Vulturii Pindului, de Ionel Zeană
Cartea unui erou, despre eroii ce îi sunt străbuni.
http://armatolii.org.ro/vulturii-pindului
Lună: octombrie 2018
Să spunem DA ca să putem spune NU
În toamna lui 2017 izbucnise un scandal în Marea Britanie: un părinte s-a plâns, puternic şi public, pentru că fetiţa lui de 12 ani fusese obligată la şcoală să scrie o lucrare. Ce lucrare? „Scrisoare pentru părinţi în care să le explici de ce te-ai convertit la Islam”.
Da, în Marea Britanie a lui 2017 este interzisă Biblia în şcoli, sunt interzise valorile creştine în şcoli, dar se promovează perversiunile sexuale în şcoli, se promovează Islamul în şcoli.
Părintele amintit a făcut scandal, dar lucrurile nu s-au schimbat.
Nimeni nu poate să propună în şcolile britanice o lucrare cu titlul „De ce aleg heterosexualitatea” sau „Pentru ce am devenit creştin”. Nimeni. Este interzis prin lege.
În schimb SE IMPUN în şcolile britanice lucrări de genul „De ce am ales să fiu gay”, „Cum cer în căsătorie pe cineva de acelaşi sex”, „Pentru ce m-am convertit la Islam”.
Se impun, pentru că nici profesorii, nici copiii, nu pot spune „NU”.
Nu pot spune „Nu pot face o lucrare în care să spun că am ales să fiu gay, pentru că eu sunt hetero”. Chiar dacă sunt. Şi sunt, de vreme ce organizaţiile lgbt declară că sunt 10% din populaţie în zonele cele mai pro-lgbt. Deci 90% NU sunt lgbt, dar sunt obligaţi să facă lucrări în care pretind că sunt lgbt!
Nu pot spune „Nu pot face o lucrare în care să spun că am ales Islamul, pentru că eu am ales Ortodoxia (sau Anglicanismul; sau Catolicismul etc.)”. Nu pot să facă asta, e interzis.
Nu poţi, ca britanic, nici măcar să spui pe reţelele de socializare „cred că homosexualitatea este o greşeală” sau „cred că homosexualitatea este un păcat”. Dacă o spui, vei fi atacat extrem atât în reţea, cât şi în viaţa publică. Sunt oameni care şi-au pierdut locul de muncă după o asemenea frază.
Nu poţi, pe scurt, să spui „Nu, eu nu cred că este aşa. E dreptul vostru să credeţi asta, e dreptul meu să cred altceva.” Nu! Nu ţi se recunoaşte acest drept! Eşti obligat să gândeşti ca ceilalţi, ca puterea politică!
Nici măcar nu ai voie să taci! Nu ai voie să spui „Nu mă pronunţ!” Asta duce automat la atacuri. „Trebuie să ai această părere!” Trebuie, nu ai voie să spui NU.
Asta se întâmplă pentru că Marea Britanie nu a ştiut să spună DA.
Nu a ştiut să spună „DA, avem valorile noastre. Vă respectăm părerile, existenţa, dar noi avem valorile noastre şi, DA, vrem să le păstrăm.”
Şi Orwell, cu al său „1984”, se dovedeşte corect. A greşit doar anii. Nu sunt anii ’80 ai secolului XX, sunt anii ’10 ai secolului XXI. Dar regimul instaurat de „toleranţii” pro-lgbt, pro-islam dar total ANTI-creştini, ANTI-libertate de gândire, ANTI-libertate de exprimare, ANTI-tradiţie etc., regimul oficial în Marea Britanie, Canada, Suedia şi tot mai multe ţări este EXACT regimul preconizat de Orwell: impunerea sexualizării (de la o vârstă cât mai mică), impunerea „fericirii”, impunerea superficialităţii, damnarea tradiţiilor, damnarea „exprimării incorecte” etc., etc.
Pentru că nu au ştiut să spună DA propriilor tradiţii, propriilor valori, aceste ţări nu mai pot spune acuma NU abuzului.
Să spunem DA valorilor, ca să putem spune NU abuzurilor!
Mihai-Andrei Aldea
P.S. Fotografia este a doi luptători anti-comunişti. Au spus valorilor şi tradiţiei DA, comunismului NU. Tu?
Partajează asta:
Referendum şi persecuţie. Rânduri de la un prieten ateu
„Andrei, vreau să îmi cer iertare! Te-am luat în râs de câte ori ai vorbit despre persecuţia împotriva ortodocşilor. În România nu există aşa ceva! Ţi-am zis asta de atâtea ori, iar astăzi vreau să îmi cer iertare. Da, există în România persecuţie. Există persecuţie şi împotriva ortodocşilor şi împotriva oricui gândeşte, fie şi doar într-un punct, asemănător cu ei. M-am convins de asta acum. Pentru mine, ca ateu, familia este totuşi celula de bază a societăţii. Pentru că nu există altă celulă de bază a societăţii. Istoric, sociologic, nu există. Nu a existat niciodată altă bază a societăţii decât familia. În mituri se vorbeşte despre o societate a amazoanelor sau despre una a ciclopilor. Dar noi trăim în realitate. Şi în realitate nu se cunoaşte nicio societate care să nu aibă la bază familia. Familie formată din bărbat şi femeie. Fiind ateu, nu m-a interesat morala creştină mai mult decât aşa, de cultură generală. Ştiu totuşi că nici în Grecia antică, în care pedofilia şi homosexualitatea erau cotidiene, nu a existat familie homosexuală, indiferent de formă. Şi nu pentru că grecii nu iubeau pe cine şi cum voiau. Ci pentru că familia este mai mult decât iubirea obişnuită. În fine, ştii ideile mele. Le ştiu şi colegii mei. Pe care îi credeam prieteni. Le ştiu de ani de zile, că doar am discutat atâtea lucruri şi de atâtea ori încât credeam că ne ştim toate ideile, toate principiile. Şi că ne acceptăm, cu diferenţele noastre, că suntem prieteni şi că suntem toleranţi, inteligenţi, liberi. Dar m-am înşelat. Pentru că de când s-a votat Referendumul în Parlament părerile mele au fost interzise. Şi discuţiile au fost interzise. Este voie doar să-i înjuri pe ortodocşi. Nu ai voie să spui că familia este celula de bază a societăţii. Când am spus asta prima dată mi-au sărit toţi în cap. Cu aceleaşi tâmpenii care s-au promovat peste tot. Le ştii, nu le mai repet. Dar trebuie să îţi spun că pentru prima dată am văzut şi am simţit ce simţiţi voi, ortodocşii. Pentru că am fost tratat ca unul dintre voi. Cel puţin aşa cred. Aşa cred că vă simţiţi şi voi. Este o presiune imensă împotriva ta, la fiecare pas. De la zâmbete ironice la miştouri, de la aluzii în bătaie de joc schimbate între colegi la atacuri directe şi înjurături. Am avut parte de toate astea de la colegi, de la cei pe care îi credeam prieteni. Doar pentru că am spus că eu, ca ateu, cred că într-adevăr familia este celula de bază a societăţii. Aşa că o să merg sâmbătă la vot şi o să pun ştampila pe „da”. Însă până atunci vreau să îţi cer iertare. Nu mi-am dat seama niciodată cum trăiţi voi, ortodocşii, printre noi, cei care suntem atei sau care zicem că suntem ortodocşi dar nu avem nicio treabă cu biserica. Nu mi-am dat seama niciodată ce presiune insuportabilă punem pe voi zi de zi. Cât rău facem cu glumele noastre despre popi şi patriarh, cu miştourile despre înapoierea bisericii, cu ironiile pentru cei care postesc, au iconiţe sau cruciuliţe, sau chiar merg la biserică. Doar în aceste săptămâni am înţeles, pentru că am trăit şi eu sub această presiune. Acum am văzut ce înseamnă să nu poţi să duci un dosar de la un birou la altul fără să se ia careva de ideile tale, fără să auzi un mişto, o ironie, o înţepătură. Să nu mai poţi mânca împreună cu colegii, pentru că se iau de tine mereu, dispreţuiesc mereu ce eşti şi ce gândeşti. Să nu poţi sta în pauza de masă fără să se ia cineva de tine pentru că nu gândeşti ca ei. Sunt şocat. Nu mi-am dat seama câtă ură avem faţă de voi până când această ură nu m-a lovit pe mine. Îmi este greu să înţeleg ce se întâmplă şi cum s-a ajuns aici. De când s-a ajuns aici? Tu îmi vorbeşti despre această ură de atâta vreme, dar eu abia acum o văd. Mă simt ca şi cum s-ar fi spart televizorul şi imaginile au căzut pe jos în bucăţi. Nu ştiu cum să le pun la loc. Sau dacă trebuie puse la loc. E lumea nebună şi doar acum mi-am dat seama? Aşa mi se pare. Ceea ce înseamnă că am fost şi eu nebun. Înseamnă că atunci când mi se părea că sunt spiritual, glumind pe seama lui Geo, care mânca de post vinerea şi miercurea, de fapt eram rău. Îmi băteam joc de credinţa lui, de felul lui de a trăi. I-am cerut şi lui iertare. Mi-a răspuns atât de frumos că am plâns după ce am închis telefonul. Să nu crezi că, gata, m-am făcut credincios. Încă am o tonă de îndoieli faţă de credinţă, biserică, religie. Dar îmi bat în inimă ca o furtună aceste întrebări. Şi altele noi. Pentru că mă întreb cât de orb am fost. Cât de mult nu am văzut? Dacă nu am văzut această răutate din cei pe care i-am crezut prieteni, dacă nu am văzut această răutate din mine, cât de multe alte lucruri nu le-am văzut? Nu ştiu. Dar ştiu că am greşit faţă de tine şi faţă de mulţi creştini pe care i-am întâlnit în viaţă. Sunt şi eu o parte din persecuţia pe care am negat-o. Sau am fost. Pentru că vreau să schimb măcar asta. Şi primul pas este să-mi cer iertare.”
România Străveche - Ancient Romania 