Categorie: Armata Română

Armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Dacorum falces 01.jpg

Lucrez de mult la un vechi proiect numit Cum luptau Românii?, o încercare de reconstituire a vastului tablou al spiritualităţii (şi practicii) marţiale a Românilor din trecut – mai ales dinainte de 1715.
Pentru un asemenea proiect rădăcinile spiritualităţii şi practicii marţiale româneşti sunt ceva ce nu poate să lipsească. Ceea ce înseamnă că, dincolo de bogatul material privitor la Romani, am avut nevoie de un material cât mai serios privitor la Scito-Sarmaţi (la noi Vitalie Bârcă având o admirabilă operă pe această temă), privitor la Celţi (îl amintesc doar pe regretatul şi strălucitul profesor Alexandru Barnea) şi, desigur, la Traco-Iliri, preferabil cu o aplecare deosebită asupra Dacilor.

Din acest punct de vedere, al rădăcinilor tradiţiilor şi practicilor marţiale româneşti, al tradiţiilor şi practicilor marţiale tracice, dar mai ales dacice, lucrarea lui Cătălin Borangic, Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor [1], este una fără de care, de acum, nu se mai poate!
Desigur, afirmaţia poate să pară (să pară!) exagerată.
Oricine ştie că de la Xenopol şi Pârvan la Aurel Rustoiu şi Valeriu Sîrbu sunt foarte multe nume ale istoricilor şi arheologilor, filologilor, numismaţilor şi chiar etnologilor care s-au aplecat asupra Traco-Ilirilor, sau numai asupra Dacilor. Cu tot respectul faţă de munca şi realizările tuturor acestora, trebuie să subliniem că în fiecare generaţie se ivesc oameni care aduc eforturile înaintaşilor la un nou nivel. Ceea ce se întâmplă, din fericire, şi în acest caz.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este unul din tipurile de literatură ştiinţifică de cea mai mare însemnătate – literatura de sinteză şi prezetare enciclopedică.

De obicei acest domeniu este sub-apreciat în România modernă şi contemporană.
Nici măcar rolul strălucit al unei asemenea lucrări (Proverbele românilor…, de Iuliu Zanne) în tratativele de pace de după Primul război mondial nu a vindecat intelectualitatea românească de boala dispreţuirii acestui domeniu.
Ca urmare, s-a ajuns la nenumărate „dicţionare” traduse direct, fără niciun discernământ, din limbi străine, preluându-se o mulţime de greşeli, prejudecăţi, rasisme, goluri de prezentare etc. Unele fiind atacuri directe chiar la adevăruri istorice fundamentale pentru existenţa Românilor şi a României.

Este adevărat, lucrările de tip enciclopedic cer foarte multă muncă. Şi, totodată, nu au strălucirea originalităţii accentuate a altor tipuri de lucrare. Însă au, adesea, o valoare mai mare decât a acestora, deoarece devin baza pe care se construieşte mai departe.
De la Dicţionarul lui Scriban, părut uitat, dar tot mai valorificat în ultimele decenii, până la imperfectele dar atât de căutatele DEX-uri, de la Atlasul zoologic şi până la felurite programe de tip enciclopedic, nenumărate sunt dovezile acestei realităţi.
Lucrările de tip enciclopedic au o valoare continuă, care adeseori poate să fie perenă.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este o lucrare enciclopedic de primă mână.
Aşteptăm – autorul însuşi doreşte – completări fireşti în ediţiile viitoare. Dar chiar şi ediţia „de buzunar” din 2015 este extrem de valoroasă în lipsa celei din 2016. Pentru că informaţiile conţinute sunt cea mai accesibilă şi complexă prezentare a armelor încovoiate ale Dacilor. Fără a se uita, extrem de lăudabil, menţionarea armelor drepte ale Dacilor – şi chiar prezentarea câtorva.

Merită spus că lucrarea este parte a proiectului mult mai mare Enciclopedia Dacica, un proiect de asemenea excepţional şi care merită lăudat şi promovat. Dacă nu aţi văzut, vă atrag atenţia că numele (Enciclopedia Dacica) conţine un link activ către acest proiect. Vizitaţi-l! Timpul pe care îl veţi petrece străbătându-l va fi unul câştigat, unul investit în cunoaşterea acelor Străbuni ai noştri pe care îi cunoaştem ca Daci, Daco-Geţi sau Geţi. Şi nu doar a lor, ci şi a altora dintre înaintaşii noştri.
Seriozitatea proiectului Enciclopedia Dacica este ceea ce îndrăznesc să numesc adevărata iubire faţă de Străbuni.
Nu falsificările hiperbolice – fie în laudă, fie în critică – sunt cele care arată iubirea noastră faţă de cineva. Încercarea sinceră de a-l cunoaşte, de a-l înţelege, de a păstra şi fructifica ceea ce are (a avut) bun, aceasta este adevărata iubire.
Or şi Enciclopedia Dacica, şi Falces dacorum… sunt încercări sincere de a-i cunoaşte, de a-i înţelege pe Traco-Iliri în general, pe Daci în special; şi de a păstra şi fructifica ceea ce au avut bun. 

Cea mai mare parte din materialul înfăţişat de Cătălin Borangic în Falces dacorum : armele încovoiate ale dacilor îmi era cunoscut; asta pentru că „străbătusem”, cu mari eforturi, sute şi sute de articole de arheologie şi istorie, sute de cărţi pe temă. Un efort foarte mare, delicat spus. Cel care obţine cartea lui Cătălin Borangic este eliberat de această caznă – autorul a îndurat-o pentru el.

Există, desigur, meritul mai mult decât evident al sistematizării, al adunării şi orânduirii datelor ştiinţifice despre armele încovoiate ale Dacilor.
Cătălin Borangic a folosit sursele scrise, imaginile de pe marile monumente, vasta ofertă a numismaticii şi, desigur, feluritele interpretări de specialitate.
La care, ca o mare plus-valoare, se adaugă datele preţioase ale încercărilor de reconstituire, fie că sunt ale autorului sau ale unor prieteni, apropiaţi, cunoscuţi etc. Încă foarte puţin practicată la noi faţă de necesarul ştiinţific, reconstituirea – atât ca tehnici de obţinere a obiectelor antici cât şi de folosire a lor, simplificată sau în context istoric – este o disciplină (sau un buchet de discipline) de cea mai mare importanţă.
Mai mult, Cătălin Borangic a încercat – şi, ca principiu, a reuşit – punctarea cadrului social, economic, spiritual etc. de folosire a armelor încovoiate ale Dacilor.

Ca notă personală, trebuie să mulţumesc autorului şi lucrării şi pentru confirmarea unei ipoteze de lucru din cadrul amintitului proiect Cum luptau Românii?. Mă refer la armele rotilate, cum erau numite în trecut, cu un termen astăzi aproape complet uitat.
În ciuda panopliei bogate de arme drepte sau uşor încovoiate (spadă, sabie, pală, paloş, cuţit, pumnar, jungher etc.), folclorul vechi românesc menţionează o „tradiţie locală” ce apare insular în Carpaţi, Hem (Balcani), Dalmaţia etc.: purtarea de către viteji a armelor rotilate. Respectiv spadă rotilată, sabie rotilată, paloş rotilat, cuţit rotilat etc.
Faptul că Vitejii au fost la Românii Vechi o categorie dedicată artelor marţiale (în înţelesul corect al noţiunii – a se vedea şi Ortodoxia şi artele marţiale) este deja bine atestat. Chiar dacă, de obicei, se vorbeşte despre pregătirea lor de luptă, despre pasiunea lor pentru aceasta sau despre iscusinţa lor în luptă, despre curajul şi priceperea lor de luptători ocolindu-se noţiuni fundamentale, precum şcoala de arme, arte marţiale, mistica marţială etc.
Dar preferinţa – manifestată relativ insular în tot spaţiul Românimii – pentru arme rotilate este mai puţin luată în seamă. Ipoteza „mea” a fost aceea a unei folosiri a acestor arme şi ca însemn, ca parte a statutului marţial şi social de viteji. Armele rotilate, adică armele puternic încovoiate, mi se păreau a fi un fel de simbol al apartenenţei la categorie.
O ipoteză impusă de realitatea istoric-etnologică, dar departe de imaginea istoriografică obişnuită a Românilor ca luptători. O imagine în care asemenea tradiţii, puternic articulate, sunt în cel mai bun caz marginale, dacă nu lipsesc total. Ca urmare, am şovăit să o includ în lucrarea ce se pregăteşte pentru publicare. Dar…
Dar Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor demonstrează strălucit – printr-o ştiinţifică integrare a contextului arheologic şi surselor scrise – că şi la Traci, ca şi la Dacii secolelor I-II d.Chr., armele încovoiate erau un semn al statutului, al apartenenţei la o castă (sau la caste) de războinici; sau, cum ar mai fi zis Românii Vechi, de viteji.
Ceea ce face ipoteza impusă de sursele etnologice şi istorice nu doar o ipoteză confirmată, ci şi o mărturie a unei continuităţi spirituale milenare: pentru Românii Evului Mediu armele încovoiate (puternic) erau încă simbolul apartenenţei la o elită războinică.

Evident, interesul meu faţă de această demonstraţie adusă de Cătălin Borangic este subiectivă, este dată de interesul meu de cercetător pe un anumit subiect. Alt cititor va fi mult mai interesat de felul în care marile arme încovoiate s-au răspândit, de felul în care se foloseau în luptă, de întâlnirea dintre armele încovoiate ale Dacilor şi armele şi armurile Romanilor etc., etc.
Cartea Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor oferă cititorilor toate acestea şi încă şi mai multe.
Mi se pare strălucită calitatea imaginilor; atât la nivel tipografic, dar mai ales la nivel ştiinţific. Dacă o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, sutele de imagini de arme, luptători, monezi, hărţi etc. sunt singure de ajuns pentru o lucrare enciclopedică de mare valoare.
Din fericire, avem şi imaginile, şi prezentarea, într-un întreg ce nu poate să lipsească din biblioteca oricărui Român interesat de istoria Dacilor, de începuturile istoriei Românilor, de tradiţiile marţiale (militare) al Românilor şi/sau Dacilor etc., etc.
După cum am spus de la început, lucrarea lui Cătălin Borangic este un sine qua non, este una fără de care, de acum înainte, nu se poate ca o bibliotecă istorică sau o bibliografie pe această temă să poată fi întreagă.

Ca să închei, după obiceiul meu, într-o notă personală, îi mulţumesc autorului în numele cititorilor prezenţi şi viitori! Munca, seriozitatea ştiinţifică şi dragostea faţă de înaintaşi ne-au dăruit tuturor o lucrare enciclopedică de mare valoare! Mulţumim! Şi mult succes şi spor mai departe!

Mihai-Andrei Aldea

[1] Cartea despre care vorbim este Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic, apărută în 2016 la Editura Altip, Alba Iulia (România).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

„Cum luptau Românii?” Pagini din carte

Mihai-Andrei Aldea15 comentarii

constantin-cel-mare - b

După ani de documentare şi pregătire, se apropie tot mai mult de tipar lucrarea „Cum luptau Românii?„, din care dăm câteva pagini pentru doritori. „Cum luptau Românii?” este o scurtă sinteză de istorie şi spiritualitate marţială românească, o deschidere pentru viitoare lucrări largi pe acest subiect.

„Cum luptau Românii?
Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.
Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.
Cum luptau Românii?

Simpla – poate fi simplă? – suprapunere prezentată mai sus naşte firesc această întrebare. De la acţiunile piratereşti ale Turcilor Islamişti din secolele XII-XIV şi până la atacurile mârşave de la Nistru ale Sovieticilor în secolul XX, de la jafurile şi genocidurile Cruciaţilor împotriva Românilor şi Slavilor Ortodocşi până la genocidul Austriecilor împotriva Românilor din Moravia (tot la îndemul Papalităţii), de la războaiele fratricide între Ţările Române mari şi mici sau între triburi şi alte formaţiuni româneşti până la Românii aflaţi în trupele a numeroase state străine – de la Austria la Rusia ori Imperiul Otoman – avem o cuprindere uluitor de mare de fapte de arme, de viaţă militară.
Este mai mult decât evident că lupta a însoţit istoria Românilor neîncetat. Cum luptau Românii?„

„Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)”

„Ca să înţelegem absurditatea acestor afirmaţii să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: luaţi trei soldaţi turci care au luptat în Siria sau Irak, trei soldaţi americani cu cel puţin patru-cinci ani de front, ori trei soldaţi români care au luptat în Afganistan. Şi aşezaţi, în contra-partidă, un „contingent ad-hoc” de „orăşeni şi ţărani” din România de astăzi. Deci, intraţi într-un Mall din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, într-un birt dintr-un sat oarecare din Republica România şi luaţi la întâmplare câţiva bărbaţi. Desigur, nu militari profesionişti ci, se înţelege, „oameni obişnuiţi”. De câţi credeţi că aveţi nevoie ca să aveţi un „contingent ad-hoc” de succes spre a-i înfrunta pe cei trei militari profesionişti? Credeţi că vă ajung trei oameni, ca să fie trei la trei? Credeţi că trei orăşeni sau săteni din România de azi pot înfrunta cu succes trei militari profesionişti? Nu? Dar şase contra trei, au şanse? Pot să-i învingă? Nu prea? Decât dacă nimereşte printre ei un rezervist care a făcut acum 25-35 de ani armata? Păi ce mai ştie el, ce face el încurcat de ceilalţi cinci? Îi poate instrui în câteva ore din ce îşi mai aduce aminte? Poate să obţină o victorie, cu rămăşiţele din instrucţia de acum câteva decenii, având drept colegi cinci nepricepuţi, împotriva a trei militari profesionişti cu experienţă? Nu? Dar dacă punem zece contra trei? Dar treizeci contra trei? Se împuşcă între ei – dacă reuşesc să tragă – sau izbutesc să mai împuşte şi duşmanii? Ori fug, ba chiar se predau, la primele focuri? Sau scapă grenadele din mână, aruncându-se în aer împreună cu camarazii?

Imaginea este greu de dus, nu-i aşa? Este de-a dreptul ridicolă! Cetăţeanul român de astăzi este de prea multe ori un total nepriceput în mânuirea armelor, un total neştiutor în privinţa ostăşiei reale. Din asemenea oameni ar fi alcătuite „contingente militare ad-hoc”. Ce rată de succes ar avea?

Sau, dacă e să devenim trişti, să ne amintim de felul în care s-au împuşcat între ei, la Revoluţia din Decembrie 1989, ostaşii foarte slab pregătiţi… Iar aici vorbim de oameni care nu ar fi avut nici măcar această pregătire slabă. Şi care s-ar fi luptat (s-au luptat!) cu cine?

Trupele turceşti amintite se pregăteau de luptă între opt şi optsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână, adesea de la 6-8 ani. Aveau între 8 şi 10 ani de pregătire în clipa în care intrau în războaiele propriu-zise (mai luau parte, până atunci, la unele acţiuni de jaf, de pedepsire a unor răsculaţi etc., obişnuindu-se cu uciderile, jafurile, violurile). Trupele poloneze ori ungureşti aveau o pregătire mai puţin riguroasă, dar cei mai mulţi dintre ostaşi aveau între patru şi opt ore de antrenament zilnic, cel puţin patru zile pe săptămână. Ani şi ani de zile înainte de a intra în luptă. Artele marţiale practicate de Turci, Unguri şi Polonezi cuprindeau forme de scrimă – luptă cu spada, sabia şi alte asemenea arme –, de tragere cu arcul, de folosire a praştiei, de luptă cu lancea şi toporul, de luptă fără arme etc., etc. (fără a mai vorbi despre maşinile de luptă, fortificaţii şi altele asemenea).

Trupele turceşti au bătut repetat forţele poloneze ori maghiare. Ungaria a fost practic desfiinţată, supravieţuind prin câteva bucăţi înhăţate de Austria – care şi-a atribuit astfel „moştenirea ungurească” – şi prin visele naţionaliste ale Ungurilor din Transilvania (alt rasism aici, şi nu doar anti-românesc). Polonia a devenit stat tributar Turcilor! Da, aşa este, deşi de obicei se ocultează această realitate, Polonia a ajuns să plătească tribut Turcilor! A pierdut şi unele cetăţi, cedate Turcilor, dar şi Zaporojia – întinsă de la Bug la Doneţ – care revine, la cererea localnicilor, Moldovei. (Oricum nu puteai fi hatman în Zaporojia dacă nu te înrudeai cu boierii din Moldova!) Deci, pe scurt, două super-puteri ale timpului, având între 8 şi 10 milioane de locuitori fiecare, o mare putere economică – ce le asigura şi trupe de mercenari din întreaga Europă – sunt zdrobite de Turci. Una fiind îmbucăţită (inclusiv în paşalâcuri – de Buda, de Timişoara, de Oradea etc. –) iar alta pierzând peste 150.000 de km2 şi devenind tributară Imperiului Otoman. Toate cele trei puteri fiind nu doar extrem de eficiente economic – pentru acea vreme –, dar şi posesoarele unor tradiţii marţiale de foarte înalt nivel.”

Mihai-Andrei Aldea

„1Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947].”

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

De 1 Decembrie 2017: Îndemn la luptă de Radu Gyr

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Trăiască România! Trăiască Neamul Românesc! Trăiască Românii de pretutindeni!

Tricolor România f

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Pagini de cultură şi istorie românească. Sfântul Mare Mucenic Mina şi ostăşia românească

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sfântul Mina.jpg

Sfântul Mare Mucenic Mina este un compatriot de-al nostru din vremea împăraţilor păgâni Galerius, Diocleţian şi Maximian (sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea d.Chr.).
În vremea lor Romania se întindea din Britania şi Carpaţii Nordici până în Africa, din Lusitania (Portugalia de azi) până înspre Arabia şi în Armenia Mare (împărţită astăzi între Armenia, Turcia şi Iran).
Cei trei împăraţi amintiţi făceau parte din familii romano-traco-ilire împărţite între păgâni – adepţi ai unor amestecuri politeiste greco-romano-traco-persane – şi creştini (ortodocşi sau, mai târziu, arieni). Din păcate, existenţa acestei diversităţi familiale nu a fost pentru împăraţii păgâni o sursă de toleranţă ci, dimpotrivă, de extremism violent, cei trei ajungând la acţiuni de o inumanitate feroce.
Persecuţiile lor împotriva creştinilor – după tipar persan – au fost amplificate atât de ura lor personală cât şi de colaborarea cu Grecii păgâni, care au folosit prilejul spre a-şi revărsa xenofobia tipică, acum apărată de împăraţii romani. Această unire între chinurile de tip oriental (persan), extremismul tracic, ordinea romană şi xenofobia violentă grecească a dus la un rezultat cumplit. Nenumăraţi creştini au fost trecuţi prin torturi greu şi de descris, şi de auzit. De la biserici arse cu tot cu credincioşii aflaţi la slujbă la rupere în bucăţi, torturarea copiilor în faţa mamelor, ruperea cu cleştii a cărnii de pe corp – la femei începând cu sânii -, jupuirea de vii şi altele asemenea, creştinii au avut parte, sistematic, de tot ce a putut născoci ura păgână a amintiţilor împăraţi şi a oamenilor lor. Este vremea în care pentru Români cuvântul păgân devine, alături de „om fără dumnezeu”, cea mai cumplită insultă. Iar unul dintre elementele hotărâtoare a fost şi persecuţia sistematică împotriva creştinilor din armată.

Printr-o străveche tradiţie, Romania era locul în care orice cultură şi religie era acceptată, atâta vreme cât nu era violentă împotriva celorlalte culturii şi religii, precum şi – de înţeles – împotriva statului. Această toleranţa era şi mai mare în cadrul Armatei, unde oamenii îşi puneau viaţa în joc pentru Ţară, ceea ce le dădea drepturi mai mari decât altor locuitori sau cetăţeni.

Primele persecuţii împotriva Creştinilor s-au datorat unor calomnii: că ar fi o sectă iudaică ce complotează împotriva cezarului, că ar fi o sectă ce taie şi mănâncă copii, că ar fi incendiat Roma…
Traian cel Drept a hotărât, în faţa acestei situaţii, să limiteze „pedepsirea creştinilor” la cei dovediţi că ar fi făcut, în numele religiei lor, fapte rele – nu a existat niciun caz – iar denunţurile anonime – „nedemne pentru vremea noastră”, scria el – să nu fie luate în seamă.
Scăderea acestor persecuţii – care se manifestau doar în măsura în care un funcţionar (dregător) sau altul era stăpânit de fanatism religios ori destul de corupt spre a folosi persecutarea Creştinilor ca mijloc de a aduna avere – a fost întreruptă brusc de împăratul Maximin Tracul. Acesta este primul care a lansat o persecuţie sistematică şi oficială împotriva Creştinilor; dar el i-a vizat pe episcopii, preoţii şi învăţătorii creştini, nu populaţia creştină.

Spre deosebire de toate aceste cazuri, de la furia mamei lui Galerius pe rudele creştine care nu au vrut să mănânce din ospăţul dat de ea în cinstea zeilor munţilor se va ajunge la o măcelărire sistematică şi extinsă a Creştinilor… inclusiv în armată.
Păgânii erau pe atunci locuitori pagusurilor, adică migratorii fără aşezări stabile. Aşezările rurale, de la villa rustica la fossatum, aveau, în toată Romania, o formă sistematică, întărituri, mijloace de apărare. Puţinele locaşuri ce nu erau aşa aparţineau păstorilor – de vite, oi, capre, cai – sau unor populaţii mărginaşe, încă străine de cultura romană. În rest, doar în Barbaricum, şi chiar şi acolo doar la năvălitori găseai anticele pagusuri. Ca urmare, păgânii erau cei care veneau pentru a jefui, viola, ucide şi înrobi, cei împotriva cărora ostaşii luptau spre a apăra Ţara.
Până la împăraţii persecutori ai Creştinilor singurele măcelăriri ale trupelor aveau loc în lupta cu duşmanii, excepţional când existau cazuri de laşitate în faţa duşmanilor şi se aplica decimarea. Dar niciodată nu mai existase o persecutare a ostaşilor din pricina religiei lor sau altor aspecte care nu scădeau în niciun fel valoarea lor militară. O asemenea persecuţie încălca o tradiţie de peste o mie de ani, încălca toate drepturile ostaşilor şi cetăţenilor romani, era un atac împotriva structurilor intime ale Ţării, era o acţiune păgânească. Persecutorii încep să fie numiţi păgâni şi acest nume, spre deosebire de cel de necreştin, capătă înţelesul fanatismului violent şi orb (păstrat şi astăzi de multe grupări, după cum se vede clar din persecuţiile anti-creştine din întreaga lume).

sf_victor_sf_mina.jpgSfinţii Mucenici Ostaşi Victor (în stânga) şi Mina (în dreapta)

Acesta este contextul în care se naşte, creşte, munceşte, luptă şi mărturiseşte Credinţa Creştină şi Sfântul Mare Mucenic Mina.
Am amintit că acesta a fost compatriotul nostru, pentru că în vremea aceea Goţia, care cuprindea şi Dacia lui Decebal şi unele teritorii din Sciţia Mare, era regat clientelar roman, adică era parte a Împărăţiei Romanilor. Egiptul, fost regat clientelar roman, era acum provincie romană, adică era parte a aceleiaşi ţări. Şi tocmai Egiptul, aflat pe acelaşi merdian cu Goţia sau Dacia, este locul în care se naşte Mina.
Fie că s-a născut dintr-o familie romano-egipteană, fie dintr-una egipteană care câştigase cetăţenia, cert este că Mina a devenit ostaş sub Tribunul Firmilian, într-una dintre unităţile legiunii conduse de acesta în Egipt. Cu toate că rangul nu i se cunoaşte, mărturiile martirice arată că a fost un bun militar, cu multă învăţătură şi respectat de către ceilalţi. De asemenea se ştie că a petrecut multă vreme în armată („toată viaţa ta”, spune Prefectul Pyrus), fiind înaintat în vârstă dar încă în putere.
Atunci când Diocleţian începe să persecute soldaţii creştini, punându-i să aleagă între Credinţă şi ostăşie, Mina face parte dintre cei care, supunându-se disciplinei militare, face, cu durere şi scârbă, alegerea de a ieşi din armată (cu pierderea stipeniilor şi celorlalte beneficii cuvenite). Această ieşire se făcea oficial, pentru că Diocleţian fusese convins că ostaşii nu vor putea renunţa la viaţa militară pierzându-şi tot câştigul la care ar fi avut dreptul. Totuşi mii şi mii de ostaşi au ales ieşirea din rândul trupelor în loc lepădorii de Credinţă, ceea ce a slăbit mult trupele şi Ţara – Creştinii erau luptători de elită, neînfricaţi, disciplinaţi, oameni ai datoriei. Această pierdere a fost resimţită de Diocleţian şi Maximian ca o ofensă şi, în loc să-şi înţeleagă greşeala, au înteţit persecuţiile anti-creştine.

Retras în părţile „pustii” ale Egiptului – adică în adâncul savanei -, Mina, păstrându-şi arma şi haina ostăşească, dar fără însemne, ducea o viaţă pustnicească, de pace şi rugăciune. Îndurerat de răutatea societăţii, de ura nebunească împotriva Creştinilor şi nedreptăţile împotriva acestora, se ruga şi căuta o cale prin care să se îndrepte lucrurile, prin lucrarea lui Dumnezeu. Creşte în Credinţă atât de mult, încât începe să facă minuni, devenind cunoscut necreştinilor şi creştinilor din împrejurimi. Dar nu găseşte un răspuns la frământările sale.
Acestea sunt clipele în care Sfântul Macarie Egipteanul, unul dintre primii sihaştrii creştini ai Egiptului, îi iese în cale. Acesta îi aduce aminte că este ostaş, că deşi a pierdut titlul de ostaş al împăratului pământesc rămâne ostaşul Împăratului Ceresc şi că rostul său şi lupta sa trebuie să şi le împlinească printre oameni, după cum i se cuvine ostaşului.

Însufleţit de aceste cuvinte care îi arătau, în sfârşit, calea, Mina merge în oraşul Cotyaeum, unde se pregătea sub controlul autorităţilor un praznic păgân la care, sub ameninţare, erau nevoiţi să ia parte toţi locuitorii (indiferent de religia lor). Suindu-se pe un loc înalt, Mina strigă, atrăgând atenţia asupra lui şi arătând nedreptatea impunerii prin forţă a zeilor. De asemenea, Îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi Învăţătura Creştină.
Ca urmare a acestui fapt este arestat şi judecat.
Se află că a fost ostaş, dar nu se poate găsi nicio mărturie împotriva lui din vremea în care, creştin fiind, a slujit în armată. Ca în mii şi mii de alte cazuri, Creştinii se dovedesc şi prin Sfântul Mina a fi fost ostaşi excepţionali.
Ca urmare, se încearcă acuzarea lui de răzvrătire împotriva împăraţilor (tetrarhilor) ce conduceau Romania, deoarece şi el, ca şi alţi Creştini, folosea adesea termenul de „Împăratul nostru” pentru Domnul Iisus Christos – un termen foarte uitat de Românii de astăzi…
El răspunde:
„Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Împărat al cerului şi al pământului şi nu este altul afară de Dânsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Îl huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpânirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura”
În aceste cuvinte esenţiale pentru teologia creştină în privinţa împăraţilor şi a statului, sfântul şi-a aflat şi apărarea. Căci de vreme ce mărturisea un Împărat Ceresc – iar împăraţii romani erau pământeni – care le-a dat celor tereştri „cinstea şi stăpânirea”, nu putea fi acuzat de răzvrătire. Până la urmă şi împăraţii romani pretindeau că puterea le este dată de sus, doar că aşezau în acest „sus” o hoardă de zei – greco-romani, egipteni, tracici, germanici, persani, celtici etc., la grămadă – în vreme ce Creştinismul spunea că este doar Unul.
Ca urmare, prefectul este nevoit să se mulţumească doar cu aplicarea legii evident nedrepte ce persecuta pe Creştini pentru numele de creştin, iar nu pentru vreo faptă rea. În toată cercetarea făcută, Mina se dovedise a fi fost un ostaş desăvârşit (pricină pentru care, alături de alţi Sfinţi Militari, va deveni pentru mai bine de un mileniu şi jumătate model de ostăşie pentru Românii mireni şi imbold în desăvârşire pentru Românii monahi).

Torturile cumplite la care este supus apoi Mina ostaşul pentru vina de a fi încălcat porunca împăraţilor păgâni ce interzicea existenţa Creştinismului sunt răbdate de acesta cu o tărie uluitoare. Bătaia cu vine de bou, obişnuită în epocă, a fost dusă până la ruperea pielii de pe spinare şi picioare. A urmat frecarea rănilor cu gheme de păr, menite să producă usturimi insuportabile. Răbdate cu durere, toate acestea, s-au adăugat arsurile, care puneau rană peste rană. Dar nici aşa Mina ostaşul nu a putut fi clintit din credinţa sa. În sfârşit, a fost târât cu spatele peste cârlige şi cuie din fier, pentru ca agăţându-se de răni, arsuri şi petice de piele să-i dea dureri de neînchipuit şi să fie înfrânt măcar aşa. Însă Mina a răbdat şi aceste chinuri cu o tărie ce i-a înspăimântat pe persecutori. Ca urmare, i-au tăiat mâinile şi picioarele, iar la sfârşit şi capul. Apoi au aruncat toate părţile în foc, fiind îngroziţi de tăria şi credinţa lui şi temându-se că s-ar putea întoarce să-i pedepsească.

După câteva zile Creştinii din Cotyaeum şi împrejurimi au venit la locul în care fusese rugul şi au luat moaştele sfântului mucenic, spălându-le după rânduială cu apă, untdelem şi vin şi învelindu-le în pânze cu mir, după care le-au dus în alt loc (se pare la Alexandria Egiptului), ascunzându-le de păgâni.
Iar după încetarea persecuţiilor, în vremea Împăratului Constantin cel Mare, Român Vechi (Străromân, după o expresie consacrată pentru Străbunii de atunci), născut în Dacia sud-dunăreană şi înrudit cu împăraţii persecutori, a fost ridicată o biserică în cinstea Sfântului Mucenic Mina.

Vedem în această întâmplare multe învăţături ce combat unele rătăciri şi răutăţi ale vieţii de astăzi.
Ne vom opri doar la cele prin care se combat pietismul şi monahomania, la cele care contrazic rătăcirea după care Creştinii ar trebui să fie străini de ostăşie, arte marţiale şi celelalte ştiinţe sau discipline înrudite.
Ori, iată, putem să vedem şi în această pagină de istorie că, dimpotrivă, Creştinii nu au socotit nici în primele veacuri creştine – şi nici mai târziu – că ar fi străină Credinţei ostăşia sau milităria. Dimpotrivă, Creştinii primelor veacuri au slujit adesea în oaste şi nu doar că au slujit, dar s-au distins de multe ori ca cei mai buni dintre ostaşi! Sfântul Andrei Stratilat, Sfântul Dimitrie, Sfântul Mina, Sfântul Gheorghe, Sfântul Teodor Tiron sunt doar câteva nume dintr-o listă de mii şi mii de ostaşi creştini care s-au distins, creştini fiind, pe câmpul de luptă. Şi care, atunci când a fost nevoie, au mărturisit Credinţa Creştină cu cea mai mare putere, în faţa oricăror prigoane. Este o pildă pe care, generaţie după generaţie, au urmat-o sute de mii şi milioane de ostaşi Români, din acele veacuri îndepărtate şi până astăzi.
De altfel, ceea ce nu înţeleg leneşii şi laşii acestor zile, puterea lecţiei dată de răbdarea prigonirilor a constat tocmai în faptul că cei care răbdau chinurile erau renumiţi ca ostaşi, în faptul că se ştia că au o putere şi pricepere de luptă foarte mare. Tocmai pentru că puteau să lupte, tocmai pentru că dăduseră dovadă în bătălii de o capacitate ostăşească deosebită, jertfa lor era clar voluntară şi cu atât mai impresionantă. În vreme ce nişte hermafrodiţi leneşi, fără pricepere în luptă, fără vreo realizare, tremurând de frică la prima înfruntare, nu au cum să impresioneze pe cineva prin faptul că merg precum oile la tăiere – admiţând, foarte improbabil, că ar fi în stare şi să facă asta, în loc să se lepede la prima ameninţare serioasă. Tocmai eroismul dovedit pe câmpul de luptă de către Sfinţii Militari a făcut, de fiecare dată, cutremurător martiriul lor.

Fiind Atotştiutor, şi cunoscând vremea în care în Biserică se vor strecura învăţături răstălmăcite care să-i povăţuiască pe Creştini să fie laşi şi leneşi sub cuvânt de „smerenie” şi „pietate” (sau „cuvioşie”), Dumnezeu a rânduit sfinţii militari ca pildă atât a morţii cât şi a vieţii creştine!
Şi, ca să nu lase loc de întors celor care caută să răstălmăcească Învăţătura Creştină, Dumnezeu a binecuvântat ca unii dintre sfinţii militari, precum Sfântul Mare Mucenic Mina, să îşi poarte armele şi să îşi ţină ostăşia, în chip văzut, chiar şi după moarte.

Îngropat în apropiere de Alexandria, lângă un izvor, Sfântul Mina a dat acelui izvor puterea de a vindeca boli, chiar foarte grele. Fiica Împăratului Constantin cel Mare, bolnavă de lepră, şi-a găsit aici leacul. Iar sfântul s-a arătat în vis împăratului, arătându-i cine este şi ce viaţă a dus, spunându-i că este Mina, ostaşul. Iar Constantin cel Mare a căutat în pământ şi a găsit oasele, după cum visase, ridicând în acel loc, după cum am mai amintit, o biserică în cinstea sfântului.

De-a lungul timpului, nu doar că de mai multe ori Sfântul Mina s-a arătat în haine de ostaş, înarmat, înspăimântându-i sau pedepsindu-i pe unii dintre hoţii şi ucigaşii vremii, dar a şi câştigat renumele de ocrotitor al ostaşilor drepţi, pedepsitor al hoţilor şi tâlharilor şi ajutător în găsirea celor pierdute.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Christoase, Împăratul Oştirilor Cereşti, ajută-ne să avem tărie şi hărnicie spre a ne face şi noi datoria, fără de clintire, după Legea Ta, până dincolo de sfârşitul vieţii!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Între război, eroi şi popi (II)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

„Adunarea Naţională cu smerenie se închină
memoriei acelor bravi români care, în acest
război, şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea
idealului nostru, murind pentru libertatea şi
unitatea naţiunii române.”
Hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia,
Punctul 7

În prima parte a acestor pagini am plecat de la locul în care suntem astăzi. Şi, în încercarea de a ne regăsi, am amintit câteva nume de părinţi care, în vremurile Primului război mondial, au fost alături de fiii lor, sub focul duşman, în mijlocul răutăţilor, în prizonierat, în lupte, în viaţă, în moarte. Vom călători mai departe printre aceste amintiri. Dar, înainte de ele, o să redăm acel cuvânt înainte, numit „Unde suntem?”. Poate a fost deja uitat, poate cititorul nu va avea răbdare să meargă la prima parte a acestor pagini…
(rândurile preluate din paginile mai vechi le-am trecut cu verde închis, celelalte sunt cu obişnuitul cenuşiu ca şi acestea)

„I. Unde suntem?

Românii sunt rupţi de ei înşişi.
Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade.
Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, peste zece milioane de oameni, cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane).
Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleahă, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles.
Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.

Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşte, cu bun-simţ.
De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor.
De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.

Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi.
Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată.
Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc.
Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.

Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează.
Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)

„Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)

Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului Istoriei: Nicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mirean sau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc.
Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt.
Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi.
Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de „tagma politică„.
Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim. […]„

Adăugăm aici primele rânduri ale următoarei secţiuni, cea în care ne reamintim de eroi şi popi (sau popii eroi) din Marele Război pentru Reîntregirea Patriei. Ca să aşezăm următoarele file de istorie, de viaţă şi moarte, de luptă şi eroism, în locul în care este firesc să fie…

„II. Amintiri despre război, eroi şi popi

A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte.
Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti.

Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.

A fost un război extrem de greu pentru Români.
Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi.
Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc. […]„

*

Pierderile uriaşe ale Românilor în timpul Marelui Război ar fi fost mult mai mari fără luptele aproape de necrezut ale medicilor şi sanitarilor români. De la cei din prima linie, care au înfruntat moartea de milioane de ori, la propriu, trecând prin ploi de gloanţe şi schije spre a izbăvi din moarte cât mai mulţi răniţi, până la cei din spitalele de campanie sau permanente. Aici, printre sute şi mii de suferinzi şi muribunzi, în mirosul amestecat de sânge, puroi, fecale, urină, vomă şi altele asemenea, medicii şi sanitarii – ori surorile medicale – treceau ca nişte îngeri ai vieţii luminând în haosul Iadului. Printre aceştia sute de călugări şi călugăriţe.

Doar marele Mitropolit Pimen (Georgescu) al Moldovei – şters din manuale şcolare de comunişti şi neocomunişti – a organizat, în cei doi ani de neutralitate, pregătirea sanitară a peste 200 (două sute) de călugări şi călugăriţe. Sub conducerea Arhimandritului Teoctist Stupcanu s-a organizat misiunea călugărilor infirmieri.
Această misiune a cuprins cca. 120 de călugări ce au lucrat în anii războiului ca sanitari sau medici în cinci spitale ale Crucii Roşii. Statisticile acestei organizaţii notează sec faptul că răniţii şi bolnavii îngrijiţi de aceşti călugări totalizează peste 60.000 (şaizeci de mii) de oameni. În medie, fiecare dintre ei, în cei doi ani de război, a îngrijit peste 500 (cinci sute) de oameni. Îngrijire ce a cuprins totul, de la schimbat plosca la îngrijirea arsurilor, de la tratamente medicale sau hrănire până la sprijinul moral şi religios.
Aceia dintre călugări ce erau hirotoniţi – adică ieromonahii – au avut în acelaşi timp şi misiunea Spovedaniilor, Liturghiilor şi celorlalte slujbe ale spitalelor.
Reamintim că aceşti călugări veniseră în această lucrare ca voluntari.

Tot voluntare erau şi cele peste 80 de călugăriţe ortodoxe ce au îndeplinit misiuni asemănătoare. Sub conducerea Maicii Eupraxia Macri au urmat cursurile speciale de infirmerie de la spitalul din Târgul Neamţ, mergând apoi la spitalele din Moldova, unde au făcut aceeaşi lucrare titanică precum călugării amintiţi mai sus.

În Muntenia, sub răspunderea Maicii Ana Ghenovici, cursurile au fost urmate de către maici în primul rând în cadrul Institulului Surorilor de Caritate din Bucureşti.

Şi în Muntenia, şi în Moldova, au fost călugări şi maici care au făcut asemenea cursuri în cadrul mânăstirilor propri, fie sub îndrumarea unor medici din sistemul de stat, fie sub a unor medici călugări. O serie de mânăstiri din Regat au fost, după vechea tradiţie a bolniţelor mânăstireşti, puse la dispoziţia răniţilor încă de la începutul războiului, slujind astfel drept spitale. Hrana, încălzirea, apa şi multe materiale sanitare au fost asigurate de mânăstiri.
O lucrare aproape cu totul uitată este îngrijirea de către călugări, călugăriţe şi preoţii de mir atât a Românilor aflaţi sub ocupaţie, cât şi a ostaşilor români ce se ascundeau de prizonierat, încercând să supravieţuiască în teritoriul inamic. Atunci când vom ajunge la purtarea ocupanţilor cu monahii şi clericii ortodocşi din România ocupată vom înţelege puţin mai bine eroismul gigantic al acestei lucrări.

Un total este cu neputinţă de făcut, pentru că foarte mulţi călugări şi călugăriţe au lucrat în spitalele de campanie şi în linia întâi, adică în locuri în care statisticile erau fie imposibile, fie, în cel mai bun caz, foarte parţiale. Putem totuşi să spunem că cel puţin – şi este o cifră extrem de mică! – cel puţin 150.000 (o sută cincizeci de mii) de ostaşi români îşi datorează viaţa îngrijirilor date, cu multă jertfă, de călugării şi călugăriţele Bisericii Ortodoxe Române.
O îngrijire plătită adeseori scump, pentru că unii/unele au căzut sub gloanţe încercând să salveze Românii răniţi în cele mai imposibile situaţii, prin adevărate baraje de artilerie sau mitralieră, în mijlocul luptelor…
Există, de asemenea, zeci de călugări şi călugăriţe morţi din pricina tifosului exantematic, holerei şi altor boli luate de la cei cărora le purtau de grijă. Sunt cazuri în care căzuţi în boală călugării şi măicuţele făceau încă eforturi supraomeneşti spre a-i îngriji şi alina pe cei din jurul lor. Se ridicau din pat şi, clătinându-se, ştergeau fruntea şi udau buzele arse ale celor din jur, le făceau rugăciuni, îi încurajau până în ultima clipă.

Amintite în rapoarte ale ofiţerilor români şi în cele bisericeşti, aceste jertfe nu au fost niciodată cinstite aşa cum se cuvine. Pentru Biserică, erau ceva firesc, pentru cei din afara Bisericii, erau ceva prea incomod. Ura faţă de Biserică era un scop al clasei politice de atunci, ca şi a celei de astăzi; ca urmare, tot binele făcut de Biserică trebuia îngropat. Şi a fost îngropat. Niciunul dintre eroii şi mucenicii despre care am amintit – nominal sau general – nu are un loc în Calendar, nu este în manualele şcolare, nu este cunoscut publicului larg.

Uitate sunt şi multe jertfe, dar şi marile răutăţi ale adversarilor noştri din Războiul de Reîntregire.
Bestialităţile săvârşite de Germani, Unguri, Bulgari şi Turci împotriva Românilor sunt nu doar uriaşe, dar şi trecute, sistematic, sub tăcere. Poate vom izbuti să le readucem în cunoştinţa şi conştiinţa Românilor de astăzi, pentru dezvoltarea unui discernământ naţional atât de necesar, pentru a scăpa de măcar o parte din etnofobia ce domneşte astăzi la noi.
Inumanitatea cu care au fost trataţi prizonierii români – în contrast cumplit cu decenţa Românilor faţă de prizonierii luaţi de ei – este un exemplu. Purtarea în teritoriile ocupate – în contrast cumplit cu purtarea Românilor în teritoriile eliberate din Transilvania, Banat etc. – este şi mai îngrozitoare.
Dar vom reveni asupra acestora, nădăjduim, în paginile următoare.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea