Etichetă: Teologie

Falsificarea Istoriei prin incultură teologică (II). Propaganda comunistă

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Am amintit faptul că falsificarea Istoriei prin incultură teologică poate avea ca punct de plecare o incultură totală – ca aceea în care se confundă termenii sociologici de „Biserică” (comunitate particulară bazată pe o spiritualitate de inspiraţie biblică) şi, respectiv, „Creştinătate/Creştinism” (ca fenomen complex ce cuprinde religii şi comunităţi spirituale de inspiraţie biblică.

Merită însă observat că asemenea cazuri de incultură folosesc, totuşi, o anumită semnificaţie, greşită dar foarte răspândită, a unor termeni teologici şi istorici. De unde provine această semnificaţie?
Poate să pară neaşteptat – deşi de la Mircea Vulcănescu sau Giuseppe Cocchiara la Petre Culianu sunt destui specialişti care au evidenţiat problema – dar aceşti termeni nu sunt întâmplători şi nu ţin de o incultură populară devenită cumva paradigmatică. Dimpotrivă, sunt de origine cultă, livrescă mai exact, şi ţin de propaganda comunistă.

Un exemplu tipic al ideilor propagandei comuniste devenite „loc comun” în civilizaţia modernă şi contemporană este basna „comunei primitive”.
Deşi mulţi plasează începutul acestei minciuni în scrierile lui Karl Marx şi Friedrich Engels, în realitate ea începe să fie propagată încă din secolul al XVIII-lea de către o parte importantă a adepţilor Franc-masoni cunoscuţi drept „Iluminişti”. Aici intră ideea „bunului primitiv” şi a altor asemenea aberaţii, total utopice, prezentate drept „felul în care trăiau oamenii la începuturi”.
Deşi aceste afirmaţii nu au avut niciodată absolut nicio bază ştiinţifică, deşi au fost sistematic descalificate de toate descoperirile arheologice – care au dovedit că sistemele socio-economice preistorice erau ierarhice, nu egalitariene -, ele au prins la nivel larg şi sunt folosite mult şi astăzi.

Exact pe aceeaşi linie a propagandei comuniste şi franc-masonice se află şi o serie întreagă de concepte zis teologice ori zis religioase. Desigur, de blamat nu sunt în primul rând adepţii religiilor (semi-)laice de tip „masonerie” sau „comunism”, care fac propaganda convingerilor lor, oricât de iraţionale. Vinovaţi sunt cei care cred fără să cerceteze.

Aici intră inclusiv toţi acei care cred fără să cerceteze că principiul „crede şi nu cerceta” ar fi un principiu creştin, ba chiar că ar fi „din Biblie”. Amândouă afirmaţiile fiind cu totul inepte. În realitate porunca biblică – deci obligatorie pentru creştini – este aceea a discernământului, a cercetării spre a deosebi adevărul de minciună. Acest aspect este arhicunoscut celor care studiază serios Biblia şi Istoria Creştinismului, dar vine ca un şoc pentru victimele propagandei masono-comuniste, care s-au obişnuit să creadă (ceea ce este anti-creştin) fără să cerceteze.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Falsificarea Istoriei prin incultură teologică (I)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Un om fără Istorie este ca un copac fără rădăcini: buştean purtat de ape încoace şi încolo, fără frunze şi flori, fără urmaşi sau roade, ce putrezeşte încet sau din care oricine poate face ce vrea. 

Falsificarea Istoriei are multe pricini. Dincolo de falsificarea din motive strategice – pentru promovarea unui anume punct de vedere favorabil, pentru deprimarea sau deznaţionalizarea duşmanilor etc. – există foarte multă falsificare bazată pe subiectivism, pe transformarea propriilor prejudecăţi, năzuinţe, închipuiri în criterii (absolute) şi adevăruri (absolute).
Iar unul dintre domeniile în care prejudecăţile şi închipuirile înlocuiesc foarte des rigoarea ştiinţifică şi obiectivitatea este acela al Teologiei.

Teologia are două linii principale: particulară fiecărei comunităţi de credinţă (Teologie Creştină Ortodoxă, Teologie Catolică, Teologie Baptistă, Teologie Sufită etc.) şi sociologică.
Linia sociologică a Teologiei constată felul în care se raportează fiecare comunitate de credinţă la ceilalţi şi la ea însăşi, ferindu-se de judecăţi de valoare, constatând idei şi fapte şi prezentându-le ca atare sau în contextul socio-istoric în care au apărut, s-au dezvoltat, au acţionat, au influenţat etc.

Se înţelege uşor că în analiza istorică obiectivă cercetătorul (onest) va folosi această linie sociologică a Teologiei. În lipsa acesteia nu mai rămâne loc decât pentru prejudecăţi, ceea ce obligatoriu duce la falsificarea Istoriei.

Acest fenomen, de falsificare a Istoriei din lipsa de cultură teologică este extrem de frecvent.
Originea fenomenului vine atât din existenţa unor prejudecăţi religioase tipice – ex.: pentru Catolici este obişnuit ca prin „Biserica” să se înţeleagă „Papalitatea/Adepţii papalităţii” – cât şi din existenţa unor prejudecăţi religioase cumva neaşteptate, de origine secularistă, adesea direct comunistă.

De pildă, propaganda Stângii foloseşte de câteva secole termenul de „Biserica” pentru a se referi la „clerul creştin”. Termenul este de o absurditate ştiinţifică atât de evidentă încât frizează imbecilitatea: prin „Creştini” aceeaşi Stângă înţelege pe toţi cei care se inspiră religios din Biblie, ori aceştia alcătuiesc o serie de comunităţi de credinţă adesea nu doar profund separate, ci chiar fundamental contradictorii; şi fiecare asemenea comunitate se numeşte „Biserică” (cel mai adesea „Singura Biserică Adevărată”).
Într-un asemenea context a vorbi despre „Biserica a făcut” sau „Biserica a declarat”, la general, fără a preciza CARE Biserică din sutele şi miile de „Biserici”, este delicat spus neştiinţific.
În fapt, un text ce foloseşte asemenea expresii şi o asemenea gândire este total descalificat din punct de vedere ştiinţific. Un echivalent în Biologie ar fi o exprimare de felul „plantele trăiesc în apă de mare”, „plantele iubesc umbra” sau „plantele sunt carnivore”, folosind termenul „plante” în înţelesul cel mai general, ca şi cum TOATE plantele ar fi marine, TOATE plantele ar iubi umbra, TOATE plantele ar fi carnivore.
Desigur, există şi plante marine, există şi plante sciofile, există şi plante carnivore; dar a pretinde că „aşa sunt plantele” este o formă de incultură evidentă.
La fel este şi a spune „Biserica a făcut”, „Biserica a spus”, fără a preciza despre care „Biserică” – sau grup religios – este vorba.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Împărtăşirea cu Sfintele Taine. Rânduiala canonică şi rătăciri

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

crucea-manafului

Cât de mare este lucrarea Împărtăşirii cu Sfintele Taine se poate înţelege din cuvintele Domnului:

„- Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.  Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.
Deci iudeii se certau între ei, zicând:
– Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?
Şi le-a zis Iisus:
– Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.” (Ioan 6.47-58)

Despre faptul că Împărtăşania este centrul vieţii creştine s-a spus şi s-a scris mult, foarte mult, dar nu de ajuns, de vreme ce încă se mai scrie.
Legătura dintre Creştini, pe care Sfintele Taine o zidesc neîncetat, legătura dintre Creştini şi Capul Bisericii, Marele Arhiereu Iisus Christos, Împăratul şi Învăţătorul, zidirea Bisericii, cu fiecare om, prin Sfânta Împărtăşanie, iată doar câteva dintre locurile în care se vede însemnătatea vitală Cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului.

Însă în rândurile ce urmează nu voi scrie în primul rând despre însemnătatea Sfintei Împărtăşanii – cu toate că o să o mai amintesc. Aceste rânduri sunt închinate rânduielilor canonice privitoare la Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Există preoţi care cred că Împărtăşania se dă la fiecare Liturghie celor pregătiţi să o primească; există preoţi care cred că Împărtăşania se poate da numai o dată pe lună, numai o dată la patruzeci de zile, sau numai în cele patru posturi mari de peste an. Există preoţi care cred că Împărtăşania se poate da şi în afara celor patru posturi mari, dar numai după o zi sau mai multe de post, în vreme ce alţii cred că pentru cei care ţin posturile aşezate de Biserică mai multă postire nu trebuie decât drept pocăinţă pentru anume păcate. Ba chiar unii cred că se pot da Sfintele Taine celor care au mâncat ori băut înainte de Sfânta Liturghie.

Am văzut duhovnici îmbunătăţiţi care aveau păreri deosebite în privinţa Împărtăşaniei. Dar care se primeau, unul pe altul, fără nicio supărare pentru această deosebire de păreri.
Însă mulţi dintre preoţii şi duhovnicii de astăzi nu doar că socotesc părerea lor drept adevăr absolut, adesea fără să fi cercetat vreodată Învăţătura Bisericii în această privinţă. Nu doar atât, ci chiar ajung la supărare, ba chiar furie, ură şi răzbunare împotriva celor care ţin altă rânduială.

Fără a vorbi despre scăderea sufletească şi despre depărtarea de Dumnezeu şi Biserică a celor care se lasă stăpâniţi de asemenea patimi, vom recunoaşte faptul că nu nădăjduim să-i îndreptăm prin aceste rânduri. După cum spune înţelepciunea populară,

Pentru cine vrea să creadă am o mie de dovezi
Însă n-am nicio dovadă dacă tu vrei să nu crezi.

Ca urmare, cele ce urmează sunt scrise pentru cei care deschis, întru Adevăr, vor să cunoască Învăţătura Bisericii despre primirea Sfintelor Taine.

1. Ce sunt Sfintele Taine?

Sunt Trupul (Carnea) şi Sângele Domnului nostru Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Prin mâncarea lor devenim, treptat, un trup, zidindu-ne în Biserica lui Dumnezeu, al cărei Cap este Iisus Christos.
Prin mâncarea lor stricăciunea trupului este, treptat, alungată, fiind înlocuită de nestricăciune. Prin mâncarea lor înclinarea spre păcat şi moarte a trupului este, treptat, vindecată, devenind înclinare spre curăţie, virtute, viaţă.
Bîneînţeles, această vindecare, curăţire şi sfinţire a trupului omenesc se face, prin Împărtăşanie, în acelaşi timp cu vindecarea, curăţirea şi sfinţirea sufletului.
Împărtăşirea cu Sfintele Taine este izvorul fundamental al sfinţirii şi îndumnezeirii omului.

2. Sub ce formă se primesc Sfintele Taine?

Sfintele Taine se primesc în chip de pâine – Trupul/Carnea – şi vin – Sângele. Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile pentru ca omul să poată primi ceea ce altfel ar fi cu neputinţă de primit de către orice om firesc.

3. Cine dă Sfintele Taine?

Episcopul, continuatorul în har şi lucrare al Apostolilor, sau preotul, ca delegat al episcopului.
În caz de prigoană ori de primejdie de moarte, Sfintele Taine se pot da şi de către un diacon, de către alt cleric sau chiar de către monah sau mirean. (Cf. Rânduielile vieţii monahale, de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel mare, Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Benedict, alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p.216-217)

4. Cine primeşte Sfintele Taine?

De la episcop, preoţii, diaconii şi ceilalţi clerici, monahii şi mirenii. De la preoţi le primesc diaconii şi ceilalţi clerici, monahii şi mirenii.

5. Poţi fi Creştin fără să primeşti Sfintele Taine?

După cum arată cuvintele Domnului amintite mai sus (Ioan 6.47-58), dar şi altele asemenea, precum şi Învăţătura Bisericii, acela care de voia lui nu primeşte Sfintele Taine s-a despărţit de Dumnezeu, deci şi de Viaţa Veşnică. Şi, bineînţeles, nu se poate numi ucenic al lui Christos (=Creştin).
Există excepţiile ce confirmă regula, precum cele ale mucenicilor care au fost ucişi îndată după ce au cunoscut Adevărul Credinţei, oameni care, astfel, nu au mai apucat să primească aici, pe pământ, Sfintele Taine; de asemenea, ale celor care au păcate opritoare de la Împărtăşanie şi nu mai pot primi – uneori până la sfârşitul vieţii – Sfintele Taine, dar care stând în ascultare și pocăință de Biserică se mântuiesc.
Dar, dincolo de aceştia, Istoria Bisericii nu cunoaşte pe cineva care să fi respins de voia lui Sfintele Taine şi să se mântuiască.
Mai mult, chiar şi cei opriţi pentru anumite păcate de la Împărtăşanie nu sunt fără de Sfintele Taine, de vreme ce s-au Împărtăşit de Acestea şi la Sfântul Botez, şi cu alte prilejuri (după Botez).

6. Dacă Sfintele Taine sunt vindecare, viaţă şi curăţire, de ce se face oprire de la Acestea pentru anumite păcate?

Dorul de Dumnezeu, dorul adevărat şi viu de a fi împreună cu Domnul, setea şi foamea de Împărtăşanie, au fost şi sunt energiile care au ridicat pe om către Dumnezeire, care i-au dat putere în încercări, în depăşirea lanţurilor cu care, voit sau nu, s-a legat în viaţă.
Atunci când acestea se răcesc, despărţirea de Sfintele Taine devine cheia alegerii între viaţă şi moarte, între Rai şi Iad.
Cel care alege dragostea, va lupta din toate puterile spre a (re)câştiga harul curăţitor, îndreptător şi iubitor al lui Dumnezeu. Prin acestea va birui patimile şi păcatele ce l-au despărţit de unirea cu Domnul şi va (re)ajunge la Împărtăşanie, astfel încât oprirea i se face scară către Cer.
Cel care alege răceala nu va mai lupta spre a se Împărtăşi, nu va mai lupta spre a reface legătura de har şi dragoste cu Dumnezeu. Pentru acesta Împărtăşania nu mai este de folos, ci este doar spre osândă.

7. Cât de des se cuvine să ne împărtăşim cu Sfintele Taine?

După Învăţătura Bisericii, pecetluită prin Sinoadele Ecumenice, cei care nu au păcate opritoare se Împărtăşesc la fiecare Liturghie.

Rugăciunea Domnească spune:

„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi„

şi cuvântul a fost socotit de Sfinţii Părinţi (de la Ioan Casian Romanul până la Ambrozie al Mediolanului sau Chiril al Alexandriei) ca arătând nevoia împărtăşaniei zilnice.

Sfântul Vasile cel Mare, într-o scrisoare pecetluită de Sinoadele Ecumenice că de la Duhul Sfânt a fost inspirată, răspunde astfel:

„Este bine şi de mare folos a te împărtăşi în fiecare zi, primind Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos; fiindcă Însuşi Domnul Hristos lămurit spune: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (Ioan 6.54). Căci cine oare se mai îndoieşte că a fi pururi părtaş al vieţii nu înseamnă altceva decât a vieţui în mai multe chipuri? De altfel noi [Capadocienii n.n.] ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: în Ziua Domnului [Duminica n.n.], Miercuri, Vineri şi Sâmbătă. De asemeni, şi în alte zile dacă se face prăznuirea vreunui sfânt.” (Rânduielile vieţii monahale…, p. 216)

Sfântul Ioan Gură de Aur osândeşte Împărtăşirea rară, de doar câteva ori pe an, pe care începuseră unii inovatori – din aşa-zisă „smerenie” – să o practice.
Sfântul Ioan Casian arată că pocăinţa trebuie să-l apropie pe om de Sfintele Taine cu smerenie şi frângerea inimii, iar nu să-l îndepărteze de ele.

Canonul 9 Apostolic (pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice), spune:

„Toţi Credincioşii care intră în biserică şi aud Scripturile, dar nu iau parte la rugăciuni şi nu se împărtăşesc, trebuie să fie afurisiţi ca făcători de neorânduială în Biserică.„

La fel spun şi Canonul 66 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, Canonul 2 al Sinodului local din Antiohia (pecetluit de Sinoadele Ecumenice) şi altele asemenea.
Şi toţi tâlcuitorii acestor canoane la fel spun, că prin ele se porunceşte ca cei care iau parte la Sfânta Liturghie nu doar să asculte Scripturile, ci să se roage împreună cu ceilalţi şi să se Împărtăşească împreună cu ceilalţi cu Sfintele Taine.
Căci a şi gândi Liturghia fără Împărtăşanie – în afară de marile păcate şi patimi ce opresc de la aceasta – este cu totul necuviincios şi împotriva Legii lui Dumnezeu, este facere de neorânduială în Biserică şi bucurie diavolilor.

8. De ce s-ar bucura diavolii de ne-Împărtăşirea Creştinilor cu Sfintele Taine?

Pentru că Sfintele Taine sunt viaţă, iar diavolul dintru început a fost ucigaş de oameni. Pentru că Sfintele Taine sunt unirea celor mulţi, iar diavolul iubeşte dezbinarea.
Pentru că Sfintele Taine sunt curăţirea sufletului şi trupului, iar diavolul doreşte murdărirea acestora.
Pentru că Sfintele Taine sunt apropiere de Dumnezeu şi câştigare a Raiului, iar diavolul a vrut şi vrea ruperea omului de Dumnezeu şi prăbuşirea omului în Iad.
Pentru că Sfintele Taine sunt eliberare, sfinţire şi îndumnezeire, ridicând omul – şi prin el toată Creaţia – către marile Înălţimi ale Binelui, în vreme ce diavolul vrea decăderea, înrobirea şi strivirea omului – şi prin el a întregii Creaţii.
Inovaţiile care limitează Împărtăşirea la cele patru posturi mari sau la „o dată pe lună” şi alte asemenea inovaţii prin care Creştinii sunt opriţi pe nedrept de la Sfintele Taine sunt mare bucurie diavolilor şi o mare greşeală pentru clericii care le adoptă şi practică.

9. Care sunt păcatele ce opresc de la Împărtăşirea cu Sfintele Taine?

Toate cele pentru care nu este pocăinţă, chiar dacă par mici.
Acela care „doar” bârfeşte sau „doar” urăşte în sinea lui, dar nu se pocăieşte de acestea, nu se poate Împărtăşi, ori se Împărtăşeşte spre osândă. Căci se Împărtăşeşte nu căutându-L pe Domnului, ci împotrivindu-I-se.
Alături de păcatele nepocăite, chiar „mici”, sunt şi unele păcate mari şi anume patimi pentru care oprirea de la Împărtăşire poate să fie ajutor de îndreptare (a se vedea şi întrebarea 6. cu răspunsul ei). Printre aceste păcate şi patimi se numără desfrânarea, uciderea, siluirea, crima etc.
Despre opririle acestea sunt cuvinte de învăţătură şi în Moliftelnic (o carte de rugăciuni şi slujbe a preoţilor şi episcopilor), dar şi în Pidalion şi alte cărţi bisericeşti. Trebuie aici amintit faptul – pe care unii nu-l ştiu, iar alţii se prefac a-l uita – că cel mai aspru în privinţa aceasta, Sfântul Vasile cel Mare, după ce rânduieşte opririle cele mai mari lasă, totuşi, la priceperea duhovnicului şi specificul fiecărui caz durata concretă a opririi. Prin urmare, nu există cifre absolute, acestea putând fi scăzute sau crescute după pocăinţa sau împietrirea în păcat a fiecăruia.

10. Trebuie post înainte de Împărtăşanie?

Aşa cum episcopii sau preoţii sau ceilalţi clerici nu ţin posturi suplimentare în afară de cele rânduite de Biserică pentru toţi, nici monahii sau mirenii nu au de ce să ţină alte posturi, în afară de nevoia pocăinţei pentru anumite păcate. Sfântul Vasile cel Mare, cel mai aspru în rânduieli, nu primeşte o asemenea postire în plus. Nici Sinoadele Ecumenice nu primesc aşa ceva.
Practica unor zile de post în plus este o inovaţie târzie, venită de la cei care voiau să se arate mai postitori şi credincioşi decât alţii şi pe care mulţi clerici au preluat-o fără să cerceteze dacă este bună sau nu, dacă este după Sfintele Canoane sau împotriva lor.

Pe de altă parte, a mânca înainte de primirea Sfintelor Taine este necuviincios, dovedind robirea faţă de pântece şi dispreţul faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Pentru că nicio minte raţională nu va socoti firesc să amesteci mâncărurile şi băutura cu Trupul şi Sângele lui Christos, ori să te preocupi de plăceri şi griji trupeşti atunci când vrei să te înalţi duhovniceşte.
Se cuvine ca Sfânta Împărtăşanie să fie primită fără ca omul să fi mâncat ori băut ceva înainte.
Singura excepţie în această privinţă sunt pruncii (sugarii) şi muribunzii.

Viaţa liturgică a Mireanului sau Monahului nu are, de fapt, un ritm foarte deosebit de cea a preotului. Sau, mai bine zis, nu ar trebui să aibă un ritm foarte deosebit.
Desigur, este de înţeles că sunt slujbe la care Mireanul sau Monahul nu pot veni, de vreme ce sunt la muncă (serviciu sau ascultare, după caz).
Însă rânduiala creştină, din vremurile apostolice, este ca slujbele să fie aşezate de preot împreună cu enoriaşii astfel încât să poată lua parte la ele cât mai mulţi dintre Creştini. La Liturghie împărtăşindu-se toţi, în afară de cei care au ucis pe cineva, au curvit, au făcut adulter sau alte asemenea păcate.

11. Cum să stau la Liturghie dacă sunt oprit de la Împărtăşanie din pricina unor păcate mari?

Cu frângere de inimă pentru păcatul făcut şi cu bucurie mare pentru primirea în Casa lui Dumnezeu. Plângerea păcatului să fie însoţită de bucuria aşezării pe calea mântuirii, de recunoştinţa faţă de Jertfa prin care Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa păcatul acela.
Iisus Christos a murit pentru păcatele noastre, a plătit crimele noastre, curviile noastre, spurcăciunile noastre, nu pentru ca noi să deznădăjduim din cauza lor, nici ca să fim nepăsători faţă de ele. Calea de mijloc, cea care uneşte ura faţă de păcat, dragostea faţă de păcătos şi iubirea şi recunoştinţa faţă de Răscumpărător, aceea este cea pe care trebuie să mergem.

12. Dacă duhovnicul îmi dă voie să mă împărtăşesc, dar eu nu pot, nu simt să mă Împărtăşesc, ce să fac?

Să nu te Împărtăşeşti şi să te îngrijorezi. Să nu te Împărtăşeşti, căci Sfintele Taine nu se dau cu de-a sila, ele trebuie dorite. Să te îngrijorezi, căci înseamnă că ceva din adâncul tău te desparte de Christos.
Şi, bineînţeles, trebuie să vezi ce este acel „ceva”. De aceea, trebuie să te întorci către adâncul tău şi către duhovnic, încercând să vezi unde este ruptura dintre tine şi Mântuitorul. Astfel încât să (re)câştigi dorul de a fi împreună cu El, de a primi Sfintele Taine.

Uneori această auto-oprire de la Împărtăşanie vine dintr-o deznădejde în faţa propriilor slăbiciuni, păcate, patimi. Este o piedică ce trebuie biruită şi chiar Sfintele Taine sunt cel mai puternic leac în această privinţă.

Uneori această auto-oprire de la Împărtăşanie vine dintr-o recunoaştere mai mult sau mai puţin conştientă a superficialităţii trăirii, a unei temperaturi duhovniceşti scăzute, în care Sfintele Taine contrastează tulburător. Soluţia, desigur, este aceea a creşterii temperaturii vieţii duhovniceşti, astfel încăt Împărtăşirea să fie dorită cu adevărat, profund, deplin.

Uneori această auto-oprire vine din prejudecăţi greu de învins.
De pildă, unul dintre pretextele cele mai des întâlnite este „nu sunt vrednic(ă)”.
O asemenea afirmaţie izvorăşte dintr-o mândrie cu atât mai gravă cu cât nu este conştientizată, dar îl desparte pe om de Christos. Căci dacă omul ar fi vrednic, nu ar mai avea nevoie de Jertfa lui Christos, ar fi de-a dreptul în Ceruri, de-a dreapta Tatălui.
„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă„, spune Domnul, respingându-i pe cei care se credeau vrednici (Marcu 2.17). Dar şi acela care, socotindu-se nevrednic, a refuzat haina de nuntă, a fost aruncat afară (Matei 22.11-13 ş.cl.). Pentru că de vreme ce acei bolnavi au nevoie de doctori, nu cei sănătoşi (Marcu 2.17), cât de raţional este să fugim de Christos, Cel care este Doctorul sufletelor şi trupurilor?

13. Împărtăşania deasă despre care spun Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice nu se aplică oare doar unor vremuri în care Creştinii erau mai credincioşi iar primejdia martiriului mai mare, fiind nepotrivită astăzi?

Nu.
Pe de-o parte, dacă citim ce spune Sfântul Apostol Pavel despre păcatele Corintenilor – şi nu numai -, sau Sfântul Apostol Iuda Tadeul despre păcatele altora din acea vreme, ne dăm seama că patimi şi păcate multe şi grele erau şi atunci. Dacă nu ar fi fost Creştini care să săvârşească atunci desfrânări, adultere, crime, apostazii etc. nu s-ar fi dat nici canoanele pentru aceste păcate şi patimi. Dar s-au dat, tocmai pentru că omul a fost şi este acelaşi.

Pe de altă parte, martiriul este o parte a vieţii creştine dintotdeauna şi pentru totdeauna, până la A Doua Venire a lui Christos.
În zilele noastre Creştinii sunt persecutaţi şi de autorităţile de stat, şi de fanatismul religios islamic sau de altă factură, şi în Franţa, şi în Germania, şi în Suedia, şi în Egipt, şi în India etc., etc.
Chiar şi în România voinţa a peste trei milioane de Creştini este călcată în picioare de autorităţi, în vreme ce fanatismului islamic i se deschid larg porţile Capitalei (prin proiectul „mega-moscheii” iniţiat de extremistul islamist Erdogan, autorul a mii şi mii de crime religioase în Kurdistan, Siria, Armenia şi alte părţi ale lumii).
Mai mult, chiar în România nenumăraţi Creştini sunt persecutaţi în societate – în şcoli, licee, facultăţi, birouri etc. – pentru că postesc, pentru că se roagă, pentru că poartă Cruce la gât etc., etc. „Pacea” este cel mult aparentă şi există doar pentru cei care sunt izolaţi de realitatea de zi cu zi a lumii. Realitate în care trăiesc însă cei mai mulţi dintre Creştini.

De asemenea, creşterea temperaturii duhovniceşti, deasa Împărtăşanie şi apropierea neîncetată, organică, de Dumnezeu sunt absolut necesare în această lume, indiferent de epocă şi loc.

Prin urmare, invocarea unei aşa-zise „deosebiri” fie în păcătoşenie, fie în purtarea lumii faţă de Creştini între noi şi secolele Sinoadelor Ecumenice este ridicolă. Mai rău, este un pretext pentru denigrarea Sinoadelor Ecumenice, este un mijloc de proclamare a superiorităţi unui om – cel care emite asemenea păreri – asupra Duhului Sfânt, cel care a dat rânduielile Bisericii, inclusiv pe cele privitoare la Sfintele Taine.
Evident, este mai simplu să fixezi un număr „standard” de Împărtăşiri („una pe lună”, „una la patruzeci de zile”, „patru pe an” etc.), decât să duci munca şi lupta grea a îndrumării fiecărui fiu duhovnicesc după nevoile sale. Dar trebuie să facem – mai ales preoţii – ceea ce este după Înţelepciunea lui Dumnezeu, chiar dacă ne este greu. Iar voia lui Dumnezeu a fost pecetluită de-a lungul multor secole, repetat, după cum am văzut mai sus (întrebarea 7. şi răspunsul).

Încheiere

După cum se poate vedea, rânduielile Bisericii lui Dumnezeu în privinţa Împărtăşirii cu Sfintele Taine sunt limpezi şi bine statornicite de Sinoadele Ecumenice şi Sfinţii Părinţi.
Cât de mult sunt ţinute aceste rânduieli… atârnă de conştiinţa fiecărui cleric şi credincios.  Unii vor ţine de Învăţătura Creştină, alţii de tot felul de tradiţii locale, chiar dacă vin în contrazicere cu Învăţătura Bisericii.
Este alegerea fiecăruia şi fiecare va răspunde, aşa cum ştie, în faţa celui care ne este nu doar Împărat, Arhiereu şi Învăţător ci şi Marele Judecător.
Pace tuturor!

20171210_130309_075 mic

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Această mică lucrare de îndrumare are ca temelie şi următoarele cărţi:

– „Biblia sau Sfânta Scriptură„, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994
– „Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă„, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000 (mai ales paginile 151-154, dar nu numai)
– „Rânduielile vieţii monahale„, de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel mare, Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Benedict, alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002
– „Scrieri. Partea a patra. Comentariu la Evanghelia Sfântului Apostol Ioan„, de Sfântul Chiril al Alexandriei, PSB 41, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000
– „Scrierile Părinţilor Apostolici„, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979
– „Actele martirice„, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982
– „Scrieri alese„, Sfântul Ioan Casian, PSB 57, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990
– „Pidalion sau Cârma Bisericii„, Bucureşti, 1993 (a se vedea şi aici, online)

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Noi şi Biserica, de I. L. Caragiale

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber–cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!

Dar să nu exagerăm!

Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să audă, dacă nu chiar să asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.

De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam tare.

O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.

Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.
Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei. Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să comentez aici, în fuga condeiului, câteva observaţii, pe cari le fac de mult.

Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe mai multe duminici – ce se-ntâmplă în altă parte?

Ia să vedem.

Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.

Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!

Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.

Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii noştri, cari dorm sub umbra Crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi voi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele voastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închină-se Asia – bătrână înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni.

Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!

Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Cosntantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:

– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu părinte, i-am răspuns, nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume, care nu crede în Dumnezeu? cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în pușcării locașurile sfinte, închinate credinței străbune, unde zac osăminte de măreți voevozi?

Se va mai schimba lumea noastră românească? va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dânsul?
Dumnezeu știe!
Deocamdată, copiii noștri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem școli românești, în care urmează înaltele învățături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze și să ni-i crească.
Din aceste școli naționale, ies pe fiece an sute și mii de viitori cetățeni luminați, toți liberi-cugetători, plini de despreț pentru vechea rătăcită credință creștină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!

Ei au învățat o religie mai omenească decât cea creștină, o religie care predică nu mila și îngăduința, nu blândețea și omenia; o religie aspră, care predică omului:

Ești o fiară! Ghiarele tale și colții tăi sunt deșteptăciunea și șiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! 
Nu te uita o clipă în sus spre cer; aci, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca și cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăvește tot pentru tine.
Ești fiară, fii fiară.Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu!

Ion Luca Caragiale
(în Universul, 7 Ianuarie 1900)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Despre colinde şi colindat (II)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte a textului aici…

Prima formă a acestui material a apărut în periodicul „Datina”, revistă constănţeană „de etnologie şi fapt cultural” a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Constanţa (nr. 55, „Ciclul sărbătorilor de iarnă la români”, Decembrie 2009). 

20171210_145045

Şi totuşi, păgânismul?

Vom face aici o scurtă paranteză, impusă de o fixaţie ce domină pe foarte mulţi dintre cei care încearcă, mai mult sau mai puţin competent, să facă „analize folclorice”. Este vorba de fixaţia păgânizării folclorului românesc. Tentaţia păgânizării nu este chiar nouă. Ea se exprimă cu putere la iluminiştii francezi de la sfârşitul secolului XVIII, ca urmare a urii pe care aceştia o aveau faţă de Papalitate în special şi de Creştinism în general. Ei nu doar că vor încerca în vremea Revoluţiei franceze să înlocuiască pe Dumnezeu, îngeri şi sfinţi cu tot felul de zeităţi (Victoria, Libertatea, Republica, Omul şi, până la urmă, chiar şi Napoleon). Dar vor încerca să descifreze „în cheie păgână” întreaga fire omenească şi toată istoria omenirii, să desfacă de orice dimensiune creştină toată cultura populară şi livrescă (a se vedea Petre Culianu, Eros şi magie în Renaştere, pentru păgânizare şi Giuseppe Cocchiara, Istoria Folcloristicii Europene, pentru fazele de ideologizare a folcloristicii). Această fixaţie a fost înlocuită pe plan internaţional, de mai multe decenii, de o sinceră încercare de apropiere obiectivă de culturile cercetate, de o mai accentuată diferenţiere a mecanismelor interne ale fiecărei culturi, de obligativitatea observării din interior, din perspectiva celuilalt (adică a purtătorului culturii respectiv). La noi stăpâneşte însă o „superioritate” implicită a condeierului, care ştie mai bine decât purtătorii culturii felul în care ei gândesc, simt, privesc lumea şamd sau – cu atât mai trist – ştie mai bine decât oricine felul în care trebuie să gândească, simtă, privească lumea şamd şi purtătorii culturii populare, şi cititorii domniei-sale.

Ca urmare, tributari fixaţiei păgânizării, nenumăraţi condeieri interesaţi de folclor fie şi în treacăt sunt siguri că văd în orice fapt de folclor reminiscenţe obligatoriu păgâne, obligatoriu pre-creştine şi obligatoriu dacice sau respectiv romane – după şcoala protocronistă sau respectiv latinistă de care aparţin. Şi totuşi, despre tradiţiile dacice ştim aproape nimic, iar urmele arheologice sunt suficiente, în această privinţă, pentru speculaţii spumoase, dar nu pentru certitudini [a se vedea şi Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. I-III; Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria românilor; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român etc]. Mai mult – şi mai trist pentru adepţii acestor idei – după venirea romanilor în Dacia au fost încă multe alte populaţii păgâne, mai vechi şi mai noi, care au stat aici vreme de zeci, sute şi chiar peste o mie de ani. Amintim dintre aceste populaţii ne-creştine pe goţi, gepizi, huni, avari, slavi, cumani, pecenegi, tătari, ţigani, turci, evrei şi unguri. În ultimele două-trei veacuri s-a mai suprapus şi influenţa păgână a culturii antice greceşti propagată de grecii intraţi pe cele mai felurite căi în viaţa socială a Muntenie şi Moldovei. La aceasta trebuie adăugată şi încercarea de refacere a păgânismului roman de către unii adepţi extremişti ai latinismului greco-catolic, dar şi prezenţa tot mai accentuată a influenţelor livreşti orientale – prelungite până în popor odată cu dezvoltarea mass-mediei şi transformările sociale ale ultimului secol. Evreii hasidişti din Maramureş, Pocuţia şi Bucovina, huţulii şi rutenii din aceste părţi şi multe alte neamuri au adus cu ei un bagaj de tradiţii şi idei ne-creştine, o parte fiind preluată – de multe ori încreştinată, alte ori ca atare – de către Românii din acele părţi. Tot acest context este cu superbie ignorat de adepţii protocronismului, dar şi ai latinismului extrem. Am avut prilejul să ascult o exegeză dacică a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, comentatorul neavând habar că basmul este de origine tătărască. Faptul că nu există în tradiţia populară românească nici Zamolxe, nici Deceneu, nici Decebal – păstraţi mai degrabă în tradiţia spaniolă decât la noi – nu îi tulbură nicio clipă pe cei care vor să ne facă a fi daci păgâni, pe noi şi pe strămoşii noştri. Conştiinţa mixtă a originii romane şi tracice avută de Românii dinainte de 1780 şi Şcoala Ardeleană, mărturisită de documentele istorice incontestabile, nu interesează pe aceştia. S-a ajuns până la ocultarea celor mai directe şi incontestabile mărturii ale Credinţei creştine populare, de la Cruce până la Colind. Credem că a insista mai mult asupra fixaţiei păgânizării folclorului este fără rost. Mărturiile creştine despre Colind, fie ele din primele sau din ultimele veacuri, sunt atât de covârşitoare, încât a le ignora ţine de o rea-voinţă în faţa căreia porţile dialogului sunt dintru început închise.

Ca pildă a acestor mărturii creştine, dăm în finalul acestei modeste lucrări o mică exegeză făcută (sic!) pe un singur vers – acela care dă şi titlul – al unui foarte cunoscut colind, colind consemnat în felurite versiuni încă din secolul XIX şi prezent până astăzi în repertoriul colindătorilor români.

Un vers de colind – o lume de trăire teologică

Încercând a cerceta binecunoscutul colind popular Trei crai de la Răsărit ne trezim în adâncul unei sinteze teologice ortodoxe de o uluitoare complexitate şi poezie.

Pentru vorbi doar de primul vers – devenit şi titlu – trebuie să observăm că numărul magilor care au căutat şi găsit Împăratul indicat de stea nu este arătat în Biblie. Poporul a ales însă o cifră perfectă, cifra trei. Este o cifră de maxim echilibru, între minimul sărăcăcios al lui doi – căci „unul” nu aveau cum să fie magii, desigur! – şi orice altă cifră mai mare, care cuprinde nu doar primejdia unui simbolism nepotrivit, cât mai ales al unei risipiri. Trei magi este firesc să fi fost – de fapt este cea mai răspândită cifră din Tradiţie – pentru că au fost trei feluri de daruri: aur, smirnă şi tămâie. Iar obiceiul Românilor, atunci când merg mai mulţi în ospeţie, este de a nu aduce aceleaşi daruri fiecare. Deci, pe lângă poziţia sa de echilibru, firească, numărul de trei magi este legat şi de cel al darurilor care sunt enumerate ca atare de Sfintele Scripturi. Deşi numărul magilor nu este arătat explicit, el poate fi înţeles implicit din cel al darurilor. Pentru gândirea firească a unui Român din vechime, era mai mult decât de înţeles că dacă ar fi fost un al patrulea mag acesta ar fi trebuit să vină cu un alt fel de dar – fie că erau mărgăritare (se ştie că perlele sunt simbol al lacrimilor, deci al suferinţei, dar şi al pocăinţei), fie că erau nestemate (în Psalmi cuvintele dumnezeieşti sunt puse mai presus de acestea, deci erau potrivite ca ofrandă pentru Cuvântul întrupat), fie mir (pentru cel care era Unsul, dar şi pentru cel care avea să moară pentru omenire) şamd. Însă darurile au fost doar trei: atât! Pentru un Român este firesc, prin urmare, să socotească tot la trei numărul magilor. Şi acesta este cu atât mai de aşteptat să fie numărul cu cât întreită este Dumnezeirea în ceea ce priveşte persoanele (Tatăl, Fiul şi Duhul), întreită este slujirea Celui Întrupat (stăpânească, arhierească şi învăţătorească), întreite aveau să fie zilele Jerfei, întreită rugăciunea din Muntele Măslinilor, întreită pocăinţa lui Petru după căderea sa, întreită respingerea ispitirii satanice de către Hristos Iisus ş.a.m.d.

Dar de ce spune poporul crai şi nu magi sau vrăjitori? În Sfintele Scripturi numele folosit este de doar şi doar acela de magi (Matei 2.1, 7, 13, 16). În greceşte el este „μαγοι” şi denumeşte şi pe cei care se ocupă cu vrăji, dar mai ales pe cei care se îndeletnicesc cu astrologia. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia VI la Matei (şi Omilia VII, I-V; Omilia VIII, I). Şi el arată că aceia care de la răsărit au venit să se închine lui Hristos erau astrologi sau ghicitori în stele. Arată, de asemenea, că Dumnezeu a folosit interesul acestora pentru stele ca printr-un înger ce a luat chip de stea să-i aducă la cunoaşterea Fiului Său. Iar odată întorşi în ţara lor, „aceşti magi au ajuns şi în ţara lor dascălii concetăţenilor lor” (ibidem, p. 82) aşa cum fuseseră – sau ar fi trebuit să fie – şi pentru iudei. Însă, în toate cele trei omilii, Sfântul Ioan Gură de Aur nu vorbeşte nicio clipă despre starea socială a magilor.

Atunci, ne întrebăm iarăşi: de ce Românii îi numesc pe aceşti magi nu magi sau vrăjitori sau ghicitori în stele, ci crai?

E limpede că este vorba despre o alegere gândită, nu de o licenţă poetică, de o forţare a realităţii pentru necesităţile rimei. Se putea spune la fel de bine „Trei magi de la răsărit”. Ori se putea înlătura cifra trei şi se spunea „Ghicitori din Răsărit”, păstrându-se lungimea versului şi rima neatinse. Dar asemenea variante nici măcar nu există! După numărul darurilor poporul numără trei personaje, numindu-le – şi nu doar aici! – crai.

Deci, pentru a treia oară, de ce crai?

Ei bine, şi din pricină că este scris: „Pentru locaşul Tău, din Ierusalim, Îţi vor aduce împăraţii daruri” (Psalmul 67.30).

Într-adevăr, aşa cum şi Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte, ceea ce au găsit magii la Betleem a fost, omeneşte vorbind, numai multă sărăcie („o iesle, o colibă şi o Mamă săracă” op.cit., p. 101). Această sărăcie ar fi împiedicat, în chip obişnuit, pe Prunc de a scăpa de ura lui Irod şi astfel El n-ar mai fi putut ajunge la Ierusalim, ca să se jertfească pentru întreaga lume.
A trece din Iudeea în Egipt – aşa cum au făcut Iosif şi Maria cu Pruncul Iisus – era costisitor: trebuiau închiriate cel puţin două cămile dintr-o caravană, cumpărate apă şi mâncare pentru drum şi dată partea cuvenită călăuzei caravanei. Câtă vreme Iosif nu a putut închiria măcar o odaie pentru Sfânta Fecioară la vremea Naşterii, de unde ar fi avut el aur pentru o călătorie până în Egipt? Dar, iată, pentru a sfinţi locaşul Său din Ierusalim, Dumnezeu rânduieşte ca magii de la răsărit să aducă Fiului Său tămâie şi smirnă, dar şi aur.

Şi iarăşi este scris: „Şi acum împăraţi înţelegeţi! Învăţaţi-vă toţi, care judecaţi pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur.” (Psalmul 2.10-11).

Şi cu adevărat, magii s-au învăţat, ei care judecau după stele cele ale pământului, şi au ajuns a sluji Domnului cu frică şi a se bucura de El cu cutremur.
Dar şi aceste proorocii, cum şi altele asemenea, se pot socoti împlinite doar dacă magii sunt crai, adică împăraţi. Ştiut fiind că vechiul cuvânt crai, care vine de la slavo-germanul kral, adică rege, avea la Românii din secolele XVII-XIX înţelesul de împărat. Însă, dincolo de aşteptarea împlinirii proorociilor vechi-testamentare, ce temei aveau Românii a-i socoti pe cei trei magi ca împăraţi sau crai?

Întâi şi întâi este limpede că nu erau nici oameni obişnuiţi şi nici chiar ghicitori în stele obişnuiţi. Românii din vechime ştiau prea bine că niciunul dintre ei nu umbla în chip obişnuit cu aur, smirnă şi tămâie la el. Aceste daruri erau în vechime şi mai valoroase decât sunt astăzi, şi chiar cu mult mai valoroase. Aurul era atât de rar, încât mulţi dintre oameni abia dacă-l vedeau vreodată în viaţă. Şi în multe ţări, precum erau şi cele din răsărit – Persia şi India – dar şi din Europa – de pildă chiar în Dacia sau Imperiul Roman (Romania) – aurul nu era în stăpânirea oricui, ci doar a împăraţilor sau a celor foarte apropiaţi de ei, chiar şi monezile de aur fiind un semn nu doar de bogăţie, ci şi de nobleţe şi putere. Un om obişnuit n-ar fi avut aur, cu atât mai puţin n-ar fi umblat cu el oricum – într-o călătorie atât de nesigură. Argint, poate ar fi avut. Bronz ori aramă, probabil. Însă aurul era folosit doar în cele mai scumpe tranzacţii, nu oricând, nu oriunde, nu oricum. Şi acest lucru era adevărat şi pentru oamenii de rând, şi pentru ghicitorii în stele, de multe ori oameni mai săraci decât târgoveţii ori ţăranii români. Prezenţa aurului într-o cantitate respectabilă – pentru a fi un dar adevărat! – este un prim semn al faptului că cei trei magi erau cel puţin oameni cu stare. De altfel chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când spune „magii… deschizând vistieriile lor, I-au adus daruri” (op. cit., loc. cit.) arată prin aceasta, implicit, că aceştia nu erau nişte oarecari. Căci nu aveau în vremea aceea oamenii obişnuiţi vistierii cu ei, ci doar cei de rang înalt. Acelaşi lucru se vede şi din aceea că pe altă cale au mers în ţara lor atunci când îngerul le-a cerut aceasta (Matei 2.12). Nu erau legături directe între măruntul Betleem şi ţările din răsărit. Nici nu se făceau nitam-nisam caravane, că cineva nu mai voia el să meargă la Ierusalim, de unde porneau acestea în chip obişnuit. Deci magii aveau cu ei destul alai şi destulă avere, chiar şi după ce dăduseră darurile Pruncului, pentru a putea să îndeplinească fără împiedicare porunca primită în vis – de la înger spune Sfântul Ioan Gură de Aur (op. cit., p. 102).

Dar între a fi “de rang înalt” şi a fi crai sau împărat, sau ceva asemănător, este totuşi depărtare mare. Dacă putem înţelege că magii erau bogaţi, poate chiar nobili, este ceva care să ne facă să bănuim că puteau fi pe picior de egalitate cu un împărat?

Ei bine, este: întâlnirea cu Irod.

Împăratul Irod al Iudeii este acela despre care Împăratul Romei a spus: mai bine este să fi porcul lui Irod decât fiul lui. Căci idumeu fiind, Irod nu mânca porc, dar fiul şi l-a ucis ca nu cumva să-i ia locul. Acesta este împăratul la care magii de la răsărit vin, şi nu oricum, ci făcând multă tulburare în Ierusalim. Dar de ce s-a făcut tulburare? Pentru că nişte oarecari, pretinşi magi, întrebau de naşterea lui Mesia? Dar până la Ierusalim ei nici nu ştiau că Cel născut, căutat de ei, este Mesia! Iar ghicitori şi pretinşi mesia şi alţii asemenea se iveau mereu! Pentru ca cei trei magi să poată aduce la tulburare întregul Ierusalim aşa, dintr-o dată, trebuia ca ei înşişi să fie impresionanţi, să aibă alai şi fală. Aşa se explică şi faptul că au fost aduşi înaintea lui Irod. Dacă ar fi fost trei oameni singuri, fără slavă, fără însoţitori, nu ar fi fost băgaţi în seamă de cei mari ai Ierusalimului. Erau destui săraci lunatici care visau lucruri mari! Dar dacă erau oameni nobili, bogaţi, puternici, lucrurile se schimbau. Ar fi putut fi conspiratori primejdioşi, uneltitori împotriva împăratului, semănători de răzvrătire. Şi atunci ar fi fost închişi ori măcar judecaţi şi daţi afară din ţară. Însă Irod, cu toată cruzimea şi pofta lui de putere, nu face nimic din aceasta. Nu doar că îi primeşte şi îi ascultă, dar la cuvântul lor adună pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului! Mai mult, îi cheamă în ascuns pe magi şi stă cu ei la sfat! (Matei 2.4-7) Dar cum ar fi putut să-i cheme în ascuns pe cei care tulburaseră tot Ierusalimul (Matei 2.3-4) şi care, evident, acum erau cunoscuţi de toţi? Putea să-i cheme pe ascuns doar dacă îi găzduia în palat cu el! Iar dacă erau în palat cu el, de ce le-a dat drumul? De ce nu i-a ucis într-ascuns? De ce, măcar, nu a pus un pâlc de oşteni să meargă împreună cu ei – „să-i apere”, desigur – până la Betleem, pentru ca astfel să poată îndată să-L ucidă pe Prunc?

Singura explicaţie logică este aceea că magii de la răsărit nu doar că aveau cu ei un alai destul de impresionant pentru a putea impune Ierusalimului – care nu era un oraş oarecare! – şi a ajunge la împărat. Nu doar atât, ci ei înşişi erau de rang foarte înalt, fie înrudiţi îndeaproape cu împăraţi din răsărit, fie chiar regi sau împăraţi ai acelor părţi. Doar un asemenea rang poate fi o explicaţie logică pentru şirul de acte excepţionale ce marchează venirea magilor la Ierusalim:
– curajul unor întrebări care la un om de rând putea duce la batjocuri şi închisoare, iar la unul nobil chiar la moarte;
– faptul că sunt chiar luaţi în seamă de un oraş plictisit de falşi mesia şi prooroci mincinoşi;
– faptul că sunt primiţi îndată de Irod şi luaţi în serios şi de acesta;
– faptul că Irod adună pentru cuvântul lor pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, chiar dacă prin asta risca o gravă tulburare;
– faptul că nu îndrăzneşte să-i oprească, să-i închidă ori să-i ucidă, ba chiar le răspunde adevărat la întrebarea lor – „Betleemul este locul Naşterii” – iar scopurile încearcă să şi le atingă nu prin forţă, ci prin viclenie.
Toate aceste fapte arată că cei trei magi aveau un rang şi o putere cel puţin egale cu ale lui Irod, adică erau împăraţi sau regi (în înţelesul local al termenilor).

Şi toate aceste lucruri, pentru care am avut nevoie de trei pagini de maximă condensare spre a le prezenta, erau atât de limpezi pentru Românii din vechime, încât ei spuneau pur şi simplu Trei Crai de la Răsărit – şi toţi ştiau de ce se spune aşa, nu altfel, toţi ştiau că acesta este adevărul evanghelic.
Atât de deplină era cunoaşterea Evangheliei la Străbuni, atât de adâncă era trăirea Evangheliei la Străbuni, încât adevăruri teologice pe care astăzi puţini le înţeleg sau măcar le cunosc – fie şi din auzite – erau parte a vieţii de zi cu zi, a folclorului obişnuit românesc de altădată.

Încheiere repede

Este extrem de greu a face în câteva pagini analiza unei culturi. Ori Colindul românesc înseamnă o întreagă cultură, de o bogăţie nespus de mare. De aceea nu avem nicio clipă ideea că am spus tot ce se putea spune pe măcar una dintre laturile pe care le-am atins. Nici nu ne-am dorit aceasta. Am vrut doar să facem o schiţă fugară, ca un desen în nisipul de la malul mării. Înainte ca valurile zilelor şi grijilor ce vor urma să şteargă din sufletul cititorilor acest desen, nădăjduim ca el să aprindă în suflet măcar puţin flacăra preţuirii şi chiar a iubirii faţă de tradiţia străbună. Pe vremuri colindătorii erau primiţi în poartă – sau în pragul casei – cu lumânări aprinse, ca nişte sfinţi purtători de Dumnezeu. Astăzi nici uşa nu li se mai deschide, iar colindele sunt aşezate undeva între spectacol şi disecţie, departe de viaţa luminoasă din care făceau cândva parte. Însă nu peste tot. Mai sunt locuri şi mai sunt oameni care duc mai departe trăirea străveche şi care, credem noi, meritau măcar această fugară amintire.

Şi, poate, cercetările ce se vor mai face nu vor mai încerca să extirpe din Colind şi colinde tocmai sufletul creştin care le-a însufleţit, ci, lăsând prejudecăţile personale, le vor aborda din perspectiva culturii creştine populare ce le-a zămislit.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…