Ziua lui Mihai Eminescu vs. Moldova Mare

Suntem Români și punctum! (Mihai Eminescu)

Ziua nașterii lui Mihai Eminescu este o zi esențială pentru cultură. Și este sărbătorită oficial atât în Republica România cât și în Republica Moldova.
Sărbătoarea ocolește însă, de obicei, acele puncte esențiale ale sufletului eminescian ce sunt trădate de autorități. Practică întâlnită de amândouă părțile Prutului.

De pildă, Mihai Eminescu a fost unul dintre susținătorii Românilor de la sud de Dunăre. Români „uitați” (a se citi, trădați) sistematic de autoritățile de la București sau Chișinău. De altfel amintitele autorități „centrale” își uită (= trădează) și localnicii – dacă nu fac parte din grupul particular de interese al acelor autorități.

O linie interesantă mai ales la est de Prut este așa-zisul moldovenism.
Este un sistem de gândire și trăire care, cu mărunte nuanțe, se regăsește și în alte părți ale Românimii.
La vest de linia principală a Carpaților se numește ardelenism.
Între Românii Sudici apare sub forma armânismului sau „limbii armâne/aromâne”.
Alte forme se găsesc și în Banat sau Timoc (aici știut și ca vlăhism), Moravia etc.

Ca să ne întoarcem la moldovenism, trebuie subliniat faptul că, asemenea armânismului, este un curent recent în raport cu populația și cultura pe care trăiește astăzi.
Așa cum toți Armânii mari din trecut s-au știut Români – de la Ioan Caragiani sau Pericle Papahagi la Sf. Sfințiți Mc. Haralambie Balamace și Atanasie Papanace –, la fel și marii Moldoveni din trecut s-au știut Români – de la Ștefan cel Mare până la Sf. Sfințit Mc. și Cuv. Iustin Pârvu.
Totuși, în Republica Moldova există unele grupări ce pretind că visează la „Moldova Mare”; pretind că nu ar sluji unor interese dușmane (ca cele rusești, de pildă); pretind că Moldovenii sunt altă națiune decât Românii și că vorbesc altă limbă.
Ei nu vor, ca Moldovenii din România, o Moldovă Mare ca parte a României Mari. Ci vor să își extindă puterea – căpătată prin înșelarea poporului și slujirea unor interese străine – asupra Moldovenilor din România ca să o distrugă pe aceasta.

Desigur, aceste grupări nu vor răspunde nimic, sau vor ocoli cu viclenie un răspuns deschis, la observații și întrebări anume lămuritoare.
De pildă, nu vor explica în ce fel patru milioane de oameni ținând de Republica Moldova ar avea dreptul să hotărască soarta celor cam zece milioane de Moldoveni care sunt cetățeni români din tată în fiu.
Nu vor explica de ce zic ei că există limba moldovenească, deși Moldovenii din România au același grai cu cei din Republica Moldova, și se înțeleg deplin cu restul Românilor.
Vor fugi de faptul că Gheorghe Sion, Moldovean din Ducatul Bucovinei (teritoriu al Moldovei ocupat de Austrieci) îndemna cu dor „Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!”.
Vor ascunde faptul că Părintele Mucenic Alexei Mateevici a spus clar și răspicat, în plină ocupație țaristă

Da, suntem Moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al Românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi!

Mai urât decât atât, asemenea grupuri înșeală lumea cum că patrioți ca cei amintiți mai sus ar fi fost susținători ai moldovenismului. Mint anume despre marii creatori ai Moldovei, ca să păcălească pe cei care nu caută să cunoască adevărul.
Și despre Alexei Mateevici spun așa minciuni, dar fac asta până și cu Mihai Eminescu.
Așa că astăzi, de ziua nașterii marelui patriot, marelui jurnalist și politolog român Mihai Eminescu, poet național și chip al frumuseții sufletului românesc, redăm cititorilor o poezie esențială a acestuia. Care anulează dintru început și moldovenismul, și minciunile că Eminescu ar fi susținut moldovenismul. Și pune în loc adevărul acela pe care fiecare Moldovean trebuie să îl aibă adânc în suflet:

Suntem Români și punctum!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
de Mihai Eminescu

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra hidrei fluture ca vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când se-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a’ nopții stele, ca ai zilei zori,

Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Few notes about Amory Stern’s Introduction at Poe’s Metzengerstein and Berenice

Few notes about Amory Stern’s Introduction at Poe’s Metzengerstein and Berenice

A few starting words

A very special intellectual and artist, Amory Stern, made me the honor to receive one of his latest works: a new print of the two earliest Edgar Allan Poe’s stories, Metzengerstein and Berenice. The opus was made in 20242, but it was printed, as shown on the last page, on 09 October 2025, Middletown, DE, USA.

In the beginning of these sixty pages there is the Editor’s Introduction: Poe’s Early Horror Stories and the History of Gothic Fiction (of course, signed by the named Amory Stern)3. This twenty page text starts with a very well and traditional placing of the two stories in Poe’s opera and life, in the Gothic genre… And from here we are gifted by the editor with a very particular approach.
Slowly from the term Gothic we are introduced to the forefathers of it: “the enigmatic ancient people” known (?) as Goths.
I used the “?” as the author of the Introduction… will not just use the word “enigmatic”, but it will highlight some of the Goths’ enigma that still stirs a lot of debate in the West Europe, USA or other parts of the world.

The spot on the Goths is skillfully connected not just with the genre of the named Poe’s stories, but with the place of Metzengerstein’s action, too: “the Danubian region, where the Goths roamed in late Roman times” (op. cit., p. 6).

Amory Stern’s presentation was an invitation and incitement for me, as a historian. The Goths are part of my special interest in Romanian History – the beginning of the Romanians.

I must say first that Amory Stern is one of the very few Western intellectuals I found to know what they are talking about Danubian region’s history. As both he is always looking for local sources that are mainly unknown – and even despised – by Western Europe. And he’s writing sine ira et studio, something that values more than the whole gold in the Universe.
Still, I hope that I can give a small contribution on his Introduction… by the notes I felt could be useful for some points. Points that were passed to briefly, for a person interested in details of that era – and people – as myself.

As parenthesis, I will say that the observations further given are based on today known archaeological and historical sources; if there will be new findings, that will change the knowledge on that issues, the notes can become obsolete. Is a risk always present in any discipline4.

So, for those interested in a little more intricate views on some topics, I wrote the following notes.

Note 1 Where Goths a branch of Northern Thracians known as Getae?

Amory Stern does not give a definite answer at this question. Still, his quote of Frederic Guillaume Bergmann shows a tendency to give credit to Jordanes’ claim (that Goths were Getae).
We think that there are some very interesting nuances of the original – Jordanes’ – claim. Nuances that can bring some light on the issue.

First of all, the term itself, belagines. We can use here the works on many authors, from Lehmann to Bennett, but a short approach seems more fit here: the word belagines is not a Gothic word, as it can’t be find in any other old Gothic text. Even in the Wulfila’s Bible, where is should necessary be – if it was a Gothic word. Still, Jordanes is using is at such, a fact that proves it was known in that time as the name of the Thracian laws that Jordanes sees as Gothic.

Second, the Gothic language is obviously Germanic, but Germanic words are hardly find in any of North Thracian (Getic, Dacian) lexicon. Is very clear that both Gothic, a centum language, and Thracian, a satem language5, were Indo-European languages, but not the same language, not even close ones.

Third, seems very clear that Jordanes knew the languages difference, but could not care less about it. This attitude is not unique in the Roman world Antiquity or Middle Ages, but not even today is missing. In today’s Greece, for example, the law does not care about the maternal language of the citizens: all are seen as Greeks, even if the maternal language is Romanian, Albanian, Turkish, Bulgarian etc. In today Switzerland the personal and cantonal language is important at some level, but without any change in nationality: Swiss. The Roman Empire was ruled in the second half of third century (A.D.) by emperors of thraco-illirian heritage – some, as Gallerius, known for the barbarian use of Latin. After that, and mainly form 602 further, Roman Empire will have Greek as main language of the ruling class. The Greek will call themselves Romaioi, to claim to be the new Romans; the state was called Romania or The Empire of Romans; the Christian-Latin heritage was claim to be theirs, and they claim to be the direct heirs of the Christian Roman Antiquity.

For all this – and other secondary reasons – there is in Romanian Orthodox historiography the view of Goths as the only ethnic group ever that received the North Thracian laws (belagines) becoming with this process part of the Thracian world.

In this view, Jordanes is 100% right in claiming the Goths were Getae; not as language, seen as of a minor importance in this matter, but in spirituality, the only important critter for ethnicity.

I would mention here that is the same view about the Church and Israel in New Testament, and from here the same view about ethnicity of the Church until the split between Papacy and Church in latter times6. As Jordanes was part of this culture – of the first seven Christian centuries – is something worth remembering.

Note 2 Some brief mentioning about the confluences on Germanic and Thracian populations and culture(s)

Just as a taste for the readers, and maybe a starting point for some researcher, I thought that some mention about a few know cases of confluence between the Germanic and Thracic worlds.
I wrote known cases, but this could be an overstatement. The cases that follows are mainly well-known in some archaeological and historical research circles in Romania. For the readers outside of this country the cases can be either hundred percent new, or from some very political bent presentation. As always in this pages, we will stay on facts, away of the unnecessary and unsavory political implications of any interpretations.

As such, we will mention the fact that Northern Thracians had deep and long time contacts with a lot of ethnic groups – many times both (the contacts and the groups) neglected in historical presentations. The connection with Baltic Sea, for example, is well-known just through amber and some other commercial exchanges (always briefly noted if at all).

Scythians and their special heirs, Sarmatians, have a presence of about two and a half millennia in today Romania. They settle in Dicia or south-eastern today Romania, in the Romanian Plain (a.k.a. Getic Plain or Danube Plain), in south and far north of Moldavia, in center of Transylvania, in the western parts of Dacia, in Pannonia etc.

A Bronze Age tumular culture, in some points even present in the Hallstatt age, was spread in the far north of Moldavia and Maramureș7. There are two aspects that we think deserve our attention here: the lack of luxury and the cultural amalgamation.
First aspect is important as shows it was a culture of the many, not of the few – fact that is supported by the frequency of findings.
Second, as the objects of this tumular culture are of Thracian, Germanic and Celtic influence or origin. This had lead to many debates. Is this culture a Thracian one, with Germanic and Celtic influences? Is this a Celtic culture with Thracian and Germanic influences? Or we have here a Germanic one with Thracian and Germanic influences?
Noteworthy is that the area of this tumular culture is the attested area – in written sources – for Northern Thracians known as Costoboces. And I will state again: all the now known historical sources of Antiquity and early Middle Ages present Costoboces as Northern Thracians. This should be enough to give light on the matter, and help us with a deep understanding of the fact that the named Costoboces are the first Thracians known to work and fight together with Goths.
When the Costoboces are lost from the historical sources we can’t find any reason for it. They have had not been butchered by Romans, massacred by Scythians or (other) Germans. They just fight together with Goths for a century. After that, their name just vanish from history.

Some other Northern Thracians, the Carps, that lived in Central Moldavia (from Carpathians until the east of Dniester River), will took the place as Goths’ allies. The process is simultaneous with the southern advance of Goths in the old Dacia.
When Goths moved south of Danube (and from there in the western parts of Europe and north-western parts of Africa), the Carps vanish too, in the same way as Costoboces earlier.

The presumption of a Thracian-Germanic synthesis, in which the Costoboces and Carps integrated in Gothic structures and Goths took (a part of) Dacian (Getae) heritage seems, in the view of this facts, a very reasonable one.

From the year 275 A.D. the Roman Empire had a treaty with Goths that marked the Goths as foederati (confederate subjects of Roman law). It was the year in which Gothia was born, as a Roman client state, that took over the greatest area of North Thracian Roman provinces.

The relation between the Roman client state of Gothia and Roman Empire was not a linear one: there were peace and collaborations times and there were war times.

Unhappy with Gothia involvement in Roman Empire – and mainly with pagan Gothic kings persecution of Christians – Constantine the Great took over the southern of Gothia. And it will revive for a while some north-Danube Dacian provinces. After a while, the greatest part of this territory will be again integrated in Gothia.
Gothia will have just a little over a century life: around 390 the Huns will make Gothic ruling and warrior class migrate in Roman Empire and the state Gothia become history.
Still, the name Gothia was the alternate name of the region together with Dacia even in the Middle or Modern Ages.

Two villages in the Romanian north-Danube have (today), a very special position.
We are talking about Ocland (in old times, Acland or Akland) in Transylvania, Oclanda on the Dniester River (today in Moldavia Republic, made-off by Moscow from ripping-off Romania).

The first one, Ocland, was the subject of my personal research in the past.
Very different from the other Germanic places in Transylvania, it has no year of settlement. And it must be mentioned that the other Germanic places in the Transylvania have the year of settlement, as are part of Hungary’s efforts to displace the Romanian population – efforts that starts as a mission for Papacy in 13th century and had become an (extremist) ethnic goal from 18th century until today.
Moreover, Ocland was in the beginning of 19th century a Romanian speaking place, a unique reality as there was no other only German named village in Transylvania8.
As such, the local Romanian folklore, that claims Ocland to be “the last Gothic village”, seems to have great chances to be true.

For Oclanda we can mention that there is no settlement year too, in any historical sources we could access.

Both villages are in the area that both Goths and Roman client Gothia have been.

We must emphasis on the fact that what we put in front of our reader are just some historical and ethnological facts – and a few credible hypotheses. We will not pretend that these facts are absolute proofs for Jordanes’ claims. Still, any light on the matter is better than none, and we believe that may ideas that historian take as truth have much less support. As such, is very well possible that Jordanes is right in this matter.

Note 3 About the political values of Getic identity of Goths

Amory Stern is approaching the political potential or values of Jordanes’ claims in a very synthetic way. For example, in Introduction… p. 7-8 he mention the special position between Barbarians that the Thracian identity brings to Jordanes’ Goths. Of course, and excursive approach in this matter would have been just a digression for Stern’s work. Still, we think that some readers can be interested by some facts that can open some very interesting knowledge doors.

We will start with something that can be seen as a truism: in the Jordanes’ time the Roman Empire was alive and well. This is a fact that many western scholars – and, with them, theirs readers – tend or likes to forget (if they ever knew it). But is a very important truth, because any understanding of Jordan’s positions starts from here. From the reality that he was a part of the Romania (Terra Romanorum), writing as a Roman in a Roman world.
So, Jordan’s work and his claims about Goths must be put in the proper context.

First, it should be mentioned that Emperor Justinian the Great is the one that had liberated the Italy, including Rome, from Germanic domination. And this was just a part of the conflicts between Germanic barbarians and Romans. Conflicts that in the said times already were almost a tradition – even if the synthesis between Germans and Romans was already very advanced.

Second, Emperor Justinian comes from a Roman family from Macedonia – and a Roman family with Thracian roots (or Thraco-Illirian roots). It will be enough to remember the despise he received from Greek language adepts in Constantinople, or the work he put in defending the Latin use in Constantinople, even in the Codex Justinianus – the founding code of modern national and international Law for almost every country on Earth.

Third, Thracians have been an important part of Roman root mythology. Eneas, the Thracian prince from Troy, is one of the legendary ancestors of Rome. And is a very important part of the Roman spiritual heritage. Some Thracian forces were very important in Roman fight against Greek invasion of Italy, and in the takeover of Epir or other Greek controlled states.9

Fourth, for the ancient sources it was a well known fact in that time that a big part of Dacians or Gets – the same North Thracians under different names10 – were supporters of Romania (Roman World). The 19th century have seen the rising of the legend of the opposition between Dacians and Romans. Still, the Dacians nobles were as close to the Roman nobles as possible. And Dacia was a client state of SPQR11 before Decebalus – the Dacian and Roman king of client kingdom of Dacia that starts the wars with Roman Empire under Emperor Trajan. Under the mythology of good barbarian the 19th century historiography will build patriot pretense for Decebalus uprising against Rome. There was no evidence to support it, but until know a great number of pages was written about the “heroic resistance” of Decebalus and Dacians against the Roman. Even if the named Romans have never been a threat to Decebalus or his kingdom. Even if they had been very good allies to the Dacian kingdom. Even if, in fact, the Decebalus himself started the wars by plundering incursion in the Thraco-Roman territories of Moesia! And, very important, even if in the two great wars against Decebalus the Trojan Emperor have had the support of more Dacians than Decebalus!

Here we will note that the Dacians from the Upper and Inferior Moesia, from Scythia Minor (today, Dobrogea12), Pannonia, the kingdom of Iazyg Sarmatians13 etc. all fought against Decebalus, supporting Trojan without fault.

Moreover, an important part of the Dacian nobles under Decebalus were opposing his adventure against Romans. They even give a discrete or open support to Roman forces. That’s why after the end of the war – and after Dacia was included in Roman state – the name Dacian was honored in the Roman Empire and were made a lot of the statues of Dacian nobles or theirs warriors that fought alongside with Roman legions. A fact ignored in 19th century, when the romanticized versions of “Decebalus and Trojan wars” were made. And still ignored by a great deal of the now days romanticized versions of the same events.

In short, the Thracian were in the fifth and sixth century AD part of the Roman culture and heritage. They were not barbarians per se, as much as an exotic part of the Roman world.
As such, the so-called confusion between Gets and Goths in Jordanes’ work can be easily seen as a way to defend the Gothic people in front of the Emperor and his people: the implicit claim was that Goths are Gets, ergo Thracians/Dacians, ergo a part of the Roman world, culture and traditions.

But is that all?
How could such a claim have any value in that time?

Now the reader can see why we start this note with the truism of Jordanes living in Roman Empire: because his work was for the people that knew both the Thracian heritage and the Roman world.
In our days Jordanes work is a piece of history. In his days it was a very actual work – like a today political study of a very active nation.
So, how could Jordanes pretend the Goths were Getae without becoming the target of ridicule?

Here we will come back to the fact that Goths were a Germanic population. We have Ulfila’s Bible that is very clear: Gothic idiom was very different from all we know about Thracian idioms. Both were Indo-European, of course, but very different indeed. And is not just about language! The Germanic origin of Gothic people was very well-known.

Still, Jordanes work was well accepted in his time.
And this means that beyond what we think we know, there was something about his claim that made it credible, or even normal.
How was it possible?

The fact that someone was well-versed in Latin, Greek or Persian was not a sign that he/she was Latin, Greek or Persian. And was not a sign that he or she was an/a supporter of Latin, Greek or Persian culture, ethnicity and so one. For example, many supporters of Roman culture, rulership, state(s) etc. were well-versed in Greek. In sixth century Armenia, many Armenian nationalist were well-versed in Persian. Many Greeks that fought against Rome were well-versed in Latin. Etc. Moreover, there were Thracians that were very kin on supporting either Greek or Latin world, Goths that served heroically in Roman Army and so on. And the Roman Empire becomes after The Great Slavic Invasion (602 AD) a Greek language state, even if the Greek population was so minor that the Greek language users called themselves Rhomaioi = Romans of Greek language.

This is a point in which the Western prejudices usually make the understanding of reality impossible.
I met a lot of Western people that in this point were overwhelmed and could not process the ideas.
An old propaganda made Roman Empire to be changed in a so-called “Byzantine Empire” starting with some years aleatory chosen by some western propagandists. Some of them are using year 325, others 330, others 395 etc. This differences have just one origin: there NEVER had been and “Byzantine Empire”!
The pejorative term “Byzantine Empire” was coined late in XVI (sixteen) century as a mean to deceive the readers to deny the continuity of Roman Empire after a chosen emperor (Constantine the Great, Theodosius the Great, Justinian the Great etc.).
If, for example, someone could travel in time and go on the streets of Constantinople in sixth or eight or fourteen century, he will find no one having the slightest idea about a “Byzantine Empire”. Even in the times of Greek language administration of the Empire, the official names, used in all the documents, were Romania or Roman Empire or Empire of Romans.

That Greek speaking people, even using Greek form generation to generation, were thinking themselves to be Romans seems absurd for the great majority of readers. Still, is a fact. And the main reason for such a fact is that the ethnicity or nationality is spiritual in the first place. Everything else is secondary.

For example, George Pomutz was Romanian by birth, religion, language. Still, he is a great American hero – no matter if you are for or against his political views. The same is true for many Americans, but not only. There are a lot of Hungarians that are from Romanian origin, a lot of Italians of German origin and so on.

As such, can be easier to understand the existence of the Rhomaioi or Greek speaking Romans.
And, in this view, can be easier to understand that Goths could have been seen as Gothic speaking Thracians, or specifically as Gets. Both by Jordanes and his readers.

An important mention here is about belagines, the Getic laws. We will not take the readers into a boring talk about the secrecy of law in Dacian world – those interested could start with Mircea Eliade’s mentions on the subject. So, let’s understand that the Dacians or Gets law is mainly unknown until today. And, very important, that belagines are not mentioned outside of Jordanes work. But in the same time there was no reserve in his times or latter about he’s use of belagines for Getic laws.
This means that, as much as we could know for now, belagines were a part of the Gothic traditions – that were a common knowledge in III-VI c. CE. This explains why nobody was indignant of the term – or of it’s use – from the Jordanes’ writing.
We can see belagines as a mostly occult spiritual term for the laws that indeed Goths inherited from Dacians (Gets).
This heritage is a good explanation for the largely accepted identity between Goths and Gets. An acceptation that is not found just at Jordanes.

Modern historian blamed Jordanes for this identity, like Jordanes have had the power to erase reality from the minds of his readers. Readers that, we must remember, were both not to many in that time and, simultaneously, have had a lot of direct and indirect knowledge about Gothic people – and about Germanic people in general, about Thracians and so on.
So, is not rational to believe that Jordanes have had the power to change the knowledge of all the people form either Romania (Roman Empire) and Latin territories under Germanic rulership. On the contrary, is logical to suppose that he wrote what was well-known, but was of little interest for other writers until him.
Indeed, he was not Ulfila, whose interest was on converting pagan Goths to Christianity. He was not a Greek or Latin culture focused person, as many others before or after him. He was a Roman Goth, and his work express his people view about theirs history, culture, ethnicity. And deserve, I would say, more respect.

Conclusions

Amory Stern’s Introduction… is a little great work. Little as is just about twenty pages long, great as it points a lot of important issues. Not just about Edgar Allan Poe – and I did not delve in it, as is not my area of expertise – or about Gothic style. But about the historic support of the culture, an issue of great significance.
The connections between Germanic and Thracian people are mostly unknown today. There are archaeologists with a lot of efforts in this research area. But theirs work is virtually invisible for the public.
Starting from Jordanes claim of Goth-Get identity it may be possible to build up an interest of great value. For history, for ethnology, for culture in general.
Just to give this example, there is a short but very deep gothic novel …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul (…and in the end remains nightmare), 2010, by Oliviu Crâznic14. This novel can be seen as the end that begins, as I wrote about it. Because the novel is built in a way in which the end is a historical view that translate the readers from fantasy to facts – and gives to the whole novel a new perception.
This very gothic and very Romanian novel is a sample of what the confluence of cultures can bring: great horizons that are in the same time traditional and original.
Today Euro-American culture is in a deep need for originality rooted in tradition.
In Amory Stern’s Introduction… I see a lot of points from which this need can be fulfilled.

PhD. Mihai-Andrei Aldea1


1 Mihai-Andrei Aldea, born in 1973 in Galatzi (Romanian Moldavia), graduate the Orthodox Theology Faculty of Bucharest University in 1999 with the dissertation Imperiul Roman de Răsărit și romanitatea Românilor (Eastern Roman Empire and Romanians’ Romanity). In 2013 he received PhD. in Ethnology from Romanian Academy, Institute of Ethnology and Folklore “Constantin Brailoiu” (Bucharest). His work The Typology of Initiatory Journey is the first typology made on initiatory journeys in fairy tales (published in Romanian in 2007, in English in 2015). The theological, historical and ethnological synthesis Ortodoxia și artele marțiale (Orthodoxy and martial arts), 2014 and 2023, is, at least in Romanian, first systemic analysis of the relations between Christian Orthodoxy and martial arts. On the same domain,Cum luptau Românii? (How did Romanians fought?), 2018, is the first work about the Romanian traditional martial techniques before and until modern times. He is also known in Romanian culture as journalist, writer and poet. Aldea Family is a very old Romanian family, known for the dedication to work, liberty and culture. On his paternal grandmother side the family there is a dynasty of literate people – working in journalism, translations, theology, belletristic etc. – from at least two centuries.

2 In Montgomery County, Pennsylvania, cf. p. 1 of the cited work.

3 Cited further in our Notes… as Introduction

4 I could give here a rich bibliography for all the points in the Notes…, but as the huge majority of it is in Romanian, it will be useless for most of the readers. Moreover, would make the reading very difficult. So, I choose to give at the end of the Notes… a list of some works that can be used for anyone interested on in-deep research (if he/she have the tools for translation).

5 In other views, a language at the border between centum and satem languages. Also, in some views, not a language, but a group of languages (with Bessic or Biston as southern idioms, with Dacian as a northern one, even with Dacian and Getic as different Thracian languages etc.). We will not enter in this debates, as not important on our subject(s).

6 The works of Vladimir Guettée about Church and Papacy are very enlightening on the subject.

7 An old Romanian country and region, at biggest extent from Cassovia or Cașovia in Romanian, Košice in Slovakia, to the Romanian Moldavia border, from northern border of Transylvania until north of Carpathian Mountains. Today the name is used either for a county in the north of Romania, or for the historical area above mentioned.

8 The practice of Germanic and Hungarian (Hungarized) names for Romanian places was common for the Hungarian-German ruling class in Middle and Modern ages in Transylvania and all the other Romanian parts under Hungary or Austria. But there was the Romanian name too, even if just in the local folklore. In Ocland case only, instead, the Romanian speaking population used and uses just this Germanic form.

9 For the Greeks all the territories north of Thessaly were part of Thracia – including Epir, Macedonia, Dardania, Moesia, Scythia Minor etc. The reason was that under different local names the mass of the people in all that area was Thracian. The Thracians were – in the Pausanias, Archemachus or Athaeneus (VI, 264) etc. views – the penestai or helots of the Greek states. They were majority of population and in a great part grecized. But those “from the mountains” were still seen by Greeks as barbarians even in III-II centuries BC, as they were still rejecting the Greek culture and language. They will become important allies to Roman forces when the Romans came to the said Greek states. For example, the Romanians called Fârșeroți (Pharsherots) claims even today they are

10 For this we can think at the names as Germans and Dutch for the same people, or even Goths, Visigoths, Vandals etc. In the same way, for the branches of North Thracians we have to general appellations, Dacians or Gets, outside of the expression North Thracians,and different more restrictive names, like Great Dacians (“Dacii Mari” in Romanian), Costoboces, Carps, Tyragetae etc.

11 SPQR or S.P.Q.R. or Senatus Populus Que Romanus, or, more correct, Senatus Que Populus Romanus is a Latin anagram or formula for the The Senate and Citizens of Romans. Other Latin name was Terra Romanorum, meaning Roman Land or The Land of Romans. Another name was Romania, mostly from the second century after Christ. All this appellations were used for what today is known as Roman Empire or, for his latter ages, Byzantine Empire.

12 With two județe (counties) in Romania – Tulcea and Constanța – and two in Bulgaria – Durostor and Caliacra. That little province, Scythia Minor, also named in Romanian Dicia (a name inherited from ancient Dacia) was many times included in Moesia Inferior.

13 The Kingdom of Iazyges or of Iazyg Sarmatians was a mixture between Sarmatians, North Thracians (Dacians), and some Celtic and Illyrian elements, under the ruler ship of the former ones. In the I century A.D. this kingdom becomes Roman client state. Dacia will follow.

14 Born in 1978 in Lupeni (Hunedoara County, Romania), Oliviu Crâznic is a Romanian literary critic, jurisconsult, journalist and writer. He is mostly known for his exceptional critical work in gothic, fantasy and sf. literature, and for his writings in the same area. Cited by Romanian Academy and other prestigious sources, he is respected as expert in vampirism history, expert in literary theory etc. His warm personality and love for culture made the writer Ciprian Mitoceanu to use him as a literary character in the short novel Ispășirea (2012).

Pensiile si protestul magistratilor

Pensiile și protestul magistraților

I. Premise și abordare

Printre marile fenomene istorice pe care le trăim se numără și cel privitor la situația Justiției din Republica România.
Am mai scris pe această temă și revin astăzi, într-o zi în care prinși între felurite distracții oamenii uită de amintitul fenomen – dacă nu sunt de specialitate.

Pentru mulți dintre chibiții ce comentează de pe margine, inclusiv unii avocați sau juriști, fenomenul se mișcă între satisfacție personală și amuzament mai mult sau mai puțin ranchiunos.
Deși magistrați sunt și procurorii, atunci când se vorbește despre magistrați cei mai mulți – inclusiv din domeniu! – se uită aproape exclusiv la judecători.
Practică nu neapărat obiectivă, dar de înțeles. Pentru că judecătorii, până la urmă, sunt cei care dau sentințele și pecetluiesc într-un fel sau altul munca procurorilor, avocaților, juriștilor.
Iar pentru o parte însemnată a populației mai există un proces interior: frica de procuror. Căci, la prima vedere paradoxal, mulți dintre cetățeni se tem mai mult de procurori (care instrumentează un caz) decât de judecătorii ce dau sentința finală. Astfel încât acestor cetățeni le vine mai ușor să critice și să atace judecătorii decât pe procurori.1

Abordarea mea

Putem vedea numai din aceste câteva punctări cât de complex este fenomenul. Și asta fără să atingem factorii politici interni și externi, lozinca „lupta împotriva corupției” sau tema influenței unor organizații străine asupra neutralității magistraților.

Ca să nu rătăcim fără rost într-un asemenea hățiș, mă opresc la problemele directe din fenomenul numit oficial protestul magistraților sau, jurnalistic și insinuant, greva magistraților.
După mine, problemele directe fiind

  • pensia și pensionarea magistraților
  • exprimarea și apărarea intereselor magistraților
  • liniile de comunicare între Justiție și politic

Pe care le voi atinge, holistic și sintetic, în rândurile următoare.

II. Pensia și pensionarea magistraților. Privilegiu sau minimă recompensă?

II.1. Cadrul muncii judecătorilor (prima parte)

Am prezentat o analiză a acestei teme în eseul ”Greva” magistraților între propagandă și fapt (22 Iunie 2023).
Textul amintit cuprinde o parte (și, mi s-a reproșat, o mică parte) din greutățile uluitoare și copleșitoare pe care judecătorii le au de dus.
Voi enumera foarte sintetic: ani grei și mulți de învățat pe brânci, examene multe și grele, după care urmează o salarizare mediocră în paralel cu o muncă extrem de grea chiar făcută legal, dar în România obligatoriu mult dincolo de cadrele legii și ale principiilor fundamentale privind dreptul muncii, dreptul la libertate, drepturile omului.
În această ultimă privință trebuie să îmi exprim uimirea față de faptul că niciunul dintre judecători nu s-a gândit încă să ceară condamnarea Republicii România în Curtea Penală Internațională pentru sclavie și tortură. Sclavia și tortura fiind în foarte multe instanțe viața de zi cu zi a judecătorilor români.

II.2. Lipsa dreptului la exprimare și negociere

Voi face aici un salt și voi veni la acțiunea unui avocat de a nega legalitatea și/sau oportunitatea suspendării activității unor instanțe (în cazul d-sale, Curtea de Apel Cluj). Deoarece discuția este la subiect, nu voi analiza în ce măsură același avocat a atacat nedreptățile suferite de judecători de-a lungul timpului. Nedreptăți care afectează grav calitatea actului de justiție în România. Dar voi sublinia faptul esențial că în materialul d-sale

lipsește orice mențiune pentru orice cale prin care judecătorii să se apere de abuzurile la care sunt supuși!

Altfel spus, materialul în cauză invocă necesități teoretice sau practice pentru buna funcționare a Justiției strict din punctul de vedere al beneficiarilor, fără cel mai mic interes pentru starea de bine a săvârșitorilor esențiali ai actului de justiție (judecătorii și grefierii, în primul rând).
Iar această atitudine

ESTE ATITUDINEA TIPICĂ FAȚĂ DE SCLAVII LIPSIȚI DE ORICE FEL DE DREPTURI.

Puținul meu contact cu jurisprudența mi-a arătat constant principiul prezentării căilor sau variantelor corecte (juridic, legal, administrativ etc.) atunci când se neagă corectitudinea uneia sau alteia dintre căile sau variantele folosite de cineva.
În cazul de față exista obligația etică și deontologică a autorului amintit de a prezenta căile sau procedurile prin care judecătorii să își obțină drepturile – sau să se exprime, măcar, într-un domeniu esențial pentru ei. Sunt obligații pe care autorul le încalcă și care, din perspectiva mea de chibiț nepriceput, anulează întreaga valoare a demersului d-sale (oricât de bine realizat din punct de vedere oratoric sau retoric).

Iar acest exemplu este paradigmatic și ține de o fugă sistematică de întrebarea esențială:

Cum își pot apăra judecătorii (și grefierii) drepturile și interesele?

Căci dacă nu au căi prin care să și le apere, ne izbim de un viciu de consimțământ esențial. Un viciu de consimțământ prin care se neagă însăși libertatea profesională a judecătorilor, ce devin prin angajare sclavi fără drepturi.

Desigur, în acest punct un avocat al celor care oprimă judecătorii (și grefierii) va putea interveni prin zugrăvirea feerică a unor mecanisme interioare tolerate de stat: cele prin care judecătorii s-ar putea exprima… către judecătorii din treptele superioare, mergând până la cei din fruntea CSM-ului. Praf în ochi! – voi spune cu tărie și exprimare de nespecialist. Praf în ochi, de vreme ce aceste căi nu afectează relația cu factorii politici și administrativi care oprimă judecătorii!
Este ca și cum ai pretinde că sclavii sunt liberi pentru că se pot plânge între ei, în anumite condiții, de problemele care apar în exercitarea muncii care le este impusă de stăpâni. Evident, fără să aibă dreptul, amintiții sclavi, nici măcar la a prezenta stăpânilor problemele prin care trec! Acesta fiind un privilegiu rezervat sclavilor puși de stăpâni în funcțiile de vătafi (poziții pe care vătafii și le vor apăra cu dinții, pentru că sunt singura cale de a ieși din tortura și exploatarea sălbatică de zi cu zi).

II.3. Dar este chiar atât de grea munca judecătorilor? Sau Cadrul muncii judecătorilor (a doua parte)

În 2023 unul (da, unul singur) dintre cititorii celor două eseuri privind situația magistraților a luat legătura cu mine ca să mă întrebe acest lucru. Omul, din fericire pentru el, era un om responsabil, care știa că vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce spunem (Matei 12:36). Ca urmare, a acceptat ca punct de plecare în lămurirea problemei metoda științifică a observației. Adică, să își petreacă cinci zile libere pe care întâmplător (a se citi: prin grija lui Dumnezeu) le avea în curând într-o instanță din municipiul în care locuia.
Metodologia a fost următoarea: să fie timp de cinci zile în aceeași sală, indiferent de judecătorul sau tipul de cazuri (civile).
După a doua zi d-sa m-a sunat, cerându-mi să oprim studiul, pentru că „acum îmi este clar”. La insistențele mele a mers și ziua următoare, după care m-a sunat implorându-mă să ne oprim pentru că „ajunge la nebuni” dacă mai merge o singură zi.

L-am lăsat să se liniștească și apoi, fiind și eu, întâmplător, în localitate, ne-am întâlnit la o cafea (dânsul), respectiv ciocolată caldă (eu). Toamna frumoasă de care ne-am bucurat a calmat în bună parte marea tulburare a d-sale. Și am putut să trecem mai departe de constatarea pe care o făcuse: este inuman să rabzi atâta nebunie și ticăloșie la fiecare ședință, de la atâția împricinați.

Doar că d-sa nu luase în calcul munca necesară pentru judecarea fiecărui caz, ci doar impactul purtării părților – din păcate, de multe ori incluzând o tristă lipsă de respect și pregătire inclusiv din partea avocaților.
I-am îndreptat însă atenția, dincolo de șocurile amintite, către teancurile de dosare. Pe care d-sa le observase marginal, dar fără să le conștientizeze.
Și, pentru că se lăsaseră întunericul și răcoarea, fiind trecut de ora 20:00, i-am propus să ne plimbăm puțin. Rugându-l să mă conducă spre clădirea în care asistase la desfășurarea proceselor timp de trei zile.
Ferestrele luminate nu i-au atras atenția, așa cum nu a văzut nici parcarea destul de plină. Până i le-am indicat eu. Am așteptat împreună, văzând cum ies treptat judecătoarele și judecătorii, plecând acasă. După 13-14 ore de muncă, din care li se plătesc, mediocru, 8.
Și ne-am retras pe la ora 21:30, în timp ce unii judecători încă erau la muncă.

Domnul în cauză a plecat copleșit.
Dar l-am asigurat că a văzut doar vârful aisbergului.
Și ne-am despărțit în liniște. Îndemnându-l să vină în „vacanța judiciară”, ca să vadă cât de mult se muncește și atunci. Pe gratis.

Voi aminti aici alt fapt pe care mai toți îl uită atunci când se gândesc la activitatea judecătorilor: pentru orice proceduri care necesită interacțiunea cu feluritele autorități de stat, judecătorii se lovesc de aceeași (in)competență și (lipsă de) bunăvoință pe care ar trebui să o cunoaștem foarte bine. Sigur, cu acele excepții care ne fericesc, dar și cu regula care ne otrăvește viața – și care dă prilejul la interminabile povești de groază privind interacțiunile cu birocrația locală sau centrală.
Se lăuda, pe bună dreptate, un celebru (scriitor) polițist cu recordul de a rezolva (instrumenta) 262 de dosare în trei luni de zile. Având la dispoziție patru subalterni care să îl ajute. Efortul eroic al d-sale, cu nopți de muncă în birou urmate de zile de muncă tot acolo este viața de zi cu zi pentru foarte mulți judecători. Singura alternativă posibilă fiind tratarea cu (multă) superficialitate a miilor de pagini de dosare ce trebuie străbătute săptămânal.

Ca să nu stau mai mult pe subiect, subliniez că lucrurile stau acum, la intrarea în 2026, mult mai rău decât erau în 2023. Și îndemn la (re)citirea eseului de atunci privind ”Greva” magistraților… (click pentru accesare).

III.4. Pensionarea timpurie și cu pensie mare a judecătorilor. Privilegiu sau minimă recompensă?

Pentru lipsa vieții personale, pentru sufocarea vieții de familie, pentru o muncă de sclav biciuit și de colegi sau sistem, și de beneficiari, pentru lipsa oricăror avantaje materiale reale2 și a drepturilor elementare, judecătorii beneficiază de o singură recompensă: pensionarea.

Este, pentru foarte mulți dintre ei, singurul lucru ce îi ține pe linia de plutire.

Nădejdea că vor ieși din toată nebunia psihică și fizică, din munca inumană și în condiții absolut inumane, la o vârstă decentă, care le va da câțiva ani „de recuperare” înainte de intrarea în vicisitudinile bătrâneții.

Este o nădejdea adesea mincinoasă.
Nu doar pentru că sunt amânați la pensionare prin felurite manevre și presiuni.
Ci mai ales pentru faptul că ies cu o sănătate mult mai distrusă decât și-ar fi putut închipui.

Presiunea teribilă de zi cu zi, sforțările de voință pentru a mai rezolva teancurile de dosare, acoperă în mare parte suferințele acute și chiar cronice ale organismului.
Câți dintre judecători sunt distruși de muncă înainte de pensie este subiect tabu.
Câți dintre judecători ies la pensie cu sănătatea distrusă este de asemenea subiect interzis.

Dar, așa cum este, pensionarea este pentru ei luminița de la capătul tunelului.

Din nou, avocatul stăpânilor de sclavi poate sări aici cu obișnuita distragere de la adevăr: cazurile de judecători corupți. O abatere de la principiile fundamentale ale judecării oricărui caz, judecată ce pleacă de la regulă, iar nu de la excepții, de la principii, iar nu de la încălcarea lor.
Ceea ce am prezentat aici este viața uriașei majorități a judecătorilor. Și pentru mulți dintre cei care sunt corupți – simbolic sau practic – tot în acest tablou se află cheia căderii; căci pentru fiecare există un punct de rupere, iar monstruoasa presiune pusă pe judecători îi face complici la corupție pe toți cei implicați în existența ei – fie și prin vinovată tăcere.

Pe scurt, judecătorii au o misiune de cea mai înaltă noblețe, o chemare extraordinară; și sunt tratați mizerabil de către autoritățile de stat, având parte de condiții de muncă inumane, incluzând eforturi supraomenești pentru care nu sunt plătiți.
Pensia este singura recompensă pentru iadul pe care judecătorii îl îndură, cu demnitate, zi de zi.

Ceea ce înseamnă că

atacarea pensiilor magistraților garantează prăbușirea actului de justiție.

Căci, evident, în lipsa acestei unice recompense reale, ce om rațional va mai dori să fie judecător în România?
Iar în lipsa oamenilor raționali, cine va mai face Justiție în România?

III. Concluzii

Toate partidele politice (de la AUR la USR) care militează pentru „creșterea vârstei de pensionare” și „anularea pensiilor speciale” la magistrați săvârșesc un act de distrugere a României.

Un asemenea proces, de reducere a vârstei de pensionare și anulare a pensiilor speciale pentru magistrați, se bazează pe invidie și incompetență, iar nu pe argumente raționale.

În primul rând, este un fenomen rar, prețios dar rar, să ai un om în vârstă cu aceeași putere intelectuală și spirituală ca în tinerețe. Declinul cu vârsta al memoriei, precum și al capacităților analitice și concluzive, este o realitate obiectivă (absolut clar atestată medical).
Păstrarea forțată în magistratură a oamenilor de peste 40 de ani garantează scăderea calității actului de justiție.
Pe aceeași linie, aștept cu interes creșterea vârstei obligatorii de retragere din sport! Logica în cele două cazuri fiind identică: performanța necesară domeniului este una excepțională și depinde radical de capacități biologice care scad (tot radical!) cu vârsta.

În al doilea rând, prima grijă a unui cetățean responsabil, a unui partid responsabil cu atât mai mult, este aceea a creșterii calității condițiilor de muncă pentru magistrați. Înainte de a cere roade, trebuie să investești. În cazul de față, de la spații noi de depozitare în condiții sănătoase, spații de lucru ce corespund normelor medicale (spații lipsă pentru uriașa majoritate a judecătorilor și grefierilor!), ajungem la supraaglomerarea sistemului judiciar. Care este cauza fundamentală a problemelor de justiție din România – cauză de care nu am văzut încă să se preocupe nimeni.

Să ignori greutățile uriașe ale vieții magistratului și să fluturi minciunile aberante ale „privilegiilor” este ușor.
Este ușor să instigi la ură și invidie.
Este ușor să distrugi până la capăt magistrații, în numele unei „egalități” nedemne și iraționale.

Și este ușor să nu te întrebi: cine va mai face Justiție în România în condiții de muncă inumane, cu plată mizerabilă raportată la munca reală, cu pensionare târzie și mizeră?

Scriu iarăși asemenea rânduri logice și clare, zugrăvind puțin dintr-o realitate sumbră ascunsă sistematic.
Ca și la celelalte materiale pe subiect știu că ignorarea va fi răspunsul preferat.
Atunci, de ce am scris?

Pentru un simplu dixit et salvavi animam meam (am zis și mi-am salvat sufletul)?
Și pentru asta.
Dar și pentru că datorez acest lucru judecătorilor și grefierilor care își scuipă praful din plămâni încercând să facă binele pe care îl pot face. Pentru că datorez acest lucru cetățenilor care vin în instanțe fără cea mai mică pregătire, cu așteptări absurde și pretenții de multe ori aberante și arogante. Cetățeni pe care magistrații se chinuie să îi ajute să ajungă la o sentință echitabilă.

Poate vreun împricinat citește și înțelege ceva.
Poate vreun judecător sau grefier citește și își dă seama că nu este, nu sunt, într-o singurătate absolută.
Dacă un oarecare (eu) vede, cu atât mai mult Dumnezeu.
Și va răsplăti.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


  1. Aceste realități sunt motivul pentru care eseul Pensionarea și pensiile speciale... din 30 Mai 2023 pleacă de la judecători (secundar, grefieri) în analiza subiectului. ↩︎
  2. Da, aici este un alt mit pe care nu mai pierd vremea să îl combat în text. Situația materială a judecătorilor este, de cele mai multe ori, cel mult moderată. Lucru pe care cei implicați des în actul de justiție (mai ales ca împricinați) îl știu foarte bine. De foarte multe ori aparența de „viața bună” a magistraților este dată de faptul că limitările impuse de profesie duc la involuntare și dureroase economii. De pildă, pentru că nu reușesc să mănânce decât pe apucate, cheltuielile cu mâncarea sunt mult mai reduse la judecători decât la un om obișnuit. În consecință, după retragere din activitate sunt mult mai mari cheltuielile cu tratamentele și medicamentele, starea de sănătate fiindu-le afectată real. ↩︎

Tara arde si Murăturile păgubesc bugetul

Țara arde și Murăturile păgubesc bugetul

Șeful ANAF, Adrian Nicușor Nica, devine de astăzi nomine odiosa (nume odios). Asta după ce dă vina pe gătitul casnic pentru golul de la buget.

Da, nu este o glumă!

D-sa pretinde că pentru diferența între ce au vrut să jefuiască, scuze, fure, scuze, „colecteze” pentru bugetul statului (tâlhar) și ce au strâns vinovat este… gătitul casnic! Și mai ales făcutul de zacuscă și murături, de pâine de casă ori prăjituri!

Pentru că, pretinde d-sa, ANAF ar fi calculat cât ar trebui (!!!) să cumpere românii asemenea produse pentru iarnă și încasările la buget s-au bazat pe murăturile și ”zacuștile” din magazine!

Mă întreabă cineva:

„Cât de prost poate să fie ca să spună așa ceva?”

Sunt depășit de întrebare.

Așa cum sunt depășit de faptul că după ce coaliția UDMR-USR-PNL-PSD-etc. a dus România în colaps,
atâția au crezut (și cred!) că „au votat schimbarea” votând aceeași coaliție.

Se spune că pentru economie la buget a fost oprită căldura în multe cartiere (sectoare) din București.
Ca în vremea lui Ceaușescu, oamenii s-au încălzit (și) cu aragazul.
De aici ar fi venit și explozia din Calea Rahovei, cu victimele ei1.
Tot ca în vremea lui Ceaușescu.

Dar bani pentru bătaia de joc poreclită mobilizare au fost!

Trăiască statul, partidele de la putere și guvernul, în frunte cu conducătorii iubiți!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

De fapt, Dumnezeu să aibă milă de noi toți, că prin răbdarea nelegiuirii și complicitate la ea ne ducem în prăpastie!


  1. După surse locale ar fi 14 victime (morți și răniți, unii foarte grav). ↩︎

Calea Mirenilor – Mirean sau laic?

Calea Mirenilor (carte în lucru)

Mirean sau laic?

În limba română comună, dar și a celor din Biserică, găsim două cuvinte ce par să exprime aceeași realitate: laicat sau mirenie (în ordine alfabetică). Și pentru persoana ce aparține categoriei bisericești amintite se folosesc două cuvinte: laic sau mirean.
Cercetarea poruncită de Dumnezeu (I Tesaloniceni 5:21) dezvăluie însă deosebiri mari între înțelesurile celor două cuvinte.
De pildă, cf. DEX 2009,

LAIC, -Ă, laici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Care este din afara religiei și a tagmei bisericești, specific acestui domeniu [adică domeniului din afara religiei și a tagmei bisericești n.n.].

MIREAN, -Ă, mireni, -e, s.m. și f., adj. (Persoană) care nu aparține clerului.

Prin comparația între cele două definiții, se subînțelege faptul (neexprimat ca atare), că mireanul aparține Bisericii sau ”tagmei bisericești”, dar nu este în cler.

La Micul Dicționar Academic, a doua ediție, găsim pentru laic două interesante definiții:

– (despre instituții de stat sau culturale) care își desfășoară activitatea în afara religiei și a bisericii.
– (despre discipline de învățământ, opere culturale, concepții etc.) Lipsit de conținut religios.

Revenind la DEX 2009, vedem că acesta propune o origine deosebit de stranie pentru cuvântul mirean. Este vorba, delicat spus, despre un presupus „mirjianinū”, o absurditate lingvistică.
Micul Dicționar Academic vine cu o formă ce ar fi la fel de fantasmagorică, миргаининь (mirgainiň), dacă nu este, cum e foarte probabil, o simplă greșeală de tipar (a se vedea mai jos).

Dar dacă tot s-a amintit despre cuvintele slave, găsim în bulgară, urmașa directă a slavonei, cuvântul лаик (laic). Având înțelesurile de „amator” sau „diletant” („nepriceput”), „pasionat” (de ceva, ca amator), iar ca antonim pe specialist.
Dar cum se spune mirean în bulgară?
Se spune мирян sau миряанин, adică mirian (colocvial; întâlnit și la Bulgarii din București, de pildă, cu al doilea i moale) sau mirianin (forma literară). Această ultimă formă este cea pe care o presupunem ca propusă de Micul Dicționar Academic.

Dar, ca să nu o mai lungim cu incursiunile de acest fel, vom sublinia faptul că limba română adevărată (și veche), de care ține și cuvântul mirean, s-a alcătuit prin Biserică, prin Credința Ortodoxă vie a aproape 200 de generații de Români.
O lege științifică fundamentală este că fiecare act și obiect de cultură se judecă în contextul cultural de care aparține.
În vechile scrieri românești, desigur religioase, mirean este Creștinul care a primit Botezul Duhului Sfânt, sau Mirungerea, intrând în prima treaptă a Bisericii lui Dumnezeu.
Prin urmare, încercarea de a găsi o origine directă într-o limbă străină pentru mirean este sortită eșecului: cuvântul se naște în și prin Biserică. Și, evident, acesta este contextul în care trebuie înțeles.
Dar ce este Mirungerea sau Botezul Duhului Sfânt?

Mirungerea este Taina prin care cei nou-botezați se împărtășesc de puterea și darurile Sfântului Duh – necesare pentru creșterea, întărirea și sporirea Credincioșilor în viața îndumnezeitoare întru Christos Iisus, Capul Bisericii și Împăratul Cerurilor.

Această lucrare sfințitoare trebuie privită cu cea mai mare seriozitate: este esențială pentru lupta împotriva patimilor, pentru curățarea de acestea și de păcate sau de greșeli, pentru pocăință și îndreptare, pentru sălășluirea harurilor trebuincioase și persoanei în devenirea sa, dar și lumii pentru binecuvântare și sfințire, este esențială pentru sfințire și îndumnezeire.

Lucrările Sfântului Dumitru Stăniloae – precum Ascetica și Mistica Ortodoxă ori Sfânta Treime sau La început a fost iubirea – înfățișează amănunțit teandria: conlucrarea și tainică, și văzută, între Dumnezeu și om, în toată lucrarea cea bună.
Conlucrare ce începe cu neîncetata chemare la mântuire – iată, Eu stau la ușă și bat (Apoc. 3:20 cu Ioan 10:9).
Chemare pe care omul poate pretinde că nu o aude, sau la care poate să nu răspundă – ori chiar să o respingă direct –, căci libertatea este mare. De aceea și cei doritori de laudă vor spune (fie și doar în sinea lor) Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt: cine ne este stăpân? (Ps. 11:4). Alegând astfel lepădarea de Dumnezeu, asemenea stăpânului lor (Ioan 8:44-45).
Dar și alegând să răspundă chemării, omul o face adesea doar superficial, sau nu cu destulă hotărâre.

Nu vom sta aici să explicăm treptele primirii ascultării de Dumnezeu – unele fiind arătate în Pilda semănătorului (Matei 13:3-23).
Vom spune doar că și atunci când omul crede sincer că vrea să facă voia lui Dumnezeu în fapt i se împotrivește prin obișnuințele rele care au prins rădăcini puternice în el (Romani 7:14-25 cu 8:1-5).
În această ultimă paranteză găsim și descrierea cumplitei zbateri între rău și bine care ne este viața – dacă nu ne-am dăruit cu totul răului –, dar și lămurirea izbăvirii:
Jertfa Domnului nostru Iisus Christos ne-a adus harul cel nemeritat, prin care nu doar că ni se spală păcatele cu Sângele Domnului, dar suntem și învățați, pas cu pas, cum să cugetăm și făptuim cele ale Duhului Sfânt. Astfel căpătăm, prin Mirungere, darurile puterii harice care ne asigură puterile sufletești, de gândire și simțire, precum și trupești, prin care să devenim cu adevărat copiii lui Dumnezeu.
Aceasta este mirenia.
Sau, altfel spus,

Mirenia este starea harică a celor înfiați de Dumnezeu și treaptă esențială în Biserica Acestuia.

Cu toate că Sfântul Dionisie Areopagitul și alți Sfinți Părinți socotesc prima treaptă în Biserică pe Cei chemați (Catehumenii1), totuși cea dintâi în care omul este cu adevărat și deplin parte a Trupului lui Iisus Christos, adică a Bisericii, este mirenia.

Și este o treaptă esențială!
Așa cum nu poate fi cineva hirotonit preot fără să fie întâi diacon, sau diacon fără să fie întâi ipodiacon, nimeni nu poate deveni episcop fără să fi fost mai întâi mirean.
Mai mult, nici episcopul și nici chiar preotul nu pot să slujească Sfânta Liturghie fără măcar un mirean. Ceea ce pecetluiește iarăși faptul esențial că mirenia este prima treaptă a preoției în Biserica lui Dumnezeu.
De aceea și Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Petru, spune credincioșilor:

Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor căpătat de Dumnezeu (I Petru 2:9).

Și adevărat este Dumnezeu, astfel încât preoția creștină începe cu mirenii, iar nu după ei.

Din aceste fapte putem înțelege că deosebirea dintre laicat și mirenie este uriașă:

laicatul este starea și mulțimea oamenilor fără har, precum cea a păgânilor (în Biserică se știe că până și catehumenii, adică cei care se pregătesc de Sfânta Luminare2, au harul Mântuitorului peste ei);
mirenia este starea și mulțimea credincioșilor pecetluiți de Duhul Sfânt, chemarea la mântuire și răspunsul pozitiv, prin cercetarea și însușirea Credinței, prin Botez și Mirungere, prin viața întru Dumnezeu.

Desigur, există multe întrebuințări ale cuvintelor, de multe ori atât de greșite încât devin vorbe goale. Însă cele două înțelesuri amintite sunt cele naturale și adevărate ale celor două cuvinte în limba română. Folosirea lor figurată, indiferent de figura de stil aleasă, nu ne privește. Așa cum nu ne privește nici folosirea lor greșită.

Prin urmare,

mirean este cel care este pe prima treaptă a preoției christice care împodobește în trepte și chipuri diferite fiecare om din Biserica lui Dumnezeu
pe când
laic este acela aflat în afara Bisericii lui Dumnezeu, indiferent dacă nu a ajuns în aceasta niciodată sau s-a lepădat de ea (a apostaziat)3.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note de subsol

1 Prin Cei Chemați sau Catehumeni se înțeleg aceia care au răspuns chemării lui Dumnezeu cu destulă putere ca să lase păgânătatea sau erezia în care se aflau și să vină la Biserica lui Dumnezeu. Ei se numesc Chemați pentru că încă nu au primit Botezul și Mirungerea, ca să poată fi numărați împreună cu Mirenii (Credincioșii). Se mai numesc și Catehumeni sau Învățăcei pentru că învață cele ale Credinței (adică se catehizează).

2 Prin Sfânta Luminare se înțelege Botezul, care alungă întunericul din om și aduce în loc Lumina, adică pe Dumnezeu.

3 După cum am arătat mai sus, o treaptă deosebită de cele două este a Chemaților sau Catehumenilor, dar aceasta nu a fost și nu este tema lucrării de față.