Categorie: Autoapărare

File din războiul porcului

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Stradania parintelui Aldea m-a mobilizat. Iata un prim rezultat:

File din războiul porcului

În timp, ca și în teren, ai nevoie de hartă.
Războiul porcului durează de 10000 de ani. Revoluția agrara din neolitic a reprezentat primul moment al închiderii omului într-o irealitate construita ale cărei forme extreme le simțim astăzi în design-urile progresiste, dar si noi, masa ‘orășenilor’ încarcerați în blocuri de locuințe urbane. Am fost uluit când am avut de-a face cu persoane atât de deraiate de la bunul simț (în sens de simț comun, nu moralizant) încât nutreau un complex de superioritate fata de consătenii din satele de unde veniseră, doar pentru că ‘la bloc’ ‘li s-a dat’ apă, foc și energie curentă. Comunizarea a fost însoțita și de astfel de aberații, nerecunoscute ca atare nici măcar până azi, nu doar de închisorile de la Aiud și Pitești. Nu mică mi-a fost demoralizarea, apoi, învățând cp lagăre suburbane de blocuri exista mai peste tot in occident. Și tot așa, când am ajuns să le vad, că doar eu găseam în ele abominația pe care de fapt o reprezintă…

Tot revoluția agrara a adus și înrobirea pe scara larga a omului față de stat.
Statul apare ca un instrument de gestiune al extracției de viață (efort, timp, resurse) din populații sedentarizate și capabile să genereze surplusuri de hrană, în primul rând; apoi bogăție suplimentară rezultată din creativitatea și inventivitatea pe care acelea le-au făcut cu putință prin diviziunea muncii (statul ca fermă de taxe).
Prin administrarea de pedepse și recompense, statul selectează comportamentul obedient, conformist, docil, și creșterea compactizării sociale. Acestea sunt de asemenea adaptări utile pentru viața sedentară (ipoteza de-politizată eronată este numita ‘auto-domesticire’). Cele două merg mână în mână. Domesticirea animalelor și plantelor a reprezentat astfel o precondiție a domesticirii omului de către statul social (sindrom de domesticire).
Un proces paralel a fost micșorarea marcată a creierului (atât absolut cât și ca volumul cranian relativ la masa corporală, coeficientul de encefalizare, corelat cu inteligenta) în aproximativ același interval de timp (1 deviație standard, de la 1450 la 1300 cm3 in ultimii 12,000 de ani). Corelația nu este „cauzație” dar statul tinde, prin regulații și intervenții, să reducă gradul de invenție social disponibilă și să înscrie parcursul, atât de viață pentru indivizi, cât și de dinamica societăților, în formule prestabilite.
Aceasta este semnificația ‘formelor fără fond’, copiate și generalizate nu doar în România maioresciana.

Curând după începutul neoliticului, înainte de epoca bronzului (cca 9000-7000 de ani în urmă) a existat o prăbușire masivă a populației masculine semnalată prin markere genetice în cromozomul Y.
Doar extincția pe scara largă a bărbaților poate genera un asemenea semnal genetic – și doar exterminarea lor prin război sau ceva echivalent o poate explica.
O comentatoare imaginativă l-a numit World War 0, ‘războiul mondial zero’.
E de speculat daca aceștia nu au fost bărbații de nesupus, sușa, rasa sălbatică, nedomesticibilă de către stat…
Asemenea înlocuiri genetice in masa nu ar fi unice.
Ceea ce numim ‘scoțieni’ azi sunt de fapt populația din regiunile de jos ale Scoției, amalgam dintre cuceritorii englezi și locuitorii de acolo. Populație apărută în măsura în care faimoșii highlanderi, nativii celți din Țara de sus, de la nord si vest, au fost cvasi-exterminați într-o combinație de evenimente din secolul XVIII-XIX. Evenimente cuprinzând Răscoalele Iacobite culminând în bătălia de la Culloden și urmată fiind de ‘expulzarea galilor’ din Ținutul de sus. Expulzare echivalând cu distrugerea etnică, culturală și de subzistență a acestuia.

Ceea ce trăim azi cu ‘războiul porcului’ este probabil ultimul episod al etatizării omului începuta în neolitic. Febra porcina, pretextul dezlănțuirii statutului, nu e nici măcar o zoonoza, e o boala strict veterinara, nu afectează oamenii in nici un fel. Războiul împotriva porcului este un act pur de beție a puterii (hubris), purtat murdar, cu violarea bunului simt, a rațiunii, a logicii, cum se străduie să arate părintele Aldea.
El este asemeni altor ‘războaie’ ‘morale’, ale ‘virtuții’ precum războiul împotriva alcoolului (prohibiția), războiul american împotriva drogurilor, războiul împotriva ‘teroriștilor’ (Ceaușescu, decembrie 1989; toata lumea occidentala după 2001), ‘războiul’ împotriva ‘covid’. Țăranii reprezintă ultimul rezervor al autonomiei fata de stat, al vieții autarhice, în bună parte autosuficientă sau, în orice caz, în orice moment capabilă să redevină astfel. Războiul împotriva porcului este un război de lichidare a țăranului autonom, ca exemplu și model pentru noi toți.
El e menit să împingă încă un pas dictatura asupra nevoilor.
Am avut norocul să copilăresc ‘cu frecvență redusă’ (‘part time’) cu ei și printre ei, în zone necolectivizate sub comunism. Doar mult mai târziu, pe urmele unor reflecții ca cele de mai sus, am descoperit, treptat, semnificația lor profundă în viața mea. Generația următoare nu va mai avea șansa de a vedea autonomia și independența la lucru, practica lor efectivă, pe viu.

Copiii țăranilor din copilăria mea, nu le seamănă celor de acum.
Unii dintre ei, sunt ca cei ‘mutați la bloc’ de care scriam înainte.
Alții, sunt ca jurnalistul părintelui (Constantin Rudnițchi).
Am avut in familia extinsa un astfel de personaj, care o viată întreagă, de la bloc, a făcut ‘jurnalistică’ propagandistică în folosul partidului comunist. Bănuiesc că va fi scris, orb moral și politic la propria lui dramă, și despre colectivizare…
Oamenii trăiau, se adaptau, cu conștiința politica suprimată până la punctul la care simpla menționare a relelor provoca reacții defensive ostile.
Pleca cineva, nu se mai vorbea de el. Dan Spătaru își cânta înainte cântecele de dragoste amăgită, iar de Corina Chiriac nu se mai pomenea; prietenii, plecați, erau ca morți…
La fel și jurnalistul părintelui, tot așa trăiește și scrie: adaptiv, după cerințele ferestrei Overton. Cuvintele de ordine sunt
1. diseminarea de frica in populație,
2. calomnierea autonomiei, autarhiei si independentei
– el asta scrie.
Stilul zilei la elită e vorbitul pe nas, strâmb și de sus despre popor – el așa face.
Susținerea opiniilor cerute nu se poate face decât cu violarea logicii și a realității – asta e, război semantic, își face și el partea. În rest, mici intrigi de birou, competiția de consum pentru afișare cu vecinii, prietenii, colegii (‘unde mergem in vacanta? Georgeștii se duc in Seychelles!’), sprijinirea materiala a copiilor (daca are). Cum va arăta sufletul acestor copii, conștiința lor, cum vor fi ei în spirit… Pai, la fel ca tatăl…

‘Războiul porcului’, războiul împotriva țăranilor, a autonomiei, independentei și autarhiei, se duce peste tot in Europa eșuată, cu vârf de lance în Olanda. Țară minusculă, sustrasă in parte oceanului, și care este al doilea producător de alimente după, doar, America!
Superba avocat activist olandez Eva Vlaardingerbroek a înțeles-o și exprimat-o perfect: “e simplu precum 2+2=4… Elimină oamenii independenți și vei controla nevoile alimentare ale unui număr mare de oameni”.
Astăzi țăranul însuși, coloana vertebrala a revoluției neolitice, a devenit redundant pentru fermierii de oameni și este eliminat.

Aminte tuturor oamenilor statului, la Bruxelles sau ciolaci din Romania, propagandiștii lor lipsiți de coloană, elitiști rasiști antipopuliști…
Aminte mai ales etatiștilor neomarxiști, progresiști, angajați în psihoze de inginerie sociala și antropogeneză…
Exista o trăsătura a raselor domestice: Indiferent de câte generații ar trece, pot ele fi si zecile de mii scurse din neolitic până încoace, rasa, sușa, sălbatică nu poate fi eradicată. Scăpate din izolarea închisorii reproductive în care au fost ținute, animalele revin întotdeauna la condiția sălbatică liberă (Darwin).

Aceasta este semnificația unei scene din filmul 1984 la care am meditat multă vreme, în cautarea înțelesului ei (nu mai știu daca e și în carte, imaginea din film a dislocuit-o pe cea de la lectura): când Winston Smith, activistul de partid, omul de aparat, intelectualul domesticit privește pe fereastră, după o partida de sex ilegal, la o femeie muncitoare masivă care atârnă rufe la uscat afara; activistul murmură ‘al lor este viitorul’.
Cea mai buna garanție a libertății este indestructibilitatea vieții. Libertatea vine la pachet cu viața însăși, cu respirația, cu scânteia divina a sufletului.
Cândva, cumva, schemele de control sociopatic și mizantropic vor eșua: asta e o certitudine.
Soiul sălbatic, liber, va reveni în drepturi.

*

Acest jurnalist și alții ca el vor continua să facă ceea ce fac până când li se schimba paradigma în care funcționează. Când ea li se schimbă, vor începe să funcționeze altfel – fără ca măcar să își pună întrebări.
Ce paradigma le dăm? Ca de obicei, butoanele de apăsat nu sunt cele care îți sunt vârâte sub vârful nasului:
1. alcătuirea unei comisii parlamentare transpartinice pentru statul limitat
2. introducerea unui amendament in constituție care să limiteze statul în a interveni după plac în orice aspect al vieții indivizilor
3. restrângerea efectivă, dimensiune cu dimensiune, a statutului din Romania.

Practica protestării, contestării, anulării legilor una câte una, doar până la următoarea ocazie când guvernul va reuși să își strecoare intențiile, este epuizantă și eroziva pentru opoziția parlamentară și extraparlamentară. Cadrul trebuie schimbat!
Aceasta se va face prin interzicerea constituțională a oricăror acte normative care contravin principiului limitării puterii statului precum și interzicerea guvernului de a emite astfel de acte, în violarea separării puterilor în stat.
Parlamentarii, singurii reprezentanți ai poporului, trebuie sa își găsească curajul să își revendice puterea. Dar, la rândul său, pentru ca acest lucru sa se întâmple, loialitatea lor trebuie îndreptată către alegătorii lor și nu către partidele de care aparțin. Așadar, votul pe liste trebuie în sfârșit desființat. Pentru toți cei din ‘elita devotata’ (aminte Platforma, aminte Marga, aminte Nistorescu/Cotidianul, aminte ‘jertfelnicii’ de la AUR!) iată un început de acțiune precis, punctual, cu consecințe enorme.

[N.B. In redactarea originala, textul conține legături justificative și ilustrative. Din păcate, acestea nu vor apare în comentariu.]

Outis, 17.01.2024

Unde sunt muncitorii? Dar unde sunt robotii?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Încă din 1970 se vorbea despre înlocuirea muncitorilor și chiar a tehnicienilor de întreținere cu roboți.
Și, nu, nu ca despre o idee științifico-fantastică, nu ca despre ceva din viitor: era un proces început deja, aflat în plină desfășurare.
Sau, așa ar fi trebuit să fie.

Căci fabricile robotizate ale unor firme japoneze – și nu doar japoneze! –, în loc să se extindă, să se înmulțească, au bătut pasul pe loc.
Robotizarea s-a produs, dar la o scară incredibil mai mică decât se preconizase.
Și casnic, dar și industrial, și în comerț, și în celelalte domenii, robotizarea este rămasă în urmă față de începutul anilor ’70 ai secolului trecut!

Mai mult, performanțele obținute acum de felurite aparate cu chipuri avansate sunt cel mult la nivelul unor aparate electromecanice de atunci. Unele, fără niciun fel de chipuri, altele cu chipuri foarte „primitive”. Ca exemplu, sateliții care au fost lansați până acum vreo 20 de ani funcționează în multe privințe mai bine decât cei de astăzi. Cel puțin ca durabilitate sunt net superiori. Asta deși tehnologia este, teoretic, net inferioară.
Ceva, cumva, nu sună bine!
Undeva există o ruptură între dezvoltarea firească a societății, a tehnologiei, și ceea ce se întâmplă sub ochii noștri.

Cineva se poate întreba de ce am trecut de la roboți la chipuri.
Pentru că roboții din anii ’70 erau cu tranzistori, ba chiar și cu lămpi.
Funcționau, adică, pe baza unor tehnologii care acum par incredibil de învechite și înapoiate.
În 1971, atunci când Intel a realizat primul chip, toți roboții existenți funcționau fără așa ceva. Iar acel prim chip avea desenați pe pastila de siliciu… șase tranzistori!
În clipa de față un „nucleu” de procesor conține un chip cu sute de milioane de tranzistori (desenați pe pastila de siliciu).
Asta înseamnă că un procesor cu opt nuclee, de pildă, are peste un miliard de tranzistori. Respectiv, 15-20 de asemenea procesoare au mai mulți tranzistori decât are neuroni scoarța cerebrală a omului.

Cu vechii roboți, cei cu lămpi și tranzistori clasici, fabrici întregi de mașini sau motociclete funcționau cu câțiva ingineri care le supravegheau – și 2-3 tehnicieni de întreținere. Asigurând producția echivalentă unei uzine cu mii de muncitori.
La o putere de calcul de doar 3-4 ori mai mare se știa că roboții pot înlocui oamenii în aproape orice industrie.
La o putere de calcul de 10-20 de ori mai mare, se știa că roboții pot face orice activitate umană care nu presupune creație. De pildă, să controleze traficul aerian, feroviar, naval etc.
În realitate însă, de la o capacitate de zeci de operații pe secundă (instructions per second în engleză, ori IPS), s-a ajuns la cifre cu totul copleșitoare.
Și nu vorbim doar de recordul de 20 de milioane de miliarde de operații pe secundă (probabil mult depășit în clipa în care cititorul (re)citește aceste rânduri!)!

În 1970 apăruse „legendarul” IBM S/37O (IBM System/370) model 158-3, primul calculator recunoscut a atinge viteza „fantasmagorică” de 1MIPS (adică de un milion de operații/instrucțiuni pe secundă).
Dar, atenție!, acest calculator nu avea procesor, ci se baza pe circuite integrate. Adică pe plăci sintetice pe care erau „plantate” „grădini” de tranzistori, rezistențe, condensatori etc. Iar un asemenea calculator era mai mare decât un televizor de astăzi atât ca lățime și înălțime, dar mai ales ca adâncime.
Puteți vedea mai jos cât loc ocupa.

Calculatorul IBM S/370 cu perifericele sale

Plăcile integrate sau circuitele integrate se foloseau și pentru electronicele „moderne” (aparate radio sau tv, casetofoane, magnetofoane etc.), dar și pentru amintiții roboți industriali. Asigurându-le viteze de calcul „amețitoare” de zeci sau chiar sute de operații pe secundă.

Prin comparație, un chip obișnuit dintr-o mașină de spălat de astăzi poate efectua zeci de milioane de operații pe secundă (fiind un chip „primitiv”).
Față de ce făceau circuitele integrate din anii ’60-’70 ai secolului trecut, la ce capacitate de calcul au mașinile de spălat de astăzi ar trebui ca în timp ce spală să țină contabilitatea casei, să facă reparații, să râșnească și să fiarbă cafeaua, să pună murături și zacuscă etc., etc.
Tonul poate să pară glumeț, însă problema există și este mult mai mare decât pare.

Pe de-o parte, circuitele integrate se făceau cu o poluare de milioane de ori mai mică pentru aceeași putere de calcul!
Gândiți-vă bine, ca să vă dați seama cât de gravă este situația!
Pe de altă parte, cea mai mare parte din puterea de calcul a chipurilor de astăzi este irosită.
Iar când spunem „cea mai mare”, este vorba despre peste 90%.

Și revin la întrebările din titlu:
Unde sunt muncitorii? Dar unde sunt roboții?
Bucureștiul, capitala României, începe să fie un oraș invadat de străini. Aduși aici de autorități împotriva Constituției României (care interzice colonizarea de populații străine fără excepție). Pretextul autorităților este „lipsa forței de muncă”.
Nu este un pretext constituțional, este anti-constituțional, este ilegal, este imoral, este genocidar. Dar cui îi pasă?
Românii sunt dați afară în masă din firme din București, strict pe criterii etnice: sunt Români.
Asta în timp ce firmele care angajează străinii îi plătesc mult mai bine decât pe Români!
Altfel spus, Românii sunt discriminați etnic, radical, în România!
De autoritățile zis române și de firmele protejate de aceste autorități în practicile lor discriminatorii, genocidare, anti-românești.

Dar să pretindem, pentru o demonstrație prin reducere la absurd, că „nu e mână de lucru”.
În Japonia este și mai puțină!
Iar Japonia nu aduce coloniști străini ca să muncească!
Dimpotrivă, fie își restrânge activitățile inutile – precum cele birocratice –, fie introduce roboți pentru felurite alte activități.
De pildă, pentru curățenie publică, pentru producție industrială, pentru prelucrare de date etc.

Deja am prezentat, în penultimul paragraf (față de cel de față) niște fapte a căror relatare este practic interzisă. Căci în Neocomunism, ca și în Comunism, Nazism și alte extremisme de Stânga, autoritățile îți dau „toată libertatea să spui ce vrei”… „în afară de anumite lucruri”.
Cum ar fi să răspund la întrebările din titlu?
Unde sunt muncitorii români?
Forțați să muncească în străinătate de autoritățile zis române, prigoniți dacă vor să se întoarcă, prigoniți dacă se simt Români acolo unde sunt – iată un răspuns incorect politic. Este, însă, un răspuns adevărat?
Unde sunt roboții care să înlocuiască muncitorii români „de lipsă”?
(Trecem peste readucerea în România a Românilor izgoniți de autorități!)
Roboții sunt în „magazii” (ori „pe țeava” fabricilor), așteptând exterminarea Românilor și apoi a celor folosiți pentru ca prin colonizare să desăvârșească genocidul anti-românesc – iată alt răspuns incorect politic. Un răspuns ce pretinde că actuala colonizare este un pas către exterminarea Românilor, după care urmează, ca în toate jocurile de acest fel, exterminarea celor folosiți pentru colonizare. Doar că mai totdeauna aceste jocuri se întorc împotriva jucătorilor, într-un fel sau altul. Repet, și acest răspuns este incorect politic. Este, însă, un răspuns adevărat?

Rămâne ca cititorii să gândească și să își răspundă. Ori să nu gândească și să nu își răspundă.
Pentru prima variantă, soluțiile la crize se găsesc în scrierile Sfinților din Prigoanele Comuniste (de la Nicolae Steinhardt sau Ioan Ianolide la Iustin Pârvu sau Gheorghe Calciu-Dumitreasa).
Pentru a doua variantă, totul e bine așa rău cum e.
Fiecare alege cum vrea, dar va răspunde înaintea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrea sau nu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

România, o lumânare arzând în furtună

Binele Comunismului (06). Despre blocurile comuniste si Români

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mărturisește un domn de 62 de ani:

„S-au făcut blocuri gri, în zone gri. Totul era mort. Am 62 de ani și știu cum a fost atunci: întuneric, foame, frig, lipsuri… Nu idealizez vremurile de acum, dar nu aș mai vrea vremurile de atunci cu toate lipsurile de acum. Problema este că acum putem vedea brațele caracatiței și atunci nu puteam.”

Puțini știu cât de îngrozitor arătau străzile după ce se construiau blocurile.
Cu ceva „noroc” erau asfaltate, dar pe lângă blocuri erau grămezi de noroi, lut, pietre, iar dacă fuseseră case, moloz și alte resturi.
Era o înfățișare tipică de pușcărie: clădiri din beton armat, văruite uniform, cu drumuri trasate clar să poată fi urmărită orice mișcare.
Și era urmărită, căci în fiecare bloc trebuia să fie cel puțin un turnător sau un securist (mai mult sau mai puțin acoperit).

Cei care s-au trezit în anii ’80-’90 cu grădinile blocurilor pline de copaci, pomi sau flori, nu au idee că acestea au fost făcute de localnici, pe banii lor.
Statul, care le demola casele și îi silea să se mute, după ce îi trecea prin tone de umilințe birocratice și îi punea să plătească decenii pentru locuințele „date”, nu asigura un minimum de condiții.
Instalațiile electrice erau minimale până la ridicol.
De multe ori frigiderul și fierul de călcat erau de ajuns ca să ardă siguranța.
Pe pereți apărea mereu igrasie, oricât oțet sau clor foloseai să o îndepărtezi.
Iarna dârdâiai de frig în casă, vara de topeai de căldură.
Era și o glumă tristă pe temă, în două forme, una mai blândă, alta mai radicală:

„Afară-i frig, în casă-i frig,
deschid fereastra larg și strig:
Îți mulțumesc, Partid iubit,
Că ne-ai (m-ai) călit!”

sau

„Afară-i frig, în casă-i frig,
deschid fereastra larg și strig:
Îți mulțumesc, Partid iubit,
Că ești condus de un tâmpit!”

Pe acest fond, evident că nu se punea problema ca „statul să pună flori, pomi etc.”.
De altfel ar fi ușor de înțeles asta pentru orice om rațional, pentru că statul neocomunist de astăzi, prin primăriile locale, realizează o uniformizare șocantă: ca garduri, spații verzi, copaci etc.
În Comunismul vechi, uniformitatea este și mai puternică (după cum se poate vedea chiar la blocuri!).
Deci, dacă statul ar fi asigura „spațiile verzi” ale blocurilor, toate acele spații ar fi fost făcute la fel.

În realitate, în deșertul cenușiu al Comunismului, Românii se încăpățânau să fie gospodari!
Se adunau și hotărau să planteze trandafiri sau panseluțe, gherghine sau lalele sau ce li se părea potrivit.
Să pună plopi, „că cresc repede”, caiși, „că cresc repede și dau și fructe”, cireși, „că au flori frumoase și fructe gustoase”, tei, „că țin umbră și miros frumos și florile sunt și bune de ceai”, platani, „că se fac mari și țin umbră” ș.a.m.d.
Să facă grad metalic de tipul ăla sau celălalt, pentru că e aproape uzina X ori fabrica Y și vecinul acela are o relație „ca să putem cumpăra gard”. Ori să facă „un gard mic din plasă de Buzău, că ne putem permite și se face repede și ușor”. Sau să pună gard verde, „că arată mai frumos și ține puțină liniște față de țipetele copiilor, mai ales pentru cei de la primele etaje”. Etc., etc.

Aceste spații verzi au transformat deșertul cenușiu al blocurilor comuniste într-un peisaj în care aveai pe ce să-ți și odihnești ochii.
Dar ele nu erau ale Comunismului, erau ale Românilor.
Ale Comunismului sunt cenușiul, sărăcia, foamea, boala, igrasia, blocurile…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (05). Erau locuinte?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Binele Comunismului (05). Erau locuințe?

Revenim (e pluralul politeții!) cu șirul Binele Comunismului, după al patrulea material al seriei. Aici redăm adevăruri despre Comunismul din România, cu nădejdea că îi vor feri pe unii de propaganda extremismului de Stânga (sau de orice altă orientare!).

Una dintre minciunile comune este:

„Era bine în Comunism că fiecare avea unde să locuiască.”.

Ai zice că până la Ceaușescu (maniacul mutării oamenilor în blocuri), Românii stăteau în masă în corturi, în peșteri sau sub cerul liber!
Parcă vezi „hoardele” de Români dârdâind în frig, topindu-se în arșiță, că „nu le dădea nimeni case”.
Și, iată, veni Comunismul să le ridice barbarilor din corturi, peșteri și de sub frunzare „locuințe”!
Și, iată, Comunismul „a dat case oamenilor”!
Această prostească și otrăvită închipuire este înghițită fără pic de gândire de mulți.
Unii, bătrâni securiști, turnători, colaboraționiști, care oftează după arginții crimelor și trădărilor săvârșite.
Alții, tineri prea puțin obișnuiți să cearnă ideile culese din familie, societate, internet.

Adevărul este însă că Românii au fost scoși cu forța din casele lor de Comunism, ca să fie închiși în pușcăriile numite blocuri.
Rostul acestei mutări nu a fost „să se dea case Românilor”!
Dimpotrivă, a fost să se ia casele și pământurile Românilor, iar aceștia să fie mutați în spații mici, în care nici pereții nu erau ai lor, unde putea fi supravegheat și ce spun, și ce mănâncă, și cu cine se întâlnesc, orice!

La curte, Românii aveau o bucată de grădină: creșteau acolo mărar, pătrunjel, usturoi, ceapă, morcovi, roșii, varză, ștevie și multe altele. Aveau ce pune pe masă, măcar cât de cât!
Dacă era puțin mai mare curtea, și era loc și de ceva buruiană, se puteau crește și niște păsări: găini, gâște, porumbei, rațe, curci…
Până la mijlocul anilor ’90 ulițele satelor încă erau pline de păsări; încă era greu să șofezi repede prin sate, că te pândea primejdia să lovești găini sau gâște sau curci sau rațe.
Ei bine, așa erau ulițele satelor cu case.
Căci acolo unde Comunismul le-a ras, înlocuindu-le cu blocuri, era gol, sărăcie, foame.

La fel era și în „satele orașelor”.
Căci orașele erau împărțite în mahalale (în care stăteau mai ales străini, după fel sau amestecați între ei, ori și cu Români) și sate, care erau vechi așezări românești, cu rosturile lor.
În „mahalalele românești”, cum li s-a spus mai apoi de intelectuali și administrație, fiecare curte avea cel puțin un pom: păr, sau măr, sau nuc, sau cireș, sau gutui, sau prun, sau alun, sau smochin, ce îi plăcea familiei. Multe curți aveau câțiva pomi. Cu fructele lor.
Aveau și o grădiniță (pentru zarzavaturi), unele și o grădină (pentru legume).
Și nu puține aveau găini, porumbei, gâște etc.

Altfel spus, o casă românească era o țărișoară în sine, cu resursele sale și libertatea sa.
Asta a vrut Comunismul să nimicească!
De aceea s-au ras casele și curțile oamenilor.
De aceea s-au construit blocuri nesigure, insalubre, înghesuite, prost gândite, de multe ori prost construite.
Ca să se ia Românului orice libertate!

De aceea au pus „faraonii Comunismului” zeci de mii de sclavi să construiască în nebunie blocuri.
Blocuri construite din banii poporului, iar apoi plătite de poporul silit să se mute în ele de Comunismul care le furase și nimicise casele și curțile.
Adică Ceaușescu nu a dat case ori locuințe, Comunismul nu a dat case ori locuințe. Că nu le-au ouat ei, nu le-au moștenit și nu le-au dat, din cuibarul sau moștenirea lor, pe gratis.
Nu Comunismul sau Ceaușescu „a construit”: oamenii au fost siliți să construiască pușcăriile în care au fost mutați cu de-a sila, locurile de muncă forțată în care au fost obligați să se angajeze.
Ca să fie, pentru totdeauna, sclavii sistemului.

Acesta este „binele” locuințelor comuniste, adică a blocurilor.
De aceea orice Român care poate, se mută la casă.
Pentru că blocurile sunt, în sine, pușcării mascate, gândite și construite ca atare.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

ø;

Este avortul un drept medical?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Neocomuniștii și Bolșevicii folosesc pentru avort (= acțiunea de ucidere a unui om în stadiul intrauterin) și termenul de healthcare sau health care, care poate fi înțeles, după context, ca:
– medicină preventivă (îngrijire medicală; îngrijirea sănătății)
– sănătate publică (politicile de sănătate publică).
Din amândouă variantele rezultând că avortul ar fi un drept medical.
Este?

Biologic, omul se definește în primul rând prin codul genetic.
De pildă, foarte mulți oameni își pierd, în urma unor boli și operații, felurite părți ale trupului: apendicele sau amigdalele, în primul rând, apoi tiroida (parțial sau total), uneori (ferească Dumnezeu!), părți din ficat, din intestine, un rinichi, părți din plămâni, un deget, un picior etc., etc.
Toate aceste deosebiri organice între omul dinainte de pierdere și omul de după pierdere nu îi schimbă identitatea și statutul: este același om, pentru că are aceeași identitate, pentru că are același suflet și același cod genetic.
Subliniem cod genetic, deoarece biologia nu cunoaște mijloace de identificare (sau cercetare) a sufletului. Ca urmare, codul genetic rămâne indicatorul fundamental al identității.

Atunci când o femeie devine mamă, adică devine însărcinată, starea ei este:
a) naturală
și
b) de purtătoare (de sarcină, de copil, de om în fază intrauterină)

a) Biologic, starea de sarcină a femeii, ca și a altor femele ale mamiferelor, este nu doar o stare naturală, ci este o stare benefică, esențială pentru supraviețuirea speciei.
Pentru că dintre cele două linii care asigură supraviețuirea, adaptarea la mediu și înmulțirea, a doua este cea mai importantă. Sunt, adică, specii cu bună adaptare la mediu și fertilitate scăzută, care sunt amenințate cu dispariția sau distruse de schimbările de mediu. În timp ce specii cu adaptare slabă dar fertilitate mare trec peste toate.

b) Ca purtătoare (stare descrisă și prin expresia însărcinată), femeia duce în pântece un alt om. Acest lucru este limpede prin faptul că omul intrauterin (numit și făt sau fetus, care înseamnă copil) are propriul ADN.
După cum se vede la punctul anterior, purtarea sarcinii este esențială pentru supraviețuirea speciei. Ca urmare, prin sarcină, femeia îndeplinește un act cel puțin egal cu lupta cu factorii ostili (fiare, calamități, războaie etc.) a bărbatului.

În toate aceste elemente vedem că lipsește cu desăvârșire orice element negativ al sarcinii.
Asemenea elemente nu există biologic.
Propaganda neocomunistă pretinde că „grețurile de sarcină” sau alte asemenea stări ar dovedi negativitatea (parțială sau totală) a sarcinii. Acest sofism este la fel de absurd cu pretenția că oboseala ar dovedi negativitatea muncii sau antrenamentului.
Restul pretextelor invocate de propaganda neocomunistă sunt strict ceea ce am spus: pretexte. Ele țin de manipularea emoțională a oamenilor (și mai ales a femeilor) spre a le smulge din rostul lor natural.

Și, da, ține de libertatea omului să facă păcate, adică să facă răul. Inclusiv să pretindă că răul nu s-ar plăti. Deși se va plăti mai mult decât deplin, căci acela care acceptă răul ca stare alege Iadul.
Dar din punct de vedere biologic lucrurile sunt limpezi:
– starea de sarcină este o stare naturală, benefică, esențială pentru supraviețuirea oamenilor
– îngrijirea medicală (medicina preventivă) are datoria să se axeze pe susținerea natalității, în primul rând prin susținerea sănătății viitoarelor mame (medicină preventivă), apoi prin susținerea sănătății femeii însărcinate și a copilului din pântecele ei (îngrijirea sănătății), apoi prin susținerea sănătății după naștere pentru femeie și copil/copii; acestea sunt politicile de sănătate publică științifice, corecte.
Dat fiind că orice copil mort înainte de naștere este o scădere a șanselor de supraviețuire a comunității (speciei), avortul nu poate fi încadrat ca „îngrijire medicală”, ci drept crimă.
Singura împrejurare în care avortul poate fi tolerat este atunci când avem sarcini neviabile care pun în primejdie mama (ex.: sarcini extrauterine). În rest, chiar dacă sarcina pune în primejdie mama sistemul medical trebuie să găsească soluții pentru a o salva salvând copilul. Ceea ce, la nivelul tehnologiilor actuale, este mai mult decât posibil.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Buna Vestire