Categorie: Amintiri

Scurt interviu cu Nichifor Crainic

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Nichifor Crainic (1889-1972) și-a însușit teologia și implicit gândirea ortodoxă între cele două războaie mondiale. Vreme de mare însemnătate: pe de-o parte, se începuse ieșirea de sub dictaturile religioase ale fanatismului etnic grecesc sau rusesc, ale fanatismului imperialist catolic sau protestant; pe de altă parte, încă nu se intrase în dictatura Stângii (fie că este numită Socialism, Comunism, Bolșevism, Nazism, Fascism, NWO sau oricum altcumva).
Avem, prin urmare, o teologie și gândire ce se eliberează de felurite rătăciri și străinisme. O teologie și gândire ce caută cu stăruință, cu dârzenie, cu sfântă încăpățânare, întoarcerea la izvoare. La Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, la Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție Apostolică.
Prin urmare, ne-am hotărât să îl întrebăm pe vestitul teolog Nichifor Crainic două, numai două întrebări!

Noi: Ce înseamnă a fi naționalist? Vă întrebăm aceasta deoarece mulți dau felurite interpretări de Stânga acestui cuvânt. Ca și cum ar fi un termen de Stânga, deși Stânga urăște națiunile și dorește desființarea lor (țel pe care l-a proclamat public și urmărit fanatic cel puțin din secolul al XVII-lea încoace). Puteți să ne dați înțelesul cuvântului naționalist într-o frază?

Nichifor Crainic: A fi naționalist înseamnă a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale.

Noi: Scurt și cuprinzător, într-adevăr. A doua întrebare este legată de naționalismul românesc prin raportare la dragostea de Străinătate a claselor de frunte – politicieni și intelectuali de curte deopotrivă. Aceștia toți susțin mereu că ce e străin e mult mai bun. Și, uitându-ne la străini, vedem că naționalismul a fost și este esențial pentru toate popoarele de lângă noi sau de mai departe: Evrei, Bulgari, Turci, Poloni, Ruteni, Slovaci, Unguri, Sârbi, Greci, Albanezi, Cerchezi, Georgieni, Armeni, Ruși, Ucraineeni, Germani, Elvețieni, Italieni etc., etc., etc. Deci, cu asemenea modele străine, cu asemenea lipire a claselor conducătoare de străini, Ce înseamnă a fi naționalist în România?

Nichifor Crainic: A fi naționalist în România, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, înseamnă a te așeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii și a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic nu e mai prigonită și mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viață întreagă de luptă înseamnă o viață întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană și alta se cască mai adânc în ființa ta morală. A cui e această țară și care e destinul ei că Românii, care se ridică până la conștiința superioară a unei misiuni românești, sunt izolați ca niște nenorociți și arătați cu degetul ca niște năuci? În România trăiește bine numai cine face tranzacții cu străinismul. În România duce existență mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacții, pulsează în sângele acestui neam nenorocit… O formidabilă acțiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalități, din momentul ce devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim despre cei exterminați fizicește!

Noi: Vă mulțumim, înțelegem și ne asumăm. Și, poate, vom mai reveni cu întrebări.

Nichifor Crainic: Cu Dumnezeu înainte!

A consemnat pentru dumneavoastră răspunsurile martirului și eroului Nichifor Crainic, din lucrarea sa postum apărută – „Zile albe, zile negre. Memorii” –

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Crucea e singura cale către Lumină, Înviere, Fericire
foto: Mihai-Andrei Aldea

Din vechea bucătărie română. Brânză de rădăcini

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Brânza de rădăcini este un fel de mâncare foarte vechi, ce să făcea în multe chipuri. Și, cu toate acestea, nu am mai găsit să se facă astăzi pe undeva – afară de vreo două mânăstioare din Moldova.

Brânza de rădăcini se poate face din napi sau țelină, din baraboi (baraboaie) sau barabule (v. mai jos), din cartofi etc.
Cuvintele baraboi, baraboaie și barabule sunt, toate, cuvinte românești foarte vechi, preluate de migratorii din jur, de la primii Slavi și Unguri la Ruteni. Ele denumesc la origine plante cu tuberculi (precum Chaerophyllum bulbosum) ce erau des folosite de Românii Vechi alături de napi, de țelină, de gușniță și de altele asemenea.
Răspândirea cartofului a înlocuit aceste rădăcini din vechime – de la napi la barabule. Iar unele nume au fost chiar trecute asupra noii rădăcini. Astfel că în multe locuri prin baraboi, baraboaie sau barabule azi se înțeleg tot cartofii.

Rețeta:

Se curăță rădăcina de coajă, dacă este coajă care nu se desprinde la fiert; apoi se fierb. Sau se fierbe rădăcina cu coajă (la cartofii galbeni, de pildă), apoi se curăță coaja.
Rădăcinile fierte bine se mărunțesc până se fac un păsat moale ca un aluat.
În acest păsat se adaugă o parte de groscior (groșcior) sau smântână la cinci părți de aluat, precum și sare după gust. De asemenea se poate și cu două părți de groscior sau smântână la două părți de aluat (sau în alte proporții, după posibilități și gust; unii au încercat și cu mai multă smântână ori groșcior decât aluat de rădăcini).
Unii mai puneau cu smântâna și semințe de chimen sau de negrilică opărite scurt (se pun semințele în sită și se țin în apă clocotită de un Slavă Tatălui… și acum… Doamne miluiește x3, se scurg bine și se adaugă).
Alții puneau la fiert șofran, să iasă mai galbenă, spanac, să iasă verde, sfeclă roșie, să iasă, desigur, roșie etc. Tot pentru culoare și gust se puteau pune (de la fiert) și boia de ardei sau boia de ardei iute, sau busuioc, sau cimbru, sau piper, sau alte asemenea amestecuri, după gust, poftă și posibilități.

Amestecul se lasă la rece (frigider) cam 2-3 zile și apoi se frământă iar. După care se pune în tifon sau strecurători emailate ori din plastic să se scurgă bine de apă.
Se lasă la uscat pe funduri de lemn pentru câteva ore. După care se așează cu grijă în vase care se închid bine, avându-se grijă să fie cât mai puțin aer (cel mai bine, deloc).
Maturarea se face după rădăcină. Mai pe scurt la țelină, măcar 15 zile la cartof sau nap. Apoi se poate mânca.
Maturarea însă poate să dureze și ani de zile. Dacă brânza de rădăcini este bine uscată și ținută în loc uscat și răcoros poate să țină și cinci sau șase ani. De obicei însă nu ține, că este mâncată înainte, fiind foarte gustoasă și sănătoasă.

Brânza de cartofi (sau de napi; brânza de rădăcini în general) se putea mânca de-a dreptul, cu sau fără pește (afumat sau fiert), alături de ciuperci fripte cu usturoi, de borșuri sau de pui fript.
De asemenea, se putea prăji chiar ea, mâncându-se ca atare sau cu ciuperci ori alte legume (cu sau fără smântână ori iaurt deasupra).
Unii puneau bucăți de brânză de rădăcini pripită (adică prăjită nu prea mult) în tocăniță sau alte mâncăruri.
Și tot așa, după obiceiurile fiecărei case (familii), sau după ce idei mai avea omul.

Plăcintă cu brânză de rădăcini

Aceasta se făcea cu amestecul arătat mai sus. Unii adăugau în el, alături de smântână, și puțină făină (dacă li se părea că aluatul de rădăcini nu este destul de închegat).
Aluatul se lăsa la rece vreo două zile, se frământa iar și se întindea în două foi grosuțe (cam de 1-2 cm; una mai subțire decât cealaltă) ce se lăsau puțin la zvântat.
Se așeza prima foaie (mai groasă) într-o tavă, se punea deasupra umplutura, apoi se acoperea cu cealaltă foaie (mai subțirică).
Umpluturi puteau să fie de carne tocată de vită cu ciuperci și ceapă; de carne de pui tocată cu hrișcă înmuiată sau năut înmuiat sau altele asemenea; de ciuperci cu sau fără spanac; de brânză dulce cu sau fără stafide înmuiate ori cu sau fără fructe zaharisite ș.a.m.d.
Se dădea totul la cuptor la foc mic și se cocea încet.

Poftă bună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (03). O scrisoare de tată (II)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am publicat în numărul trecut al seriei o scrisoare din Noiembrie 1985.
Aceasta a fost scrisă de Mihai-Ion-Petre Aldea (nume de scriitor/poet Mihai Gh. Aldea) și trimisă „la Partid” la sfârșitul lunii amintite. Deoarece credem că pentru cititorul de astăzi textul poate să fie neclar, am socotit folositor să aducem unele lămuriri:

a. Era practic interzis înainte de 1989 ca un cetățean să se plângă de Partid, Stat, Guvern, Președinte etc. Orice act de acest fel era tratat ca o acțiune împotriva regimului și se pedepsea după vrerea autorităților.

b. Erau permise plângeri personale și la persoană. Ceva de felul „angajatul X mi-a făcut/zis cutare lucru”. Chiar și acestea, însă, trebuiau făcute astfel încât să nu pară o critică a regimului! Ba pe cât se poate trebuia subliniat că fapta contravine politicii de Partid, Stat etc.

c. Plângerea trebuia să fie punctuală, limitată. Prea multe puncte te declarau „nemulțumit”, sau chiar „răzvrătit”, deci împotriva regimului. Și se soldau cu pedepsirea ta, cu sau fără pedepsirea celor vinovați.

După cum se poate vedea, scrisoarea Un orășel de provincie în TITAN (numită de noi O scrisoare de tată) încalcă toate aceste reguli fundamentale.
Riscul pentru autor era mare: în cel mai bun caz mustrare din partea superiorilor de la locul de muncă și sancțiuni financiare; în cel mai rău caz pușcărie și pedepse pentru membrii familiei.

Încercând să se apere de cel mai rău caz, autorul începe cu o captatio benevolentiae:

”Este bine că trăim civilizat în blocuri cu încălzire centrală și apă curentă. Este bine că gătim învârtind butoanele aragazului. Este bine că ne luminăm apăsând comutatoarele electrice.”

Doar că textul arată că, departe de a se trăi civilizat în acele blocuri, se trăia în condiții cumplite, necivilizate. Iar „realizările” enumerate există doar uneori și parțial, după cum se vede în document (confirmat, de altfel, de nenumărate alte surse).
Tot pentru captarea bunăvoinței cititorilor sus-puși ai scrisorii, autorul folosește în încheiere o frază ceaușistă, repetată de dictatorul vremii. Care pretindea și să lăuda că prin distrugerea satelor și mutarea forțată a oamenilor în blocuri le-ar fi asigurat ”condiții de viață echitabile, socialiste, comuniste”.
Ca urmare, autorul insinuează că nu cere nimic altceva decât respectarea „voinței Conducătorului”, sau cel puțin a declarațiilor acestuia.

Însă realitatea descrisă este cumplită, iar locuitorii de astăzi ai României cu greu și-o pot închipui (cu excepția unui procent mic de oameni extrem de săraci).

Faptul că magazinele alimentare, numite de Comunism, ingenios, „Alimentare”, ofereau pe rafturi (pct. 1 din scrisoare) doar „oțet, bulion și gemuri” (sau, respectiv, „oțet, bulion și compoturi”) este o realitate bine atestată. Este adevărat, acestea erau așezate frumos, rânduri-rânduri și piramide, ca să fie „Alimentarele” pline cu ceva. Este adevărat, în spatele tejghelei se mai găsea „câte ceva”, pe sub mână. Tot adevărat este că mai apăreau și dispăreau iute, meteoric, produse mult căutate precum săpunurile „de rufe” sau „de spălat”. Însă în esență, în uriașa majoritate a timpului, acestea erau produsele de pe rafturi.

„Aprozarele” ar fi trebuit să fie locurile de cumpărat legume și zarzavaturi pentru locuitorii cartierelor. În realitate, aceștia băteau drumul până la piețele în care, la tarabe, țăranii își vindeau produsele. Pentru că în „Aprozare”, de obicei, cam bătea vântul. Cartofii veneau rar, ceapa și mai rar, alte produse erau rarități.

Lipsa apei era o regulă, prezența ei o excepție.
Fiecare casă avea ligheane sau găleți pline cu apă ca să poată goli veceurile de excremente. Se umplea cada cu apă, dacă dopul ținea, atunci când venea apa, ca să fie pentru când se oprea.
La cișmele și fântânile din orașe se făceau cozi de către locuitorii la bloc; priviți cu milă și temere de cei care încă aveau case cu curte.

Lipsa instituțiilor locale a fost și a rămas o problemă uriașă în toate cartierele comuniste. Aproape toate „completările” făcute după 1989 s-au datorat unor inițiative private, desigur.

Lipsa „luminii”, adică a curentului electric, era iar o constantă a vremii. În numele economiei pentru „plata datoriei externe” și „ocrotirea mediului”.

Dar cea mai grea problemă era frigul.
Caloriferele erau în cel mai bun caz dezmorțite cât să nu înghețe și să nu se spargă.
Mihai Gh. Aldea avea o mare pasiune pentru știință, prin urmare avea termometre (cu greu cumpărate) care să îi arate temperatura cât mai precis. Cele „6-7º C” în casă au fost constatate repetat, prin măsurători cu mai multe termometre.
Este adevărat că în instituții sau în fabrici/uzine se făceau un fel de sisteme de încălzire improvizate (se punea o rezistență lungă într-un locaș „în șarpe” săpat cu încăpățânare într-o cărămidă sau într-o bucată de BCA și gata „reșoul”). Doar că erau cam ilegale (și deseori „vânate” de Partid, căci „măreau consumul electric”). Și, totodată, erau imposibil de folosit în case atunci când se oprea curentul!

Ca urmare, copiii își făceau lecțiile în casă la 6-7º C, cât mai gros îmbrăcați, dârdâind, la lumina lumânării.
Iar când revenea curentul, auzeau la radio cântându-se „copiii României sunt cei mai fericiți copii”!

Toate aceste realități sunt pe scurt înfățișate în scrisoarea lui Mihai-Ion-Petre Aldea.
Scrisoare ce a avut cel mai bun destin pentru autor: a fost complet ignorată de autorități. Cel puțin oficial.
Rămâne însă ca un alt document, ca o altă mărturie, alături de nenumărate altele, pentru „binele Comunismului”.
Un bine strict declarativ.
Și în care cred numai cei care au uitat că pentru a o duce bine în Comunism trebuia fie să devii torționar sau colaborator cu torționarii, fie să furi, minți, înșeli din răsputeri, riscând mereu ca regimul să te pedepsească drastic pentru că te descurci.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (02). O scrisoare de tată (I)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

prima parte aici

Documentul pe care îl cităm aparține unui om persecutat politic; unui om ale cărui aripi au fost retezate de sistem, dar a continuat, inexplicabil, să zboare.
Mihai-Ion-Petre Aldea (1938-2023) este cel care a avut îndrăzneala să scrie următoarele rânduri, pe care le-a trimis Partidului Comunist (din România):

Mă numesc Mihai Aldea. Am patru copii între 14 și 9 ani. Două fete și doi băieți intercalați matematic: fată, băiat, fată, băiat.
Locuiesc de 12 ani în cartierul TITAN, Șulea Placare, microraion 3.
În acest microraion sunt aproximativ 3.000 de apartamente cu 3 și 4 camere. Asta înseamnă circa 9,000-12,000 de locuitori. Adică un orășel.
Este bine că trăim civilizat în blocuri cu încălzire centrală și apă curentă. Este bine că gătim învârtind butoanele aragazului. Este bine că ne luminăm apăsând comutatoarele electrice. Și atunci? Ce nu este bine? Păi să spun:
(1) Nu este bine că Alimentarele nu-ți oferă decât oțet, bulion și gemuri.
(2) Nu este bine că Aprozarul îți oferă odată pe săptămână, sau la două săptămâni odată, cartofi.
(3) Nu este bine că la 9-12 mii de oameni nu există decât câteva zeci de kilograme de carne pe săptămână.
(4) Nu este bine că astăzi 25 Nov. ’85 lumina (curentul electric) a fost oprită la ora 1100 și la ora 1525 când scriu aceste rânduri nu s-a deschis.
(5) Nu este bine că nu avem apă absolut deloc! Nici de la robinetul de apă caldă, nici de la robinetul de apă rece.
(6) Nu este bine că TREBUIE să cumpărăm hrana strictă a copiilor din centrul orașului. Și asta tot dacă o găsim și când o găsim!
(7) Nu este bine că, deși suntem la circa 8-900 de metri de termocentrala Berceni-Sud, în camere nu avem mai mult de 10º C. Și de obicei 6-7º C!
(8) Nu este bine ca la ora 1130 copii să intre în clasă și să înceapă orele. Când mănâncă de dimineață? Când mănâncă de prânz?
(9) Nu este bine că în acest orășel nu avem măcar un cinematograf sau măcar un teatru. În fond ce doresc? Doresc să nu existe cartiere cu regim preferențial, să nu existe provincii ale Bucureștilor, să existe condiții de viață echitabile, socialiste, comuniste.

M. Aldea

P.S. Ora 1542 : S-a aprins lumina! A venit curentul electric! Peste minimum o oră avem și apă. Flacăra aragazului tot nu are mai mult de 5 mm. În cât timp pot găti?

Vom reveni cu un comentariu al acestui document istoric.

Intervențiile noastre s-au limitat la corectarea ortografiei (actualizare, de fapt). Numerele erau încercuite, aici sunt între paranteze. Pe scurt, nu există nicio modificare de fond a documentului.
Precizăm că Mihai-Ion-Petre Aldea a publicat poezii (după 1989) sub numele Mihai Gh. Aldea.
Scrisoarea a fost trimisă „la Partid” în zilele următoare (Noiembrie 1985). Cu efect nul.
Ciorna, păstrată în documentele personale ale lui Mihai Gh. Aldea (Mihai-Ion-Petre Aldea) a primit numele „Un orășel de provincie în TITAN”.

Prima pagină a scrisorii trimisă autorităților în Noiembrie 1985

Tratatul cu Ucraina e nul de drept

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În 1997 trădătorii de neam și țară Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, împreună cu alți complici, au încheiat și ratificat un tratat cu Ucraina. Tratat ce însemna renunțarea la teritoriile ocupate de Stalin și incluse în Republica Socialistă Sovietică Ucraina.

Trădătorii Emil și Victor, cei care au dăruit Ucrainei zeci de mii de kilometri pătrați de teritoriu românesc și au abandonat în ghearele extremismului slav milioane de Români

Totuși, așa cum era de așteptat, extremismul ucrainean nu s-a dezmințit. Și tratatul, deși deosebit de favorabil Ucrainei, a fost călcat în picioare. Mai exact, din 1997 și până astăzi, Ucraina a încălcat următoarele prevederi:

– „hotărârea de a îndeplini angajamentele conținute în Actul final de la Helsinki, în Carta de la Paris pentru o noua Europa, precum și în celelalte documente ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa”

– Art. 1, pct. 1, Ucraina manifestându-și repetat, deschis, lipsa de respect și neîncrederea în România

– Art. 1, pct. 2, Ucraina a încălcat sistematic principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite și ale Actului final de la Helsinki, mai ales în ceea ce privește (a) nerecurgerea la forță, (b) amenințarea cu forța, (c) inviolabilitatea frontierelor, (d) neamestecul în treburile interne, (e) respectarea drepturilor omului, (f) egalitatea în drepturi, (g) dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, (h) cooperarea dintre state, (i) îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform dreptului internațional

– prin lucrările făcute în zona comună dunăreană Ucraina a atentat la inviolabilitatea frontierelor garantată prin Art. 2, pct. 1

– Ucraina a încălcat prevederile Art. 2, pct. 2, mai ales în ceea ce privește delimitarea platoului continental

– Ucraina a încălcat prevederile Art. 3, pct. 1, în mod repetat; felurite autorități ucraineene au amenințat România cu războiul, au sprijinit forțe extremiste anti-românești etc.

– Ucraina a refuzat orice colaborare cu România pentru rezolvarea conflictelor privind împărțirea platoului continental, privind persecuțiile împotriva minorității românești din Ucraina, privind lucrările în zona comună de frontieră dunăreană etc., încălcând astfel sistematic Art. 3, pct. 2

– Ucraina nu a realizat niciunul dintre eforturile ce îi reveneau cf. Art. 4 pct. 1 și 2, ba chiar a acționat repetat în sens contrar

– Ucraina nu a acordat niciun sprijin real României în eforturile acesteia de integrare în structurile europene și euroatlantice, încălcând astfel obligații clar stipulate în Art. 5

– Ucraina a încălcat în mod repetat Art. 6 pct. 1, 2 și 3

– Ucraina a încălcat și încalcă total Art. 9, înlocuind colaborarea prevăzută acolo cu acțiuni unilaterale adesea extreme și extremiste

– Ucraina a urmărit activ și sistematic împiedicarea contactelor între cetățenii ei și cei ai României, între organizațiile și asociațiile civice nonguvernamentale din cuprinsul său și cele din România, încălcând în cel mai brutal mod posibil Art. 11 din tratat

– Ucraina a acționat sistematic împotriva prevederilor Art. 12, pct. 1 și 2

– Ucraina a acționat sistematic împotriva Art. 13, pct. 1-12, și cel puțin formal și împotriva pct. 13 din același articol; aceeași purtare a fost tipică Ucrainei față de Art. 19, pct. 1-7

Trebuie observat că un tratat bilateral este nul de drept atunci când una dintre părți încalcă intenționat și mai ales sistematic una dintre obligațiile ce îi revin.
În cazul Tratatului din 2 februarie 1997 cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina acest ultim semnatar a încălcat intenționat și sistematic zeci de obligații prevăzute în amintitul tratat.
Ca urmare, Tratatul din 2 februarie 1997 este în totalitate nul, prin voința clar și sistematic exprimată a Ucrainei.

Ceea ce face absolut necesar un nou tratat.
Iar politicienii care vor negocia acest tratat din partea României trebuie să ceară retrocedarea teritoriilor românești ocupate și retragerea imediată coloniștilor străini (indiferent de etnie) din amintitele teritorii.
Sunt condiții absolut elementare, la care s-ar adăuga despăgubirile necesare pentru ocupația nedreaptă și îndelungată a teritoriilor românești, pentru persecuțiile și genocidul împotriva Românilor, pentru încălcarea tratatului și pagubele uriașe produse României prin amintitele încălcări etc.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea