Etichetă: Țara

Răspunsuri la câteva întrebări despre rostul nostru

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Întrebare: Pentru ce există omul? De unde vine și încotro merge?

Răspuns: Omul există din și pentru iubire și adevăr. Dumnezeu l-a făcut după chipul Său, și l-a făcut cu dorința asemănării cu Dumnezeu. Pentru ca dragostea să se înmulțească prin cunoașterea adevărului. Omul de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge, dacă nu greșește drumul ca să meargă spre Iad.

Întrebare: Dar cuvântul „de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge” (Ioan 13.3), oare nu pentru Fiul lui Dumnezeu este?

Răspuns: Este pentru Fiul lui Dumnezeu, care este și Noul Adam (I Corinteni 15.45-49), deci și pentru toți cei care sunt următorii Lui. Aceasta se vede și din cuvântul Mântuitorului dinainte de Răstignire, când le spune „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15.19). Fiecare om de la Dumnezeu a ieșit, căci fiecare suflet este creat de Dumnezeu. Și dacă nu greșește drumul, fiecare om la Dumnezeu se întoarce. Altfel se duce în locul celor fără Dumnezeu, fără dragoste și adevăr, fără lumină și viață.

Întrebare: Dar cum poate omul să țină drumul sau să îl piardă?

Răspuns: Desigur, omul își ține drumul cât ascultă de Dumnezeu, adică de Izvorul Binelui, de Cel ce este dragostea și adevărul. Cum stă scris, „toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10.31).

Întrebare: Dar ce înseamnă „spre slava lui Dumnezeu” în cuvântul „toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10.31) ?

Răspuns: Slava lui Dumnezeu este tot ce este frumos, bun, adevărat în și din și spre iubire curată. Slava lui Dumnezeu este lumina Sa. Și aici „slava lui Dumnezeu” este oglindire iubirii și adevărului în Creație. Deci prin „toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10.31) se arată că tot ce lucrăm trebuie să fie spre înmulțirea binelui și frumuseții, spre așezarea în adevăr și înmulțirea iubirii curate. Desigur, pentru a putea lucra mereu – sau, ca să zicem așa, „cât mai mereu” – spre slava lui Dumnezeu, omul trebuie să Îl țină pe Dumnezeu pururea în mintea, cugetul și inima lui.

Întrebare: Omul se naște cu drepturi sau datorii? Și care sunt mai importante în viață?

Răspuns: Ce este dreptul și ce este datoria? Omul rătăcit pretinde că are drepturi și se vaită de datorii. Dar nu se gândește vreo clipă la ce înseamnă drepturile și datoriile. Asta pentru că i se pare că știe. Însă există graiul păcatului și graiul viețuirii în Dumnezeu. Iar în cele două limbi multe cuvinte au înțelesuri deosebite, ba chiar opuse. De pildă, în limba păcatului drept este „ceea ce trebuie să mi se dea”, adică „ceva ce mi se cuvine fără merit”. Iar în limba viețuirii în Dumnezeu, drept este ceea ce e în și după adevăr și dragoste. Ca urmare, omul se naște cu datoria de a urma ceea ce este drept: să crească în adevăr și iubire și să le înmulțească. Și nu există drept – în înțelesul de ceva ce ni s-ar cuveni – decât dacă mai întâi se îndeplinește sau îndeplinesc datoria sau datoriile ce nasc acel drept. Cei cu specializare juridică înțeleg ceva mai ușor că nu există drept fără obligații – adică datorii. Ceva mai ușor, adică dacă vor să înțeleagă.
Acum, cât privește importanța, dacă privim spre Veșnicie e limpede: dacă ne împlinim datoriile câștigăm Raiul oricâte drepturi ne-au fost încălcate. Deci datoriile sunt primele. Din ele se nasc drepturile. Iar dacă ne facem datoria, pentru orice drept încălcat aici suntem răsplătiți nesfârșit de mult de Dumnezeu (Matei 5.1-12; Marcu 10.29-30).

Întrebare: De ce scrie în Biblie „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa…” (Marcu 10.7-9) dar, în același timp, „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Efeseni 6.2) ?

Răspuns: Pentru că până la căsătorie omul încă este copil. Adevărata cinstire a părinților vine din clipa în care copilul a devenit părinte. Și cinstirea părinților stă în primul rând în încercarea de a fi un părinte cel puțin la fel de bun – mai bine, și mai bun – decât proprii părinți. Această încercare descoperă copilului cât de greu este să fii om, dar mai ales părinte. Și naște adevăratul respect față de părinți. Căci de ce în adolescență copilul se răzvrătește și își disprețuiește părinții? Pentru că în lipsa răspunderii – adică a datoriilor – copilul se vede mai deștept și mai puternic decât este. Doar în fața greutăților căsniciei copilul își dă seama cât de puțin poate. Și vede că face ceva doar prin încăpățânarea de a lucra puținul cu putință, iar și iar, parcă la nesfârșit. Astfel înțelege greutatea vieții părinților săi și respectă „puținul” făcut de aceștia – de multe ori acest „puțin” fiind foarte mult. Atunci apare adevărata cinstire a părinților.

Întrebare: De ce stă scris că în Christos „nu mai este iudeu, nici elin” (Galateni 3.28), ba nici „scit” (Coloseni 3.11) dar scrie și că neamurile sunt în eternitatea Ierusalimului Ceresc?

Răspuns: Pentru că este o deosebire uriașă între graiul creștin și cel păgân. La Iudei și Greci a fi de alt neam decât ei era văzut ca o osândă. Pentru Iudei cei ce alt neam erau lepădați de (la) Dumnezeu – pentru că se lepădaseră de Dumnezeu. Pentru Greci aceiași de alt neam erau „barbari”, adică sălbatici, înapoiați, proști, de disprețuit – pentru că Grecii se socoteau singurii civilizați, avansați, deștepți, luminați, credeau că doar cultura și limba lor au valoare. Christos Iisus vine și sfărâmă aceste prejudecăți. Intră în Ierusalim pe asină (Matei 21.1-10), care este simbolul goimilor, adică al neamurilor despărțite de Dumnezeu. Este asină și nu măgar, ca să arate că ceea ce era sterp a devenit roditor prin ascultarea față de Cel Trimis, Fiul lui Dumnezeu, Împăratul Sionului. Ca urmare, se sfărâmă hotarul dintre Iudei și neamuri și redevin frați. Cum se vede și în lucrarea Sfântului Apostol Pavel, Iudeu dintre Farisei (Fapte 23.6), ori a celorlalți apostoli. Scitul apare în Epistola către Coloseni pentru că aici avem pe Frigienii grecizați. Și ca foarte mulți dintre cei care și-au schimbat neamul și cultura, Colosenii aveau dispreț față de „barbari”. Scitul fiind pentru ei prototipul „barbarului”, care nu înseamnă altceva decât cei de alt neam, foarte aproape de goimii Iudeilor. Pe scurt, aceste cuvinte de la Galateni 3.28 și Coloseni 3.11, puse în armonie cu Apocalipsa 21.22-27 ne arată că în Christos toți suntem primiți și frați – dacă Îl primim pe El. Ne arată că niciun neam nu este de disprețuit, căci din fiecare pot răsări sfinți și cultură duhovnicească. Desigur, atâta vreme cât oamenii din acel neam Îl caută pe Dumnezeu, împlinindu-și astfel datoriile – față de Dumnezeu, față de neamul lor ș.a.m.d.

Întrebare: Părinte, când se termină datoria noastră față de Țară și camarazi, față de Credință și Neam? La neputință? La moarte?

Răspuns: Datoria noastră față de Țară și camarazi, față de Credință și Neam este veșnică. Suntem Creștini și știm: moartea este trecerea în Veșnicie. De acolo Sfinții Neamului Românesc ne ajută, apără Țara, Credința, Neamul. Deci datoria aceasta ne rămâne și după moarte. Ba rămâne și după Ziua Judecății. Pentru că în Ceruri neamurile și conducătorii neamurilor veșnic aduc lui Dumnezeu cinstea și slava lor (Apocalipsa 21.24-27). Înaintarea în lumina lui Dumnezeu este veșnică. La fel și dragostea între cei mântuiți. Deci veșnică este și unirea dintre camarazii iubitori de Dumnezeu, veșnică devenirea Neamului în Ceruri, veșnică România Cerească.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia care sminteste. Zgârcenia anti-patriotică (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Prostia care smintește. Zgârcenia anti-patriotică (II)

În eseul trecut am amintit despre cei care se poartă ca și cum izvoarele istorice pe care le-au găsit ar fi proprietate personală.
Foarte departe nu sunt nici aceia care, declarându-se patrioți sau naționaliști, se străduiesc până la absurd să își „păzească” operele de copiatori.
Am spus copiatori și nu plagiatori, chiar dacă adesea copiatorii își însușesc ceea ce au copiat ca și cum ar fi operă proprie.
Dar este, oare, aceasta, o răutate de care trebuie să ne păzim?

Aici vin la cuvintele Sfântului Apostol Pavel privitoare la misiunea sa, de vestire a lui Iisus:
„Voiesc ca voi să știți, fraților, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în așa fel că lanțurile mele, pentru Christos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul și tuturor celorlalți.
Și cei mai mulți dintre frații întru Domnul, îmbărbătați prin lanțurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu.
Unii, e drept, vestesc pe Christos din pizmă și din duh de ceartă, alții însă din bunăvoință.
Unii o fac din iubire, știind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalți, însă, – din zavistie – vestesc pe Christos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanțurile mele.
Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din fățărie, fie în adevăr, Christos se propovăduiește și întru aceasta mă bucur. Și mereu mă voi bucura.” (Filipeni 1.12-18)

De ce se bucura Apostolul Neamurilor de vestirea lui Christos, fie și din invidie sau duh de ceartă?
Pentru că Îl iubea pe Christos și voia să fie cunoscut.
La fel cel care iubește Patria Română, sfânta noastră patrie, cel care iubește Neamul Românesc și puhoiul de Sfinți pe care l-a dat Cerului, se va bucura să fie cunoscut mai bine.
Fie că cei care duc mai departe cuvântul despre Neam și Țară o fac din dragoste sau pentru câștig.
Fie că îți recunosc osteneala ori se străduiesc să o ascundă.

Mai ales că deasupra tuturor stă Dumnezeu, Dreptul Judecător.
Cel Care vede toate, de care nimic nu se poate ascunde și pe Care nimeni nu-L poate înșela.
El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2.6).

Căci și mucenicii mai vechi sau mai noi, nu în laudele și aplauzele mulțimii au înfruntat prigoanele.
Dimpotrivă, mulți au fost torturați și uciși pe ascuns, îngropați pe ascuns ori arși pe ascuns, aruncați în ape să li se piardă urma, acoperiți cu uriașe grămezi de pământ sau piatră.
Dar tocmai de aceea a strălucit lumina deasupra moaștelor lor; tocmai de aceea oasele lor sfărâmate au făcut și fac puhoi de minuni:
Pentru ca fiecare să știe că Dumnezeu vede tot, că nicio osteneală și niciun oftat, nicio jertfă și nicio răbdare nu e ascunsă înaintea Lui. Și El răsplătește cu slava Lui cea mai presus de minte, cu bucuria cea dincolo de gând, cu bunătățile Sale pe care omul de aici nu le poate nici măcar bănui, cu atât mai puțin înțelege.

Și dacă vrem să urcăm spre asemănarea lui Dumnezeu, întâi se cuvine să Îl cunoaștem pe cât se poate.
Dacă vrem să ne asemănăm Lui, trebuie să ne străduim să fim milostivi și generoși precum și El este.
Astfel ne facem mult mai bine datoria față de Neam și Țară, dar și față de sufletul nostru.

De mulți ani am văzut preluate din scrierile sau cuvântările mele și idei, și rânduri, ba și pagini întregi. De nenumărate ori fără cea mai vagă citare. Sau chiar atribuit altora. De puține ori cu citare. Și totdeauna m-am bucurat, văzând că ceea ce am lucrat dă roadă.
Iar unii m-au mustrat, zicându-mi că astfel am pierdut foarte mulți bani.
Pe care, mi-am zis eu, iată că n-o să îi iau în moarte, că nu îi am; așa cum nu o să îi iau nici pe aceia pe care pare că îi am.
Dar poate va sui la Dumnezeu și osteneala mea, și ceea ce cu bucurie am împărtășit tuturor celor dornici să afle adevărul.

Căci mi-am dorit și îmi doresc Neamul și Țara nu într-o fală goală, nu lustruite cu minciuni, ci în Adevăr și Iubire, adică întru Dumnezeu.
Iar ceea ce este adevăr și iubire în Istoria Românilor, în Cultura Veche Românească, sau în ceea ce astăzi izbutim să zidim, de la Dumnezeu este.
Ale Sale dintru ale Sale, Lui îi aducem de toate și pentru toate!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Chilia Sfântului Daniil Sihastrul

Într-o piatră rece și întunecoasă s-a îngropat de viu Daniil, ca să fugă de slava și răsplătirea acestei lumi. Și s-a făcut astfel luminătorul unei țări întregi și părintele multor sfinți.

Historia magistra vitae. Poporul și conducătorii

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Historia magistra vitae. Poporul și conducătorii

„Alexandru [Macedon n.n.], după înfrângerea și supunerea Traciei, voia Asia, dar temându-se să nu reînceapă războiul [Tracii, după plecarea sa n.n.], regii lor cu prefecții [comandanții n.n.] și toți cei preocupați de libertatea pierdută i-a luat cu el, ca și cum le-ar face o cinste. Iar celor rămași le-a pus conducători oameni necinstiți. Astfel acești conducători, legați de binefacerile sale, să nu vrea vreo schimbare, iar poporul care voia [schimbarea eliberatoare n.n.] să nu o poată face, fiind lipsit de conducători.” (Sexti Iuli Frontini sau Frontius II, 11, 3; apud FHDR I, p. 432-433)

Cât se potrivește acest cuvânt cu mila Mântuitorului față de popor că nu are păstor! (Matei 9.36-38)
Sau cu acela care spune: Bate-voi păstorul și se vor risipi oile! (Marcu 14.27)

Căci, iată, ceea ce cei mai mulți nu înțeleg (nu vor să înțeleagă):
Fără buni conducători poporul, chiar și cel mai bun din lume, nu poate face nimic!

De aceea, pe de-o parte, impunerea unor conducători proști și/sau corupți (prin viclenie sau forță) este o strategie sigură de înfrângere a dușmanilor, de stăpânire a unui popor.
De aceea, pe de altă parte, trebuie să ne rugăm pururea

Doamne, dă-ne buni conducători ai Bisericii, ai Neamului și ai Țării, iar pe noi fă-ne vrednici de ei!

Căci fără asemenea buni conducători noi, poporul, mergem spre pierzare.
Dar și dacă avem asemenea conducători și nu îi ascultăm, tot în Iad mergem.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Victoria lui Putin. Vă treziți?

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Victoria lui Putin. Vă treziți?

Vis pace, para bellum

Campania din Ucraina, cum se poate numi acțiunea de față a Rusiei, este încă departe de „sfârșit” (sfârșit = trecerea de la o etapă a veșnicului război la alta).
Însă deja Putin și-a asigurat o mare victorie.

Înfrântă în 1989 prin grija lui Gorbaciov, URSS a lăsat povara înfrângerii – și a vinovățiilor adunate – pe umerii celor două state succesoare esențiale: Rusia și Ucraina.
Puțină lume știe astăzi că Ucraina Sovietică era parte a dreptului internațional deosebită de restul URSS. Că de fapt URSS avea la ONU încă un vot prin Ucraina Sovietică. Sau că aceeași Ucraină Sovietică se înfățișa lumii ca putere nucleară, putere navală, putere militară etc.
Prin dezarmarea nucleară de după 1991 Ucraina a scăpat de toată povara înfrângerii URSS.
Ucraina este cel mai mare beneficiar al apariției și existenței URSS. La fel, a fost vinovată de crime de război și crime împotriva umanității în ambele tabere ale Revoluției Bolșevice și ale Celui de-al doilea război mondial. Cu toate că și-a câștigat independența negând Pactul Ribbentrop-Molotov, a păstrat toate teritoriile câștigate în urma lui, fără nicio rușine. Mai mult, a practicat și practică genocidul pe criterii etnice și, de la o vreme, și religioase.

Dar toate aceste lucruri au fost mascate de recunoașterea Federației Ruse ca succesor al Imperiului Țarist și al Uniunii Sovietice.
Pe de altă parte, Rusia nu a renunțat la armamentul nuclear, ca Ucraina. Nu și-a vândut afacerile Turciei, Germaniei și anumitor familii din SUA, ca Ucraina. Nu și-a schimbat conducătorii când și cum au vrut interesele străine, cum a făcut Ucraina. Etc.
Într-o defensivă continuă, pentru prima dată în istoria sa!, Rusia a încercat să supraviețuiască și să fie, cumva o mare putere, chiar o super-putere. Cam greu, însă!
Economia sa era – și încă este – la pământ, grupările mafiote desprinse din PCUS, Armată, KGB etc. făcând legea în stil barbar – adică de prea multe ori falimentar. Cozile nesfârșite au devenit o bucurie – înseamnă că există ceva de vânzare, bani să cumperi, oameni cu care să vorbești. Cămăruțele minuscule în care Partidul a înghesuit populația au devenit, iarna, un motiv de bucurie – înghesuiți în ele oamenii se încălzeau cât de cât în lipsa agentului termic. Etc.
Religios Rusia este un ghiveci ateisto-animisto-budisto-creștino-new-age. Iluzia vândută țărilor musulmane – că Rusia e la un pas de a deveni islamică – sau ortodoxe – că Rusia e țară ortodoxă – constituie doar parte a unei propagande elementare pentru orice stat care se respectă. Însă ghiveciul – realitatea dureroasă – rămâne. Și haosul ideatic, sfărâmarea spirituală, care îl însoțește.
Ca și în România și în toate țările de propagandă comunistă multe femei au devenit curve încă înainte de 1989. Fetele de la Apaca, șirurile de femei care se înghesuiau la autocare să facă Turcia (sau Grecia, Italia, Franța etc.) în România sunt simboluri ale unei decăderi crunte ce a existat, masiv, și în Rusia post-sovietică. Mulți mafioți dobitoci – la ei ca și la noi – nu și-au dat seama de valoarea inestimabilă a femeii (nu-și dau seama ele, femeile!) și le-au vândut, sinucigaș, în străinătate. Familiile, cât erau în Comunism (nu prea mult, că, de!, concepție burgheză) s-au prăbușit mai rău ca niciodată. Și natalitatea.
Etc., etc.

Și din tot acest tablou dureros, frustrant, complexant, probabil cea mai clară pierdere a fost aceea a mândriei naționale.
Toate lipsurile existente în URSS aveau compensația – poate prostească, dar mereu acolo – a conștiinței că „Totuși suntem o superputere!”.
Da, asta nu îți umplea stomacul, nu te încălzea iarna, nu îți asigura vacanțe la Yalta ori Suhumi, nu îți dădea ruble în plus etc. Dar exista acolo! Era o permanență, o siguranță, un minim rost, o minimă motivație pentru tot ce sufereai.
Din 1991 a dispărut.
Au rămas valurile de acuzații și vinovății, prăbușirea economică, haosul spiritual, imoralitatea, racheții, nebunia.
Și sentimentul că întreaga lume este împotrivă, iar puterea a rămas o iluzie.

Pe acest fundal Putin a reușit prin Campania din Ucraina, pentru prima dată din 1991, un act major de putere.
Iar acest act va ridica moralul Rusiei – și al tuturor locuitorilor ei – pentru multă vreme.

Da, știu că această campanie este un mijloc de a ascunde problemele reale ale Plandemiei, de a masca eforturile OMS de a deveni o autoritate supra-națională absolută etc.
Da, știu că Rusia este un imperiu ce a făcut mult rău – și ne-a făcut mult rău.
Prezentarea mea nu este sentimentală, este una rece, dacă vreți cinică.
Prezint situația Rusiei, interesele ei și rezultatul obținut de Putin – cu ajutorul cuplului Biden-Kamal, al Chinei, al Germaniei, al Turciei și al altor puteri. Dacă vă faceți iluzie că Putin a acționat fără sprijin trăiți într-o iluzie. (Industria militară rusescă a beneficiat și beneficiază enorm prin tratatele cu Germania, China, Turcia etc. Da, cu Germania, aia care poruncește României să urască Rusia și să nu aibă legături economice cu ea… decât dacă sunt aprobate de Berlin. Și să țineți minte că „geniile” de la Davos îl condamnau pe Trump ca amenințare mondială, Putin fiind văzut ca bun. Etc.)

Deci, dacă vă închipuiți că eseul de față ar susține Rusia ori campania ei nu ați înțeles nimic.
Ceea ce mă interesează este câștigul clar pe care îl capătă Rusia prin Campania din Ucraina.
Adică:
Indiferent dacă Rusia câștigă sau pierde Campania din Ucraina s-a afirmat din nou ca mare putere, și-a afirmat din nou capacitățile ofensive.
Este un câștig psihologic, diplomatic, politic, militar și economic pe foarte multe paliere – interne și externe. Nu discut efectele în domeniul bancar, bursier, crypto etc.

Faceți o comparație cu spârcurile ce conduc România din 1989 încoace – mai ales dacă ați votat vreunul dintre aceste spârcuri.
Insula Șerpilor și insulele din Delta Dunării cedate URSS fără niciun act legal pierdute.
Revenirea teritoriilor românești ocupate la România pierdută.
Retragerea coloniștilor străini din teritoriile românești ocupate pierdută.
Industria României pierdută.
Cercetarea românească pierdută.
Agricultura românească distrusă.
Deznaționalizarea (maghiarizarea) Românilor din Harghita, Covasna, Mureș, Sălaj, Bihor continuă.
Deznaționalizarea (rusificarea, bulgarizarea, turcizarea) Românilor din Republica Moldova continuă.
Deznaționalizarea Românilor din Ungaria, Serbia, Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria etc. continuă.
Dezbinarea diasporei românești continuă.
Etc., etc., etc.

Concluzia ar fi una singură:
Dacă vedeți că un bărbat are patriotismul/naționalismul în gând și cuvânt și sânge în vine, votați-l. Lăsați manipulările cu „e omul serviciilor”. Măcar de ar ajunge „serviciile” să promoveze patriotismul și iubirea de neam! Votați-l și gata!

Altfel mâine-poimâine ne trezim cu Putin sau cu urmașul lui, ori cu Orban sau cu urmașul lui, făcând Campania din România. În plânsul de crocodil al aliaților lor din umbră și în suferințele reale ale Țării noastre.
Și veți plânge prea târziu.
Părerea mea.

Mihai-Andrei Aldea

Țăranul – Sufletul Țării sau Limba noastră-i o comoară

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

De multă vreme suferim de lipsa limbii române din sufletul nostru și de lipsa noastră din sufletul limbii române.
Mihai-Andrei Aldea

Cuvintele au viață, vorbele ar putea avea, dar de obicei sunt moarte. Sunt moarte și în ele, și pentru cei ce le împrăștie.

Printre cuvintele vii și vechi este unul nespus de prețios: țăran.

Astăzi mulți alungă acest cuvânt cât mai departe, în afara folosinței zilnice și frumoase.
Îl întrebuințează, mai rău, ca injurie: ”Băi, țărane!”, ”Sunt niște țărani!”, ”Se poartă ca un țăran!” etc.
În toate aceste forme – și altele asemenea – țăranul este pus ca termen ce desemnează o persoană fără educație, fără bun-simț, fără cultură, fără gust, fără…

Totuși, ce înseamnă de fapt țăran în Cultura Română Veche, în acea limbă românească pe care țăranul Mihai Eminescu o știa floarea sufletului românesc?

În vechile hrisoave domnești de mare însemnătate se ivesc formule precum:
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țara…” sau
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țăranii…” sau
„Domnia, împreună cu Dregătorii/Marii Boieri și Țăranii…” etc., etc.

Toate aceste formule sunt folosite și atunci când se pleacă la război, și atunci când se hotărăște pacea ori se fac tratate de mare însemnătate cu alte țări…

Cine străbate colecțiile de documente istorice – de la Hurmuzaki și Iorga la Giurescu – vede și asemenea formule, dar și faptul – arătat încă de Constantin Giurescu (bunicul) – că clasele sociale ale Românimii nu erau cele pe care Stânga le tot presupunea – și impunea prin propagandă.

De pildă, chiar și în manualele școlare se amintea despre boierii mari, boierii mijlocii și boierii mici.
Toate bune și frumoase, dar în faptele istorice amintite boierii mici dispar!
Căutați acele manuale care (încă) amintesc de boierii mijlocii și boierii mici și veți vedea. Poate pentru boierii mijlocii mai există câte o consemnare – pe ici, pe colo. Dar boierii mici par să fi dispărut în neant!
De ce?

Pentru că ei sunt Țăranii.

În Moldova au fost numiți și Răzăși, Răzeși, Răseași, Răzăș etc., în Muntenia numiți Moșteni, Moștenitori, Moșneni, Moșneani etc., ei își ziceau Neamuri (Românești), Români sau/și Boieri – fiind numiți și boieri mici în actele Țării.

Constantin Giurescu și Constantin C. Giurescu (și alți istorici alături de ei) arată repetat două lucruri ce ni se par esențiale:
– în vechea tradiție românească boierii mici erau deosebiți de boierii mijlocii după avere, iar boierii mici și mijlocii se deosebeau de boierii mari după dregătorii; adică prima deosebire se făcea după mărimea moșiilor, dar dacă un boier mic (după moșie) primea dregătorie de rang înalt (de pildă, logofăt) era numărat între boierii mari oricât de mică i-ar fi fost moșia.
– treptat, mai ales în secolul al XVII-lea, boierii mici încep să fie jefuiți de boierii mijlocii și boierii mari, astfel încât Român sau Rumân încetează să fie în actele domnești numele boierilor mici și devine, dimpotrivă, al unor Țărani clăcași, ai unor Țărani legați etc.
Schimbare tristă, care din secolul al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea apasă și asupra cuvântului Țăran.

Ca o paranteză, în secolul al XVII-lea boierii mari și, după ei, și boierii mijlocii, încep să fie tot mai pasionați de grecisme, franțuzisme, germanisme etc. Adoptă institutori greci – adeseori fanatici adepți ai celui mai radical rasism grecofon. Adoptă institutori franțuji ori nemți, mai rar italieni sau de alte origini. Cu totul întâmplător, copiii lor, adică boierii mari și mijlocii crescuți sub acești institutori devin tot mai disprețuitori față de ceea ce este românesc. Și, tot întâmplător, apare cotropirea Țăranilor de către frații lor mai puternici, apare scăderea treptată rangului înalt de Țăran sau Român, amintite mai sus.
Închidem paranteza.

Să lăsăm puțin Istoria deoparte!

Satul îl are pe sătean.
Orașul îl are pe orășean.
Cetatea îl are pe cetățean.
Județul îl are pe (con)județean.
Oltenia îl are pe oltean.
Muntenia îl are pe muntean.
Banatul pe bănășean.
Ardealul pe ardelean.
Maramureșul pe maramureșean.
Oașul pe oșan.
Moldova pe moldovean.
Basarabia pe basarabean.
Dicia pe dician.
Timocul pe timocean.
Macedonia pe macedonean.
Etc., etc., etc.

Este ușor de văzut că Țara îl are pe Țăran.

Sub dominație franceză – datorată Masoneriei franceze de care au ținut mai toți conducătorii Principatelor Romane Dunărene de pe la Mavrocordați la Ocupația Comunistă – s-a impus un concept străin Românilor: cetățeanul are toate drepturile, țăranul ce i se lasă.
Pentru că în Franța conducerea ținea de o minoritate cosangvinizată până la patologic – undeva la 3% din populație.
Minoritate ce se ascundea de Țara dominată cu armele în spatele zidurilor fortărețelor și castelelor numite și cetăți.

La Români, dimpotrivă, fortărețele și castelele personale sunt o raritate.
Cetățile sunt ceea ce la străini erau orașele: târguri și sate ce avea în inimă o fortificație în care să se apere de invadatori.
Nici măcar domnitorii români nu se ascundeau în palate sau fortărețe, ca cei străini. Oameni ai Țării – dacă nu erau, desigur, dintre veneticii veniți să sugă Țara – îi găsim adeseori în tot felul de „reședințe domnești” rurale. La Cotmeana sau Târgul Frumos, la Nucet sau Siret, la Repedea (Bistrița) ori alte locuri ce le erau dragi prin frumusețe și alte daruri – de la vin la locuri de vânătoare.
Este o lume total străină Franței sau altor state germanice. (Germanice ca alcătuire, ca structură și gândire, chiar dacă nu ca limbă.)

Ca urmare, la Români cetățeanul era omul cetății, așa cum săteanul era omul satului. Dar țăranul?

Exista la Străbunii noștri Romani o formulă care definea voința Națiunii:

Senatus que Populus Romanus/Romanorum adică

Senatul și Poporul Roman/Romanilor adică

Sfatul/Divanul și Țăranii Români

(De obicei în forma literară, de cancelarie, în care și, în latină que, se putea pune și după cele două cuvinte unite. Adică

Senatus Populus que Romanus/Romanorum era forma de cancelarie pentru Senatus que Populus Romanus/Romanorum. Bineînțeles, forma de cancelarie este practic singura cunoscută astăzi. Adeseori în varianta prescurtată S.P.Q.R.)

Formula este născută în vremea în care Latinii erau câteva triburi (sate și cătune, adică) pe țărmurile Tibrului. Erau ceea ce astăzi se numește o confederație de triburi, lipsită de un duce, rege, împărat, președinte sau altă poziție centralizatoare.

În vremea Împăraților ea a devenit

Dominus/Imperator que Senatus que Populus Romanus/Romanorum sau, în forma de cancelarie,
Dominus/Imperator Senatusque Populusque Romanus/Romanorum sau, din secolul al IV-lea încolo, și
Dominus/Imperator Senatus que Populul que Romaniae care se traduce în română

Domnitorul și Sfatul (Țării) și Țăranii României

Această formulă de cca. 3000 de ani, întrebuințată în cancelariile românești până este distrusă de străinisme, este și mărturia faptului fundamental că

Țăranii sunt oamenii Țării, sunt cei prin care și pentru care ea există.

Adică, teoretic, ceea ce ar trebui să fie cetățenii – după creolo-româna de azi – într-o Țară adevărată, liberă, în care ei fac legea.

În limba română veche, floarea sufletului Românului adevărat,

Țăranul este sufletul Țării.

El trăiește pentru Țară și Țara prin și pentru el.
El are toate datoriile față de Țară și toate drepturile și darurile Țării.
El este copilul Țării și Țara este maica lui, pe care Dumnezeu i-a lăsat-o, ca să îl crească și ca să o îngrijească, apere și crească.

Țăranul poate să fie sătean, cătunean, cetățean sau orășean, poate să fie păstor, meșteșugar, preot, învățător, oștean, poate să fie plugar, stăvar, oier, făurar, dulgher, rotar, olar, pietrar etc., etc.
Țăranul în Cultura Veche Românească era definit prin:

  • Obârșia românească
  • Moșia părintească sau dobândită după Legea Românească (putea să aibă și jumătate de pogon, nu suprafața o făcea moșie, ci faptul că era pământul Țării)
  • Datoria de a-și apăra Țara, Neamul și Legea în fața dușmanilor din lăuntru și din afară
  • Locul său în obștile românești (în cătun, sat, cetate, oraș ori în plasă, județ, ținut, unitate militară etc.)

Astfel el avea dreptul și datoria să poarte arme, să le folosească pentru binele Țării, să muncească spre a-și ține și crește casa, neamul/tribul, Țara, Neamul, Legea, să voteze în obștile din care face parte sau să își delege votul (ceea ce se făcea mai ales la nivel de județ/ținut, țărișoară sau Țară) etc.
Țăranii erau singurii ce aveau dreptul la proprietăți imobiliare în Țară în afară de Domnie și Biserică.
Proprietatea era involabilă, deci netaxabilă și neimpozabilă.
Singurele cazuri în care proprietatea se putea pierde erau prin dăruire, moștenire, vânzare (foarte grea, rău văzută și cu drept de preempțiune pentru toți cei din familie și dintre vecini), sau… trădare. Aceasta din urmă era singura ce putea da dreptul Domnitorului și Sfatului Țării să șteargă drepturile cuiva asupra moșiei sale (moșiilor sale).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea