare speciale.

Este adevărat, uneori – sau de multe ori – principiul s-a aplicat și unora care „s-au lipit” de sistem, care „s-au descurcat” etc.
Totodată, Stânga desfășoară de multă vreme o campanie tipic bolșevică, de stârnire a invidiei, lăcomiei și urii în această privință. Exemple de idei promovate:

  • „Cum să fie ei speciali, nu voi/noi?”
  • „Dacă noi nu suntem speciali, nici ei nu sunt!”
  • „Nimeni nu are dreptul să fie special, toți suntem egali!”
  • „Dacă privilegiile lor nu se pot extinde și la noi, măcar să le tăiem lor!”
  • „Dacă noi avem pensii mici, să aibă și ei tot pensii mici!”
  • „Dacă noi ne pensionăm târziu, să se pensioneze târziu și ei”

Etc.

În realitate, niciuna dintre aceste idei nu este logică, reală, sau ridicată cinstit. Voi demonstra acest lucru luând două cazuri de privilegiați-persecutați în acești ani de Stânga – magistrații și militarii. Cu observația că, din păcate, mulți din Dreapta au fost vrăjiți de campania bolșevică inițiată de Stânga.

Magistrații și pensionarea magistraților

Deși termenul de magistrați are un înțeles mai larg, aici mă opresc în primul rând la cei care constituie esența Magistraturii, adică judecătorii. Secundar, și la grefieri.

În Republica România este o lipsă uriașă de judecători (și nu se stă mult mai bine cu grefierii). Foarte multe judecătorii din țară au goluri semnificative sau copleșitoare de personal. Sunt judecătorii în care acoperirea posturilor de judecător este sub 60%, ba chiar sub 50%. Iar asemenea judecătorii există chiar și în cele mai mari orașe ale țării: Judecătoria Constanța, de exemplu, are o rată de acoperire a posturilor de judecători sub 50% (luând în seamă și posturile de judecător teoretic ocupate, dar în realitate ocupate de judecători aflați în concediu de maternitate și supliniți de colegi, situația este tragică).
Am folosit un termen foarte puternic – tragic – și nu din motive emoționale. Voi explica îndată.

Să plecăm de la judecătoriile – multe, deși ar trebui să nu existe niciuna – în care un judecător are între 500 și 600 de dosare anual. Lăsând la o parte duminicile, sâmbetele și sărbătorile legale, 600 de dosare pe an înseamnă trei dosare pe zi de deschis, procesat, judecat și închis, pentru fiecare judecător din acea judecătorie.
Pentru un necunoscător, poate să pară neclar cât de mult înseamnă asta. Să vedem!

Legal, un judecător trebuie să treacă fiecare dosar prin procedura prealabilă, în care se verifică îndeplinirea unor pași obligatorii pentru ca dosarul să intre în procesul propriu-zis. Lipsa unor formalități impuse de lege, a unor documente impuse de lege sau de caz, impune judecătorului să solicite părților – sau altor entități – completarea dosarului, îndeplinirea formalităților etc.

Odată rezolvată procedura prealabilă, începe judecarea pe fond a cazului. Care înseamnă audierea părților, audierea martorilor, lămurirea pretențiilor, plângerilor etc. ascultarea excepțiilor ridicate de o parte sau alta etc., etc. În multe cazuri apare nevoia unor cercetări suplimentare, precum anchete sociale sau expertize, obținerea unor puncte de vedere de la anumite instituții ș.a.m.d. De obicei toate acestea cer mult timp – luni de zile. Atunci când o parte contestă rezultatul acestor demersuri – anchetă socială, expertiză etc. –, se poate ajunge la refacerea lor și alte asemenea acțiuni.

Odată încheiat procesul de aducerea a probelor, de audiere a martorilor, de solicitare, realizare (de către terțe persoane și instituții) a anchetelor, expertizelor etc., are loc susținerea celor cerute de părți.

Când această luptă s-a încheiat, urmează pronunțarea – adică judecătorul trebuie să treacă din nou prin tot materialul strâns și să dea sentința, după care să motiveze sentința.

Acum gândiți-vă că toți acești pași ar trebui făcuți într-o singură zi. Nu pentru un dosar, ci pentru trei dosare. De pildă, unul penal – pentru jaf sau înșelăciune –, unul civil – să zicem de divorț – și unul administrativ – cum ar fi contestarea/atacarea unei hotărâri de consiliu local. Oricine a cunoscut un asemenea proces fie și printr-un apropiat ce a trecut prin el își dă seama de volumul uriaș de muncă ce este implicat în judecarea pe fond (foarte sumar punctată mai sus). Rezolvarea unui asemenea proces într-o singură zi este, evident, o imposibilitate fizică.

Dar într-o judecătorie cu 600 de dosare anuale de judecător acesta din urmă ar trebui să judece echivalentul a trei dosare pe zi.

Din nenorocire, în România o judecătorie cu un asemenea număr de dosare este socotită ca o judecătorie ”ușoară”. Multe judecătorii au peste 800 de dosare anual /judecător, multe judecătorii au peste 900 de dosare anual /judecător, tot mai multe judecătorii au peste 1000 de dosare anual /judecător.

Am aflat aceste lucruri deoarece s-a întâmplat să cunosc judecători din toate provinciile românești. Iar sumarele și rezervatele lor răspunsuri la curiozitatea mea au dezvăluit un tablou cutremurător:

dincolo de câteva judecătorii sau tribunale „privilegiate” (adică având un volum aproape normal de muncă), în cele mai multe judecătorii judecătorii muncesc cel puțin 3 ore pe zi peste program + muncesc și în zilele de odihnă, doar pentru a putea face față cât de cât numărului uriaș de dosare ce le este atribuit.

Acest lucru se întâmplă în paralel cu următoarele aspecte:

  • cerințele morale și sociale ale funcției de judecător sunt uriașe (judecătorul poate fi făcut responsabil și anchetat și pentru un buchet de flori sau o ciocolată pe care i-l aduc un frate, o soră sau mama de ziua lui!; orice aparență de imparțialitate îi poate distruge cariera etc.)
  • salariul celor mai mulți judecători este egal sau mai mic față de venitul foarte multor avocați, chiar la jumătate sau mai puțin față de avocații de succes din marile orașe.

Mai mult,

Consiliul Superior al Magistraturii s-a dovedit de peste două decenii a fi strict o agentură politicianistă. Nu a luptat și nu luptă pentru drepturi elementare ale judecătorilor. Un simplu exemplu este salarizarea – judecătorilor li se fură de ani de zile o parte din salariu, iar CSM-ul nu a mișcat (real, nu declarativ) nimic pentru a îndrepta lucrurile. În același fel, CSM-ul nu mișcă nimic pentru a îndrepta lucrurile față de lipsa de judecători din Magistratură!

În această ultimă privință, este de observat că singurul răspuns al CSM-ului față de judecători (în afară de celebrul „vom delibera asupra problemei”) este „dați sentințele mai repede”. Practic, real, concret, CSM-ul instigă judecătorii la încălcarea atribuțiilor, la scăderea responsabilității, la degradarea actului de justiție. Și face asta continuu.

Viața oricărui judecător devine o luptă teribilă între propria conștiință și presiunile uriașe făcute de Guvern și CSM pentru degradarea (distrugerea) Justiției Române.

Se poate vedea, prin urmare, că afirmația „situația este tragică”, departe de a fi o exagerare, un sentimentalism, este o exprimare de-a dreptul modestă.

Ce îi mai ține, totuși, pe judecători, în acest sistem?
Într-un sistem în care superficialitatea și imoralitatea sunt cerute de CSM, adică de forul esențial pentru „independența judecătorului” și „calitatea actului de justiție”?

La început, vocația. Dar aceasta este acoperită de valuri de disperare – ce trebuie să fie invizibile pentru public, spre a nu se ”încălca” statutul judecătorului.

Real, concret, pragmatic, ceea ce îi mai ține pe cei mai mulți judecători în sistem este speranța pensiei.

Este ceva de felul:
„Da, muncesc 11-14 ore pe zi, plus 8-16 ore în weekend, dar măcar ies la pensie mai devreme și o să pot să îmi tratez bolile adunate în acești ani!”

Campania Stângii, care se apropie de un mare succes – distrugerea Justiției și Armatei Române –, retează această ultimă motivație.

Ce va urma?

Numărul judecătorilor se va prăbuși. Justiția se va prăbuși, căci în cel mult doi ani de zile se vor petrece două fenomene simultane:

  • mulți judecători vor părăsi Magistratura pentru avocatură sau alte asemenea îndeletniciri mai productive (și, deși grele, nici pe departe la fel de grele ca poziția de judecător în Republica România)
  • se vor mai îndrepta spre posturile de judecători doar oameni prea puțin pregătiți, printre care și aceia care sunt „ai sistemului”

Voi sublinia aici faptul că

Pensionarea și pensiile speciale ale judecătorilor sunt un drept absolut corect al acestora și o obligație absolută pentru o țară.

În lipsa lor actul de justiție va deveni o bătaie de joc bolșevică, în care termenul de „justiție” va fi exclusiv ironic.

Subliniez că o situație asemănătoare, chiar dacă nu la fel de gravă (încă) există și cu grefierii. Care sunt forțați să sprijine judecătorii copleșiți de numărul de dosare – și de gigantic de stufoasele prevederi legale, administrative etc.

Militarii și pensionarea militarilor

Spunea cineva:
Toți lașii invidiază uniforma și statutul militarilor, dar nu și-ar asuma o secundă răspunderile lor.

Față de această realitate clară, Stânga răspunde în amintita campanie de succes „împotriva pensiilor speciale” prin proiectarea imaginii unor ofițeri superiori care ar fi incapabili, nu și-ar merita gradele și statutul etc.
Este o momeală atractivă.

Sistemul are nevoie de țapi ispășitori, după celebra formulă „Capul lui Moțoc vrem!”. Deși asta nu rezolvă, în fapt, nimic pentru cei care suferă din pricina corupției. Doar se înlocuiește un „Moțoc” prin alt „Moțoc”, iar sistemul merge înainte.

Desigur, există ofițeri superiori care sunt incapabili, nu își merită statutul etc. În Republica România, ca în orice stat al lumii. Dar un principiu corect rămâne corect chiar dacă unii profită de el deși nu au dreptul: soluția este apărarea principiului, nu înlăturarea lui.

În cazul de față, există o situație universală, două principii universale, care se aplică în ceea ce privește pensionarea (și pensiile) militarilor:

1. cine își pune viața în linie pentru ceilalți trebuie să fie susținut de ceilalți din punct de vedere material;

2. militarii au o vârstă de pensionare de cel mult 50, maximum 55 de ani, doar ofițerii superiori de excepție având un rost în armată la vârste mai înaintate.

Oriunde au fost contestate aceste două principii a rezultat un dezastru pentru forțele armate, care s-au prăbușit – ceea ce a dus la prăbușirea regimului în cel mai bun caz, adeseori la prăbușirea statului sau țării.

În ceea ce privește punctul 2., să înțelegem:

Vârsta de încorporare este de până la 50 de ani inclusiv în Constituția României.

În cele mai multe țări din lume serviciul militar activ sau în rezervă încetează la 50 sau 55 de ani.

Excepțiile sunt, după cum am spus, ofițerii superiori de excepție. (nu este un pleonasm, a se vedea mai jos)

De ce este așa?

Pentru că abilitățile fizice, psiho-motrice, mentale, psihologice ale unui om de 50 de ani sau mai mult scad foarte mult față de cerințele militare. Este, pur și simplu, o realitate biologică.

În esență, o armată care ține în rândurile sale militarii de peste 50 de ani se sabotează singură. O asemenea politică împiedică formarea și intrarea în armată noilor generații de militari, care sunt mai adaptați la nou, mult mai apți fizic pentru efortul cerut de activitatea militară, mult mai primejdioși pentru dușmani.

Aici am trecut repede peste uzura superioară pe care o au de îndurat militarii comparativ cu meseriile civile.
Asta pentru că egoismul poate acoperi o asemenea realitate – iar discursul Stângii mizează pe acest egoism.

Dar deosebirea de calități fizice și adaptabilitate psiho-intelectuală între un tânăr de 18-20 de ani și un bărbat de 50-55 de ani este o evidență incontestabilă – pentru orice om care este rațional.

Da, sunt unii ofițeri superiori ce au și experiența și capacitățile prin care sunt foarte prețioși în logistică sau tactică, în strategie sau diplomație. Dacă mai au puterea să le pună în operă. Și atunci, da, în toate armatele din lume există excepții: sunt unii ofițeri superiori care sunt păstrați în armată deși au depășit vârsta de pensionare de 50-55 de ani.

Dar să te aștepți ca cei mai mulți sau chiar toți bărbații de 50, 55, ba chiar 60 de ani, să poată face față militarilor de 20-25 de ani, ca putere de luptă și muncă, este patologic. Deoarece este o imposibilitate fizică.

Mai mult, se pune și întrebarea: de ce să îți riști viața, decenii întregi, pentru a fi tratat la fel ca cel care a avut meserii lipsite de primejdie?

Fără o vârstă specială de pensionare, fără o pensie specială, militarul devine bătaia de joc a societății: și chinuit, și neplătit.

Am amintit mai sus că renunțarea la pensiile speciale pentru militari, atât ca vârstă de pensionare, cât și ca sume în sine, este o formă de sinucidere statală. Da, e bine să fie văzute și înlăturate cazurile de căpușare a sistemului. Dar este absurd, nedrept și sinucigaș să pedepsești nevinovații în speranța că astfel i-ai „arde” și pe vinovați. O asemenea politică, deși firească pentru Stânga (pentru care toți sunt vinovați dacă așa zice Partidul), este cu totul murdară și împotriva a tot ceea ce înseamnă stat de drept.

Rezultatele, ca și cele amintite mai sus pentru judecători vor fi tragice și de aceeași factură.

Și, desigur, judecătorii și militarii nu sunt singurii nedreptățiți de aceste idei și măsuri.

Rămâne ca Dreapta să se trezească din vraja campaniei Stângii și să înțeleagă deosebirea gigantică dintre pedepsirea celor care beneficiază nedrept de pe urma unor drepturi și anularea unor drepturi esențiale. Nădăjduiesc eu, înainte de a fi prea târziu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Textul este scris dintr-o poziție de maximă obiectivitate. Nu am făcut și nu fac parte din nicio categorie ce poate beneficia de pensie specială.

Câteva gânduri despre rescrierea istoriei, propagandă și adevăr…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Rescrierea istoriei este un proces vechi. În Evul Mediu a crescut tradiția cronicilor paralele, care erau scrise de persoane sau grupări din tabere rivale, ori chiar de cronicari oficiali, pe ascuns. Deși acestea nu erau neapărat mai obiective decât cronicile oficiale, sunt un alt punct de vedere, un mijloc de mediere între perspective. Au mai apărut, pe măsură ce hârtia a devenit tot mai răspândită, și felurite înregistrări contabile și statistice, documente de călătorie, afaceri, vamă etc. Care, implicit, oferă date ceva mai concrete, din care se lămuresc multe.

De pildă, atunci când Turcii pretindeau că i-au biruit pe Românii din Muntenia și Moldova: actele care arată că Otomanii aveau, după luptă, mari cheltuieli cu refacerea trupelor pierdute în bătălie, că acei comandanți (supraviețuitori) ai oștilor turcești erau pedepsiți (nu recompensați), că pierduseră administrarea unor raiale, că nu mai venea tributul din Țările Române etc. dovedesc faptul că de fapt Turcii fuseseră înfrânți (și profitau de faptul că Românii doar se apăraseră, deci schimbările de frontieră, dacă existau, erau minime, pentru a pretinde că biruiseră).

Desigur, atunci când un novice are în față o paralelă între cronicile turcești, pe de-o parte, și cele europene, pe de alta, și tot aici, în a doua „tabără”, actele administrative, contabile etc. amintite, va fi șocat: se poate minți într-un asemenea hal? Și doar obișnuința cu studiul istoriei îi va arăta că asemenea minciuni sunt normalitate pentru cele mai multe state și puteri ce au existat și există.

Propaganda (orice nume i-am da) este totdeauna o realitate și, esențial, o necesitate; fie și măcar din perspectiva propagandei inamice.

Asupra acestui aspect au stăruit nume foarte mari ale istoriei, de la Cicero sau Sun Tzu, Mauricius ori Nicolae Iorga până la Clausewitz ori Nicolae Steinhardt.

Pentru unii, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit-convingătoare a adevărului. Pentru alții, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit- convingătoare a adevărului lor, adică a minciunilor convenabile.

Un exemplu simplu este dat de paralela între propaganda românească privind Transilvania și propaganda ungurească privind Transilvania.

Românii au o propagandă slabă și sporadică în privința Transilvaniei, deoarece li se pare că adevărul este evident și repetarea lui redundantă. Faptul că Românii sunt băștinașii Transilvaniei este dovedit inclusiv de cronicile maghiare, ce arată că i-au găsit pe Români atunci când au ajuns în aceste locuri. Este dovedit de arheologie și de foarte multe alte surse istorice. Mai mult (mai rău, ar trebui spus) Românii simt că de vreme ce oricum asigură drepturi și chiar privilegii uriașe Ungurilor din România, discuția este absurdă. Pe de altă parte, Ungurii muncesc și luptă sistematic pentru a (re)cuceri Transilvania de la Români; acesta este visul și țelul lor, pentru care fac eforturi cotidiene, coorodonate, fără oprire. Ca urmare, ei pretind iar și iar că Românii nu erau în Transilvania când Ungurii migratori au ajuns acolo. Dar mai pretind și că Românii au fost și sunt o cultură minoră, inutilă sau chiar dăunătoare, o rasă inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare, o prezență inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare. Mai pretind și că, dimpotrivă, Ungurii au fost și sunt o cultură „cel puțin” de „mare importanță regională”, o parte a „concertul marilor culturi europene și mondiale”, creatori de valoare culturală și economică, o rasă și o națiune superioară, utilă, necesară etc. Și că sunt „persecutați”, că sunt „oprimați”, ba chiar „supuși genocidului” de către Români.

Revenind la tabăra (?) românească, vedem o adevărată nepăsare față de această propagandă maghiară. Celor mai mulți Români adevărul li se pare atât de clar încât nu își dau seama de ce ar trebui să lupte împotriva unor asemenea minciuni gogonate. Doar Românii din zonele controlate de Unguri – Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureș, Harghita, Covasna – știu consecințele otrăvite, distrugătoare, genocidare, ale lucrării ungurești. Ceilalți Români, de la cei din București la cei din Iași, Galați, Craiova, Tulcea etc., se leagănă într-o inconștiență totală.

Consecințele acestei deosebiri s-au văzut însă, extrem de practic și extrem de tragic, de foarte multe ori.

Intrarea Românilor în Primul război mondial și în Al doilea război mondial, fără înarmarea elementară, fără pregătire de luptă, cu o clasă politică dezbinată și iresponsabilă, a dus la milioane de morți în rândul Românilor. Pierderea unor vaste teritorii în amândouă războaiele mondiale, cu suferințele teribile ale ocupațiilor străine1, tragediile de la Ip, Trăznea, Fântâna Albă, Turtucaia etc. s-a datorat nu doar dezastrului moral și material al iresponsabilității naționale: propaganda anti-românească (ungurească, rusească, bulgărească, austriacă, germană etc.) a avut un rol esențial. Până și Italia, văzută de Români ca țară-soră, a fost împotriva României exact din pricina acestei propagande anti-românești (la care statul „român” practic nu răspundea, așa cum nu o face nici astăzi).

În această privință trebuie înțeles că diplomația – adică arta războiului în timp de pace – este arta de a îmbrăca un pumn de oțel, ori lame ascuțite și otrăvite, într-o catifea cât mai frumoasă. Iar diplomația, alături de interese economice, specularea patimilor și iscusința negocierilor folosește, masiv, propaganda.

Orice putere există și prin propagandă, iar fără aceasta moare.

Ca urmare, ușurătatea românească în ceea ce privește propaganda ungurească este o formă clară de sinucidere.
Ceea ce, repetăm, s-a văzut foarte clar de-a lungul istoriei ultimilor 150 de ani.

Rescrierea istoriei este un element esențial al propagandei.
Ea se poate face, desigur, pe aceleași două căi amintite: mărturisirea adevărului și mărturisirea minciunilor convenabile.

În urmă cu ceva decenii am fost îndemnat, de un mare cărturar, să ader la o minciună convenabilă. Sub pretextul că și Biserica ar avea de câștigat din acea minciună convenabilă. I-am amintit că pe termen lung orice minciună se răzbună, chiar și atunci când este crezută de toți.

Aici există o realitate obiectivă, de obicei trecută sub tăcere:

Adevărul, deci propaganda adevărului, poate aduce rezultate dureroase și aparent defavorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă zidește, vindecă, întărește și, treptat, înalță.

Minciuna, deci propaganda minciunilor convenabile, poate aduce rezultate favorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă erodează și, treptat, nimicește.

Un exemplu clasic pentru prima variantă este Biserica. Mărturisirea adevărului i-a adus încercări, suferințe, persecuții, masacre. Însă treptat s-a zidit, a vindecat suflete și s-a vindecat de bolile interioare (iude, erezii, schisme), s-a întărit și s-a înălțat tot mai mult.

Un exemplu clasic pentru a doua variantă este Națiunea Germană. Cufundarea ei în visul imperialist, provocat de o iscusită propagandă elenistică în secolele II-IV și după aceea, i-a adus, la prima vedere, câștiguri uriașe. Germanii au cucerit cea mai mare parte din Europa, Nordul Africii și alte teritorii. Treptat însă, au fost erodați și nimiciți. O comparație între Germania de la 1890 și Germania de astăzi, între Austria de la 1890 și Austria de acum, ar fi de ajuns pentru a arăta acest proces.

Desigur, obișnuința este a doua natură. Iar cine nu învață și înțelege Istoria o va repeta în tot ce are mai rău. Aici intră și Germanii – cu supunerea oarbă față de elitele imperialiste ce i-au împins repetat în dezastru –, dar și Românii – cu iresponsabilitatea oarbă față de datoria și misiunea națională.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1A se citi, de pildă, 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei (1940-1944), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Memoria deportărilor etc.

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (II). Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

pentru prima parte click aici

Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

A existat sau există sclavie în Țările Române (Moldova și Muntenia)?

Pentru un răspuns științific, adică obiectiv, trebuie să vedem ce înseamnă sclavie. De aceea, urmează o secțiune foarte importantă: în care cunoaștem înțelesul cuvintelor folosite. În creolo-română se numește definirea termenilor (și relațiilor). Orice nume îi dăm, este o lucrare sau acțiune fără de care totul este ilogic, neștiințific, haotic. Dimpotrivă, atunci când se cunosc înțelesurile cuvintelor, adevărul poate fi de asemenea cunoscut cu cea mai mare precizie posibilă.
Spun, celor care nu știu, și reamintesc celor ce au știut, că am înfățișat de mai multe ori prăpastia între înțelesurile vechi, adevărate, ale unor cuvinte românești, și veșmântul străin de astăzi. Iar folosirea unor termeni de astăzi, cu înțeles schimbat, pentru realități trecute garantează răstălmăcirea, minciuna. De asemenea, regăsirea înțelesurilor vechi, contemporane, este cheia înțelegerii drepte, cinstite, obiective.
Deci, hai să vedem înțelesurile cuvintelor sclav(ie), rob(ie), șerb(ie)

Dicționarele românești definesc sclavia prin starea de sclav. Ca urmare, sclavia este starea celui care este sclav. Desigur, o definiție ce tinde să fie circulară; din fericire, DEX 2009, de pildă, dă o definiție destul de clară pentru sclav

sclav = Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân

Deși dă ca sinonim rob, DEX 2009 are ca definiție pentru rob

rob = (în Evul Mediu, Țările Române) Om aflat în dependență totală față de stăpânul feudal, fără ca acesta să-l poată omorî. ♦ Om care muncește din greu. ♦ Persoană luată în captivitate (și folosită la munci grele); captiv. ♦ (Pop.) Deținut, întemnițat. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. ♦ (În iudaism și creștinism) Calificativ atribuit omului care se ridică la slava divină prin suferință.

Desigur, de obicei o limbă nu păstrează prea mult sinonimele perfecte. Ca urmare, este de așteptat ca rob și sclav să fie diferite. Cât de diferite? De ce ne interesează deosebirea dintre ele?

Am văzut mai sus că și în secolul XXI cuvântul vechi românesc rob este polisemantic, adică are mai multe înțelesuri, cu deosebiri semnificative – deși în legătură unele cu altele, spre deosebire de omonime, care au aceeași formă dar înțelesuri cu totul diferite (broasca din baltă și broasca de la ușă).

Pe de altă parte, neologismul sclav, deși bine împământenit, este monosemantic, adică are un singur înțeles (desigur, excludem întrebuințările metaforice, pentru că nu facem o analiză literară).

În ceea ce privește dicționarele străine, sau alte instrumente lingvistice similare, sclavia este definită în mare ca starea în care un om este proprietatea (bunul) altuia, care poate dispune de el după propria voință. Enciclopedia Britanică subliniază că sclavul este o proprietate – indiferent dacă este văzută ca una mobilă sau imobilă. Și că, dincolo de limitele de abuzare existente într-o parte din țările cu sclavi, în mod constant sclavul nu are rudenie și nu poate invoca relații de rudenie. De asemenea, că munca sclavului este proprietatea stăpânului sclavului, stăpân care dispune după voia sa de această muncă și produsele ei. În sfârșit, că sclavul nu are niciun fel de drepturi politice și administrative, de actele lui răspunzând exclusiv stăpânul, aici intrând inclusiv actele reproductive.

Orice observator obiectiv o să constate o deosebire de substanță între starea de sclav și aceea de rob.

În timp ce slavul este o făptură la marginea umanității, adeseori doar un „animal biped” conform societății în care trăiește, robul este un om foarte sărac, de obicei aflat „în dependență” față de un anume „stăpân” (temporar sau permanent).

Ajungem aici la un adevăr esențial pentru Cultura Română Veche, pentru societatea sau societățile românești (nord-dunărene) dinainte de 1715:

Cuvântul obișnuit pentru starea socială a robului este în limba română veche șerb.

DEX 2009 dă pentru șerb definiția

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

Pentru iobag, același DEX 2009 dă definiția

iobag = Țăran dependent de stăpânul feudal; șerb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.

Foarte important, (Scriban, 1939) dă următoarea definiție pentru cei doi termeni (șerb și iobag)

ĭobág și ĭobágĭ m. (ung. jobbágy, serv. Forma iobag e posterioară). Român. serv (șerb) în Austro-Ungaria, cum aŭ existat pînă la 1784. V. rumân și vecin. – La Milescu obagĭ, la Bălc. hobagĭ.

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n’avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș.

Sinteză

În cultura veche cuvântul rob avea mai multe înțelesuri, printre care și acelea de sclav și de șerb sau rumân (vecin, iobag).

În timp ce sclavul este o făptură lipsită de libertate și cu drepturi asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață, șerbul este un arendaș foarte sărac, dependent sau legat (după caz) de proprietarul pământului pe care îl are în arendă.

Revenim la întrebare

A existat în Țările Române sclavie în înțelesul clasic, internațional, de făptură lipsită de libertate și cu drepturi și obligații asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață?

Să ne raportăm la fapte, folosind în primul rând Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir. Lucrarea, scrisă pe la 1715, relatează starea de fapt constatată de fostul domnitor al Moldovei în anii 1710-1711. (Folosim aici ediția Editurii Litera, Chișinău, 2001).

Pe de-o parte, avem descrierea făcută lucrului la ocnele de sare din Moldova în lucrarea amintită. Din (Cantemir, 2001:45-46) reiese că la ocnele de sare lucrau oameni liberi. Pe de altă parte, însă, la (Cantemir, 2001:146) se arată că se putea ca ucigașii, în loc să fie executați, să fie trimiși să muncească la ocnă a ucigașilor. Deși pare contradictorie, mărturia de fapt este logică, mai ales raportat la (Cantemir, 2001:46):

„Și în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belșugului, să scadă prețul sării și fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile și chiar prisosesc.

În Moldova se află munți întregi care, dacă dai la o parte scoarța de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul și întreaga țară [s.n.] trag mari foloase de pe urma sării…”

Se poate deci vedea că sarea era exploatată și de Domnie, dar și de oamenii locului. Mai mult, că nu exista vreo mare nevoie de mână de lucru – pentru că exploatarea era dinadins limitată la nevoile țării și ale unui comerț limitat. Ca urmare, ocnașii, care sunt singura categorie de sclavi în înțelesul propriu al cuvântului, sunt foarte puțini. Pedepsele vremii, dacă nu era vorba de ucideri sau trădări, se pedepseau fie corporal – de obicei cu vergi sau bici –, fie prin despăgubiri („amenzi”) (Cantemir, 2001:145-149 ș.cl.). Uciderile, tâlhăriile și trădările, ca și altele asemenea, se pedepseau cu moartea (ibidem). Osândirea la ocnă era, se vede, foarte rară, astfel încât se poate înțelege că

sclavia propriu-zisă era extrem de rară în Țările Române până la 1715

Există însă șerbia.

Am văzut mai sus înțelesurile date de dicționarele contemporane, de la Scriban încoace.

Dar reprezintă, oare, înțelesul adevărat și pentru Cultura Română Veche? Este, adică, potrivit pentru stările sociale din Țările Române dinainte de 1715?

Constantin Giurescu, fiul său, Constantin C. Giurescu, și nepotul său, Dinu C. Giurescu, au arătat repetat, pe nenumărate documente, o realitate de care se fuge sistematic: legarea de glie (pământ/moșie) este un mit. Un mit promovat și de către unii dintre boieri în timpul Regimului Fanariot – din interese lesne de înțeles –, dar mai ales de către Stânga Politică și în special de Socialiști, de Ocupația Sovietică și urmașii acesteia (până astăzi).

O pildă clasică este mitul „legăturii lui Mihai”. Aceasta, după multe prezentări ale unor istorici ar fi fost chiar „prima legare de glie a șerbilor din Muntenia”. În realitate, după cum arată Giurăștii în mod repetat, legea dată de Mihai Viteazul are sensul invers: șerbii fugiți de pe moșii sunt „legați” de moșiile pe care se așezaseră astfel ca foștii stăpâni să nu îi poată lua înapoi chiar dacă nu își plătiseră datoriile!

Adică: șerbii nu erau „legați” de o moșie într-un sens absolut, ci prin aceea că aveau anume îndatoriri față de proprietarul ce îi lăsase să se așeze pe ea; odată îndeplinite aceste datorii, odată plătită datoria față de proprietar, puteau pleca.

Problema este că din felurite pricini – de la propria lene la felurite nenorociri sau chiar abuzuri ale proprietarului, de la caz la caz – se întâmpla ca șerbii, adică arendașii cum li se va zice mai târziu, să plece fără să-și plătească datoria. Ca urmare, proprietarul avea dreptul să le ceară fie să își plătească datoria, fie să se întoarcă înapoi și să plătească prin muncă până la stingerea ei.

Există cazuri în care noii proprietari plăteau pentru șerbi, astfel încât aceștia să rămână la ei și să semneze noi înțelegeri (contracte), care includeau ca datorie plata făcută fostului proprietar. Dar sunt și cazuri în care – iar din felurite pricini – noul proprietar nu plătea aceste datorii. Ori că nu era încredințat de cinstea noilor veniți, ori pentru că nu voia să se pună rău cu vechiul proprietar, ori că nu avea el însuși sumele datorate, sau nu voia să riște asemenea sume (care la zece sau mai multe familii de șerbi deveneau destul de mari pentru a fi greu de dus chiar și de către un boier mijlociu).

Legătura lui Mihai Viteazul este o ștergere a datoriilor șerbilor, care sunt lăsați pe moșia pe care i-a apucat legătura, fără ca fostul proprietar să-i mai poată trage la socoteală.

După cum se vede de aici, dar și din nenumăratele documente, în Muntenia și Moldova starea de rob sau de șerb (de rumân, român sau vecin, ori, după vorba ungurească, de iobag), era o stare în care un cap de familie sau un bărba singur făcea o învoială sau înțelegere, deci un contract, cu un proprietar de pământ. Primul primea o anumită bucată de pământ pentru casă – ori o casă părăsită, pustiită etc.1 – și o bucată de pământ pentru nevoile sale; în schimb trebuia să dea o anume dajdie și/sau să îndeplinească o anume corvoadă pentru proprietar.

Dajdia sau birul era o plată în bunuri (struguri, must, vin, miere, lemn, lână, lapte, brânză etc.) sau bani, corvoada era o datorie în muncă (la început trei zile pe an, către sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ajuns chiar și la 20-25 de zile).

Dacă era cu dajdia și corvoada „la zi”, robul sau șerbul putea să rupă învoiala. Această rupere se făcea pe drept fie atunci când proprietarul își încălcase cumva datoriile, fie atunci când șerbul își răscumpăra pământul pe care lucrase (devenind astfel el însuși boier, adică proprietar de pământ), fie când voia să plece la alt proprietar – unde știa sau nădăjduia într-o învoială mai bună.

În acest ultim caz ruperea învoielii, adică a contractului, cerea din partea șerbului o despăgubire; la fel, din partea proprietarului, dacă acesta se hotăra să rupă învoiala cu șerbul și să îi ceară să plece. Din această perspectivă, despăgubirea este absolut îndreptățită și se practică și astăzi în situațiile similare.

Abuzuri au existat, și de-o parte, și de cealaltă. Dar ceea ce ne interesează aici sunt raporturile de drept. Care arată că robul sau șerbul era o persoană liberă, nici pe departe un sclav, așa cum îl prezintă propaganda Stângii.

După cum am văzut mai sus, sclavul nu poate să încheie contracte; el este o proprietate, și așa cum un cal, un pat sau o grădină nu pot semna contracte, nici sclavul nu poate face așa ceva. Această ultimă stare socială o găsim în Țările Române la ocnași. Dimpotrivă, robul sau șerbul are învoieli sau înțelegeri, deci contracte în deplinul înțeles al termenului, cu proprietarul – dar și cu mulți alții, căci sunt documente despre contracte sau învoieli sau înțelegeri între robi sau șerbi și felurite alte persoane.

Mai mult, în ciuda propagandei căreia îi cade victimă chiar și un geniu ca Scriban, robul ori șerbul nu este, în înțelesul originar al termenului, „legat de glie”. Dimpotrivă, avea voie să se mute, avea voie să dispună de persoana sa și de munca sa. Fiind însă, evident, legat de contractele pe care le încheiase. O situație în care sunt și toți angajații de astăzi.

Un fotbalist care a semnat un contract la un club nu este sclavul acestuia, chiar dacă nu poate să plece de la club când îi vine cheful. Un funcționar ce nu poate să plece de la birou când îl apucă nu este prin aceasta un sclav. Un pompier ce este nevoit să își pună viața în primejdie ca să stingă un foc sau să lupte împotriva unui incendiu nu face asta pentru că este un sclav. Etc., etc.

La o privire superficială niciunul dintre aceștia nu dispune „liber” de propria persoană și muncă. Asta pentru că termenul de „liber” a fost denaturat de Stânga de la „conform datoriilor naturale sau liber asumate” la „după cheful persoanei”. Iar această schimbare de sens duce la confuzii extreme.

De aceea pentru cunoașterea adevărului este absolută nevoie de cunoașterea înțelesurilor adevărate, de lămurirea termenilor și relațiilor.

Concluzii

În Țările Române avem, tradițional, alături de starea de boier sau proprietar de pământ, adică Țăran în înțelesul vechi al cuvântului, și stările de

rob sau șerb

și, respectiv,

ocnaș sau sclav

Robul sau șerbul este = Om foarte sărac, ce depinde pentru a-și câștiga existența de înțelegeri sau învoieli (contracte) cu proprietari de pământ de la care, în schimbul dajdiei și corvoadei, primește în folosință lot(uri) de pământ.

Ocnașul sau sclavul este = Om lipsit de libertate și drepturi în urma crimelor pe care le-a făcut; uneori, foarte rar, se poate răscumpăra prin fapte excepționale; dovedirea nevinovăției anulează slavia și îi redă libertatea și despăgubiri, ducând totodată la moartea sau sclavia celor care l-au învinovățit/osândit pe nedrept.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

***

P.S. De ce folosim limita de 1715?

Pentru că de la 1715 Țările Române intră în ceea ce se numește Regimul Fanariot. Acesta a fost un regim care, după cum o recunosc toți istoricii, a schimbat radical societățile românești din Muntenia și Moldova. Schimbarea a fost brutală – cu măcelărirea fizică a opoziției – și a inclus întreaga societate „importantă”, de la mânăstiri și târguri până la boierimea mare. Atunci când Mircea Vulcănescu spune „România a avut o cultură, 1848 a rupt-o”, el menționează anul în care procesul început în 1715 câștigă definitiv puterea la Români: Cultura Veche Românească începe să fie nimicită sistematic și la sate și cătune de către pătura deznaționalizată a orașelor. În această privință se pot vedea și lucrările (Obedeanu, 1900)2 și (Popescu-Lumină, 2007)3.

Între 1715 și 1865, de pildă, Mitropolia Munteniei, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Brăilei (cât funcționează aceasta) sunt subordonate Patriarhiei Fanariote ca niciodată în istorie. Aceasta nu doar că schimbă adeseori vlădicii, adică episcopii, după bunul plac, dar schimbă chiar și stareții și egumenii tuturor mânăstirilor mari – și, prin aceia, controlează cca. 80% din averile bisericești din cele două țări românești. Fenomenul este unic în istoria noastră. Și, printre altele, duce la impunerea limbii grecești în cultul și administrația bisericească, în paralel cu sau în locul slavonei.

La fel, după cum se poate vedea detaliat în (Obedeanu, 1900), grecizarea la început, apoi deznaționalizarea boierilor, atinge culmi greu de înțeles astăzi. Patriotismul clasei politice se topește în propaganda politică străină; își schimbă înțelesurile, își pierde rosturile, își pierde ființa. Legislațiile se schimbă continuu. Sub pretextul „emancipării” și „progresului” se ajunge la o șerbie sau robie cum nu fuseseră niciodată în aceste locuri. (vom reveni, sperăm)

Printre altele, ocnele încep să devină o prioritate pentru mulți dintre domnitorii fanarioți, care câștigă bani mulți de pe urma lor. Implicit, apare interesul pentru o mână de muncă ieftină și îndestulătoare, adică pentru ocnași. De aici acea lume de iad a ocnelor din secolele XVIII-XIX, care ține exclusiv de Fanariotism și urmașul său direct, Regimul Masonic.

1De pildă în urma năvălirilor ungurești, tătărești, poloneze, turcești etc.

2Cartea Grecii în Țara-Românească cu o privire generală asupra stărei culturale până la 1717, de Constantin V. Obedeanu, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, București, 1900

3Cartea Bucureștii din trecut și de astăzi, de Colonel N. I. Popescu-Lumină, Ed. Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2007

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Născut în Galați, am copilărit într-un cartier din București. În care am cunoscut Țigani de mai multe feluri. Cu care m-am jucat, am învățat, m-am bătut, am fost la scaldă etc., ca și mulți alții. Am prins și câteva cuvinte, ba chiar fraze, în țigănească. Nu și înjurăturile, pentru că nu înjuram în nicio limbă – era o „ciudățenie” de-a mea. După Revoluția din Decembrie (1989), m-am trezit că s-a ivit întâi în „presă”, apoi la televizor și radio, un nou nume pentru Țigani: Romi sau Rromi.
Țiganii pe care îi cunoșteam, dar și cei străini, făceau mișto de noul nume etnic.
– Băi, dă-mi o sticlă de Țigan! Ăăă… am vrut să zic Rrom! Ha, ha, ha!
Aceasta era una dintre frazele lor preferate. În loc de „sticlă” putea să fie „o măsură” sau altceva asemănător; oricum, gluma era populară.

Era, atunci, o vreme în care tot băteam drumurile țării. În tren sau pe jos, în vreo căruță sau rată, dorind să îmi cunosc țara. Am putut să cunosc, printre altele, mai multe feluri de Țigani. De la cei care se îndeletniceau cu bătutul cazanelor sau cu spoitoria până la cei pentru care furatul era singura „meserie” lăudabilă. Toți, și repet, toți, erau străini de numele de „Rom” sau „Rrom”. Mulți chiar îl urau, privindu-l ca pe o încercare de ștergere a identității, ca pe un mijloc de asimilare etnică – pentru care îi suspectau pe Români. Unii chiar spuneau că „Rrom se zice la Țiganul ce s-a românizat”. Alții, după cum am amintit, îl priveau ca pe o denumire caraghioasă, ca pe un subiect de bășcălie. Oricum, niciunul nu și-l asuma. Exista o singură excepție: activiștii (neo)comuniști. Aceștia din urmă erau cei care țineau lungi discursuri despre „persecuția” și „discriminarea” Țiganilor, dându-le numele de Rromi, iar și iar, la nesfârșit.

Acum câțiva ani am cunoscut un preot; un om bun, harnic, citit, deștept. Și, din întâmplare, Țigan. Care folosea și el termenul de Rrom. Mi-am zis, „el o să mă lămurească!”. Și l-am întrebat:

– Părinte Marius, am copilărit alături de Țigani, am cunoscut cel puțin sute de Țigani, din zeci de triburi. Toți își spuneau și își spun Țigani. De ce folosești termenul ăsta de Rrom? De unde a apărut?
– Părinte Mihai-Andrei, termenul ăsta exista la vreo două sau trei triburi, pe lângă cel de Țigan. Așa că e corect de folosit.

Atât.
Se oprise din „explicație”, lăsându-mă și mai nedumerit.

– Cum adică? De ce să impui oamenilor din zeci de triburi numele folosit, secundar, de numai două sau trei?

Și a urmat „explicația” uluitoare:

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative.

– Poftim?!?!

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative. Așa că e mai bine să folosim un nume nou.

M-am gândit, m-am răzgândit: tot fără cap și coadă mi se părea ideea.

– Părinte Marius, numele de Român are conotații negative la multe popoare, de la Ruși la Unguri. Că e propagandă rasistă ori că există îndreptățire, faptul rămâne. Schimbăm și numele de Român?

– De ce să-l schimbăm? – s-a mirat el.

– Păi de ce să schimbăm numele de Țigan? Nu e mai bine să-i schimbăm renumele?

A deschis gura să zică ceva, apoi a închis-o. Era nedumerit.

– Părinte Marius, crezi că obiceiul multor Țigani de a fura, de a înșela, de a sări la scandal, țipete, bătăi, are și el vreo vină în renumele prost de care ai zis?

A ridicat din umeri:

– Sigur că are!

– Păi și atunci de ce să nu luptăm să îndreptăm lucrurile astea, în loc să schimbăm numele unui întreg popor? Că dacă obiceiurile rele rămân, și noul nume tot conotații negative o să aibă. Plus pe aceea de fugă de adevăr, de răspundere, de străbuni până la urmă.

A rămas pe gânduri. Nu-i plăcea, se vedea, că îi puneam la îndoială ideea atât de bine înfiptă – că Rrom ar schimba renumele neplăcut al Țiganilor. Dar, ca om cinstit, nici nu putea să mintă precum Comuniștii, să pretindă că adevărul este minciună.

– Uite, i-am zis. Adu-ți aminte de versurile lui Alecsandri, când zice, „Ne dase nume de curcani/ Un hâtru bun de glume,/ Noi am schimbat lângă Balcani/ Porecla în renume”. Și gândește-te la cum sună numele de Țigan atunci când vorbim despre lăutari, despre virtuozitate. Cine nu știe cât de buni, cât de iscusiți, cât de talentați sunt Țiganii care sunt lăutari sau muzicieni? Iată că se poate schimba renumele, în bine sau rău. Dacă nu schimbi renumele, degeaba schimbi numele. Doar schimbarea renumelui rezolvă problema.

Nu a mai zis nimic.

Până astăzi, toți Țiganii pe care i-am cunoscut – în cei aproape 25 de ani de slujire și în afara lor – au folosit și folosesc etnonimul Țigan. Cu sau fără conotații negative. Termenul de Rrom continuă să fie unul exterior, impus de o propagandă străină. Și care mi se pare 100% irațională, dacă nu chiar anti-țigănească, rasistă.

Este între ridicol și patologic felul în care se raportează la această realitate activiștii neocomuniști. Cităm din (Petcuț, 2017:5):

„Poate cel mai mult face polemică [sic! n.n.] întrebarea: De ce spunem rromi și nu țigani?, întrebare ce conține în ea însăși răspunsul; pentru că este corect, din punct de vedere istoric, să folosești oricare dintre cei doi termeni.”

Textul, demn de personajele ridicole ale lui Caragiale, nu este totuși o glumă. Este doar nivelul de gândire și propagandă comunistoidă (și nazistoidă) al acestor activiști:

Este corect să folosim oricare dintre acești doi termeni (Țigan și Rrom), așa că impunem folosirea doar unuia dintre ei!

Asta în condiția în care însuși autorul citat recunoaște că termenul de Țigan era folosit pentru a se denumi de Țigani însuși până cel puțin în secolul al XVI-lea (Petcuț, 2017:26-27ș.cl.)! În timp ce acela de Rrom apare ca etnonim abia în scrierile cărturarilor de secol XIX!

Dar, dincolo de speculații istorice, același autor mai găsește ca „argument” (ibidem) faptul că în limba țigănească ar exista rom pentru soț(ul unei femei). Ca și cum ar fi corect ca un neam să înlăture din denumirea sa etnică pe femei!

Din păcate, această lipsă de logică a fost preluată de către mulți oameni buni – ca Părintele Marius, amintit mai sus. Din păcate – repetiția de față are un rost! – mulți Țigani buni, care vor o ridicare pentru cei din propria etnie, văd ca singură ieșire supunerea în fața acestor activiști și a programelor lor. Chiar dacă Țiganii înșiși, în cea mai mare parte, le privesc, pe bună dreptate, cu suspiciune. Sau chiar cu dispreț – ca pe instrumente de deznaționalizare.

Am avut prilejul să aud tristețea unui asemenea activist, în fața păstrării de către Țigani a vechiului termen pentru propria etnie: „Cât de proști sunt!”. Și mi s-a părut cea mai strălucită sinteză a gândirii de Stânga: cei care nu se supun propagandei de Stânga, oricât de absurde, sunt declarați în cel mai bun caz „proști”. Dacă nu „sabotori”, „agenți străini”, „dușmani”, „rasiști” etc. Asta în situația în care activiștii au nerușinarea și extremismul de a schimba cu de la ei putere numele unui întreg popor!

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea