1. În orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care au contingenţă cu problema respectivă.
2. Părţile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii ştiinţifice, fie fapte concrete din realitate care sînt relevante în ceea ce priveşte problema discutată.
3. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţine.
4. Părtile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece aceasta abate discuţia de la problema în sine.
5. Etichetarea adversarului, prin menţionarea şcolii de gîndire, clasei sociale, organizaţiei profesionale sau partidului politic din care acesta face parte, constituie o încălcare a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Intr-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca individ şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gînditor materialist, patron sau laburist, ci dacă argumentele tale sînt convingătoare sau nu.
România Străveche - Ancient Romania 
[…] Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noast…facebook […]
ApreciazăApreciază
Nu sunt de acord. Sunt cazuri cand conteaza cine spune argumentele, ce caracter, temperament si trecut are. Dupa gandirea mea, ideile unui om vin din caracteristicile sale ( inalt/scund, sarac/bogat, puternic/fara putere, gras/slab, curajos/las, frumos/urat, sanatos/bolnav, indemanatic/neindemanatic, introvertit/extrovertit, credincios/ateu, tanar/batran, copil/parinte, etc. ) pentru ca oamenii sunt subiectivi( mai mult sau mai putin)
ApreciazăApreciază
Pe de-o parte, excepţia confirmă regula.
Pe de altă parte, cine spune, cum spune etc. contează într-o discuţie de nivel scăzut.
Până la urmă, şi cel mai rău sau cel mai prost pot avea dreptate, fie şi din întâmplare.
Iar mutarea discuţiei de pe subiect pe presupusul caracter al celuilalt este doar o deviere fără rost.
Dacă mai adăugăm că, vorba lui Eminescu,”propria ta viaţă tu nu o ştii pe de rost”, ne dăm seama că şi mai mult încercarea de a discuta caracterul preopinentului este ilogică şi contraproductivă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Noroc că e vorba despre „polemică ştiinţifică, socială sau politică”! Altfel, aș fi vrut să știu cum și pe ce principii a decurs disputa dintre Dumnezeu și Lucifer – pe de o parte – și cum a reușit Lucifer să convingă atâta amar de îngeri să-l urmeze?!!?!
ApreciazăApreciază
Hm…
Cred că sunt cel puţin două confuzii aici.
Prima ar fi de categorie a subiecţilor (participanţilor la discuţie). Regulile umane pot sau nu să fie aplicabile îngerilor, dar nu sunt aplicabile lui Dumnezeu, decât cel mult în forme catafatic-apofatice.
A doua ar fi între ceea ce s-a întâmplat cu Lucifer şi unele scenarii cinematografice (de slabă calitate). Nu a fost „o dispută”, a fost pur şi simplu o despărţire a lui Lucifer de Dumnezeu, în dorinţa de a deveni un dumnezeu prin sine însuşi, egal cu propriul Creator dar indepdendent de el. Adică, de fapt, o prăbuşire, nu o înălţare, aşa cum voia – şi pretinde – Lucifer. În ceea ce îi priveşte pe îngerii care l-au urmat, au făcut o alegere fulgerătoare (oprită de strigătul Arhanghelului Mihail pentru mulţi dintre ei), nu una bazată pe o „dezbatere”. O dezbatere contradictorie între Dumnezeu şi creatură poate fi înduioşătoare dacă este motivată de iubire, sau stupidă în celelalte situaţii, dar oricum poartă mereu o undă – mai discretă sau mai evidentă – de îngăduinţă din partea Dumnezeirii şi de ridicol din partea creaturii.
ApreciazăApreciază