Etichetă: Teologie

Despre colinde şi colindat (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Prima formă a acestui material a apărut în periodicul „Datina”, revistă constănţeană „de etnologie şi fapt cultural” a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Constanţa (nr. 55, „Ciclul sărbătorilor de iarnă la români”, Decembrie 2009). 

Gânduri triste, de început

Pe măsură ce străinii laudă tot mai mult comorile culturii populare vechi româneşti începe şi la noi să se schimbe felul în care sunt privite. Căluşul, de pildă, o tradiţie românească aproape cu totul pierdută şi preschimbată azi în spectacol folcloric, Căluşul, ei bine, a intrat pe lista UNESCO ca parte a tezaurului cultural fundamental al omenirii. Am cunoscut eu însumi, nu prin mijlocire, oameni ce îşi exprimau dispreţul pentru „ţopăiala cu beţele”, pentru ca, odată aflată aprecierea internaţională, să devină mari „apărători” şi chiar „exegeţi” ai Căluşului (de fiecare dată cu la fel de puţină pregătire în noua poziţie şi la fel de subiectivi ca şi în cea dinainte).

Colindul se află într-o foarte asemănătoare stare cu cea a Căluşului. An de an, tot mai puţini oameni deschid uşa apartamentului sau casei colindătorilor, chiar dacă ascultă, din moliciunea fotoliului, patului sau canapelei, „colindele” difuzate de aparatele radio şi tv. An de an, tot mai mult se uită ce a fost Colindul, parte a unui fel de viaţă deja legendar – în bine sau rău, după voia fiecăruia. Se stinge colindatul, sunt ucişi colindătorii, ucişi de împietrirea sufletească a mulţi, tot mai mulţi dependenţi de televizor, care au ajuns la confuzia între spectacol şi viaţă, au ajuns să trăiască prin corespondenţă, prin intermediul halucinanţilor eroi de pe sticla micului ecran. Iar viaţa şi lumina, amândouă adevărate, pe care Colindul le aducea în casele şi sufletele Românilor de altădate rămân străine fidelilor telespectatori ai unei realităţi care nu mai este atât virtuală cât mai ales ireală.


Începuturile unei comori de suflet şi cultură

Când a apărut Colindul? Despre acest lucru nu avem dovezi absolute. Cunoaştem însă câteva fapte ce ne obligă să plasăm începuturile acestei respectabile tradiţii în vremea creştinismului primar. Adică undeva prin secolele I-III. Să vedem aceste fapte.

Întâi, avem Vechiul Testament, care spune:
„Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat!” (Isaia 52.7). Şi iar: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!” (Romani 10.15) Şi iar: „Vestiţi, faceţi cunoscută ştirea, duceţi-o până la marginile pământului! Ziceţi: Domnul răscumpără pe sluga Sa Iacov” (Isaia 48.20). Şi încă de multe ori se repetă această poruncă a vestirii sau propovădurii lucrurilor Domnului la mari şi mici încă din Legea Veche.

colindatori

Apoi avem şi Noul Testament, în care se arată lumii Răscumpărarea prin Iisus Hristos, vestirea este o temă centrală. Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu este o binecuvântare fără margini (Ioan 1.1-12; 17.17 etc) iar vestirea Lui, într-o formă sau alta, este o misiune sfântă pentru toţi cei care L-au primit (a se vedea, de pildă, Matei 5.14-16 şi I Petru 2.9). Desigur – şi de cea mai mare însemnătate pentru tema noastră! – vestirea nu se face fără rânduială (I Corinteni 14.33) ci după cum este trimis fiecare (Romani 10.15).

Mergând mai departe, găsim şi multe alte mărturii.

În Învăţătura celor 12 Apostoli putem citi porunca „Fiul meu, să-ţi aduci aminte, ziua şi noaptea, de cel ce-ţi grăieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l cinsteşti ca pe Domnul, căci unde se vorbeşte de Domnie, acolo este şi Domnul” (IV.1). Vedem aici repetată aceeaşi cerinţă imperativă a cinstirii – într-o măsură deosebit de mare – a celor care vestesc Evanghelia. Iar Învăţătura celor 12 Apostoli mai adaugă la aceasta şi rânduieli privind cunoaşterea vestitorilor mincinoşi sau adevăraţi (XI.1-2) şi a fraţilor întru Hristos călători (XII.1-5). Dintre aceste rânduieli, demnă de amintit aici este interdicţia pentru apostolii sau proorocii adevăraţi de a pretinde bani pentru ei înşişi sau slujirea lor (XI.6 şi 12). Precizăm că aici nu este o interdicţie pentru creştinii „de rând” de a-i ajuta (şi cu) bani, ci pentru apostoli sau prooroci de a pretinde bani – interdicţie întâlnită şi la Colind în vremile mai vechi.

Lăudată este vestirea Evangheliei, prin încercările răbdate de vestitori şi prin adevărul propovăduirii, şi în Epistola I către Corinteni a Sfântului Clement Romanul (V.6-7; VII.6-7; XVII.1 şi 5; XLI.1-4). Şi se mai arată acolo că fiecare are propria sa lucrare în Biserica lui Dumnezeu, după cum i-a fost rânduit (XLI.2; XLIV.1-6). De asemenea, se poate vedea că unii dintre creştini aveau râvnă către vestirea Cuvântului, chiar mai mult decât era îngăduit fiecăruia, ceea ce ducea la neînţelegeri şi chiar greşeli mari.

În Epistola II către Corinteni, acelaşi autor, Sfântul Clement Romanul, aminteşte de sfinţenia mântuitoare a mărturisirii lui Hristos (III.2-3). La început sfântul aminteşte de faptele mărturisitoare, arătând folosul lor, iar mai apoi şi aceea că „neamurile, auzind din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu le admiră ca frumoase şi măreţe; apoi, văzând că faptele noastre nu sunt vrednice de cuvintele pe care le spunem, se întorc de aici spre hulă, spunând că sunt basm şi înşelătorie” (XIII.3 ş.cl.). De asemenea, în această scriere, sfântul porunceşte şi: „noi, cei neînţelepţi, să nu ne simţim jigniţi, nici să ne supărăm, când cineva ne sfătuieşte şi ne întoarce de la nedreptate la dreptate” (XIX.2).

În Epistola lui Barnaba găsim iarăşi lauda Cuvântului lui Dumnezeu şi propovăduirii Acestuia (XVI.9-10). Se porunceşte aici „să iubeşti ca lumina ochilor tăi pe orice om care-ţi vorbeşte Cuvântul Domnului” (XIX.9).

Sfântul Ignatie Teoforul fericeşte pe efeseni pentru ascultarea de Învăţătura lui Hristos şi ferirea de vestitorii cei mincinoşi (de pildă la Efeseni IX.1-2). Şi, printre alte cuvinte de învăţătură, adaugă şi pe acela despre „fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului” pe care le numeşte „trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” (Efeseni XIX.1). Şi continuă cu un adevărat imn pentru steaua care s-a arătat la Naşterea Domnului (Efeseni XIX.2-3) – mărturie a evlaviei cu care se cinstea această zi a Naşterii încă din primul secol creştin. Ca şi cei pe care i-am amintit mai sus, şi Sfântul Ignatie porunceşte ferirea de vestirea mincinoasă şi laudă şi cere cinstirea celor care au vestit şi vestesc Evanghelia (ca, de pildă, la Filadelfieni V.2, VI.1-3, IX.1 sau Smirneni  VIII.1, X.1-2, XI.2, XII.1 etc).

Fără a lungi mai mult cuvântul, putem spune că în mai toate scrierile Părinţilor Apostolici, care au trăit în secolele I-II, se găsesc asemenea învăţături despre vestirea Evangheliei şi cinstirea vestitorilor, despre ferirea de proorocii şi vestitorii mincinoşi precum şi criteriile de demascare a acestora. Toate acestea se regăsesc în întregime în rânduielile după care se alcătuiau şi trăiau cetele de colindători.

Însă, pentru a înţelege cu adevărat ce au fost pentru Români Colindul şi colindele, ar trebui să vedem satul românesc, din secolele creştinismului primar şi până astăzi. Martiriul Sfântului Sava de la Buzău, scris în secolul IV de Sfântul Vasile cel Mare – contemporan cu sfântul buzoian – are în sine o descriere mai mult sociologică a satului în care trăise mucenicul. Se vede acolo viaţa familiilor creştine, înrudite între ele, temelia vieţii rurale, dar şi a familiilor păgâne – de origine străină multe, dar deja înrudite cu cele autohtone. Acestea din urmă lucrează ca o interfaţă a satului cu autorităţile migratorilor păgâni, în spatele acesteia desfăşurându-se oarecum adăpostită vieţuirea întru Hristos a ţăranilor şi ciobanilor români. Imagini asemănătoare aflăm în versurile dedicate de Paulin de Nola Sfântului Niceta de Remesiana. În provinciile mai ocrotite de cotropirile migratoare, ca de pildă în Dicia (Dobrogea) Sfântului Ioan Casian, viaţa creştină înglobează deja întreaga societate, aşa cum mărturiseşte chiar acesta în amintirile sale despre pământul în care s-a născut şi a crescut. Şi într-o parte, şi în alta, legăturile dintre sate sunt în primul rând cele ale Credinţei şi înrudirii, două puteri ce au definit satul românesc până în vremuri foarte apropiate. Le mai întâlneau încă folcloriştii din secolul XIX, sau sociologii şi etnologii care colindau Fundul Moldovei şi alte ţinuturi româneşti în secolul XX. Se mai pot găsi, pe ici pe colo, chiar şi acum, la început de secol XXI, aşa cum le-am întâlnit chiar noi, în Munţii Buzăului de pildă – Comuna Lopătari. Aceleaşi legături prin Biserică şi înrudire lucrează acolo şi astăzi, mai presus de celelalte legături pe care autorităţile absurd-centralizatoare, reformele agrare şi impusele schimbări economice au încercat să le statornicească (spre pieirea culturii noastre naţionale străvechi).

Din vremurile mărturiilor înşiruite mai sus – Martiriul Sfântului Sava şi amintirile Sfântului Ioan Casian – şi până de curând viaţa omului era departe de a fi uşoară. Apăsarea se făcea în mii de feluri: migratori, boli, grindine şi secete, războaie şi inundaţii, turme, ciurde şi cirezi de ierbivore sălbatice, fiare şi stăpâniri jecmănitoare, hoţi şi negustori înşelători – toate se amestecau în fel şi chip, ispitind răbdarea şi puterile creştinilor, singurii ce rezistau unei asemenea vâltori nesfârşite.

Mircea Eliade spunea:

„De ce am idolatriza, noi, Românii, Istoria ? Descindem dintr-unul din «neamurile cele mai numeroase din lume» şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Romanie de trei ori mai mare decât Dacia, şi «vicisitudinile istoriei» au sfărâmat-o definitiv; o mână de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi, cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut Români. Toată lumea e de acord că Dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui.
Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora”.

Şi totuşi, dincolo de toate aceste suferinţe, lupte, munci istovitoare, Românul se bucura de Dumnezeu şi de cele pe care Acesta i le-a dat şi, mai mult decât atât, se identifica, într-un fel, cu Acesta. Se identifica, de fapt, cu proorocii Acestuia, cu cei care Îl slujiseră când a venit ca Om în lume, se identifica şi cu cei care L-au slujit după aceea. Suferea cu El, murea cu El, învia cu El. Ceea ce, în multe locuri, se mai întâmplă şi astăzi. În toată această bătălie neîncetată pentru o viaţă omenească singura eliberare adevărată a oamenilor era Evanghelia, Vestea cea Bună, era lumina lină a cântărilor şi cuvintelor sfinte, era bucuria unirii oamenilor în Dumnezeu şi mângâierea sfintelor slujbe. Dimensiunea creştină a vieţii a fost miracolul istoric de care s-au uimit atâţia şi care a dat Românimii puterea nu doar de a rezista în istorie, ci şi de a rezista zidind, sub toate vâltorile prin care a trecut, o cultură populară profundă, a cărei adâncime încă nu este, de prea mulţi, nici măcar bănuită.

Iar una dintre luminile cele mai mângâietoare pe care Evanghelia le-a adus Românilor din vechime a fost chiar Naşterea Domnului. Cât Îl apropia pe Dumnezeu de sufletul obijduiţilor această Naştere! Minunile, mărturia îngerilor, evlavia magilor de la răsărit, cuvintele proorocilor – toate Îl mărturiseau pe Fiul lui Dumnezeu. Dar sărăcia ieslei, smerenia Naşterii, lipsurile pe care le îndurau Iosif şi Maica Sfântă, apropierea Familiei Sfinte de pământ şi vite, duşmănia celor avuţi, puternici şi răi şi toate celelalte – acestea erau aceleaşi chinuri, aceleaşi încercări pe care şi Românii le îndurau, zi de zi. Oameni ai suferinţei, unii înaintea cărora să îţi întorci faţa, dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă, asemenea lui Hristos Iisus (Isaia 53.1-12), Românii se regăseau întru totul în loviturile şi lipsurile şi încercările îndurate de Fiul lui Dumnezeu. Şi primeau, din această regăsire, puterea de a merge mai departe, aşa cum şi El a mers, pentru a se bucura apoi, alături de El, în Împărăţia cerurilor (Matei 8.11; Luca 14.15 etc). La fel simţiseră şi la fel trăiseră, la vremea lor, şi proorocii, apostolii şi ucenicii lor şi nenumăraţi alţi oameni sfinţi. Folclorul românesc vechi – sau cultura profundă veche românească – a ieşit din această cunoaştere trăită a Evangheliei. Vechiul şi Noul Testament s-au împletit în sufletul românesc, adăugându-şi fără părtinire şi cele ale pământului rânduit de Dumnezeu ca lăcaş pentru Neamul Românesc în această lume.

Colindul şi colindele au izvorât din această trăire, pe care o oglindesc în întregime. Cercetând colindatul tradiţional românesc vom găsi o revărsare de binecuvântări asupra întregii Creaţii. Gospodăria, familia – împreună şi fiecare în parte –, câmpurile şi dealurile, munţii şi pădurile, râurile şi marea – tot ceea ce există ia parte la binecuvântarea şi lumina Naşterii Domnului.

Am amintit mai sus despre mărturia Sfântului Ignatie Teoforul. Bătrân, foarte bătrân, cel care fusese odată purtat în braţe chiar de Iisus Hristos, episcopul antiohian vorbea cu drag şi evlavie despre „fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului” pe care le numeşte „trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” (Efeseni XIX.1). Şi cântă Domnului astfel:

Dar cum s-au descoperit veacului [aceste taine]?O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă şi noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei, care covârşea cu lumina ei pe toate. Şi tulburare mare a fost. De unde noutatea aceasta, că steaua ne se aseamănă cu celelalte stele? Atunci orice magie s-a nimict şi orice legătură a răutăţii a pierit, neştiinţa s-a risipit iar vechea împărăţie a căzut, când Dumnezeu S-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieţii veşnice. A luat început ceea ce fusese hotărât de dumnezeu şi prin aceasta toate se puneau în mişcare, pentru că se pregătea nimicirea morţii. (Sfântul Ignatie Teoforul, Efeseni XIX.2-3)

Cântarea vechi-testamentară este îmbogăţită, iată, în trăirea Bisericii primare, cu imnuri închinare noilor fapte minunate ale lui Dumnezeu. Acest imn este nu unul cântat în Biserică – deşi erau şi astfel de imne creştine – ci unul scris într-o epistolă, ceea ce arată folosirea poeziei creştine şi în afara cadrului strict liturgic. Nu vom vorbi aici despre „Liturghia extinsă”, ce cuprinde întreaga Creaţie. Ne mărginim doar a arăta că sunt mărturii ale cântărilor închinate Naşterii Domnului din primele veacuri creştine, ba chiar din secolul I, cântări ce nu „locuiau” doar în lăcaşurile de cult, şi trăiau şi în afara acestora, în viaţa de toate zilele a creştinilor. Iar dacă tracii „erau iubitori de muzică” înainte de Hristos, cu cât mai mult au iubit aceste cântări tracii creştinaţi?

Din asemenea imne şi cântări ale creştinilor din primele veacuri au izvorât şi colindele, precum şi multe dintre rânduielile ce alcătuiau Colindul până acum un veac. Prin Colind Românii se făceau contemporani şi părtaşi Naşterii Domnului, care nu că fusese odată, ci era mereu, în fiecare an. Prin Colind Românii câştigau parte cu Apostolii, Proorocii, Îngerii şi Păstorii care, fiecare în rândul său, mărturisiseră pe Fiul lui Dumnezeu. Căci scris este, „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Matei 18.5) şi „cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua. Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10.40-42).

Aşa cum am spus, nu sunt dovezi absolute pentru apariţia Colindului. Nu avem un document care să spună „iată, au început creştinii să facă aceasta”. Avem aici însă tot cadrul care defineşte Colindul ca sistem de trăiri, obiceiuri şi artă creştină.

Avem aici imne direct legate de Naşterea Domnului încă din primele secole, imne cântate şi în afara lăcaşurilor de cult. Avem aici slăvirea vestirii Cuvântului lui Dumnezeu şi lauda adusă vestitorilor. Avem aici şi convingerea că propovăduirea Evangheliei este o binecuvântare pentru toţi care o primesc, ba chiar şi pentru întreaga fire (Romani 8.19-23). Avem şi porunca feririi de propovăduitorii mincinoşi, ba chiar şi osândirea celor ce se poartă făţarnic faţă de Cuvântul Domnului şi minunile pline de putere şi aducătoare de bucurie ce însoţesc propovăduirea Dreptei-credinţe (a se vedea, ca pildă, şi Faptele Apostolilor 5.1-6). Avem cete – felurite! – de bărbaţi care vestesc Naşterea Domnului şi celelalte ale Evangheliei. Îngeri, păstori, magii-crai, prooroci – prin Dreptul Simeon şi Ioan cel din pântecele Elisabetei – ba chiar şi femei ce însoţesc lucrarea şi vestirea – Maica Domnului, Elisabeta, Proorociţa Ana etc. Avem tradiţia tracică a cântărilor sfinte, care se întâlneşte

Într-un cuvânt, aşa cum am mai spus, avem aici tot cadrul, tot sistemul de sisteme care alcătuia cândva Colindul românesc. Este mai mult decât firesc să înţelegem că aici şi astfel s-a născut Colindul: în primele secole creştine, la strămoşii noştri care au primit şi trăit Evanghelia.

(va urma)

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

O picătură de mistică ortodoxă. O lume a arcadelor…

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Suntem o lume a arcadelor.
Stâlpi înalţi, paraleli, se unesc sus în arcade de piatră arcuită, văzute sau pierdute în ceaţă. Când le vedem, am înţeles mistere. Când le întrezărim doar, prin norii tulburători ai înălţimii, privim antinomiile, paradoxuri aparente, lămurite de o logică superioară nouă.
(Când le trăim, sunt ramurile iubirii întru adevăr. )

Şi stâlpii sunt vii.
Arcadele fac parte din ei: şi ele sunt vii.
Atunci, de ce stâlpii nu se mişcă?
(Împreună cu arcadele, sau sfărâmându-le…)

Se mişcă: în sus.
Cresc, ridicându-se mai spre înalt, sprijinind arcadele ce de vin tot mai trainice şi tot mai dantelate. Şi capătă noi arcade, ce îi unesc iarăşi, altfel, între ei.
Până acolo unde stâlpii se adună într-un mare, unic, stâlp şi temelie a adevărului, Biserica.
Rămânând, totuşi, stâlpi, cu multe arcade, tot mai multe arcade.
Căci unitatea stâlpilor într-un Stâlp nuo dă nici dantela arcadelor, nici limpezimea sau ceaţa luminoasă a înălţimilor. O dă ceea ce hrăneşte stâlpii, viaţa şi creşterea lor, ceea ce dă viaţă, frumuseţe şi bogăţie arcadelor – Lumina ce hrăneşte Zidirea şi o înalţă mereu: Dumnezeu.

(Lumina Aceasta, care de jos nu se vede, care sus luminează de la temelie până dincolo de cele mai înainte arcade, umple golurile ce par să fie între stâlpi. Par să fie, căci Lumina Aceasta este mai puternică decât stâlpii; ea îi ţine, ea îi hrăneşte, dar se smereşte, făcându-le loc. Şi pentru ochiul atât de lipit de materie, exprimarea puterii pare mai puternică decât puterea însăşi. De aceea de jos nu se vede lumina ce zideşte stâlpii şi naşte arcadele, unind potenţialele singurătăţi într-o simfonie a unicităţilor ce se înalţă dincolo de toate hotarele.)

Mihai-Andrei Aldea
1996

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

ÎNTRE BISERICĂ ŞI IAD

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

acest mic eseu este vechi, având, acum, vreo zece ani de zile de la scriere, dar poate că va mai folosi cuiva… 

 

Un dialog imaginar, pe care l-am purtat cu mulţi

Apar mereu scandaluri despre un preot sau altul, despre un călugăr sau o monahie, despre mediul teologic. Şi se înghesuie balcanicii şi fanarioţii, fie din Regat, fie din Transilvania, fie din Panonia, fie din Occident, să jubileze, să deguste, cu nesfârşită plăcere, aroma şi gustul scursurilor revărsate de mass-media peste Biserica lui Hristos. Bieţii rătăciţi! Ei, care atâta nevoie au de Dumnezeu, cum Îl găsesc, cum fug de El. Şi apoi urlă disperaţi: „Unde eşti?!!” Şi, desigur, dau vina pe popi. Popii sunt de vină că nu-L găsesc ei pe Dumnezeu! Mai ales dacă popii fac greşeala să le arate că Dumnezeu nu este neapărat unde vor ei, ci poate unde vrea El!

„Hai, părinte, lasă-o! Sunt destui popi hoţi, curvari, agresiv-inculţi, corupţi ş.a.m.d.! Poţi să negi asta?”

Nu, ferească Dumnezeu! De ce să neg? Ce conducători meritaţi, pe aceia îi aveţi. Inclusiv în Biserică! Că doar nu cresc preoţii în pom, nici nu se cultivă pe ogor, nici nu se pescuiesc în lacuri! Dintre voi ies, după chipul vostru. Au nu am avut eu colegi pe care îi trimiseseră părinţii – care nu erau preoţi! – să se popească, sub cuvânt că „popa are totdeauna burta mare”? Şi bieţii copii ar fi vrut să devină ingineri, sau programatori, sau oameni de afaceri sau sociologi ş.a.m.d. Dar dacă părinţii şi-au impus voinţa, s-au trezit amărâţii de copii în seminar sau facultatea de teologie. Şi din lipsă de chemare ieşiţi, din gândire păgânească şi forţare de părinţi inconştienţi, ce preoţi putea să iasă din ei? Deci, iată, preoţii aceştia sunt roadele voastre.

„Bine, dar seminarul, facultatea, de ce nu i-au adus la credinţă?”

De ce şi cum s-o fi făcut? În seminar şi facultate ar trebui să intre cei cu multă credinţă, pentru a se desăvârşi în cunoaştere, nu cei slabi! Nu dai la Teologie ca să înveţi abecedarul Credinţei, ci ca să înveţi matematicile superioare ale acesteia, analizele fine, lupta înaltă şi foarte primejdioasă cu Iadul. Da! Căci dacă vrei să mergi către seminar ori facultate teologică, aşteaptă-te să te izbeşti cu Iadul.

„De ce?”

Pentru că este scris că Biserica nu va fi biruită de porţile Iadului. Deci se deschid aceste porţi ca să o înghită, dar nu izbutesc. De ce? Oare pe cine a rânduit Dumnezeu – dintre oameni – să stea între Iad şi Biserică, să oprească distrugerea? Desigur, pe clerici şi monahi. De aceea şi lupta Iadului este mai întâi împotriva clericilor şi călugărilor, de miliarde şi miliarde de ori mai dură şi necruţătoare decât cea dusă cu mirenii. Iar seminariile şi facultăţile sunt locuri în care sunt plămădiţi noii clerici! Dacă îi prinde Iadul de aici, cât de greu le va fi să se elibereze mai târziu! Seminariile şi facultăţile teologice sunt locuri de foc, în care numai şi numai ajutorul lui Dumnezeu, mijlocirea sfinţilor şi îndrumarea duhovnicului – toate la un loc! – te pot ţine să nu cazi… ori să nu cazi prea tare. Şi, de câte ori ai căzut, să te ridici!

Deci…
Se cuvine să căutăm dreptatea lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor înainte de orice. Dacă le căutăm, nu avem vreme să judecăm pe alţii. Iar dacă le-am găsit, oricum nu o vom face, căci Stăpânul nostru, Dumnezeu, este Judecătorul cel drept. Cum am putea noi, dacă-I suntem credincioşi, să ne punem în locul Lui?

Să ne rugăm pentru cei care sunt pieptul Bisericii dinspre Iad, ca Dumnezeu să-i întărească întru Credinţă, să-i spele de greşeli şi să-i crească întru Lumină. Cu ei vom creşte şi noi. Şi vom putea găsi pe Dumnezeu, Care, oricum, nu-i aşa departe: doar că nu vrem să ne uităm la El. Ci doar să ne slujească. Ceea ce nu se poate.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

PROSTIA CARE SMINTEŞTE (I). Despre Cruce, Baphomet şi incultura trufaşă

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Acest articol a fost publicat pe activenews, fiind preluat şi pe alte site-uri. Îl reiau aici, cu unele mici completări şi corecturi. Nu doar pentru că este un material folositor, ci şi pentru că, din păcate, rătăcirea sau rătăcirile despre care vorbim aici încă tulbură lumea… 

Una din marile catastrofe produse de internet este confuzia între uşurinţa de a obţine informaţii şi starea de om informat, de om care cunoaşte un domeniu. Pentru că foarte mulţi oameni au ajuns de-a dreptul cuceriţi de această confuzie, ei fiind oricând gata să se bată cu oricine în… căutări pe net! Şi susţin cu tărie textele pe care le-au găsit întâmplător, cu toate că sunt neştiutori în domeniul în cauză. Mai mult, asemenea oameni devin adepţi, chiar fanatici, ai unor idei superficiale, preluate din lipsă de pregătire şi discernământ. Dar, desigur, susţinute cu „dovezi clare” adunate „de pe net”. Desigur, fără discernământ.
(De obicei „dovezile” sunt „la fel de (ne)clare” ca cele ale preopinenţilor, dacă şi aceştia sunt adepţii culturii de internet; mai grav este când opun asemenea idei specialiştilor şi studiilor de calitate…)
Rezultatul?
Şi mai mulţi dezinformaţi şi, cu un termen teologic, şi mai multă sminteală.

Voroneţ 01.pngMânăstirea Voroneţ, pictură în frescă realizată în jurul anului 1547

Un exemplu ce ne-a fost readus de curând la cunoştinţă este un videoclip cutremurător – dar, desigur, depinde şi în ce sens cutremurător. Un videoclip despre, nici mai mult, nici mai puţin, „prezenţa crucii lui Baphomet pe bisericile ortodoxe”!

Am urmărit cele câteva minute de imagini asistate de muzica pătrunzătoare din „Carmina Burana”.
Evident, autorul videoclipului, desigur auto-considerat creştin, habar nu are ce este „Carmina Burana”, o colecţie de cântări „profane” cu titlul „Cântece păgâne/seculare pentru cântăreţi şi cor spre a fi cântate cu instrumente şi imagini magice”. Carl Orf compune muzica acestei părţi din „Triumf”-ul său, care mai include poemele erotice – în special lesbiene – ale lui Catullus şi partea finală, „Triumful Afroditei”. „Roata Fortunei”, care domină structura din „Carmina Burana”, este înconjurată de expresia „Regnabo, Regno, Regnavi, Sum sine regno” – „Voi domni, domnesc, am domnit, sunt fără regat”. Cine doreşte să se informeze mai departe despre mistica total păgână a acestei compoziţii o poate face. Semnificativ este că autorul videoclipului o pune ca fundal protestului sau avertismentului său faţă de ceea ce numeşte „crucea lui Baphomet(Satan)pe turlele bisericilor românești”.

Videoclipul începe cu o imagine simplă, a Crucii cu trei braţe. Pe care o declară „Crucea lui Baphomet”. Era de aşteptat ca această afirmaţie să fie susţinută de dovezi. Până la urmă, chiar şi doar să pretinzi că diavolul ar avea vreo cruce este inovator, cu atât mai mult să îi atribui una care este folosită de Creştini de vreo două mii de ani încoace!
„Dovezile” care urmează sunt însă de o lipsă de valoare uluitoare. Prima este… folosirea acestei cruci de către „The Royal Order of the Red Branch of Eri”, un „vechi” ordin masonic; vechi, adică ivit pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ori această întrebuinţare a Crucii cu trei braţe, evident, nu dovedeşte nimic, ştiut fiind că ordinele masonice au preluat o mulţime de simboluri creştine, vechi-mozaice şi altele. Aici intră felurite forme ale crucii, de la crucea latină la crucea treflată, dar şi Biblia şi altele asemenea. Dacă am lua o asemenea folosinţă drept criteriu, am pierde rapid tot ceea ce înseamnă simboluri creştine, ba chiar şi Scriptura însăşi. Asta chiar că l-ar bucura pe diavol! Dar, revenind, subliniem faptul că „dovada” e orice, numai dovadă nu.

Urmează, la acelaşi nivel de lipsă de seriozitate – ca să fim delicaţi – o altă stemă masonică, după care un titlu mare: „Crucea lui Baphomet folosită în masonerie”! Adică autorul nu ştia că primele două steme pe care l-a arătat sunt masonice?? Căci, după titlu, ar fi doar cele care urmează… Şi de ce ar fi acea cruce „a lui Baphomet”??
Nu este clar ce a gândit autorul, dacă a gândit, dar prezintă mai departe un şir de masoni în uniformă, având şi crucea cu trei braţe între însemne. Prezentaţi cu mare pompă de videoclip. Evident, mai au şi frunze – oh, şi ele prezente în bisericile ortodoxe! –, vulturi – şi ei prezenţi în bisericile ortodoxe – dar şi alte simboluri. Care, totuşi, nu-l interesează pe autor! „Alea”, se pare, nu au devenit masonice… În schimb ni se prezintă drept „cruce cu trei braţe” şi o cruce „cu ramuri”.
Rostul prezentării folosirii acestei cruci – dar şi a altor cruci, simboluri creştine, a Bibliei etc. – de către masoni nu este explicat în videoclip. S-ar înţelege, simplu: masonii folosesc simbolul deci simbolul e rău/necreştin. Dar, după cum am arătat, o asemenea „logică” este cu totul absurdă. Însă, repetăm, autorul nu îşi explică „logica”…
Doar trece, direct, la asocierea „Crucea cu trei ramuri” – „Baphomet”.
Cum?
Întâi, prin însoţirea pe un document satanist între o semnătură a lui Aleister Crowley, care se auto-denumise Baphomet (precizare lipsă în videoclip), şi Crucea cu trei ramuri. E drept că dedesupt aceeaşi cruce însoţeşte alt nume, dar cum nu este cel vizat de autor, nu este băgat în seamă. Alte două documente sunt aduse ca exemplu, după care urmează „dovada supremă”: un afiş cu un demon, poreclit de desenator „Baphomet”, şi incluzând două „Cruci cu ramuri” cu trei braţe. Afişul este prezentat apoi şi alb-negru, după care urmează explicaţia: un fundal alb, cu trei cruci (simplă, cu două braţe şi cu trei braţe), însoţite de „explicaţii” în limba engleză. Care ar fi explicaţiile? Le cităm ca atare:

„Crucea simplă” = „Single Cross = Single strand of DNA that we symbolically recive from Christ after death. This is the „Arms of Jesus”.”

„Crucea cu două braţe” (poreclită în imagine şi „Cross of Lorraine”) = „Double Cross = Two strands of DNA. You are HERE. Caught between Heaven and Hell. Choose one: the arms of Jesus of the arms of Satan”.”

„Crucea cu trei braţe” (aici simplă, fără ramuri, şi poreclită „Crucea lui Baphomet”) = „Triple Cross = Three strands of DNA that we PHYSICALLY recive through Transhumanism. This is the „Arms of Satan”.”

(Am păstrat aici coloritul şi „caps lock”-ul original.)

După această „explicaţie” urmează încă una, în care un „slash” – o liniuţă aplecată spre dreapta – tăiat(ă) de trei linuţe orizontale este declarat(ă) a fi „Cross of baphomet” (cu „b” mic, de această dată): „This is the symbol of baphomet or mendes. It was worn by top occultists such us satanist Albert Pike and appears on much Freemasonry 33rd degree note paper in slightly modified form”.

Ne oprim puţin aici, pentru că merită să observăm profunda lipsă de logică a autorului videoclipului.

Vedem că, după autor, „Crucea simplă” ar însemna <<Unică şuviţă ADN pe care am primit-o simbolic de la Christos după moarte. Aceasta este „Braţele lui Iisus”>>.
Evident, explicaţia este cel mult neoprotestantă, venită de la o sectă măruntă (eventual cu un singur membru) şi nu are legătură cu Ortodoxia! Această „interpretare” a Crucii nu are nicio legătură cu Biserica lui Christos din primul veac şi până în prezent. Prezentarea braţului orizontal drept „simbol al ADN-ului” este cu totul străină întregii Teologii. Dar, paradoxal – ca să nu spunem mai rău – această inovaţie teooloagă e prezentată drept „argument creştin”. Însă autorul merge şi mai departe cu lipsa de raţiune!

În primul rând, pe de-o parte se pretinde că prin „Crucea cu două braţe” s-ar simboliza prinderea omului între Cer şi Iad, între „braţele lui Iisus” şi „braţele lui Satan”. Ceea ce ar însemna că Satan are parte lui din Cruce! O idee pe care cel mai delicat o putem numi aberantă, total străină întregii gândiri creştine. Trecem acum peste absurdul acestei (răs)tălmăciri a Crucii cu două braţe. Dar nu putem să nu ne mirăm că dacă în această cruce „braţele lui Satan” sunt, în viziunea autorului, semnificate printr-o linie – cealaltă aparţinând, după el, „braţelor lui Iisus” – în „Crucea cu trei braţe” dintr-o dată toate trei liniile simbolizează, netam-nesam, „braţele lui Satan”; devenite, dintr-o linie, trei! Cum? De ce? Că aşa vrea autorul! Nicio logică, nicio motivare, iar autorii videoclipului preiau aberaţia drept adevăr absolut!

O altă contradicţie evidentă este între afirmaţiile din cele două definiţii succesive. Prima dată se pretinde, atenţie!, că Transumanismul este cel care „fizic” a dat lumii „Crucea cu trei braţe”. Concepţia numită „Transhumanism” apare cel mai devreme în 1923, şi doar în fază incipientă, fiind dezvoltată real şi pe larg mult mai târziu (din 1957 încolo). Albert Pike, pe de altă parte, moare cu peste trei decenii mai devreme, în 1891! Iar folosirea Crucii cu trei braţe de către masonerie este mult mai veche! Ceva mai apoi videoclipul îi atribuie acelaşi semn şi lui Aleister Crowley, mort şi el cu zece ani înainte de lansarea termenului de „Transhumanism”, chiar dacă puţin mai apropiat temporal de el decât Albert Pike sau ordinele masonice de secol al XVIII-lea. Oricum, contradicţia dintre toate aceste elemente nu este observată nicio clipă de autorul (autorii) videoclipului. Nici măcar atunci când prezintă, chiar ei, o poză a lui Albert Pike cu acea cruce, în plin secol al XIX-lea, cu 100 de ani înainte de apariţia „Transumanism”-ului…

Merită observat aici faptul că nu toate datele sunt parte ale unei culturi generale normale. Ca urmare, nu este o vină sau o crimă să nu le cunoşti. Vina – care poate deveni, uneori, crimă1 – este să nu verifici datele! Iar să nu observi contradicţiile imediate între afirmaţii este extrem de grav. Şi nu mai ţine de cultura generală, ci de capacitatea minimală de a gândi, de a analiza. Lipsa acestei capacităţi poate fi o vină – dacă nu a fost dezvoltată din nepăsare sau lenevie – dar poate fi suplinită prin bun-simţ: nu mă arunc la concluzii, cu atât mai mult la răspândirea concluziilor, ci apelez la cei care au discernământul necesar.

Întorcându-ne la videoclip, putem constata că autorul, fără a observa nimic din contradicţiile cele mai flagrante ale prezentării, fără a cerceta fie şi puţin originea reală a Crucii cu trei braţe, trece direct la altă afirmaţie „bombă”: „Crucea clasică a fost înlocuită treptat cu cea a lui Baphomet”. Urmată de altă afirmaţie „bombă”: „Francmasoneria s-a infiltrat adânc în ierarhia şi structurile Bisericii„. Şi altă afirmaţie „bombă”: „Masonii au introdus treptat simboluri sataniste în Biserică”. Teribil! Cutremurător! Nemaivăzut!

Dar dovezi, ceva dovezi, există?

„Dovezile” prezentate de videoclip mai departe sunt într-adevăr cutremurătoare. Pentru că nu există! Pentru că ceea ce dovedesc aşa zisele „dovezi” sunt lipsa de bun-simţ şi discernământ a autorului videoclipului şi privitorilor ce au acceptat ideile prezentate (eventual dând şi like):
Pe aceeaşi melodie păgână, care însoţeşte tot videoclipul, se prezintă… cruci de pe biserici şi mânăstiri ortodoxe. Inclusiv de pe Mânăstirea Antim sau Curtea de Argeş! Adică locaşuri de cult construite cu sute şi sute de ani ÎNAINTE de apariţia masoneriilor, a lui Albert Pike, a transumanismului şi altor manifestări de acest fel!!!

Adevărul?
Crucea cu trei braţe şi crucea cu două braţe sunt simboluri creştine vechi.

Crucea cu două braţe are mai multe simboluri, unul dintre ele fiind acela al celor două firi ale Mântuitorului: Dumnezeu şi om.
Prima formă a crucii cu trei braţe este o variantă a hrismei, o unire între „Crucea Sfântului Andrei” („X”) şi „Crucea latină” (simplă), formă în care cele trei braţe sunt încrucişate.

ETN_7300350_1011-3.jpg

Ea rămâne prezentă în imagistica ortodoxă, în multe forme. Cea alăturată este de la Muzeul Ţăranului Români, fiind o cruce realizată din lemn de tei la anul 1787.

O altă formă a crucii cu trei braţe este des întâlnită, mai ales pentru crucile de mână, dar nu numai, prin exinderea plăcuţei de deasupra capului lui Iisus şi a locului unde au stat picioarele lui.

Crucea cu trei braţe are şi ea mai multe simboluri:

  • lemnul pe care au stat braţele lui Hristos, lemnul pe care au stat picioarele Lui şi plăcuţa de deasupra capului Său;

  • prin Sfânta Treime a venit (şi vine) mântuirea şi harul;

  • „Unul din Treime s-a răstignit pentru noi”;

  • „Dumnezeu s-a întrupat şi s-a răstignit pentru noi”;

  • „Cel ce s-a răstignit (pentru noi) este Împărat, Arhiereu şi Învăţător”;
    etc.

Această ultimă interpretare a făcut din Crucea cu trei braţe o preferată a Catolicismului sau, mai bine zis, a Papalităţii, care a preluat-o pentru sine şi a folosit-o masiv de-a lungul veacurilor2.
Ca urmare, Crucea cu trei braţe a intrat în tradiţia locală a multor ţări, ca Irlanda sau Scoţia, de pildă, fiind ulterior preluată şi de masoneriile zonale.

În spaţiul românesc şi Crucea cu două braţe şi Crucea cu trei braţe au fost bine reprezentate, mai ales în troiţe, dar şi prin crucile bisericilor, proclamându-se astfel şi deplinătatea Ortodoxiei.

troita veche 01.JPG

 Troiţă veche, românească, ortodoxă; ajunsă în Occident ar fi subiectul unor „interpretări” total aberante, total străine Credinţei crucerilor ce au făurit-o.

 

 

Merită făcută aici o observaţie simplă: interpretările aberante ale Crucii cu două braţe şi respectiv ale Crucii cu trei braţe sunt fireşti unei lumi neoprotestante în care Crucea este un exotism puţin cunoscut. Dar pentru lumea ortodoxă, în care Crucea este o permanenţă, asemenea răstălmăciri sunt mai mult decât ridicole.

 

 O simplă vizitare a expoziţiei „Puterea Crucii” ori, şi mai uşor, o căutare pe Google (ex.: „troiţă”) este de ajuns pentru a arăta bogăţia uluitoare de reprezentări ale Crucii în cultura română profundă şi în Ortodoxie în general. Reprezentări care, ajunse în Occidentul desacralizat, pot căpăta, evident, cele mai aberante „interpretări”.cruce-ortodoxa-e1284441618956
De asemenea, folositoare ar fi şi o vizită pe site-ul cimec.ro, spre a se vedea acolo forme ale crucilor de mână – şi nu numai – atestate de-a lungul istoriei românilor.

La Mânăstirea Putna există, de pildă, o cruce de mână cu trei braţe realizată pe la 1566 (http://www.putna.ro/Cruce-s3-ss5-c1-cc2.php), adică înainte cu două secole de înfiinţarea masoneriei. Alte asemenea cruci – din vremea lui Petru Rareş – există în Muzeul de la Putna (fie cu trei braţe paralele, fie cu două paralele şi unul înclinat), putând fi văzute de orice vizitator.
În acelaşi muzeu se găsesc broderii bisericeşti inclusiv de secol XV şi XVI în care modelul Crucii cu trei braţe apare alături de alte modele de cruce. Cu sute de ani înainte de masonerii şi alte asemenea curente!
Cei drept, sunt mulţi cei care dau mii şi mii de lei pe un calculator spre a juca noi jocuri pe el, dar nu ar da câţiva bani pe tren şi microbuz ca să viziteze Mânăstirea Putna, leagănul străvechii Academii Domneşti a lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, locul în care se află mormântul sfânt al Domnului Ştefan Vodă…

ARD_7300100_9-2Revenind, arătăm că în jur de 1600 este datată crucea de masă – folosită în Sfântul Altar – pe care o deţine Muzeul Naţional de Istorie şi o prezentăm alăturat.

(Poate fi văzută şi pe internet, pe site-ul oficial al Institutului Naţional al Patrimoniului, la adresa http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?tit=Cruce-Cruce-de-altar&k=5D59CE55448D4BB19C6860D6DCA4FD60).

Crucea cu două braţe este purtată de Domnul nostru Iisus Hristos în celebra Scenă a Judecăţii de pe biserica Mânăstirii Voroneţ. Pe aceeaşi frescă apar şi alte forme ale crucilor „criticate” de „curentul bafometic”. În centrul imaginii apare Crucea cu trei braţe prezentată de noi chiar la începutul acestui material.
Desigur, ne-am trezit şi cu iraţionala încercare a unor ortodocşi de a apăra punctul de vedere sectant. Unul dintre „argumente” fiind că o parte din crucile cu trei braţe au al treila braţ – cel mai de jos, înclinat. Cum schimbă asta numărul braţelor, cum anulează prezenţa crucilor cu trei braţe paralele în aceeaşi epocă şi în aceleaşi locuri, nu au putut explica. Nici de ce trei braţe paralele ar fi bafometice, iar unul strâmb ar (re)sfinţi crucea…
Desigur, pentru sectantul care a născut acest scandal, tocmai strâmbătatea acelui braţ ar naşte noi rătălmăciri pro-sataniste. Dar suntem în situaţia paradoxală în care există ortodocşi ce îşi apără cu îndârjire spaimele ne-ortodoxe.

Revenim, adăugăm aici o imagine a Răstignirii de la Mânăstirea Dragomirna, dintr-o pictură de aproape aceeaşi vechime cu cea de la Voroneţ.
Pe linia înţelesului ortodox al Crucii cu trei braţe (Arhiereu, Împărat, Învăţător), avem o Cruce cu trei braţe (din păcate pentru bafometişti, paralele), şi cruci cu două braţe pentru cei doi tâlhari. Totul într-o simbolistică în care dogmatica este armonizată cu materia (propteaua de jos devine braţ al crucii, la fel plăcuţa de sus pentru Mântuitorul). rastignirea_dragomirna_ansamblu.jpg

Pe linia mărturiilor din întreaga Ortodoxie, vom merge întâi la un exemplu rusesc, apoi la două de la Muntele Athos.

Mânăstirea Optina.png

Avem mai sus Mânăstirea Optina, inima isihasmului rusesc de origine paisiană.
Se vede şi aici faptul că mânăstirea avea mai multe tipuri de cruci cu trei braţe. Întrebarea de bun simţ este dacă păgânii şi neoprotestanţii ce au născut toată ameţeala cu „crucea lui Baphomet” şi altele asemenea sunt mai ortodocşi decât sfinţii de la Optina secolului al XIX-lea. Dacă aceştia, folosind asemenea cruci, s-au sfinţit, este limpede că toată ameţeala este inutilă, absurdă, este o capcană pentru ortodocşi. Iar dacă cineva crede că aceşti sfinţi se închinau la diavol, categoric nu este în Ortodoxie.

În sfârşit, adăugăm mai jos două picturi atonite.
În prima este Sfântul Alexie, într-o frescă de la Dionisiu (Muntele Athos), din secolul al XVI-lea (din aceeaşi epocă a Voroneţului şi Dragomirnei, cu peste o sută de ani înainte de inventarea Masoneriei). Sfântul Alexie poartă o formă de Cruce cu trei braţe în care braţul cel mai de jos reprezintă forma stilizată a literei „omega”, arătând atât alergarea sa întru Hristos până la capăt („omega” e ultima literă a alfabetului antic, simbolizând încheierea, sfârşitul), dar amintind şi de Cel Care a zis „Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 1.8; 21.6; 22.13).
A doua reprezintă o frescă de la Mânăstirea Marea Lavră din Athos, în care după o veche tradiţie ortodoxă, apare ochiul lui Dumnezeu, prin care se arată vegherea, atotştiinţa şi purtarea de grijă a Acestuia. Şi acest simbol, preluat de grupările masonice, a făcut pe unii să-l considere simbol masonic, neştiind că este folosit în Creştinism încă din secolele I-II d.Chr.

ARD_51310001501_552-1

 

Tot pe mai sus amintitul site cimec.ro3 poate fi admirată şi această originală cruce cu trei braţe, realizată la 1624 şi aflată în muzeul Mânăstirii Dragomirna din Jud. Suceava.

 

 

În concluzie, putem observa că avem numeroase cruci cu două şi trei braţe, din diferite părţi ale Românimii şi lumii Ortodoxe, cruci evident ortodoxe şi străine de răstălmăcirile neoprotestante preluate orbeşte de „apărători ai Ortodoxiei” de la noi.
(Care, cu această ocazie, fac şi deliciul celor care au cultură istorică dar şi prejudecăţi anti-creştine. Unii dintre aceştia realizează materiale pretins ortodoxe, dar pe stil alarmist neoprotestant, amuzându-se apoi de preluările orbeşti – şi alarmiste – ale ortodocşilor… pripiţi.)
După cum se poate constata chiar şi din această sumară prezentare, crucea cu trei braţe4 şi crucea cu două braţe există în Ortodoxie de foarte multă vreme. Şi, evident, sunt mult anterioare prostiilor apusene de secol XX (de gen „Transhumanism” sau Aleister Crowley), şi chiar înfiinţării masoneriilor5.

De altfel până şi videoclipul amintit dovedeşte acest fapt, contrazicându-se singur, atunci când prezintă crucile unor biserici şi mânăstiri monument istoric, vechi de sute şi sute de ani6.

*

Este de remarcat, vorbind pe faţă despre stupiditatea izbitoare a videoclipului, faptul că nici o clipă nu se încearcă vreo incursiune istorică serioasă şi nici cea mai mică argumentare pentru vreo legătură între „Baphomet” şi cruce.

Dacă autorul voia să caute adevărul, ar fi aflat că singura legătură între „Baphomet” şi cruce până în atât de bolnavul secol XX au fost acuzaţiile aduse în secolul al XIV-lea Cavalerilor Templieri de a-l venera pe „Baphomet” şi a scuipa şi urina pe cruce în cadrul ritualurilor lor. Nici vorbă de vreo „cruce a lui Baphomet” ci, dimpotrivă, despre o excludere categorică între cei doi termeni.
Pe scurt, niciodată până în secolul al XX-lea nu a existat vreo asociere a vreunui tip de cruce cu diavolii, de orice fel; simplul gând al unei asemenea asocieri – altfel decât în zona ostilităţii totale între diavoli şi cruce – este un nonsens pentru gândirea teologică.

Folosirea unor forme ale crucii drept simboluri sataniste ţine de incultura şi superificialitatea profundă a secolului XX. Acesta este momentul când unele tipuri de cruce sunt preluate din diferite motive de satanişti. De exemplui Aleister Crowley va prelua Crucea cu trei braţe exact pentru a se pretinde pe el „domn, învăţător şi preot”, substituindu-se lui Christos! În acelaşi fel, grupări de inculţi proclamă „crucea întoarsă” sau „crucea inversă” drept „cruce satanistă”, deşi în fapt ea este Crucea Sfântului Apostol Petru. Acesta a cerut, în secolul I d.Chr., să fie răstignit cu capul în jos, socotindu-se nevrednic de a fi răstignit asemenea Domnului de care se lepădase cândva. Cererea lui, fiind acceptată de către Romani, a pecetluit apariţia „Crucii întoarse” în simbolistica creştină. După cum am arătat, ea mai era numită şi Crucea Sfântului Apostol Petru. Declararea ei drept „simbol satanist” ţine de o inversare ineptă a unei lumi în care incultura e tot mai agresivă şi absurdă.

Pe aceeaşi linie se află şi confuzia între „Ochiul Atoatevăzător” în iconografia creştină şi respectiv în cea masonică. Deşi nu este un simbol des folosit, acest „ochi” este totuşi o prezenţă constantă în iconografia creştină încă de la începuturi, în diferite forme.

Astfel, în primele secole creştine el apare mai ales prin reprezentarea păunului, un simbol paleocreştin astăzi aproape uitat.
Erau două pricini pentru care păunul devenise un semn al creştinilor, alături de peşte, cruce şi altele asemenea: mulţimea ochilor din coada păunului, simbolizând atotcunoştinţa şi purtarea de grijă (pronierea) lui Dumnezeu şi, de asemenea, opinia după care carnea de păun nu ar putrezi (amintind astfel de faptul că Hristos nu a gustat stricăciune). Existau, totodată, şi temeiuri biblice, începând cu strigătul lui Moise „Deci, de am aflat bunăvoinţă în ochii Tăi, arată-Te să Te văd, ca să cunosc şi să aflu bunăvoinţă în ochii Tăi şi că acest neam e poporul Tău” (Ieşirea 33.13) prin care se răscumpără cumva ascunderea lui Adam şi Eva de Dumnezeu (Facerea 3.8). Avem, pe de-o parte, dorinţa creştinilor de a fi înaintea lui Dumnezeu, în vederea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, mărturisirea faptului că Dumnezeu este atotvăzător, atotştiutor şi proniator.

Fără a face aici o prezentare exhaustivă a subiectului, menţionăm că „Ochiul lui Dumnezeu” apare de-a lungul veacurilor în iconografia creştină, devenind tot mai popular de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Ca urmare, este preluat şi de masoni, începând cu anul 1797, când este acceptat pentru prima oară ca simbol masonic. În creştinism „Ochiul lui Dumnezeu” apare într-un nor, sau/şi înconjurat de raze, ori într-un triunghi cu sau fără raze (simbol al Treimii). În masonerie se preferă includerea într-o piramidă, fără ca celelalte variante să lipsească, însă.

300px-Coat_of_Arms_of_Brasłaŭ,_Belarus.svg.pngO prezenţă semnificativă a „Ochiului lui Dumnezeu” o constituie însemnul heraldic pe care şi-l alege oraşul Braslau (Breslau) – ortodox pe atunci, într-o ţară dominată de catolicism – la anul 1500. Semnul este acceptat şi de ortodocşi şi de catolici, deoarece, asemenea altor simboluri creştine, era folosit în iconografie de ambele părţi. Dar Ochiul lui Dumnezeu este prezent în iconografia creştină din toată Ortodoxia, de foarte multă vreme.
Pretenţia de a se renunţa la el pentru că a fost preluat şi de masonerii, sau încercarea de a-l declara „simbol masonic” şi în context ortodox ţine de o rătăcire cumplită.

Sunt, toate acestea, doar câteva exemple ale conflictului dintre realitate şi prostia care sminteşte.
Agitaţia teribilă a unora, nopţile nedormite din pricina presupuselor comploturi care „introduc simboluri satanice în Biserică pe ascuns”7, neputinţa de a se mai duce la biserică a altora8 şi multe altele asemenea sunt roadele unor asemenea pripeli, în care aroganţa – „eu ştiu!” – a înlăturat porunca sfăturirii, întrebării, cercetării.

Sub unul dintre videoclipurile despre aşa-zisa „cruce a lui Baphomet” de pe bisericile ortodoxe se află un text remarcabil prin combinaţia între pretenţia de ortodoxie şi ereziile promovate:

„Acest clip nu este o propagandă sectară! Feriți-vă de penticostali, protestanți, mormoni și alte secte pseudo-creștine, care duc la pieirea sufletului. Autorii acestui clip sunt ortodocși, botezați din naștere, și nu doresc sub nicio formă denigrarea ortodoxiei, ci doar prezentarea unor simple observații cu privire la noile cruci montate pe turlele Sfintelor Biserici Ortodoxe și implicarea francmasonilor în renovarea lor, introducând simboluri cu caracter ocult și ezoteric. Vă mulțumim!
Crucea clasică a Mântuitorului Iisus Hristos fost înlocuită cu cea a lui Baphomet, ca să ne închinăm diavolului fără voia noastră.
O puteți vedea pe turlele bisericilor renovate sau recent construite.
Deși poate avea diferite stilizări, crucea lui Baphomet este reprezentată de intersecția unui braț vertical cu trei brațe orizontale, cel din mijloc fiind mai mare decât celelalte două, care sunt egale.”

Poate că autorii videoclipului respectiv nu au dorit denigrarea Ortodoxiei, nu avem cum să ştim, dar asta au făcut! Au denigrat Ortodoxia, au denigrat un străvechi simbol creştin, Crucea cu trei braţe, au aruncat acuzaţii în spatele Bisericii şi a constructorilor de biserici ortodoxe, au aruncat cu noroi în preoţii bisericilor care au Crucea cu trei braţe, au proclamat drept adevăruri minciuni.
Lipsa lor de discernământ şi de pregătire teologică se vede şi din afirmaţia „botezaţi din naştere„, o afirmaţie care ţine de curente teologice eretice şi care este respinsă de Ortodoxie. Probabil că autorii au vrut să spună „botezaţi din pruncie„, dar au spus, din nefericire pentru ei, cu totul altceva. Aşa cum şi în rest, au spus lucruri ce sunt în afara Ortodoxiei, tulburând pe alţi neştiutori şi împingând lumea în rătăcire şi răzvrătire.

Totul bazat pe ce?
Pe o preluare fără cercetare, fără discernământ şi fără sfătuire a unor aşa-zise informaţii („simple observaţii”) culese de pe internet. De origine evident ne-ortodoxă, neo-protestante sau chiar neo-păgâne. Adesea de o absurditate evidentă, contrazicându-se radical şi dovedind o lipsă profundă a gândirii şi a seriozităţii. Dezinformări.

Această atitudine ne-ortodoxă, lipsită de discernământ, duce la noi forme de iconoclasm, de denigrare a simbolurilor creştine. Spre auto-distrugere, spre bucuria unor răuvoitori, spre smintirea multora. Pentru că aplicarea reflexului internaut „am văzut/citit/auzit pe net, deci aşa este”, nu poate să conducă decât la rătăcire şi sminteală.

Soluţia?
Destul de simplă!
În locul aruncării în căutări pe internet spre a „descoperi” acolo conspiraţii şi acţiuni oculte de tot felul, să ne cheltuim timpul învăţând serios.

De la „Sfânta Scriptură” şi „Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă” – cărţi fundamentale pe care mult prea mulţi dintre ortodocşi nu le cunosc decât cel mult după nume sau copertă – până la muzeele de istorie şi etnografie, sunt nenumărate surse serioase. Din care putem să culegem învăţătură, cu discernământ şi duhovnicească sfătuire, după îndemnul Sfântului Vasile cel Mare: după cum aleg albinele nectarul şi polenul din flori. Căci strigă încă străbunilor noştri Sfântul Apostol Pavel, cu glas ce şi azi se aude pentru cine ascultă Scriptura:

„Aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice pricepere, ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos şi ca să fiţi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos plini de roada dreptăţii, care este prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu.” (Filipeni 1.9-11)

şi

„Toate să le cercaţi, ţineţi ce este bine!” (I Tesaloniceni 5.21)

Ce deosebire între această poruncă de „a cerca toate” – a pune la încercare, a verifica dacă este bun şi adevărat – şi graba unora de a primi fanteziile şi bârfele de pe internet, din presă, din televiziune etc.!

Şi cum ai putea să deosebeşti ce este bine de ce este rău, ce este adevărat de ce este minciună, fără să cunoşti Binele şi Adevărul?

Deci, din nou o spunem, să ne aplecăm asupra „Sfintei Scripturi” şi patristicelor sale tâlcuiri – începând cu „Omiliile la Matei” ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi „Tâlcuirile la Psalmi” ale Sfântului Vasile cel Mare –, să ne aplecăm asupra „Învăţăturii de Credinţă Creştină Ortodoxă” şi celorlalte comori de spiritualitate şi istorie ortodoxă. Vom căpăta astfel, cu binecuvântată osteneală, acea cunoaştere şi pricepere plină de har care poate să ne ţină curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de roada dreptăţii care este prin Iisus Hristos, spre slava lui Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 De pildă, vina de a nu cunoaşte devine crimă atunci când fără verificare – judecător nedrept – preiei informaţiile şi le foloseşti pentru acuzaţii şi insulte. Ceea ce poate duce la lucruri extrem de grave, de la sminteli, certuri şi ură până la atacuri violente şi chiar ucideri.

2 Aceasta deoarece pretenţia de a fi „locţiitorul Fiului lui Dumnezeu” aducea papilor şi pretenţia de a deţine cele trei funcţii hristice: de învăţător, arhiereu şi împărat. Legătura cu cele trei coroane papale este evidentă. O formă a Crucii cu trei braţe, dar cu cel de jos înclinat, apare preferenţial în spaţiul rusesc.

4 Nu am amintit aici despre „Crucea romană”, o formă de cruce cu trei braţe pe amândouă dimensiunile, orizontală şi respectiv verticală. Formă şi mai răspândită în cultura profundă românească…

5 Dincolo de pretenţiile aberante ale unor masoni de a găsi originile masoneriei în Avraam, piramidele egiptene, Solomon, Hiram, Cavalerii Ioaniţi etc., adevărul este că prima masonerie din lume, masoneria britanică, se înfiinţează la 1717, iar primele loji sunt înfiinţate de fanarioţi în Ţările Române pe la 1734-1735.

6 Şi crucea cu două braţe, şi crucea cu trei braţe – pe nedrept numită „papală” – au fost folosite în arhitectonica bisericească şi arta religioasă a Ţărilor Române în secolele XIV-XVII. Alături de crucea treflată, crucea romană, crucea rusească şi multe alte tipuri ale Crucii, într-o bogăţie nespus de mare de forme şi tipuri. Din care, de altfel, s-a inspirat şi Horia Bernea în realizarea uluitoarei expoziţii „Puterea Crucii” de la Muzeul Ţăranului Român.

7 Uitându-se că diavolul doreşte lepădare directă, pentru că ceea ce este din neştiinţă cu uşurinţă este acoperit de iubirea lui Dumnezeu (I Timotei 1.13).

8 Adevărată despărţire de Dumnezeu din pricina smintelilor! Ce înseamnă să crezi fără să cercetezi!

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Puţin despre mari boli din Biserica de astăzi

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Ortodoxia păstrează neschimbată Învăţătura lui Christos, de la Venirea Lui şi până astăzi (a se vedea şi acest cuvânt). Şi în toate epocile una din luptele mari ale Bisericii a fost păstrarea acestei învăţături atât în faţa încercărilor din afară, cât mai ales a celor din lăuntru de schimbare a ei.
În zilele noastre, cea mai răspândită erezie cu care Biserica are de luptat pretutindeni este ecumenismul, în înţelesul său propriu, de sincretism religios. Este limpede că Cel care a spus „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa: nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14.6) nu poate fi pus la egalitate cu tot felul de învăţători străini (fie zişi creştini sau nu) decât de către cel care Îl neagă.
Dincolo de această rătăcire foarte răspândită există o serie de rătăciri locale, puternice într-o anumită regiune sau ţară.

De pildă, în Ucraina domneşte un ento-filetism agresiv până la fanatism, care în bisericile ucraineene cuprinse de el merge până la justificarea etnocidului şi altor comportamente genocidare.
În Rusia există în multe medii un etno-filetism imperialist, plecat de la o răstălmăcire a Scripturilor şi Istoriei Bisericii şi de la o falsificare a istoriei ruseşti; prin ele se încearcă îndreptăţirea unor acţiuni categoric anti-ortodoxe, de la folosirea Bisericii ca instrument deznaţionalizator de către stat (inclusiv în zilele noastre, în Republica Moldova şi alte zone) şi până la „justificarea” anti-ortodocşilor (gen Stalin) sub pretextul „patriotismului” (că Stalin era un globalist ce ura naţiunile „scapă” adepţilor…). Tot în Rusia, dar şi în Ucraina, există o formă de misticim pietist, tipic lumii slave nordice, dar şi alte asemenea curente.
Grecia are, pe de-o parte, un curent de agiornamento, foarte grav; pe de altă parte, un etno-filetism extremist, greu de egalat chiar şi de Ruşi, un nivel similar găsindu-se doar la adepţii cei mai fanatici ai lui Horthy sau ISIS. Din nefericire, masacrele greceşti împotriva Românilor, Bulgarilor sau Albanezilor şi altor ne-greci au fost totdeauna ascunse de propaganda grecească, ceea ce împiedică, bineînţeles, pocăinţa şi îndreptarea.
Există un etno-filetism sârbesc ce face să se accepte multe abateri de la Învăţătura lui Christos în numele „unităţii sârbeşti”. Un exemplu ce va rămâne clasic este actul abuziv al Patriarhului Serbiei de a semna în Creta (2016), în ciuda Regulamentului Sinodului din Creta, un document respins de 75% dintre episcopii sârbi prezenţi; cu toate că un asemenea act este extrem de grav, episcopii sârbi au evitat orice reacţie publică împotriva abuzului „în numele unităţii sârbeşti”…

Toate aceste rătăciri locale sunt o otravă sau o boală ce încearcă să nimicească pietrele vii sau celulele care sunt creştinii. Existenţa lor nu înseamnă că nu există credincioşi adevăraţi – inclusiv în Ucraina, Serbia, Rusia ori Grecia –, aşa cum existenţa unei gripe sau viroze nu înseamnă că toate celulele trupului sunt bolnave. Din păcate, aşa cum o viroză ori gripă este în stare să ucidă un întreg trup în ciuda existenţei multor celule sănătoase, la fel se întâmplă şi cu rătăcirile. De aceea, păstrarea neschimbată a Învăţăturii de Credinţă este esenţială, este calea prin care „gripa sau viroza” duhovnicească poate să fie biruită.

La Români, în afară de ecumenism există câteva alte rătăciri foarte primejdioase. Pe primele locuri sunt (a) pietismul sau neoprotestantismul pseudo-ortodox, (b) etnofobia (ura faţă de propriul neam şi faţă de existenţa naţionalităţilor în general) şi (c) monahomania; în sfârşit, mai există şi (d) intelectualismul, un curent răspândit în întreaga lume şi care afectează şi Ortodoxia. Facem aici o prezentare foarte scurtă, un minimum necesar în schiţarea caracteristicilor acestor influenţe anti-ortodoxe.

(a) pietismul este un curent de origine neoprotestantă, care minimalizează atât însemnătatea doctrinei (adică a Învăţăturii de Credinţă), cât şi a faptelor concrete, punând accentul, radical, pe trăiri emoţionale; sentimentele puternice stârnite de muzică sau cuvinte sunt privite ca esenţiale, dând un nou înţeles tuturor cuvintelor creştine (dragoste, credinţă, nădejde etc.). Adepţii pietismului au purtări foarte diferite, unii făcând anumite gesturi pe care le socotesc a fi de milostenie, dragoste, credinţă etc., alţii fiind indiferenţi faţă de acestea. Dar în imensa lor majoritate pietiştii vor da înapoi în faţa oricărei alegeri hotărâtoare între bine şi rău, căutând mereu căi ocolite, căldicele, în care să-şi poată experimenta emoţiile fără să fie nevoiţi să-şi asume hotărâtor apartenenţa. Un exemplu clasic al purtării pietiste îl constituie plânsul puternic la o predică emoţionantă despre iubirea aproapelui, urmat de gesturi de răutate faţă de vecini după revenirea acasă. Ecumenismul are aproape toţi recruţii veniţi din rândurile pietiştilor şi, respectiv, intelectualiştilor.

(b) etnofobia este o concepţie de origine masonică, dezvoltată apoi foarte insistent de extrema stângă (socialişti, comunişti); la nivel general cuprinde o duşmănie ce merge până la cea mai feroce ură faţă de existenţa naţionalităţilor; conform concepţiei etnofobe, acestea sunt un rău în sine, cauză a conflictelor şi războaielor umanităţii (de parcă în sânul unei naţiuni nu există conflicte şi războaie); deosebirea dintre etnofobie şi extrema stângă obişnuită este folosirea unei argumentaţii teologice etnofobe din zona religioasă, în vreme ce extrema stângă foloseşte o argumentaţie laică; la Români etnofobia îmbracă un caracter specific, acut şi straniu, în esenţă sinucigaş: Românii etnofobi nu socotesc, în imensa lor majoritate, greşită existenţa altor neamuri, dar îşi desconsideră până la ură şi dorinţă de (auto)distrugere propriul neam; datorită incompatibilităţii totale între apartenenţa la un neam şi ura faţă de acel neam este impropriu spus că aceşti etnofobi „sunt Români”, numele lor fiind, în fapt, acela de Românofoni (pot fi identificaţi prin faptul că sunt vorbitori ai unui idiom oarecum românesc, eventual sunt şi cetăţeni ai Republicii România, dar sunt sistematic anti-români).

(c) monahomania este o rătăcire veche la Români, cândva des întâlnită şi la Greci, dar şi la grupuri de populaţie slavă; conform monahomaniei doar călugărul este idealul vieţii creştine, mireanul fiind un fel „creştin ratat”, care, dacă tot nu a fost în stare să se călugărească, trebuie să încerce să imite şi el, cât poate, vieţuirea monahală; dispreţuirea căsătoriei, dispreţuire condamnată de Scripturi şi Sinoadele Ecumenice, este argumentată de monahomaniaci cu multă aprindere, iar viaţa de familie este supusă unor modelări de tip monastic, adesea total aberante; deşi lupta cu păcatul este comună mireniei şi monahismului, deosebirile sunt mari şi confuzia extrem de nesănătoasă (şi, evident, neortodoxă); sunt multe cazuri în care soţul monahomaniac ori soţia monahomaniacă au distrus căsnicia, vieţile copiilor etc.; la răspândirea curentului au contribuit foarte mult oameni care voiau să se folosească de statutul de monahi nu pentru o creştere duhovnicească adevărată, ci pentru obţinerea unui statut social, a unei puteri cât mai mari în Biserică etc.; trufia pe care o capătă monahii sau monahiile cuceriţi de monahomanie este ucigaşă pentru suflete; mulţi dintre cei influenţaţi de monahomanie au fost cuceriţi în timp şi de pietism.

(d) intelectualismul este un curent răspândit în întreaga lume, de origine francmasonică la nivel de mişcare, deşi corespunde unei patimi vechi – aceea de a pune propria raţiune deasupra oricăror lucruri, „înlocuind” prin ea şi harul şi experienţa; intelectualiştii tratează orice problemă şi orice spiritualitate ca pe un exerciţiu intelectual, fiind convinşi că acest mod de abordare este nu doar unul superior, ci modul suprem de abordare a realităţii; contrazicerile repetate între concluziile sau predicţiile lor şi realitate sunt privite mereu ca dovadă a prostiei celorlalţi, vinovată este realitatea că nu s-a potrivit cu predicţiile sau concluziile, nu abordarea intelectualistă a realităţii; intelectualiştii măsoară calitatea omului în diplome, recunoaşteri intelectualiste, realizări intelectualiste; „respectul” faţă de un om de valoare ce nu se încadrează în aceste criterii este însoţit de o insultătoare mirare faţă de faptul că un „ne-intelectual(ist)” poate avea valoare; atitudinea de superioritate fundamentală faţă de toate curentele filosofice, spirituale, religioase etc. duce la adoptarea unor forme sincretice, „supreme” şi „absolut adevărate”, în contradicţie şi cu logica dar şi cu alte forme intelectualiste (la fel de „supreme” şi „absolut adevărate”); ca urmare, mulţi dintre intelectualişti sunt adepţii unor concepţii ecumeniste, adesea foarte personale.

Bineînţeles, existenţa unor asemenea rătăciri nu înseamnă că nu există credincioşi adevăraţi în Biserica Românească. De asemenea, sunt mulţi creştini foarte buni care au fost în parte atinşi de aceste curente, fără să îşi dea seama. Prezentarea acestor alunecări este absolut necesară atât pentru evitarea contractării bolii cât şi pentru însănătoşire.
Biserica are mijloace de îndreptare pentru toate acestea – ca şi pentru toate celelalte greşeli şi alunecări omeneşti. Atârnă de fiecare îndreptarea către medic sau înaintarea în boală (cu sau fără declararea ei drept „stare de sănătate”…)

Mihai-Andrei Aldea