Victoria lui Putin. Vă treziți?

Victoria lui Putin. Vă treziți?

Vis pace, para bellum

Campania din Ucraina, cum se poate numi acțiunea de față a Rusiei, este încă departe de „sfârșit” (sfârșit = trecerea de la o etapă a veșnicului război la alta).
Însă deja Putin și-a asigurat o mare victorie.

Înfrântă în 1989 prin grija lui Gorbaciov, URSS a lăsat povara înfrângerii – și a vinovățiilor adunate – pe umerii celor două state succesoare esențiale: Rusia și Ucraina.
Puțină lume știe astăzi că Ucraina Sovietică era parte a dreptului internațional deosebită de restul URSS. Că de fapt URSS avea la ONU încă un vot prin Ucraina Sovietică. Sau că aceeași Ucraină Sovietică se înfățișa lumii ca putere nucleară, putere navală, putere militară etc.
Prin dezarmarea nucleară de după 1991 Ucraina a scăpat de toată povara înfrângerii URSS.
Ucraina este cel mai mare beneficiar al apariției și existenței URSS. La fel, a fost vinovată de crime de război și crime împotriva umanității în ambele tabere ale Revoluției Bolșevice și ale Celui de-al doilea război mondial. Cu toate că și-a câștigat independența negând Pactul Ribbentrop-Molotov, a păstrat toate teritoriile câștigate în urma lui, fără nicio rușine. Mai mult, a practicat și practică genocidul pe criterii etnice și, de la o vreme, și religioase.

Dar toate aceste lucruri au fost mascate de recunoașterea Federației Ruse ca succesor al Imperiului Țarist și al Uniunii Sovietice.
Pe de altă parte, Rusia nu a renunțat la armamentul nuclear, ca Ucraina. Nu și-a vândut afacerile Turciei, Germaniei și anumitor familii din SUA, ca Ucraina. Nu și-a schimbat conducătorii când și cum au vrut interesele străine, cum a făcut Ucraina. Etc.
Într-o defensivă continuă, pentru prima dată în istoria sa!, Rusia a încercat să supraviețuiască și să fie, cumva o mare putere, chiar o super-putere. Cam greu, însă!
Economia sa era – și încă este – la pământ, grupările mafiote desprinse din PCUS, Armată, KGB etc. făcând legea în stil barbar – adică de prea multe ori falimentar. Cozile nesfârșite au devenit o bucurie – înseamnă că există ceva de vânzare, bani să cumperi, oameni cu care să vorbești. Cămăruțele minuscule în care Partidul a înghesuit populația au devenit, iarna, un motiv de bucurie – înghesuiți în ele oamenii se încălzeau cât de cât în lipsa agentului termic. Etc.
Religios Rusia este un ghiveci ateisto-animisto-budisto-creștino-new-age. Iluzia vândută țărilor musulmane – că Rusia e la un pas de a deveni islamică – sau ortodoxe – că Rusia e țară ortodoxă – constituie doar parte a unei propagande elementare pentru orice stat care se respectă. Însă ghiveciul – realitatea dureroasă – rămâne. Și haosul ideatic, sfărâmarea spirituală, care îl însoțește.
Ca și în România și în toate țările de propagandă comunistă multe femei au devenit curve încă înainte de 1989. Fetele de la Apaca, șirurile de femei care se înghesuiau la autocare să facă Turcia (sau Grecia, Italia, Franța etc.) în România sunt simboluri ale unei decăderi crunte ce a existat, masiv, și în Rusia post-sovietică. Mulți mafioți dobitoci – la ei ca și la noi – nu și-au dat seama de valoarea inestimabilă a femeii (nu-și dau seama ele, femeile!) și le-au vândut, sinucigaș, în străinătate. Familiile, cât erau în Comunism (nu prea mult, că, de!, concepție burgheză) s-au prăbușit mai rău ca niciodată. Și natalitatea.
Etc., etc.

Și din tot acest tablou dureros, frustrant, complexant, probabil cea mai clară pierdere a fost aceea a mândriei naționale.
Toate lipsurile existente în URSS aveau compensația – poate prostească, dar mereu acolo – a conștiinței că „Totuși suntem o superputere!”.
Da, asta nu îți umplea stomacul, nu te încălzea iarna, nu îți asigura vacanțe la Yalta ori Suhumi, nu îți dădea ruble în plus etc. Dar exista acolo! Era o permanență, o siguranță, un minim rost, o minimă motivație pentru tot ce sufereai.
Din 1991 a dispărut.
Au rămas valurile de acuzații și vinovății, prăbușirea economică, haosul spiritual, imoralitatea, racheții, nebunia.
Și sentimentul că întreaga lume este împotrivă, iar puterea a rămas o iluzie.

Pe acest fundal Putin a reușit prin Campania din Ucraina, pentru prima dată din 1991, un act major de putere.
Iar acest act va ridica moralul Rusiei – și al tuturor locuitorilor ei – pentru multă vreme.

Da, știu că această campanie este un mijloc de a ascunde problemele reale ale Plandemiei, de a masca eforturile OMS de a deveni o autoritate supra-națională absolută etc.
Da, știu că Rusia este un imperiu ce a făcut mult rău – și ne-a făcut mult rău.
Prezentarea mea nu este sentimentală, este una rece, dacă vreți cinică.
Prezint situația Rusiei, interesele ei și rezultatul obținut de Putin – cu ajutorul cuplului Biden-Kamal, al Chinei, al Germaniei, al Turciei și al altor puteri. Dacă vă faceți iluzie că Putin a acționat fără sprijin trăiți într-o iluzie. (Industria militară rusescă a beneficiat și beneficiază enorm prin tratatele cu Germania, China, Turcia etc. Da, cu Germania, aia care poruncește României să urască Rusia și să nu aibă legături economice cu ea… decât dacă sunt aprobate de Berlin. Și să țineți minte că „geniile” de la Davos îl condamnau pe Trump ca amenințare mondială, Putin fiind văzut ca bun. Etc.)

Deci, dacă vă închipuiți că eseul de față ar susține Rusia ori campania ei nu ați înțeles nimic.
Ceea ce mă interesează este câștigul clar pe care îl capătă Rusia prin Campania din Ucraina.
Adică:
Indiferent dacă Rusia câștigă sau pierde Campania din Ucraina s-a afirmat din nou ca mare putere, și-a afirmat din nou capacitățile ofensive.
Este un câștig psihologic, diplomatic, politic, militar și economic pe foarte multe paliere – interne și externe. Nu discut efectele în domeniul bancar, bursier, crypto etc.

Faceți o comparație cu spârcurile ce conduc România din 1989 încoace – mai ales dacă ați votat vreunul dintre aceste spârcuri.
Insula Șerpilor și insulele din Delta Dunării cedate URSS fără niciun act legal pierdute.
Revenirea teritoriilor românești ocupate la România pierdută.
Retragerea coloniștilor străini din teritoriile românești ocupate pierdută.
Industria României pierdută.
Cercetarea românească pierdută.
Agricultura românească distrusă.
Deznaționalizarea (maghiarizarea) Românilor din Harghita, Covasna, Mureș, Sălaj, Bihor continuă.
Deznaționalizarea (rusificarea, bulgarizarea, turcizarea) Românilor din Republica Moldova continuă.
Deznaționalizarea Românilor din Ungaria, Serbia, Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria etc. continuă.
Dezbinarea diasporei românești continuă.
Etc., etc., etc.

Concluzia ar fi una singură:
Dacă vedeți că un bărbat are patriotismul/naționalismul în gând și cuvânt și sânge în vine, votați-l. Lăsați manipulările cu „e omul serviciilor”. Măcar de ar ajunge „serviciile” să promoveze patriotismul și iubirea de neam! Votați-l și gata!

Altfel mâine-poimâine ne trezim cu Putin sau cu urmașul lui, ori cu Orban sau cu urmașul lui, făcând Campania din România. În plânsul de crocodil al aliaților lor din umbră și în suferințele reale ale Țării noastre.
Și veți plânge prea târziu.
Părerea mea.

Mihai-Andrei Aldea

Eliberarea sau Cucerirea Afganistanului?

Eliberarea sau Cucerirea Afganistanului?

Unele voci mi-au reproşat că în materialele despre ceea ce se întâmplă în Afganistan aş fi fost nedrept faţă de Talibani. Că aceştia nu ar fi atât de fanatici islamişti cât patrioţi. Că nu sunt mercenari, cum am spus eu, ai Chinei şi şeicilor arabi, ci luptători pentru Patria Afgană. Deci ei chiar au eliberat Afganistanul, nu l-au ocupat, cum zic eu.

Cât de false sunt aceste idei se poate vedea din următoarele fapte:

1. Talibanii care au pus mâna pe putere au proclamat Sharia şi revenirea Afganistanului la cea mai radicală structură islamică.

2. Talibanii care au pus mâna de putere au torturat şi torturează tot ce pare să fie opoziţie. Sunt femei ucise pentru că s-au rugat să nu le fie luată fiica sau sora mai mică spre a deveni „soţie” a cărui Taliban o vrea.

3. Talibanii sunt implicaţi masiv în Al-Qaeda, o mişcare atât de paşnică încât are nenumărate victime; ea este cea care a organizat şi aşa-numitul Stat Islamic, dacă vă mai amintiţi. În acei ani Talibanii luptau în Egipt, Siria, Irak etc. spre a impunte Statul Islamic şi califatul mondial.

4. Afganii normali – aşa-zişii moderaţi –, Paştunii care mai ţin Pashtunwali în înţelesul pre-islamic, nu în cel actual, fug de Talibani, se ascund de Talibani sau luptă împotriva Talibanilor.

5. Talibanii au primit armament şi muniţie în valoare de miliarde de dolari din afară, sursele indicând China Comunistă şi finanţatorii extremismului islamic. Cine crede că nu îşi vor plăti datoria nu înţelege nici gândirea afgană, nici gândirea chinezească sau extremistă islamică. Deci, da, ei sunt reprezentanţii unor puteri străine în Afganistan.

6. Printre Talibani există mulţi străini, veniţi din alte zone islamizate – inclusiv din celebrele non-zone din Vestul şi Nordul Europe. În schimb patrioţii sunt în mare primejdie.

7. Deoarece respectau vechiile principii Pashtunwali – deformate de Talibani până la patologic – au fost ucişi o mulţime de vechi Talibani, eroi în luptele cu Uniunea Sovietică. Cel mai cunoscut caz este al vestitului luptător Ahmad Şah Massoud, unul dintre conducătorii rezistenţei anti-sovietice. El a fost ucis de Talibani chiar în Valea Panjşir, loc esenţial în lupta împotriva Sovieticilor. Menţionăm că titlul de Şah (Shah) este un titlu de onoare şi putere prin care un Afgan devine unul dintre conducătorii tuturor Afganilor. Şi a fost asasinat de „camarazii” săi Talibani, atât la cererea Al-Qaeda cât şi al altor puteri care nu voiau un patriot la putere. Fiul său, Ahmad Massoud, conduce Rezistenţa Afgană Anti-Talibană, chiar în aceste clipe. În Valea Panjşir! Alături de el este celebrul om politic paştun Amrullah Saleh. Acesta este primul fruntaş afgan care îşi propune real un sistem politic bazat pe cultura afgană – şi secundar pe cea islamică – de cel puţin 150 de ani.

Ahmad Massoud şi Amrullah Saleh, liderii Rezistenţei Afgane împotriva ocupaţiei islamist-comuniste
A nu se înţelege că ei nu sunt musulmani; dar au altă orientare decât cei care au cucerit Afganistanul

Aceşti luptători nu au, cel puţin deocamdată, niciun sprijin extern.

Ca urmare, ce sunt Talibanii care au pus stăpânire pe Kabul cu ajutorul puterilor străine şi joacă după cei care i-au finanţat?

*

„Eliberarea” Afganistanului de către Talibani mi se pare sinonimă cu „eliberarea” Rusiei de către Bolşevici. Sau, cum spune Românul, să sari din lac în puţ.

Rusia Ţaristă era, desigur, paradoxală şi chiar halucinantă.

Descrierile făcute de Dostoevski – incomparabil mai corecte decât cele ale unora ca Tolstoi – arată oameni rafinaţi intelectuali şi prostie abjectă, cinste şi corupţie, patriotism şi egocentrism feroce, ateism arogant (poate fi altfel??) şi credinţă adevărată etc., etc. Descrierile Românilor sau Lituanienilor arată o persecuţie sistematică – şi nu de puţine ori cruntă – a minorităţilor; mai ales a minorităţilor „nesuferite”, precum Românii, Lituanienii, Letonii, Estonii, Finlandezii, Georgienii etc. Era rău în Rusia Ţaristă, nu?

„Eliberarea” Rusiei de către Bolşevici a însemnat însă un şir de măceluri cumplite, de torturi inimaginabile, de violuri, de distrugeri de opere de artă, de jafuri… într-un cuvânt, a fost o revărsare de bestialitate. Aceasta nu s-a oprit, însă, la victoria Revoluţiei Bolşevice. A mers mai departe, zdrobind pe oameni sub piciorul murdar al unei ideologii demente. A fost mult mai rău în Rusia Bolşevică decât în Rusia Ţaristă.

Am fost împotriva intrării străinilor în Afganistan. Am fost împotriva implicării Românilor în Afganistan. Dar, dacă îţi asumi o mişcare politică şi militară îţi asumi şi consecinţele ei.

Retragerea total absurdă a lui Joke Biden şi Kamela Horroris din Afganistan a distrus tot binele pe care voluntarii îl făcuseră în SUA. Şi care compensase mult răul făcut de unele corporaţii şi mai ales de Democraţii Americani.
Evident, planul Preşedintelui Donald Trump de a aduce la masă forţele diverse din Afganistan şi a realiza un echilibru politic şi în timpul, şi după retragerea trupelor străine… a fost călcat în picioare de Partidul Democrat şi cuplul Biden-Harris.

A urmat dezastrul.
Şi acum tot binele a fost aruncat la gunoi (de acelaşi Regim Biden-Harris).

Iar patrioţii afgani sunt într-o situaţie extrem de grea.

Pentru că Afganistanul este cucerit de alianţa islamo-comunistă. Cea pe care, de altfel, s-a bazat şi Ceauşescu, într-o vreme în care SUA nu era condusă doar de obsedaţi sexuali.

Mihai-Andrei Aldea

Primăvara – un cântec minunat al Formaţiei Noroc (mai apoi „Contemporanul”)

În 1967 pe scenele de concerte şi spectacole din U.R.S.S., mai târziu chiar şi pe stadioane, izbucnea cu o tainică şi nesfârşită putere formaţia Noroc.
În plină prigoană sovietică, în plin genocid cultural şi fizic, oameni cu suflet românesc dăruiau celor zdrobiţi de Comunism cântec şi poezie,
nu doar alinându-i, ci arătându-le că dimensiunea mistică a lumii este vie şi nemuritoare.
Ca sufletul românesc.

Iată aici un cântec de o mare frumuseţe muzicală şi poetică, având versuri de o mare adâncime. După cum bine a spus marele Mihai Eminescu,
Limba română este floarea sufletului românesc„.
Atâta vreme cât printre Românofonii de azi vor mai fi şi Români această floare va înflori mereu, minune între minunile lumii.

 

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

 

Să ţinem minte! Formaţia Noroc, devenită Contemporanul

În vremea ocupaţiei sovietice românii de dincolo de Prut – care nu se dăduseră cu ocupanţii – încercau să reziste aşa cum se putea. De pildă, prin artă.

Înainte de eroi şi martiri precum Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Grigore Vieru şi alţii asemenea au fost unii care astăzi sunt aproape necunoscuţi generaţiilor tinere. De ce?
Pentru că au stat în „umbra marelui urs” şi nu au apucat să iasă la vedere după 1989.
Chiar dacă unii au profitat masiv de ei – şi înainte de, şi după căderea Comunismului.

Aici o să vorbim despre o formaţie de muzică uşoară din „Republica Socialistă Sovietică Moldovenească”, Formaţia Noroc.
Da, chiar aşa se numea „Noroc„.

Formaţia Noroc apare în 1966, în vremea unui oarecare „dezgheţ”.
Inima ei este compozitorul şi interpretul Mihai Dolgan, un erou şi un martir al Neamului Românesc. Deportat la 7 ani în Siberia, împreună cu părinţii săi, trece prin experienţa Gulagului cu inimă tare şi ochii deschişi.
Izbuteşte în 1956 să revină în Moldova ocupată de Sovietici.
Lucrează ani de zile ca acordeonist la Casa de Cultură din Sângerei (Raionul Sângerei).
Dar în 1966, la Chişinău, istoria se schimbă.
Lidia Botezatu (în 1969 se căsătoreşte cu Mihai Dolgan), Valentin Goga,  Alexandru şi Anatol Cazacu, Liudmila Clocicova, Ştefan Petrache sunt doar o parte din numele celor ce au făcut parte din acest grup.
Merită amintit că Ion Aldea-Teodorovici a cântat şi el în Formaţia Noroc, la fel Nina Gorbani, Ion Suruceanu, Liviu Ştirbu etc.

Formaţia începe să dea spectacole în 1967 (de aceea unii cred că acesta este şi anul înfiinţării ei).
Stilurile adoptate sunt folk şi pop-rock.
Succesul este gigantic, în ciuda faptului că foloseşte în cântece limba română – sau poate şi din această cauză, gestul fiind, în epocă, o subtilă formă de opoziţiei.
Foarte repede concertele susţinute de Noroc au biletele vândute cu mult înainte de data spectacolului. Speculanţii profită, cumpărând masiv bilete spre a le vinde la supra-preţ.
Iubirea faţă de Formaţia Noroc se extinde masiv în toată Uniunea Sovietică.
La Moscova, stadioanele pe care cântă această formaţie sunt arhipline, mulţi ascultând în stradă.
În ciuda faptul că artiştii originari din Republia Moldova nu aveau voie în străinătate, străinătatea ajunge să cunoască muzica lor. Şi să o iubească!
În 1969, anul căsătoriei dintre Mihai Dolgan şi Lidia Botezatu, piesa „Cântă un artist” va ajunge în Top 10 Internaţional în Marea Britanie.
În 1970 aceeaşi performanţă este obţinută cu piesa „De ce plâng chitarele” (plagiată ulterior de Formaţia O-Zone).

Creşterea fulgerătoare a numărului de iubitori ai Formaţiei Noroc, vânzarea a milioane de discuri într-un timp incredibil de scurt, mulţimile ce se luptau să ia parte la concerte şi succesul internaţional (în numai trei ani de la lansare!) sperie şi înfurie regimul sovietic.
Chiar în 1970, în conformitate cu ordinele Moscovei, Formaţia Noroc este desfiinţată, iar artiştilor li se interzice să mai cânte în R.S.S. Moldova. Motivele desfiinţării erau tipic bolşevice „lipsa disciplinei, absenţa unei orientări sănătoase şi promovarea unor valori artistice de slabă calitate”. De, corectitudinea politică este pur şi simplu politica bolşevică, iar aceste acuze sunt o permanenţă. (Şi Biserica a primit şi primeşte de la (Neo)Comunişti acelaşi fel de acuze.)

Cu toate că se izbuteşte refacerea formaţiei sub numele Contemporanul în 1974 – tot în jurul lui Mihai Dolgan –, Conducerea de Partid şi de Stat va avea grijă să-i saboteze în permanenţă şi să reducă pe cât posibil receptarea lor populară.

Ca semn al dezgheţului, în 1988 Mihai Dolgan va primi, cu o uriaşă întârziere, titlul de „Artist al Poporului”. Iar în 1990 distincţia de Cavaler al Ordinului Republicii Moldova.
Însă, bineînţeles, nici el şi nici formaţiile sale nu vor intra în zona mass-mediei puternice („mainstream”). Era creştin ortodox, era naţionalist român, supravieţuise cu demnitate Gulagului şi regimului sovietic. Neocomuniştii care preluaseră puterea la Chişinău, Tiraspol, Moscova sau Chiev nu îl agreau şi nu îi agreau formaţiile.

Adevărul despre manipularea mediatică se poate vedea prin comparaţia între originalul piesei „De ce plâng chitarele” (Formaţia Noroc) şi plagiatul O-Zone.
Versurile profunde, româneşti, romantic-optimiste, compuse de poetul evreu român Efim Crimerman, au fost modificate astfel încât să fie modernist-plângăcioase. În rest, aceeaşi melodie – sigur, cu orchestraţie modernă, dar asta nu a produs nicio schimbare semnificativă. Chiar şi solo-ul de chitară a rămas acelaşi.
Totuşi chiar şi astăzi cei mai mulţi cred în minciuna după care cântecul ar fi al Formaţiei O-Zone.

În sfârşit, mai merită amintit şi faptul că formaţia unui dizident faţă de regimul sovietic şi U.R.S.S, în care, de altfel, erau mulţi patrioţi români, luptători împotriva ocupaţiei, este încă pretinsă a fi „o formaţie sovietică”, „o realizare a U.R.S.S.” etc. Cine foloseşte motoarele de traducere pentru textele ruseşti ale comentariilor la videoclipurile Noroc (/Contemporanul) va găsi, alături de simple aprecieri ale frumuseţii compoziţiilor sau talentului artiştilor, şi asemenea revendicări nostalgice pro-sovietice.

Să încercăm să ţinem minte adevărul!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Versurile originale ale cântecului De ce plâng chitarele

De ce plâng chitarele
Ştiu doar felinarele
Strunele amarele
Ce oare au pierdut?

Fete ca lalele
Cu ochi mari ca stelele
Vin încet ca ielele
Şi se opresc tăcut

Pe străzi pluteşte
Doar dragostea
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Spre-a fericirii stea

Plâng în noapte strunele
Strunele nebunele
Tu iubire spune-le
Ce-a fost nu s-a pierdut

[Solo Chitară]

Pe străzi pluteşte
Doar dragostea
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Spre-a fericirii stea

Plâng în noapte strunele
Strunele nebunele
Tu iubire spune-le
Ce-a fost nu s-a pierdut
Ce-a fost nu s-a pierdut
Ce-a fost nu s-a pierdut

P.P.S. Dând click aici ajungeţi la videoclipul cântecului „Primăvara” al Formaţiei Noroc.

P.P.P.S. Videoclip cu forma originală a cântecului „De ce plâng chitarele”.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă