Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste

Tricolor România f

M-am întrebat şi eu, ca mulţi alţii, de ce n-au fost canonizaţi încă sfinţii români din prigoanele comuniste. Dincolo de teoriile lumeşti care ar explica acest lucru, rămâne totuşi o realitate duhovnicească, superioară. Iar aceasta cuprinde şi faptul că sfinţii martiri din vremea prigoanelor comuniste sunt sfinţi mari, foarte mari, care au făcut şi fac minuni uimitoare. Unii dintre ei au moaşte întregi, alţii au oase care împrăştie mireasmă plăcută şi/sau picură mir, şi unii şi alţii săvârşesc vindecări şi alte minunate semne… Aceste lucruri, şi altele asemenea, sunt dovezi de nebiruit ale puterii duhovniceşti a sfinţilor mărturisitori din prigoanele comuniste. Putere care, după cum arată istoria Bisericii, este mai mult decât îndestulătoare pentru a birui ceea ce teoriile lumeşti găsesc drept explicaţie pentru întârzierea canonizării.

Şi atunci?

După „ceva vreme” de întrebare şi rugăciune, am înţeles, cred eu, cine întârzie canonizarea sfinţilor închisorilor.
De pe pământ – pentru că de aici izvorăşte, de fapt, opreliştea – mirenii şi preoţii care-i cinstesc pe sfinţii din prigoanele comuniste. Pare absurd, nu? De dincolo, chiar sfinţii închisorilor. Şi mai aburd, nu-i aşa?

De fapt, nu, nu-i absurd. Ci chiar firesc: cei care opresc, în primul rând, canonizările, sunt sfinţii din prigoanele comuniste. Şi o fac din multa dragoste de Adevăr şi din Dragostea cea adevărată ce împodobeşte pe toţi sfinţii.
Ca să înţelegem lucrurile mai bine, cred că trebuie să începem de la atât de frumoasa campanie „Din temniţe spre sinaxare”. O campanie care îşi propune să ajute începerea canonizărilor atât de mult dorite de popor. O campanie în care sunt alături, ca primă propunere de trecere în calendar, trei sfinţi mari: mireanul Valeriu Gafencu, preotul de mir Ilarion Felea, preotul călugăr (ieromonahul) Daniil de la Rarău. Toţi trei, mărturisiţi ca mari mucenici, care au avut o mare iubire faţă de oameni şi o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, care au fost cumplit chinuiţi pentru acestea şi au răbdat neclintiţi până la sfârşit. Foarte potrivit aleşi, într-adevăr, dacă…
Oare acum se înţelege de ce sfinţii închisorilor sunt primii care ţin, încă, în loc, propria lor canonizare?

Nu?

Chiar nu se vede că cei trei sfinţi aleşi ca pildă pentru toţi ceilalţi simt lipsa cuiva?
Avem aici un mirean, un preot de mir şi un ieromonah. Minunat! Foarte bine! Dar unde este ierahul?

Chiar înainte de începerea făţişă a prigoanei comuniste în România ierahii Bisericii lui Hristos deja pătimeau. Abuzurile şi ura soldaţilor şi ofiţerilor sovietici, ale noilor autorităţi de ocupaţie şi colaboraţioniste, ale întregului sistem ce voia să se instaureze au fost simţite nu doar de „masele populare” – ca să folosim o expresie a vremii – ci şi, sau în primul rând, de vlădici.

Patriarhul Nicodim Munteanu a fost înlăturat din scaun, ţinut sub strictă supraveghere, ameninţat şi persecutat până la suspecta sa moarte din 27 februarie 1948.

Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei este alungat din scaun de sovietici pe 16 august 1947, pus în domiciliu forţat la Agapia şi, după multe mărturii, ucis de sovietici în 3 aprilie 1948.

Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici, „retras” din scaun prin decret politic în 1947 şi pus sub supraveghere moare „întâmplător” tot în 1948, pe 16 decembrie.
„Din întâmplare”, în acelaşi an 1948 este scos din scaun episcopul Atanasie Dincă, fiind mutat prin mai multe locuri, sub supraveghere permanentă, până la moarte.

În acelaşi an, se înţelege, „din întâmplare”, este alungat şi episcopul Pavel Şerpe, un episcop de numai cincizeci de ani, foarte iubit de muncitorii din Regie, pe care îi ajutase neîncetat, atât în necazurile cele mai obişnuite şi mizere, cât şi în supărările cu patronii. O asemenea legătură între cler şi credincioşi, dar mai ales între un episcop şi muncitori, era cu tot insuportabilă sovieticilor şi colaboraţioniştilor din România ocupată. Încercările unor agenţi bolşevici de a-l denigra sunt respinse cu mânie de muncitori. Îndepărtarea lui devine un obiectiv prioritar pentru Comunism. Este trimis la Seminarul de la Neamţ, alături de alţi patru episcopi alungaţi de comunişti din scaunele lor. Mai târziu, Patriarhul Justinian recurge la ajutorul lui într-o lucrare plină de primejdii, aceea de a sprijini recuperarea Sfintei Mânăstiri de la Curtea de Argeş ocupată de prigonitori şi preschimbată în „casă de odihnă”. Atât de adâncă şi plină de dăruire a fost lucrarea acestui sfânt episcop, încât Securitatea, chiar şi într-o vreme de teoretică destindere, a forţat retragerea lui din scaun. Notele informative arată că a fost sub neîncetată supraveghere şi prigoană până la moartea sa, în 1978.

Episcopul Teodor Trandafir Scorobeţ a trecut prin mai multe valuri de prigoană. Unul dintre ele a fost cel al autorităţilor ungureşti din Transilvania ocupată, care l-au trecut prin doi ani de chinuri în puşcăriile controlate de ei. Prigoana comunistă a fost şi mai cumplită, episcopul martir fiind scos din scaun în acelaşi însângerat an 1948 şi pur şi simplu răpit de autorităţile bolşevice, pentru a fi înapoiat Bisericii… mort. Nu s-a oferit nicio lămurire, nici un act justificativ, nimic. Acest sfânt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost înmormântat la Răşinari, adăugându-se astfel lungului şir de martiri ce a sfinţit pământul Transilvaniei străbune.

Puţini ştiu astăzi că între Carpaţi şi Alpi, în secolul I, a vestit Evanghelia unul dintre cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului, Sfântul Apostol Andronic, numit uneori şi episcopul sau apostolul Panoniei. Aradul, ale cărui rădăcini creştine încep astfel în vremuri apostolice, a fost binecuvântat în prigoanele comuniste ale secolului XX cu jertfa marelui ierarh martir Nicolae Popovici. În mai puţin de cinci ani de episcopat la Oradea – vorbim de primii săi ani aici – a făcut lucruri uimitoare. Peste 12.000 de oameni care trăiau în păcat au renunţat la acesta, primind Taina Cununiei. S-au zidit şi sfinţit 20 de biserici şi case parohiale, s-au început multe altele şi chiar catedrala din Oradea, au fost sprijiniţi şi s-au făcut instituţii pentru sprijinirea celor săraci şi loviţi de nenorociri, s-au tipărit foi şi cărţi folositoare de suflet… Uimitor de mult, cât nici nu se poate spune în câteva rânduri. Apoi a venit prima prigoană. Ocupanţii hortişti l-au alungat în grabă pe vrednicul episcop. Dar acesta nu şi-a părăsit credincioşii ci, aşezat la Beiuş, lângă noua, vremelnica şi nedreapta frontieră, i-a sprijinit din răsputeri, spre furia barbarilor invadatori. Dincolo de alte osteneli şi suferinţe martirice ale acestui mare episcop al Românilor, rămâne parcă mai presus de toate mărturisirea pe care a dat-o sub comunism, vreme de un sfert de secol. Atât între patru ochi, la sfătuire şi spovedanie, dar şi de faţă cu mulţi martori, la Sfânta Liturghie şi cu alte prilejuri, Mărturisitorul Episcop Nicolae Popovici a învăţat poporul să se ferească de învăţăturile nebuneşti ale comunismului, a dat pe faţă crimele ocupaţiei sovietice şi colaboraţioniştilor, a mângâiat pe cei care fuseseră loviţi, ei şi familiile lor… Ura comunismului a fost pe măsura mărturiei lui. Arestat, bătut, „eliberat” de frica răscoalei poporului dar pus sub pază la Sfânta Mănăstire Cheia, otrăvit de câteva ori, marele ierarh Nicolae al Oradei a fost ţinut de Dumnezeu într-o lungă suferinţă mărturisitoare. S-a stins în aceeaşi detenţie camuflată, la 20 octombrie 1960.

Alt mare ierarh al acelor vremi de prigoană împotriva Bisericii lui Hristos este Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. Şi el a trecut şi prin prigoana hortistă, înainte de a urca Golgota mărturisirii sub comunism. Acest fiu al Ardealului prin naştere a fost şi un adevărat fiu şi mai ales părinte al Moldovei. Dragostea sa faţă de preoţii păstoriţi a fost uimitor de mare, aşa încât şi-a pus neîncetat viaţa în primejdie pentru ei. Cu toate că acest lucru era interzis prin lege a avut grijă să ajute familiile preoţilor arestaţi de prigonitori, să îi reprimească pe cei care – de multe ori pentru puţină vreme – erau eliberaţi, să ocrotească familiile preoţilor martirizaţi de autorităţi. A încercat să oprească pe preoţi de la mărturisiri care să-i dea pe mâna prigonitorilor, mărturisind în locul lor chiar el, în catedrală şi oriunde simţea că este nevoie. A propovăduit împotriva urii de clasă, pentru dragostea creştină şi păstrarea comorii Credinţei adevărate. A mărturisit împotriva colaboraţionismului, împotriva pactizării cu sovieticii şi comunismul, împotriva primirii „legilor drăceşti” ale acestora (după propria exprimare). Declarat „duşman de prim ordin al regimului”, a fost ucis de comunişti, prin otrăvire, la 15 septembrie 1956. Dragostea poporului faţă de el era atât de mare, încât pur şi simplu autorităţile nu au îndrăznit să ia pe faţă măsuri împotriva sa.

Mitropoliţii Tit Simedrea şi Visarion Puiu, episcopii Emilian Dumitru Antal, Valeriu Moglan, Grigore Leu şi alţii, sunt şi ei printre ierarhii români ai Bisericii lui Hristos prigoniţi şi chiar ucişi de autorităţile comuniste.
Este un şir cutremurător de mare de martiri, care arată o bucăţică din suferinţele cumplite ale Bisericii lui Hristos în vremea comunismului. Din acest şir se cuvine ca, pentru început, măcar unul dintre ierarhii mărturisitori să fie adăugaţi celor trei martiri din icoana campaniei „Din temniţe spre sinaxare”. Abia atunci când aceasta se va săvârşi icoana va fi într-adevăr o icoană a mărturisirii Bisericii în vremea prigoanei comuniste, cuprinzând laolaltă pe cei ce împreună au suferit şi mărturisit Dreapta Credinţă: ierarhi, ieromonahi, preoţi de mir şi mireni, Trupul lui Hristos.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Reaprindeţi candila-n căscioară. Cântec

Înainte de toate, vreau să subliniez nevoia de a câştiga respect faţă de limba română aşa cum este ea vorbită local. Graiurile şi dialectele sunt o bogăţie naţională. Cunoaşterea dialectului literar este, desigur, o necesitate din multe puncte de vedere; dar nu exclude nicio clipă cunoaşterea dialectelor şi graiurilor locale – de la cel fărşerot sau grămuştean la cel moroşenesc ori zaporojean – sau, cel puţin, respectarea lor. De aceea am încercat să respect şi eu graiul minunaţilor martiri români Ion şi Doina Aldea-Teodorovici. Versurile scrise de minunatul martir român Grigore Vieru au în cântecul acesta o formă puţin schimbată pe care am încercat să o consemnez ca atare.

Reaprindeţi candila-n căscioară

Reaprindeţi candila-n căscioară
Lângă busuiocul cel mereu
Degerat la mâni şi la picioare
Se întoarce-acasă Dumnezeu!

Doamne cel din ţările creştine
Ce păcate oare-ai săvârşit?
Că Te-au dus acolo şi pe Tine
În Siberii fără de sfârşit…
Doamne cel din ţările creştine
Ce păcate oare-ai săvârşit?
Că Te-au dus acolo şi pe Tine
În Siberii fără de sfârşit…

Toate le ierţi, Doamne de sus, cu blândeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei care Te-au dus în Siberii de gheaţă!

Frigul ninge şi pustiul plouă
Degerată-mi este inima
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fără sfatul şi lumina Ta!

Doamne intră şi-n a mea chilie
Şi-amândoi răniţi şi îngheţaţi
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi!
Doamne intră şi-n a mea chilie
Şi-amândoi răniţi şi îngheţaţi
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi!

Toate le ierţi, Doamne de sus, cu blândeţe măreaţă
Chiar şi pe cei care Te-au dus în Siberii de gheaţă!
Toate le ierţi, Doamne de sus, cu blândeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei care Te-au dus în Siberii de gheaţă!


Regionalismele candila şi mâni au fost notate ca atare şi nu constituie greşeli. Ţările a fost folosit de Ion Aldea-Teodorovici în loc de slăvile şi, fireşte, l-am păstrat ca atare.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Christos, Cristos ori Hristos?

troita veche 01

De prea multe ori în adoptarea unei forme de scriere a unui cuvânt, în cumpărarea – sau nu – a unei farfurii tradiţionale, în denumirea unui veşmânt popular şi alte asemenea împrejurări oamenii se încrâncenează. Fără rost şi fără rod.

Încerc să arăt aici care sunt cunoştinţele noastre despre cele trei forme de scriere ale supranumelui Fiului lui Dumnezeu: Christos, Cristos şi Hristos. Şi din ce pricini am ales una dintre forme ca fiind cea mai potrivită pentru limba română.
Voi folosi cuvinte cât mai simple, în speranţa de a fi înţeles de toţi cititorii. Specialiştii vor înţelege, nădăjduiesc, deosebirea dintre un text liber, de popularizare, şi unul în care trebuie folosiţi termeni specifici.

Supranumele Domnului nostru este acela de Maşia(c)h sau Mashia(c)h (un care e de fapt un fel de ch „scos din gât”). Ori Mesia, cum spunem în limba română. Care supranume a fost tradus în greaca veche într-o formă scrisă Χρίστος .
Cum se citeşte acest cuvânt? Aici trebuie să facem o mică paranteză: ultra-naţionaliştii (sau etno-filetiştii) greci au pretins, încă din Evul Mediu, că limba greacă s-a pronunţat totdeauna la fel; că a fost păstrată „fără nicio schimbare” etc., etc. Intelectualismul oriental şi occidental aservit grecismului i-a crezut pe cuvânt. Unii lingvişti apuseni, care gândeau mai liber, au presupus că o asemenea pretenţie, care ar descrie un conservatorism lingvistic unic în lume, este neîntemeiată. Şi, studiind, au elaborat ceea ce au socotit că ar fi pronunţia veche grecească. De pildă, litera scrisă β se pronunţa de Grecii medievali şi moderni, se pronunţă de Grecii contemporani v. Şi este denumită „vita” (alfa, vita, gama… este începutul alfabetului grecesc de astăzi). De asemenea, litera scrisă sub forma η era citită de Grecii medievali şi moderni, este citită de Grecii de astăzi drept i. Şi este denumită „ita„. Amintiţii lingvişti apuseni mai liberi în gândire au presupus, pe baza a ceea ce văzuseră în schimbările din limba greacă din timpurile apropiate lor, că „vita” se citea la început „beta” şi era litera b, nu v. De asemenea, că „ita” era de fapt „eta” şi se citea înainte e, nu i. Amândouă presupunerile – şi altele asemenea – stârnind furia etno-filetiştilor Greci, care se declarau „insultaţi” de asemenea ipoteze; pentru că, pretindeau ei, „limba grecească s-a păstrat pură şi neschimbată”, pretextul fiind că este „limba supremă culturală” şi chiar „limbă dumnezeiască”. (S-a ajuns chiar la pretenţia că Adam şi Eva vorbeau limba greacă…)
Lucrurile au fost lămurite definitiv în clipa în care a fost găsit un mozaic ce prezenta o oaie cu gura deschisă, din gură ieşind literele „βηηη„. Şi cum există păsări răpitoare care ţipă „viii„, dar oaia face „beee„, a devenit limpede că pronunţia grecească veche era diferită de cea medievală – respectiv modernă şi contemporană.

Desigur, dovezile sunt multe şi complexe. Esenţial este să înţelegem că „Χρίστος” nu se citea „Hristos” în Antichitate, nu se pronunţa aşa, ci „Christos„, cu un „ch” gutural, aflat între „c” şi „h”.
În vechime, populaţiile latine au auzit şi notat acest sunet drept „c”.
De aici formele Cristos, Christos, creştin, creştinism, Creştinătate, Cristian, Cristina, Cristiana etc.

Influenţa slavonă este, se pare, pricina transformării lui „X” în „h” şi la Grecii medievali, şi, mai târziu, la Români.
Într-adevăr, „har” are la vechii Slavi o formă care începe cu un fel de „ch”, un „кѣарь” (un fel de „char” cu semn moale la sfârşit). Şi, iată, devine har, nu car.
Alt cuvânt ce suferă aceeaşi transformare este charisma, numită româneşte harismă. Şi ea are în greaca veche un „ch” ce devine sub influenţă slavă h.

Bineînţeles, aceste fapte sunt insuficiente pentru a alege o grafie sau alta.
Nu este decent a face o asemenea alegere din latinism, anti-slavonism, slavonism ori anti-latinism sau după alte asemenea criterii ale patimilor.
Nici nu putem să ne luăm, zic eu, după alegerile intelectualiste de tipul „cutare curent literar sau teologic a folosti forma X, deci să o folosim şi noi”.

Alegerea, spre a fi în duhul obiectivităţii, trebuie să fie făcută în duhul Românismului – sau nu suntem nici obiectivi, nici Români.
Iar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a rugat, sfătuit, îndemnat ca în împrejurări ce par încurcate să folosim bunul-simţ ţărănesc. (Dacă cineva este insultat de apelul la acest bun-simţ ţărănesc trebuie să lupte împotriva rasismului care îl face să dispreţuiască rasa ţărănească. 🙂 )
Iar aici avem o situaţie categorică, întemeiată pe fapte de viaţă şi grai românesc: Românii de pretutindeni au ales şi folosit până în contemporaneitate formele Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.

Dar, va spune cineva, există şi forma Hristos, foarte mult folosită în Teologia Ortodoxă Românească.
Iar unii spun că forma Cristos ar fi catolică.

În realitate forma Cristos este ortodoxă şi face parte din moştenirea ortodoxă străveche. În vremea în care Leon I cel Mare îşi proclama fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă (orthodoxe fidei) se folosea deja de sute de ani forma Cristos. Era vremea în care Ortodoxia definea Credinţa Bisericii de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian.
Dar, este adevărat, tradiţia folosirii formei Hristos, cu tot intelectualismul şi greco-slavonismul care îi stau la origine, a devenit prea încetăţenită pentru a fi ignorată.

Ca urmare, cred că cea mai potrivită formă este aceea de Christos. Pentru că:
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde ştiinţifice şi făcând legătura cea mai directă şi potrivită cu forma iniţială a cuvântului*.
2. Corespunde Culturii Româneşti Vechi, care a consacrat formele de tipul Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche şi tradiţia mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunţiei în formele „Cristos”, „Hristos” şi intermediare, după specificul regional şi/sau personal.

Harul Domnului nostru Iisus Christos să fie cu noi cu toţi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


* De observat că acelaşi criteriu este folosit pentru forma „Iisus„, corespunzătoare formei antice „Iesous” (transliterarea grecească pentru „Iehoşua” ebraic). Folosirea unui criteriu pentru această formă şi a altui criteriu pentru supranumele „Christos” este, delicat spus, nejustificată şi grav inconsecventă.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă