Categorie: Agricultură

Între Uniunea Europeană si Imperiul Otoman

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

După ce foarte deștepții și culturalii nobili ungaro-germano-secui au trecut Transilvania sub autoritatea Austriei s-au trezit (prea târziu) și au strigat:

Am schimbat un jug de lemn cu unul din fier!

Acum, în ce măsură ceea ce unii numesc Uniunea Birocratică Europeană sau Uniunea Sovietică Europeană, zisă și European Union, Union européenne ș.a.m.d., în sfârșit, cum i-o zice, deci în ce măsură E.U. sau U.E. poate fi comparată cu Imperiul Otoman?

Am putea pleca de la faptul că Imperiul Otoman asigura facilități economice „șmecherilor” din Transilvania, Moldova sau Munteniei; în schimb lua ditamai tributul.
Din care tribut dădea, „cu mărinimie”, fărâme, pentru cine și ce voia (totdeauna în interesul său, mai totdeauna împotriva intereselor Principatelor Române).
Asta cam seamănă cu ce face U.E.
Sau orice alt imperiu.

Am putea aminti că „alianța” cu Țările Române a fost obținută de Imperiul Otoman mai ales prin forță și corupție; profitând și de amenințările puternice împotriva acestora din partea altor puteri.
Seamănă cu intrarea României în U.E.?
Mai ales că nu a existat niciun referendum național pe temă?

Dar trecând peste alte asemănări și întrebări, să ajungem la un punct esențial, pentru că ține de sufletul României și Românilor: viața spirituală.

Tratatele dintre Muntenia și Moldova, pe de-o parte, și Imperiul Otoman, pe de altă parte, cuprindeau următoarele puncte:

5. Națiunea Română va continua să se bucure de libera urmare a propriilor legi; și Domnitorii au drept de viață și de moarte asupra propriilor supuși, ca și pe acela de a face război sau pace, fără a avea să dea seamă Înaltei Porți pentru acestea.

6. Toți Creștinii care, după ce au îmbrățișat odată Credința Islamică, venind în Valahia/Moldova se întorc la Credința Creștină, nu pot fi revendicați de nicio autoritate otomană.

7. Supușii Munteniei (Moldovei) care călătoresc în orice parte a Imperiului Otoman nu pot fi supuși la niciuna din taxele sau impozitele plătite de Raiale [supușii creștini ai Imperiului Otoman].

8. Dacă oricare Turc ar avea vreo plângere sau neînțelegere legală cu orice supus al Țării (Moldova sau Muntenia), cauza sa va fi ascultată și judecată de judecătorii sau Sfatul (Divanul) Țării, după legile locale.

9. Toți negustorii turci care vin să vândă ori să cumpere ceva în Principate, trebuie, la sosire, să raporteze autorităților locale timpul de ședere trebuincios și trebuie să plece când acest timp se încheie.

10. Niciun Turc nu are voie să ia din Țară vreunul sau mai mulți servitori dintre supușii Țării (Moldovei / Munteniei), indiferent de sex; și nicio moschee turcească nu va exista vreodată pe vreo bucată din Țară.

Desigur, Turcii, ca orice Musulmani, au încălcat acest tratat de mii de ori. Însă au făcut-o doar atunci când corupția, lașitatea și/sau decăderea din Principate au lăsat loc de încălcare. Și, dincolo de încălcări, tratatele au rămas.
Acum, vă îndemn să faceți o paralelă între statutul României în U.E. și al Principatelor Române în Imperiul Otoman.
Și dacă vi se pare că sunt probleme cu tratatul dintre România și U.E., alăturați-vă celor care vor o nouă uniune europeană, o Uniune a Națiunilor Europene, în care fiecare stat să fie cu adevărat respectat (nu ca acum, când unii sunt mai egali decât alții).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. E drept, în vremea Principatelor, majoritatea Românilor și o bună parte din Românce purtau arme și erau gata să le folosească la nevoie. Așa cum, de altfel, au făcut-o de multe ori.

File din războiul porcului

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Stradania parintelui Aldea m-a mobilizat. Iata un prim rezultat:

File din războiul porcului

În timp, ca și în teren, ai nevoie de hartă.
Războiul porcului durează de 10000 de ani. Revoluția agrara din neolitic a reprezentat primul moment al închiderii omului într-o irealitate construita ale cărei forme extreme le simțim astăzi în design-urile progresiste, dar si noi, masa ‘orășenilor’ încarcerați în blocuri de locuințe urbane. Am fost uluit când am avut de-a face cu persoane atât de deraiate de la bunul simț (în sens de simț comun, nu moralizant) încât nutreau un complex de superioritate fata de consătenii din satele de unde veniseră, doar pentru că ‘la bloc’ ‘li s-a dat’ apă, foc și energie curentă. Comunizarea a fost însoțita și de astfel de aberații, nerecunoscute ca atare nici măcar până azi, nu doar de închisorile de la Aiud și Pitești. Nu mică mi-a fost demoralizarea, apoi, învățând cp lagăre suburbane de blocuri exista mai peste tot in occident. Și tot așa, când am ajuns să le vad, că doar eu găseam în ele abominația pe care de fapt o reprezintă…

Tot revoluția agrara a adus și înrobirea pe scara larga a omului față de stat.
Statul apare ca un instrument de gestiune al extracției de viață (efort, timp, resurse) din populații sedentarizate și capabile să genereze surplusuri de hrană, în primul rând; apoi bogăție suplimentară rezultată din creativitatea și inventivitatea pe care acelea le-au făcut cu putință prin diviziunea muncii (statul ca fermă de taxe).
Prin administrarea de pedepse și recompense, statul selectează comportamentul obedient, conformist, docil, și creșterea compactizării sociale. Acestea sunt de asemenea adaptări utile pentru viața sedentară (ipoteza de-politizată eronată este numita ‘auto-domesticire’). Cele două merg mână în mână. Domesticirea animalelor și plantelor a reprezentat astfel o precondiție a domesticirii omului de către statul social (sindrom de domesticire).
Un proces paralel a fost micșorarea marcată a creierului (atât absolut cât și ca volumul cranian relativ la masa corporală, coeficientul de encefalizare, corelat cu inteligenta) în aproximativ același interval de timp (1 deviație standard, de la 1450 la 1300 cm3 in ultimii 12,000 de ani). Corelația nu este „cauzație” dar statul tinde, prin regulații și intervenții, să reducă gradul de invenție social disponibilă și să înscrie parcursul, atât de viață pentru indivizi, cât și de dinamica societăților, în formule prestabilite.
Aceasta este semnificația ‘formelor fără fond’, copiate și generalizate nu doar în România maioresciana.

Curând după începutul neoliticului, înainte de epoca bronzului (cca 9000-7000 de ani în urmă) a existat o prăbușire masivă a populației masculine semnalată prin markere genetice în cromozomul Y.
Doar extincția pe scara largă a bărbaților poate genera un asemenea semnal genetic – și doar exterminarea lor prin război sau ceva echivalent o poate explica.
O comentatoare imaginativă l-a numit World War 0, ‘războiul mondial zero’.
E de speculat daca aceștia nu au fost bărbații de nesupus, sușa, rasa sălbatică, nedomesticibilă de către stat…
Asemenea înlocuiri genetice in masa nu ar fi unice.
Ceea ce numim ‘scoțieni’ azi sunt de fapt populația din regiunile de jos ale Scoției, amalgam dintre cuceritorii englezi și locuitorii de acolo. Populație apărută în măsura în care faimoșii highlanderi, nativii celți din Țara de sus, de la nord si vest, au fost cvasi-exterminați într-o combinație de evenimente din secolul XVIII-XIX. Evenimente cuprinzând Răscoalele Iacobite culminând în bătălia de la Culloden și urmată fiind de ‘expulzarea galilor’ din Ținutul de sus. Expulzare echivalând cu distrugerea etnică, culturală și de subzistență a acestuia.

Ceea ce trăim azi cu ‘războiul porcului’ este probabil ultimul episod al etatizării omului începuta în neolitic. Febra porcina, pretextul dezlănțuirii statutului, nu e nici măcar o zoonoza, e o boala strict veterinara, nu afectează oamenii in nici un fel. Războiul împotriva porcului este un act pur de beție a puterii (hubris), purtat murdar, cu violarea bunului simt, a rațiunii, a logicii, cum se străduie să arate părintele Aldea.
El este asemeni altor ‘războaie’ ‘morale’, ale ‘virtuții’ precum războiul împotriva alcoolului (prohibiția), războiul american împotriva drogurilor, războiul împotriva ‘teroriștilor’ (Ceaușescu, decembrie 1989; toata lumea occidentala după 2001), ‘războiul’ împotriva ‘covid’. Țăranii reprezintă ultimul rezervor al autonomiei fata de stat, al vieții autarhice, în bună parte autosuficientă sau, în orice caz, în orice moment capabilă să redevină astfel. Războiul împotriva porcului este un război de lichidare a țăranului autonom, ca exemplu și model pentru noi toți.
El e menit să împingă încă un pas dictatura asupra nevoilor.
Am avut norocul să copilăresc ‘cu frecvență redusă’ (‘part time’) cu ei și printre ei, în zone necolectivizate sub comunism. Doar mult mai târziu, pe urmele unor reflecții ca cele de mai sus, am descoperit, treptat, semnificația lor profundă în viața mea. Generația următoare nu va mai avea șansa de a vedea autonomia și independența la lucru, practica lor efectivă, pe viu.

Copiii țăranilor din copilăria mea, nu le seamănă celor de acum.
Unii dintre ei, sunt ca cei ‘mutați la bloc’ de care scriam înainte.
Alții, sunt ca jurnalistul părintelui (Constantin Rudnițchi).
Am avut in familia extinsa un astfel de personaj, care o viată întreagă, de la bloc, a făcut ‘jurnalistică’ propagandistică în folosul partidului comunist. Bănuiesc că va fi scris, orb moral și politic la propria lui dramă, și despre colectivizare…
Oamenii trăiau, se adaptau, cu conștiința politica suprimată până la punctul la care simpla menționare a relelor provoca reacții defensive ostile.
Pleca cineva, nu se mai vorbea de el. Dan Spătaru își cânta înainte cântecele de dragoste amăgită, iar de Corina Chiriac nu se mai pomenea; prietenii, plecați, erau ca morți…
La fel și jurnalistul părintelui, tot așa trăiește și scrie: adaptiv, după cerințele ferestrei Overton. Cuvintele de ordine sunt
1. diseminarea de frica in populație,
2. calomnierea autonomiei, autarhiei si independentei
– el asta scrie.
Stilul zilei la elită e vorbitul pe nas, strâmb și de sus despre popor – el așa face.
Susținerea opiniilor cerute nu se poate face decât cu violarea logicii și a realității – asta e, război semantic, își face și el partea. În rest, mici intrigi de birou, competiția de consum pentru afișare cu vecinii, prietenii, colegii (‘unde mergem in vacanta? Georgeștii se duc in Seychelles!’), sprijinirea materiala a copiilor (daca are). Cum va arăta sufletul acestor copii, conștiința lor, cum vor fi ei în spirit… Pai, la fel ca tatăl…

‘Războiul porcului’, războiul împotriva țăranilor, a autonomiei, independentei și autarhiei, se duce peste tot in Europa eșuată, cu vârf de lance în Olanda. Țară minusculă, sustrasă in parte oceanului, și care este al doilea producător de alimente după, doar, America!
Superba avocat activist olandez Eva Vlaardingerbroek a înțeles-o și exprimat-o perfect: “e simplu precum 2+2=4… Elimină oamenii independenți și vei controla nevoile alimentare ale unui număr mare de oameni”.
Astăzi țăranul însuși, coloana vertebrala a revoluției neolitice, a devenit redundant pentru fermierii de oameni și este eliminat.

Aminte tuturor oamenilor statului, la Bruxelles sau ciolaci din Romania, propagandiștii lor lipsiți de coloană, elitiști rasiști antipopuliști…
Aminte mai ales etatiștilor neomarxiști, progresiști, angajați în psihoze de inginerie sociala și antropogeneză…
Exista o trăsătura a raselor domestice: Indiferent de câte generații ar trece, pot ele fi si zecile de mii scurse din neolitic până încoace, rasa, sușa, sălbatică nu poate fi eradicată. Scăpate din izolarea închisorii reproductive în care au fost ținute, animalele revin întotdeauna la condiția sălbatică liberă (Darwin).

Aceasta este semnificația unei scene din filmul 1984 la care am meditat multă vreme, în cautarea înțelesului ei (nu mai știu daca e și în carte, imaginea din film a dislocuit-o pe cea de la lectura): când Winston Smith, activistul de partid, omul de aparat, intelectualul domesticit privește pe fereastră, după o partida de sex ilegal, la o femeie muncitoare masivă care atârnă rufe la uscat afara; activistul murmură ‘al lor este viitorul’.
Cea mai buna garanție a libertății este indestructibilitatea vieții. Libertatea vine la pachet cu viața însăși, cu respirația, cu scânteia divina a sufletului.
Cândva, cumva, schemele de control sociopatic și mizantropic vor eșua: asta e o certitudine.
Soiul sălbatic, liber, va reveni în drepturi.

*

Acest jurnalist și alții ca el vor continua să facă ceea ce fac până când li se schimba paradigma în care funcționează. Când ea li se schimbă, vor începe să funcționeze altfel – fără ca măcar să își pună întrebări.
Ce paradigma le dăm? Ca de obicei, butoanele de apăsat nu sunt cele care îți sunt vârâte sub vârful nasului:
1. alcătuirea unei comisii parlamentare transpartinice pentru statul limitat
2. introducerea unui amendament in constituție care să limiteze statul în a interveni după plac în orice aspect al vieții indivizilor
3. restrângerea efectivă, dimensiune cu dimensiune, a statutului din Romania.

Practica protestării, contestării, anulării legilor una câte una, doar până la următoarea ocazie când guvernul va reuși să își strecoare intențiile, este epuizantă și eroziva pentru opoziția parlamentară și extraparlamentară. Cadrul trebuie schimbat!
Aceasta se va face prin interzicerea constituțională a oricăror acte normative care contravin principiului limitării puterii statului precum și interzicerea guvernului de a emite astfel de acte, în violarea separării puterilor în stat.
Parlamentarii, singurii reprezentanți ai poporului, trebuie sa își găsească curajul să își revendice puterea. Dar, la rândul său, pentru ca acest lucru sa se întâmple, loialitatea lor trebuie îndreptată către alegătorii lor și nu către partidele de care aparțin. Așadar, votul pe liste trebuie în sfârșit desființat. Pentru toți cei din ‘elita devotata’ (aminte Platforma, aminte Marga, aminte Nistorescu/Cotidianul, aminte ‘jertfelnicii’ de la AUR!) iată un început de acțiune precis, punctual, cu consecințe enorme.

[N.B. In redactarea originala, textul conține legături justificative și ilustrative. Din păcate, acestea nu vor apare în comentariu.]

Outis, 17.01.2024

De la untdelemn la ulei de floarea-soarelui… și înapoi

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

De la untdelemn la ulei de floarea-soarelui… și înapoi

Am amintit mai demult despre deosebirea primară dintre untdelemn și ulei (astăzi crezute de mulți, pe nedrept, identice):

– untdelemnul se obține de fructe ale unor pomi (olivi, nuci, aluni, migdali, fagi)

– uleiul se obține din semințele unor flori, legume etc. (in, cânepă, dovleci, floarea soarelui etc.)

O a doua deosebire este aceea între folosirile sănătoase ale acestora:

– untdelemnul se folosește la gătit asemenea untului și unturii

– uleiul se folosește la gătit doar crud sau fiert (adăugându-se la salate, la mâncăruri la sfârșit, la ultimul clocot, sau chiar de-a dreptul în farfurie)

Desigur, aceste deosebiri sunt după rânduielile de viață ale Românilor vechi, ce au fost și sunt disprețuite și călcate în picioare de „școliții peste hotare” ai secolelor XIX-XXI.

Printre schimbările aduse de aceștia este cultura de floarea-soarelui.

La început, floarea-soarelui, numită și sora-soarelui, a fost primită cu drag de Românce și Români ca floare de curte; azi am zice floare ornamentală. Era, adică, o floare crescută de frumusețe. Pe alocuri, se mai ronțăiau semințele ei de către cei care nu aveau la îndemână semințele obișnuite de dovleac/bostan sau pepene. Acestea se prăjeau pe țiglă sau pe tablă, adică pe uscat, cu dar mai ales fără sare și se ronțăiau la un pahar de vorbă între prieteni.

Însă în secolul al XIX-lea a erupt cultura de floarea-soarelui. Pricina fiind lăcomia oarbă și proastă a unora, devenită lege prin grija clasei politice de atunci și până astăzi. Fără a intra în amănuntele politic-sociale ale acestei erupții, să îi privim puțin efectele ecologice și medicale; și printr-o paralelă cu acele culturi tradiționale românești pentru untdelemn. Amintim că Institutul Național de Statistică raporta cu mândrie că în 2016 Republica România este pe primul loc în Uniunea Europeană atât la suprafața cultivată cât și la producție; respectiv pe locul patru în lume după Ucraina, Rusia și China, țări vestite pentru disprețul față de protecția mediului, pentru dezastrele ecologice provocate. Oare această paradigmă se regăsește și în cultura de floarea-soarelui?

1. Cultura în sine și raporturile sale cu mediul

a. Cultura de floarea-soarelui

Cultura de floarea-soarelui (numită popular și sora-soarelui, iar științific Helianthus annuus) secătuiește solul atât de apă cât și de alte substanțe nutritive. De aceea este contraindicată revenirea acesteia pe același teren la mai puțin de 5-6 ani.

Și din această pricină, dar și pentru că este predispusă la boli, cultura de floarea-soarelui se face prin asolamente, adică prin parcele pe care se alternează felurite culturi. Ca urmare, cultura de floarea-soarelui este parte din sistemele de agricultură industrială (ce folosesc suprafețe mari și tehnologii complexe).

Etapele principale ale culturii de floarea-soarelui sunt

  1. Dezmiriștirea, care constă într-o arătură de mică adâncime pentru a îngropa rămășițele culturilor anterioare și a aera solul
  2. Arătura, cât mai repede după dezmiriștire; se teoretizează o adâncime de 22-25 cm în pământurile ideale pentru floarea-soarelui, dar de obicei se merge pe o adâncime între 25 și 30 cm; aratul se face de obicei cu plugul în agregat cu grapa; dacă nu, îndată după arătură urmează
  3. Grăpatul; acesta se repetă, de altfel, ca parte a lucrărilor de întreținere; grăpatul de întreținere se face oblic sau perpendicular pe direcția arăturii
  4. Îngrășarea sau fertilizarea pământului (solului) cu îngrășăminte industriale (chimice); acesta se face în mai multe faze; la semănat se aplică cca. 110 kg/ha, în perioada de vegetație cca. 250-350 kg/ha, îngrășământul foliar este în două etape și totalizează 600-1000 l/ha, cu totul fiind între 1300 (min.) și 1600 sau chiar 2000 kg/ha.
  5. Semănatul se face cu o medie de 60 de mii de semințe la ha (55-60 de mii în pământuri mai sărace, 60-65 de mii în cele mai bune); semințele sunt tratate împotriva dăunătorilor (putregaiuri mai ales), în mai multe trepte, cu produse pe bază de Metalaxil/Metalaxin, Mancozeb, Imazalil, Tiuram, Tiram, Carboxină etc.; o parte dintre aceste substanțe intră în sămânță și de acolo în plantă, alte părți se disipează în sol, apă și chiar aer; merită observat că în fapt U.E. a interzis folosirea unora dintre aceste substanțe în câmp, sau total, după decenii de întrebuințare masivă, din pricina efectelor negative1;
  6. Irigarea; deși descrisă ca plantă rezistentă la secetă, fără irigații producția de floarea-soarelui este prea scăzută față de volumul lucrărilor necesare, astfel încât devine nerentabilă; ca urmare, exceptând solurile ideale, se folosește irigarea cu 400 până la 3200 mc/ha (într-una sau mai multe udări, bineînțeles), de obicei la o medie de cca. 1600-2000 mc/ha (adică 1,600,000-2,000,000 litri la hectar, sau un milion șase sute de mii până la două milioane de litri la ha, în unele culturi ajungându-se la folosirea a trei milioane două sute de mii de litri la hectar sau chiar mai mult
  7. pentru cultura de floarea-soarelui2)
  8. Combaterea buruienilor; am amintit la pct. 3. despre grăpat și, respectiv, grăpatul de întreținere, acesta din urmă având ca rol principal combaterea buruienilor (și secundar nivelarea și aerarea solului); totuși agricultura industrială nu se oprește aici, folosind ierbicide pentru combaterea buruienilor;
  9. Combaterea fungilor (mucegaiuri, ciuperci); se face nu doar la tratarea semințelor (punctul 5. în lista noastră), ci și ulterior; udatul cu ierbicide și fungicide mai adaugă cca. 1000 de litri de apă contaminată la hectar;
  10. Recoltarea; se face bineînțeles mecanic, valorificându-se în mod obișnuit toate părțile aeriene ale plantei; producția de semințe medie este de 2,500 kg/ha (deci cam două tone și jumătate la hectar).

Toate aceste etape presupun folosirea unor utilaje mari, cu consum ridicat, cu poluare fizică și chimică ridicată (zgomot, erodarea solului, gaze de eșapament, scurgeri de ulei de motor etc.).

Sistemele ecologice locale sunt complet distruse.
Fiecare arătură nimicește cantități uriașe de vietăți aflate în sol; fiecare tratament cu ierbicide și fungicide distruge nu doar dăunătorii, ci și plante medicinale, ciuperci utile etc. Deși se pretinde că floarea-soarelui este o cultură meliferă, adevărul este altul: cultura de floarea-soarelui ucide albinele. Fenomenul a fost atestat de însuși Adrian Siceanu, Directorul Științific al Institutului de Cercetare și Dezvoltarea pentru Apicultură, încă de acum cca. 10 ani. După cum este ușor de înțeles, alături de albine sunt uciși bondari și fluturi, toate trei categoriile fiind esențiale pentru polenizarea și supraviețuirea a nenumărate specii vegetale.

Pe scurt, pentru cele cca. două tone, două tone și jumătate de semințe la hectar, suprafețe uriașe (între 1.5 și 2 milioane de hectare în România) sunt distruse ecologic anual.

b. Cultura nucului

Cultura nucului (denumit popular și juglan, iar științific Juglans regia) ocrotește solul și, practicată cu recoltarea frunzelor căzute (folositoare în medicină, meșteșuguri etc.), permite pășunatul sau cositul ca activitate secundară.

Cultura supra-intensivă a nucului, întâlnită mai ales în China, asigură producții de cca. 15 tone de nucă la ha, cu un efort mecanic limitat și un efort chimic zero, dar cu irigații.

Culturile dese și intensive de nuc din Turcia, Iran și alte țări, fără irigații, dau producții de 6-10 tone la hectar.

În România, pe terenurile favorabile, cu o densitate corectă a nucilor – și soiuri alese corect – se poate obține o producție de 4-5 tone la hectar, adică dublu față de floarea-soarelui. Chiar și la livezile mai slabe – ca sol, soiuri, îngrijire – producția este similară culturii de floarea-soarelui, dar fără nimic din impactul ecologic dezastruos al acesteia și cu doar două săptămâni de muncă anual.

În cultura nucului mecanizată singura activitate mecanică reală este aceea de la cules, respectiv aceea la scoaterea copacilor bătrâni sau plantarea unor noi (care se fac la cel puțin 15 ani, adesea la 25-30 de ani sau și mai rar, cu excepția unor intenții de exploatare a lemnului de nuc ce face aceste lucrări mai dese).

Totodată, cultura nucului asigură și o producție de lemn de foarte bună calitate, adică o resursă regenerabilă esențială.

În funcție de tipul de cultură a nucului, vârstele de exploatare economică pot fi între 15 și 45 de ani sau chiar mai mari.

Cele două săptămâni de muncă anuală devin ceva mai mult dacă se practică adunarea și valorificarea frunzelor de nuc (ce se desprind de pe ramuri). Acestea se folosesc și pentru obținerea ecologică de iod sau coloranți, de ierbicid natural, ori ca parte a materialelor folosite pentru peleții din rumeguș. Totodată această lucrare asigură dezvoltarea ierbii (frunzele de nuc sunt un ierbicid natural) în livada de nuci, respectiv a ciupercilor după pășunat (dacă se aduc la păscut capre, vaci sau alte animale). În lipsa acestei valorificări suplimentare, livada de nuci se manifestă totuși ca un mijloc natural de curățare a aerului – atât de CO2 cât și de germeni patogeni și substanțe nocive – dar și ca un mediu liber pentru foarte multe vietăți (de la mușchi și licheni la păsări).

Pe scurt, cultura nucului înseamnă efort minim, randament bun, protecția mediului.

c. Cultura alunului

Cultura alunului (numit popular și fundici, rânză ori tufă, iar științific Corylus avellana) ocrotește solul și îmbogățește solul (vom reveni mai jos); în culturile tradiționale poate permite concomitent fâneață; pășunatul, mai ales după rodire, nu este recomandat, deoarece animalele vor fi atrase de fructe.

Alunul se înmulțește prin marcotare sau butășire, mai rar prin semănarea alunelor. La noi este recomandată cumpărarea de butași de la centrele județene dedicate, care înmulțesc și vând soiuri adaptate condițiilor locale.

Soiuri de alun bune și excepționale sunt

  • Romavel, cu un pom rezistent la dăunători, viguros, cu fructe cu miez dulce care este 54 până la 60% din greutatea fructului, ceea ce îi dă o productivitate excepțională (multe soiuri au 40% miez și chiar mai puțin)
  • Cozia, care deși are o productivitate mai scăzută (miezul e 44-46%), are o rezistență climatică mai bună; totodată fructele sunt mari și aromate
  • Uriașe de Vâlcea, este un soi de aluni cu fructe foarte mari; miezul crocant, prețuit pentru producerea dulciurilor, este 48-50% din greutatea fructului; recoltarea poate începe în primele zile ale lunii septembrie, fiind prin urmare un soi târziu (tardiv), ce acoperă un gol important în producția de alune
  • Daviana, iarăși un soi cu productivitate excepțională (miezul este 50-60% din alună), cu fructe cu aromă fină ce se pot culege de pe la 15-16 august încolo
  • Arutela este un soi românesc foarte rezistent, cu fructe mici însă eficiente (50% miez), cu gust aromat foarte plăcut
  • Alun Roșu, de asemenea un pom rezistent, cu fructe mici dar eficiente (până la 60% miez!), cu aromă fină și mieji eleganți ce nu se zbârcesc la păstrare

Bineînțeles, există și soiuri străine foarte bune, dar trebuie verificat dacă sunt potriviți solului și climei din locul în care se face plantația. Mulți au fost dezamăgiți când au văzut că soiuri foarte productive în Italia, Grecia sau Turcia s-au dovedit mult mai slabe în România. Explicația este însă evidentă: soiurile au fost create pentru condițiile de sol și mediu de acolo. Așa cum soiurile românești excepționale ar putea să fie și ele dezamăgitoare dacă sunt mutate în locuri nepotrivite.

Cultura alunului se face de obicei intensiv (700-1000 de plante la hectar) sau tradițional (300-500 plante la hectar).

Irigatul nu este o necesitate propriu-zisă, dar în unii ani ajută la creșterea recoltei; ca urmare, se practică instalații de picurare, menite să asigure un aport de apă în timp de secetă.

Cultura tradițională a alunului prevede plantarea sa rară pe pășune și tunderea lui spre a-l ajuta să crească înalt (3-5 metri), astfel încât să fie la adăpost de oile ce se pot aduce aici la pășunat fără grijă.

Și în cultura tradițională, și în cultura intensivă, alunul are nevoie de gard spre a fi păzit de mistreții și cerbii care îl iubesc… și îl distrug. Mai ales mistrețul este pentru el o primejdie, pentru că… Vă amintiți că am spus că alunul îmbogățește pământul pe care crește?

Ei bine, rădăcinile alunului au puterea de a intra în simbioză cu ciuperci și mucegaiuri benefice, care fac pământul mai sănătos și mai roditor. Dar… dar printre aceste ciuperci pe care alunul le poate adăposti se numără și trufele. Ca urmare, și în pădure, spontan, trufele pot să apară și să se dezvolte, chiar foarte bine, pe rădăcinile de alun. Ceea ce face ca mistrețul să sape după ele, răsturnând alunul (și) ca să îi mănânce și fructele. Pe de altă parte, în cultura alunului se practică această taină știută de toți crescătorii adevărați: plantarea puieților de alun micorizați cu trufe.

Micorizarea, adică însămânțarea cu miceliu sau spori de ciuperci, se face în acest caz în centrele specializate despre care am vorbit mai sus. Se spune „dai un ban, dar merită”, și zicala este potrivită aici.

Într-o cultură mai rară a alunului micorizat, în care se urmărește înălțarea lui, pășunatul între rânduri (cu oi, sau dacă pomii sunt mai mari chiar și cu viței/vițele) asigură îngrășarea naturală a pământului. Ca urmare, posesorul va avea după fiecare pășunat o recoltă de ciuperci albe și alte asemenea ciuperci de suprafață; dar va asigura totodată și creșterea frumoasă a trufelor din pământ, ce încep a se recolta după câțiva ani de la plantare.

Un alt mare avantaj al culturii tradițional a alunului – ca și a culturii tradiționale a altor pomi – este armonia ecologică între pomi și gramineele naturale ce asigură un perfect echilibru ecologic.

Alunul se poate crește pe soluri fertile, dar și pe cele cu textură lutoasă, textură aluvionară, textură lutos-nisipoasă ori luto-argiloasă, dar nu pe nisip.

Tăierile la alun au ca rost atât creșterea pomului cât și ferirea de încărcare inutilă, care scade rodul. După tăierile de la început se vor face doar la 3-4 ani de zile. Există însă un mare avantaj la aceste tăieri: Ramurile tinere, scoarța de alun, frunzele de alun și mâțișorii sunt medicinale. De aceea, adunarea lor nu este doar o muncă de întreținere, ci o adevărată recoltă ce poate fi valorificată ca atare.

Un aparat pentru decojit alunele costă cca. 300 de lei și este de ajuns pentru producția de pe 2-3 hectare. Aceasta, în funcție de vârstă, soi, climă și an poate să varieze între 400-500 kg la hectar în anul 4 de la plantare până la 2-3 tone la hectare în anii de producție matură. Efortul de producție pentru cultura alunului este incomparabil mai mic decât la cultura de floarea-soarelui, chiar dacă este ceva mai mare decât la cultura nucului.

Plantat și îngrijit corect alunul va avea randament economic bun și foarte bun cel puțin 30 de ani.

Ca urmare, cultura alunului înseamnă o bogăție de produse, o mare eficiență economică și o excepțională protecție a mediului.

d. Cultura fagului

Fagul (Fagus sylvatica) este unul dintre copacii-pomi esențiali pentru Românii vechi și prea puțin cunoscuți astăzi. În afară de prețuirea pentru lemnul de foc și fumul din lemn de fag cei mai mulți nu mai știu mare lucru despre acesta.

Aici vom aminti faptul că fructul fagului este jirul, din care pe vremuri se scotea untdelemnul de jir.

Totodată, că gudronul sau păcura de fag este o substanță medicinală; dar folosită în trecut și pentru tratarea unor materiale. Că din coaja de fag se făcea un ceai foarte amar, dar care era foarte eficient împotriva frigurilor (malariei) și altor boli asemănătoare, chiar și împotriva gripelor. Lemnul este sensibil la apă, astfel încât poate fi modelat foarte frumos – multe piese de mobilă de lux fiind făcute din sau având elemente importante din lemn de fag.

De asemenea, trebuie amintit că fagul este un element esențial pentru păduri de foioase în care trăiesc multe alte specii – de la corn și păducel până la măr pădureț și alun. Că sunt ciuperci prețioase care îl folosesc drept substrat direct sau indirect. Și că în trecut exista Pădurea cea Mare, alcătuită în primul rând din fagi, care se întindea de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific și de la Marea Baltică la Sud de Caucazul Mare. În România încă ocupă fruntașa poziție de 32% din fondul forestier, în ciuda tăierii până aproape de eliminare la câmpie.

Untdelemnul de jir făcut cum se cuvine era mai bun decât untdelemnul de olive (adică măsline). Aici intervenea însă priceperea gospodarilor, pentru că înainte de presă trebuia înlăturată fie și în parte coaja subțire a jirului (care conține fagină, o substanță cu proprietăți speciale și mai greu de digerat). Dacă nu se făcea această curățare, untdelemnul de jir (zis și untdelemn de fag) era mai taninos și mai amărui. Dacă se curăța, era mult mai fin decât untdelemnul de măsline (olive) și era deosebit de prețuit.

Îngrădirea unei păduri de fag permite exploatarea jirului în regimul dorit. Fie drept hrană pentru porci, mistreți, vaci etc. (fiind un furaj de-a dreptul excepțional!), fie ca materie primă pentru untdelemnul de jir.

Cu o viață naturală de cel puțin 150 de ani, cu o perioadă de rod – de vârstă de exploatare economică a jirului – de cel puțin 120 de ani, fagul ar putea să fie un element esențial pentru o agricultură ecologică și, totodată, de maximă eficiență economică.

2. Aspecte medicale

La aceste paralele de cultivare, văzută atât ca impact ecologic dar și ca eficiență economică, să adăugăm aspectul medical.

Uleiul de floarea-soarelui este un ulei bun, sănătos, atâta vreme cât nu este prăjit. Prăjirea, mai ales la peste 170 de grade Celsius, îl face toxic. Aici există o primă problemă, căci este prăjit prima dată chiar la obținerea obișnuită, industrială, undeva la 160-200°C. De ce nu miroase, atunci, a ars? Pentru că este prelucrat chimic și fizic, adică „rafinat”, ca să arate și să miroasă așa cum se găsește la vânzare! Ca urmare, Asociația Pro Consumatori este doar una dintre organizațiile care atrage atenția, în zadar, că folosirea pentru prăjire a uleiului de floarea soarelui este foarte nesănătoasă. Chiar și uleiul de floarea-soarelui presat la rece își pierde la prăjire cea mai mare parte dintre calități, iar la prăjire repetată devine și el nociv.

Untdelemnul adevărat are o rezistență mult mai bună la prăjire. Deși este ideal de folosit ca atare sau fiert, el poate să țină loc grăsimilor animale – unt sau untură – care par să fi fost făcute pentru prăjit. Ca urmare, folosirea pentru prăjit a untdelemnului este incomparabil mai bună pentru sănătate.

În cultura de floarea-soarelui se întrebuințează cantități uriașe de chimicale toxice, de la îngrășăminte industriale până la ierbicide, fungicide și insecticide. Toate acestea lovesc nu doar în mediul natural pe care îl pustiesc, ci și în oameni. Ajunse în aer, ca aerosoli, ajunse în apă, prezente în plantă și de aici în uleiul de floarea-soarelui, ele distrug treptat, dar sigur, sănătatea oamenilor. Același proces are loc și prin părțile aeriene de floarea-soarelui, care sunt folosite ca furaje pentru vite în ciuda contaminării cu amintitele substanțe chimice.

Pe de altă parte, cultura nucului și alunului curăță aerul de CO2, de feluriți germeni și alte substanțe dăunătoare, dând lumii – și, implicit, omului – un aer mai curat, mai bun. Apa folosită uneori în irigații ocazionale la alun este curată și rămâne curată. Mediul format de culturile de alun și nuc este un mediu sănătos și care răspândește sănătate.

Concluzii

Orice națiune care se respectă va urmări nu doar profitul pe termen scurt, ci mai ales pe acela pe termen mediu și lung.

Dacă în primii trei sau patru ani culturile de floarea-soarelui par superioare ca randament culturilor de nuc și alun, în încă trei sau patru ani de zile acestea din urmă devin mult mai rentabile. Iar aici discutăm doar de aspectul strict economic și local. Căci implicațiile ecologice și medicale fac din culturile de nuc și alun o necesitate strategică. Iar din culturile de floarea-soarelui un mijloc de sinucidere națională – prin degradarea și otrăvirea solului, poluarea apelor, uciderea albinelor, bondarilor și a nenumărate alte vietăți, intoxicarea lentă a animalelor și oamenilor ce se hrănesc din produsele acestei culturi. Pe de altă parte, culturile de nuc și alun sunt un mijloc de ocrotire și însănătoșire a mediului, de asigurare a unei prosperități economice constante, de scădere masivă a poluării agricole, de asigurare a unei alimentații sănătoase etc.

Mai amintesc aici că dezideratul proteinelor vegetale este satisfăcut doar de culturile de nuc și alun, respectiv fag, și nu de cea de floarea-soarelui.

Toate acestea dovedesc nevoia întoarcerii la cultura plantelor perene producătoare de untdelemn.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Bineînțeles, producătorii luptă împotriva limitărilor și interdicțiilor, dar oricum cele mai multe site-uri agricole sau comerciale ignoră total aceste restricții.

2 Aceasta înseamnă că pentru cultivarea unui hectar de floarea-soarelui pe un timp de cca. 6 luni se folosește apa necesară pentru o turmă de vaci de 50-100 de capete vreme de 12 luni de zile (sau 100-200 de capete pe aceeași perioadă cu cea a culturii de floarea-soarelui).

Pagini de cultură şi istorie românească. Pădurea cea Mare sau Codrul frate cu Românul

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cu toate că Pădurea cea Mare din Drumul spre Vozia pare să fie „doar” o creaţie literară, ea este, în fapt, o oglindire beletristică a unei realităţi concrete, bine atestată istoric, dar astăzi aproape uitată…

Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pădurile ocupau mai mult de jumătate din suprafaţa Apusenilor, Banatului, Transilvaniei, Maramureşului, Pocuţiei, Bucovinei, Moldovei, Munteniei, Olteniei şi altor Ţări Româneşti.

IMG_20171118_141625_976 02.jpg

Nu departe fusese cândva şi Sciţia Mică sau Dobrogea, în care bălţile dunărene şi dunăreano-pontice se amestecau cu fâşii lungi de stepă şi pădurile de pe dealurile şi munţii rotunjiţi. Sfântul Ioan Casian, de fel din aceste locuri, îşi amintea cu dor, din Galia în care se aşezase, de aceste păduri şi păşuni ale dealurilor şi de sihaştrii şi călugării ce căutau aici înălţarea către Ceruri.

Au fost vremuri în care puteai merge de la Dunăre până în Carpaţi fără să ieşi din pădure. La fel era şi dincolo, pe malul înalt dinspre Moesia, unde făşii de pădurea urcau până în Munţii Hemului – numiţi sub Turci Balcani (adică… Munţi). Dar, ce-i drept, chiar şi pădurile din Iliria sau Macedonia, Epir sau Dalmaţia, ba chiar şi din Noricum şi Galia erau deja în secolul I î.Chr. mai rare şi mai străbătute, mai puţin sălbatice decât cele din Dacia.

IMG_20171117_092344_374.jpg

Pentru Români pădurea sau codrul a fost viaţă.
Zicala
Codru-i frate cu Românul
oricât de repetată,
este prea puţin înţeleasă şi prea puţin preţuită. Codrul a dat Românului adăpost pentru viaţa de toate zilele, adăpost în faţa duşmanilor, hrană pentru el şi vitele sale, materie primă pentru pentru toate nevoile sale.

O să amintim aici, pe scurt, doar câteva lucruri…
Întâi de toate, că prin pădure de fag sau pădure de stejar sau pădure de brad, Românul înţelegea o pădure în care fagul, ori stejarul, sau respectiv bradul, ocupă măcar o treime din numărul copacilor.
Pare ciudat?
După gândirea de azi, am crede că o pădure de fag este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt fagi, că o pădure de stejar este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt stejari şi tot aşa.
Doar că această gândire este o urmare a distrugerii pădurii în secolele XVIII-XX, şi a înlocuirii vechilor păduri cu unele noi, plantate. Iar plantările se fac, cel mai uşor, cu o singură specie. Ca urmare, apar întinderi – tot mai mari – de ceea ce am putea numi monocultură, păduri în care adesea pe mulţi kilometri întâlneşti o singură specie de arbori…

Vechile păduri cuprindeau zeci şi sute de specii pe kilometrul pătrat.
O „pădure de brad” putea avea şi ceva foioase, dar cu siguranţă avea şi brad alb şi brad roşu, brad negru, molid, tisă, larice sau zadă, zâmbru şi alte conifere.
O „pădure de fag” putea avea pe ici pe colo şi câte un molid sau un pâlc de tisă, dar cu siguranţă avea şi mai multe feluri de fag, însă mai ales plop, ulm, paltin, alun şi altele asemenea. Mărturiile lui Dimitrie Cantemir arată că în Moldova începutului de secol al XVIII-lea toate pădurile de foioase erau presărate şi cu pomi – meri, peri, pruni, corcoduşi etc.
O „pădure de stejar” putea să cuprindă şi rătăcite exemplare de conifere (rar, uneori aduse de om), dar sigur avea mai multe feluri de stejar şi feluriţi arbori şi arbuşti de câmpie – de la plop la corn, dud ori soc.
Pădurile „de baltă” puteau fi „de răchită” sau „de salcie„, dar şi ele, de fapt, cuprindeau multe alte soiuri de copaci şi arbuşti.

IMG_20170725_224701_377 mic

În acest amestec stătea şi puterea pădurilor!
Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – intră o boală, ravagiile sunt cumplite. Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – se aprinde focul, ravagiile sunt cumplite.
Amestecul de specii încetineşte orice boală, fie ea adusă de o ciupercă, un gândac sau alt agent patogen, încetineşte răspândirea focului – şi, în caz de incendiu, provoacă mult mai repede ploile care sting focul.
Amestecul de specii creşte numărul de vietăţi ce trăiesc în pădure, îmbogâţind-o din foarte multe puncte de vedere.
De pildă, numărul crescut de animale şi insecte înseamnă o apărare mult mai bună a pădurii în faţa paraziţilor şi altor duşmani; aceştia nu se vor confrunta doar cu sistemele de apărare ale copacului vizat, ci şi cu vânătorii naturali ce trăiesc aici.
Ca urmare, „infestările” sunt limitate într-o pădure de acest fel – cu o varietate mare a speciilor – atât de greutatea de a „sări” de la un exemplar la altul, cât şi de sistemele multiple de protecţie existente – de la păsări insectivore la insecte… insectivore ş.a.a.

Desigur, felurite vietăţi – insecte, păsări, mamifere etc. – înseamnă şi siguranţa răspândirii seminţelor, înseamnă siguranţa păstrării varietăţii pădurii.
Iar pentru om, aceste lucruri înseamnă bogăţie!
Înseamnă felurite plante de leac, înseamnă mai multe soiuri de lemn, înseamnă mai multe feluri de ciuperci, înseamnă fructe de pădure şi alte roade vegetale, înseamnă vânat de mai multe feluri, înseamnă umiditate în sol şi sub bolta pădurii, deci bălţi, smârcuri şi pâraie, deci peşte şi păsări de apă, dar şi alte vietăţi care iubesc bălţile şi mlaştinile, de la cerbi la mistreţi, de la vidre la castori (brebi)…

Amintim aici că poienile pădurilor erau adesea fâneţe pentru vitele Românului, că din lemnul scos Românul îşi făcea şi casă, şi masă, şi gard, şi grajd, şi hambar, şi leagăn pentru prunci, şi doniţe, coveţi ori butoaie, şi linguri şi furculiţe, şi fus, şi furcă, şi pari, şi război de ţesut, şi căruţă ori car…
Din coaja de copaci se făceau foi de scris, sfori şi chiar frânghii, ceaiuri împotriva frigurilor, se scoteau culori, se tăbăceau pieile, se tratau blănurile etc., etc.
Din lemn se scotea cărbunele de lemn, de o mare valoare calorică şi o resursă regenerabilă, dar şi gudronul, folosit pentru vindecarea unor boli de piele – dintre care unele astăzi greu tratabile sau netratabile -, dar şi pentru ungerea osiilor la care şi căruţe, pentru ungerea ţâţânilor la uşi, porţi şi ferestre, pentru tratarea şi întărirea lemnului sau pieilor etc.

IMG_20171111_223533_076.jpg

Jirul fagilor, atât de iubit de toate animalele ierbivore, de la mistreţi sau cerbi la cai sau vaci, era folosit cândva de Români pentru untdelemn. Untdelemnul de jir era bun, la fel de bun ca undelemnul de măsline, având ca dezavantaj faptul că era mai taninos, dar conţinând mai multe vitamine.
De altfel şi numele de unt-de-lemn arată că în trecut Românii aveau uleiurile mai ales din fructele copacilor. Exista untdelemn de măsline, de jir, de nuci, de alune sau de migdale, acestea fiind cele cinci fructe de temelie pentru untdelemnul cunoscut şi folosit de Români.

Desigur, cu puţină grijă şi muncă, pădurile cu amestec de fag şi de stejar ar fi devenit uriaşe izvoare de bogăţie pentru România modernă şi contemporană.
Pe de-o parte, ar fi hrănit turme de vite sau de cerbi şi mistreţi, pe de altă parte, ar fi dat untdelemn, fructe de pădure, furaje, lemn de foc, nuiele pentru împletituri, coloranţi, tanini şi alte substanţe pentru industrii ca cea a pielăriei sau blănăritului, ar fi păstrat apa şi astfel şi bogăţia de peşte a Ţării etc., etc.

Ar fi putut…
„Inteligenţa” masonică – atât de criticată de Eminescu în publicistica sa – a impus Românilor să repete greşelile Occidentului în privinţa defrişărilor, industrializării agriculturii şi în alte asemenea domenii.
Rezistenţa românească, tacită sau exprimată, a fost uriaşă.
În Nopţile de Sânziene Mihail Sadoveanu înfăţişează – destul de criptic pentru mulţi dintre cititori – un exemplu al acestei rezistenţe (o face şi în alte scrieri, inclusiv în Dumbrava minunată).
Ca urmare a acestei rezistenţe metrul pătrat de păşune românească are şi 200 (două sute) de specii de plante, faţă de una-două în păşunile obişnuite din Apus.
Ca urmare a acestei rezistenţe România încă are păduri de amestec, aşa cum erau pe vremuri, încă are păduri de fag în care fagul este între 50 şi 60% din fondul forestier, celelalte specii, din fericire, completând restul.
Cât mai are.
Pentru că Românii fug din Ţară, iar cei care rămân, prea mulţi, sunt sfârşiţi, lipsiţi de curajul de a lucra la ridicarea Ţării şi a Neamului, la apărarea pădurilor şi a vieţii şi culturii româneşti.
Chiar şi lucrările de împădurire făcute de voluntari sunt prea adesea în stilul industrial al monoculturii, fără amestecul de specii atât de important, esenţial, pentru sănătatea pădurilor.

Totuşi… sper, visez, la o vreme în care pădurile vor fi iar mai mult de 50% din suprafaţa Ţării, în care untdelemnul nu va mai veni atât din agricultura industrială – fie ea de rapiţă sau floarea-soarelui – ci din codrii de fag, în care fructele de pădure – de la mure şi zmeură la coacăze, coarne şi cătină – vor sta pe masa fiecărui Român, în care ciupercile vor fi iar parte a hranei de zi cu zi, iar peştele – crescut sănătos, natural – va înceta să fie un lux, o raritate, şi va redevni mâncarea obişnuită de altădată…
O vreme în care şi Românul va fi frate cu codrul, iarăşi.
Este un vis care nu doar că este cu putinţă, dar este chiar pragmatic, pentru că poate aduce avantaje economice uriaşe…

Mihai-Andrei Aldea

(copyright foto: Alexandra Aldea)

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Sichera, vinul de fructe sau cidrul; o băutură a Străbunilor

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Între băuturile României Străvechi, după apă şi vin, sichera (cidrul), miedul şi berea se întreceau în a ocupa un loc de frunte în hrana oamenilor.
Numele vechi românesc de sicheră (latinesc) ori vin de fructe (latinesc) a fost înlocuit din secolul al XIX-lea încoace de acela, franţuzesc, de cidru.
Poate părea paradoxal, dar de fapt şi forma franţuzească cidru, şi forma românească sicheră provin din acelaşi termen latin – sicera (evident, forma românească fiind mai veche şi mai apropiată de cuvântul străvechi). Alte forme româneşti ale cuvântului sicheră sunt ţigheră, ţigher şi ciger, cinghir şi altele asemenea.

Cidrul ori sichera, cum vrem să-i spunem, este o băutură aproape uitată în România ultimelor secole.
Ce-i drept, cam la fel s-a întâmplat şi cu miedul, dar şi cu berea românească, înlocuită de berea nemţească încă de prin secolul al XVIII-lea.

Cidrul se mai numeşte popular şi vin de fructe.
Bineînţeles, şi strugurii sunt tot fructe, dar unele atât de aparte încât au alcătuit în Cultura Veche Românească o categorie deosebită.
Sichera se făcea la noi în primul rând din mere, dar nu numai. Perele erau al doilea fel de fructe preferat pentru cidru. Zmeura, murele şi afinele împărţeau locul trei. Pe ultimul loc – dar cu adepţi fideli – erau gutuile. Cireşele şi vişinele erau folosite mai rar de unele singure; ele veneau ca adaosuri pentru celelalte feluri de cidru, sau erau folosite pentru cireşată, pentru vişinată, pentru îndulcire şi adăugare de aromă la gem, prăjituri etc.

Desigur, în alte ţări au existat alte tradiţii ale cidrului. Nu ne oprim acum asupra lor.
Amintim doar de faptul că la noi s-a făcut întotdeauna deosebire între mustul sau sucul de mere, de pere, de zmeură etc. şi sichera ori cidrul făcut din aceleaşi fructe. Pentru că primul era, desigur, fără alcool, în vreme ce vinul de fructe avea alcool.

Începută prin strivirea şi macerarea poamelor (fructelor), sichera îşi începea de fapt existenţa de la adăugarea apei peste pulpa astfel pregătită. Se adăuga acum, după gust, şi suc (must) de cireşe sau vişine, uneori şi ceva miere sau suc de miere (acesta era un amestec de apă cu multă miere ce se fierbea ca să oprească fermentarea şi se folosea pentru îndulcire). Unii adăugau puţină socată tăiată (oprită din fermentare, prin adăugare de miere sau zahăr şi fierbere lungă), suc de lămâie sau de portocale, zeamă de coajă de portocale şi alte asemenea arome (pe atunci, naturale).
Urma o a doua presare, de această dată puternică, nu doar o strivire pregătitoare, ca prima dată.
Din 100 de kilograme de fructe se obţin între 70 şi 80 de kilograme de must uşor alcoolizat şi (puternic) dulce, care se lasă la fermentat în vase din lemn (bine spălate şi afumate cu pucioasă) ori din sticlă (bine spălate).
Fermentarea durează între patru şi şapte săptămâni, în funcţie de temperatură şi de gradul de alcoolizare pe care îl dorim. Bineînţeles, cu cât proporţia alcoolului creşte, cu atât vinul de fructe devine mai sec.

 

Oprirea din fermentare (numită popular şi fierbere) se poate face natural, ori se poate obţine la momentul dorit prin răcire şi chiar îngheţare (în trecut se foloseau pentru asta gheţăriile, astăzi mai oricine are în casă frigider cu congelator ce îi asigură gheaţa şi temperaturile necesare). De asemenea se poate folosi şocul termic (se răceşte o parte a cidrului, în vreme ce alta, mai mică, se fierbe şi se toarnă peste cealaltă; operaţia se face de obicei în vase din lemn, în vase smălţuite sau din sticlă rezistentă termic, spre a nu se sparge din cauza şocului termic).

Cidru 04.jpg
Sicheră sau vin de fructe sau cidru (aici, din mere)

Afumarea masivă cu sulf sau adăugarea prin alte mijloace de dioxid de sulf, ori de aspirină (acid acetilsalicilic), sorbat de potasiu etc. constituie alte metode de oprire a fermentaţiei.
Adăugarea pentru cam două săptămâni a 100-130 grame de hrean ras la 10 litri de must ori cidru duce la aceeaşi oprire a fermentării. Ce-i drept, însă, această metodă adaugă mustului sau sicherei o aromă de hrean – adesea asemănătoare cu a oţetului – ce poate fi supărătoare pentru mulţi.
Bineînţeles, aici doar amintim de metodele folosite, descrierea şi aplicarea lor exactă se face sub îndrumarea directă a unui cunoscător, mai ales că există oricând şi primejdia reînceperii fermentării, oricât de siguri am fi că am oprit-o.

În trecut exista o foarte mare grijă ca la facerea vinului şi a vinului de fructe – dar şi a miedului şi berii – să nu existe vreun contact cu fierul sau alte metale (nici măcar cu argintul). Exista convingerea – întemeiată – că un asemenea contact poate duce la schimbări puternice ale gustului, pierderea aromei şi alte procese greu de stăpânit, oprit, îndreptat.

Dulce, demi-dulce, demi-sec ori sec, cidrul poate avea şi tării şi arome foarte diferite.
Soiurile de vin de fructe dulci ori demidulci, cu o cifră a alcoolului mică, se folosesc mai ales alături de dulciuri (plăcinte, prăjituri, cozonaci, checuri, gogoşi etc.). Constituie o băutură uşoară, ce însoţeşte bine o întâlnire lungă între prieteni care vor să-şi păstreze şi buna dispoziţie şi mintea limpede.
Soiurile de vin de fructe demiseci sau seci, cu o cifră a alcoolului mai mare (de obicei până în 8%, deşi pot fi urcate, după dorinţă, şi până la 12%), se folosesc alături de brânzeturi, peşte, carne, ajutând foarte mult la digestie.

Făcute după vechile reţete – nu, NU vorbim aici despre chimicalele vândute drept „cidru” în multe magazine – soiurile de cidru sunt deosebit de hrănitoare şi sănătoase.
Vitamine (precum C, B1, B2, K, PP sau E), săruri minerale, enzime etc. sunt doar o parte din conţinutul atât de folositor pentru organism al sicherei.
Combaterea anemiei, dar şi a îngrăşării, iată două dintre câştigurile pentru sănătate aduse de consumul cumpănit al acestei băuturi străvechi.
Desigur, ca la orice băutură alcoolică există şi primejdia beţiei produsă de consumul excesiv, sau a alcoolismului produs de consumul excesiv prelungit. Cheia, după cum am spus, este folosirea bine cumpănită şi a acestei băuturi. (Evident, alcoolicii care fug de recidivă nu se vor atinge de ea!)
Mai amintim şi faptul că feluritele soiuri de cidru, cu adaosurile lor specifice (de la lămâie la anason sau chimen), nu doar că au arome diferite, dar au şi proprietăţi medicale suplimentare, specifice.
În sfârşit, poate suna exotic, dar adevărul este că vinul de fructe face minuni în îngrijirea pielii şi a părului.
Oţetul din vin de fructe (din cidru sau sicheră) este minunat pentru salate şi poate fi folosit pentru un gust subtil sau spectaculos diferit în felurite alimente în care folosim oţet. Prăjiturile în prepararea cărora îşi găseşte loc oţetul au doar de câştigat din folosirea oţetului de cidru.
Şi, ca o ultimă notă, amintim de faptul că vinul de fructe se poate fierbe iarna la fel ca vinul propriu-zis, din struguri, cu aceleaşi aromate (scorţişoară, coajă de portocală, anason, cardamon, nucşoară etc.) sau, bineînţeles, cu altele preferate de noi (de la muguri de brad sau ienupăr la zahăr vanilinat).

Încheiem îndemnându-ne cititorii la redescoperirea sicherei sau cidrului, bineînţeles cu dreaptă socoteală, fără lăcomie, fără patimă. Făcut în casă ori cumpărat de la micii producători – de încredere! – va fi un câştig pentru sănătatea tuturor, un ajutor pentru ţăranul român, un strop de aromă, culoare şi bucurie în viaţă, un alt prilej de a mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile Sale minunate.

Mihai-Andrei Aldea