"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Ziua nașterii lui Mihai Eminescu este o zi esențială pentru cultură. Și este sărbătorită oficial atât în Republica România cât și în Republica Moldova. Sărbătoarea ocolește însă, de obicei, acele puncte esențiale ale sufletului eminescian ce sunt trădate de autorități. Practică întâlnită de amândouă părțile Prutului.
De pildă, Mihai Eminescu a fost unul dintre susținătorii Românilor de la sud de Dunăre. Români „uitați” (a se citi, trădați) sistematic de autoritățile de la București sau Chișinău. De altfel amintitele autorități „centrale” își uită (= trădează) și localnicii – dacă nu fac parte din grupul particular de interese al acelor autorități.
O linie interesantă mai ales la est de Prut este așa-zisul moldovenism. Este un sistem de gândire și trăire care, cu mărunte nuanțe, se regăsește și în alte părți ale Românimii. La vest de linia principală a Carpaților se numește ardelenism. Între Românii Sudici apare sub forma armânismului sau „limbii armâne/aromâne”. Alte forme se găsesc și în Banat sau Timoc (aici știut și ca vlăhism), Moravia etc.
Ca să ne întoarcem la moldovenism, trebuie subliniat faptul că, asemenea armânismului, este un curent recent în raport cu populația și cultura pe care trăiește astăzi. Așa cum toți Armânii mari din trecut s-au știut Români – de la Ioan Caragiani sau Pericle Papahagi la Sf. Sfințiți Mc. Haralambie Balamace și Atanasie Papanace –, la fel și marii Moldoveni din trecut s-au știut Români – de la Ștefan cel Mare până la Sf. Sfințit Mc. și Cuv. Iustin Pârvu. Totuși, în Republica Moldova există unele grupări ce pretind că visează la „Moldova Mare”; pretind că nu ar sluji unor interese dușmane (ca cele rusești, de pildă); pretind că Moldovenii sunt altă națiune decât Românii și că vorbesc altă limbă. Ei nu vor, ca Moldovenii din România, o Moldovă Mare ca parte a României Mari. Ci vor să își extindă puterea – căpătată prin înșelarea poporului și slujirea unor interese străine – asupra Moldovenilor din România ca să o distrugă pe aceasta.
Desigur, aceste grupări nu vor răspunde nimic, sau vor ocoli cu viclenie un răspuns deschis, la observații și întrebări anume lămuritoare. De pildă, nu vor explica în ce fel patru milioane de oameni ținând de Republica Moldova ar avea dreptul să hotărască soarta celor cam zece milioane de Moldoveni care sunt cetățeni români din tată în fiu. Nu vor explica de ce zic ei că există limba moldovenească, deși Moldovenii din România au același grai cu cei din Republica Moldova, și se înțeleg deplin cu restul Românilor. Vor fugi de faptul că Gheorghe Sion, Moldovean din Ducatul Bucovinei (teritoriu al Moldovei ocupat de Austrieci) îndemna cu dor „Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!”. Vor ascunde faptul că Părintele Mucenic Alexei Mateevici a spus clar și răspicat, în plină ocupație țaristă
„Da, suntem Moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al Românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi!”
Mai urât decât atât, asemenea grupuri înșeală lumea cum că patrioți ca cei amintiți mai sus ar fi fost susținători ai moldovenismului. Mint anume despre marii creatori ai Moldovei, ca să păcălească pe cei care nu caută să cunoască adevărul. Și despre Alexei Mateevici spun așa minciuni, dar fac asta până și cu Mihai Eminescu. Așa că astăzi, de ziua nașterii marelui patriot, marelui jurnalist și politolog român Mihai Eminescu, poet național și chip al frumuseții sufletului românesc, redăm cititorilor o poezie esențială a acestuia. Care anulează dintru început și moldovenismul, și minciunile că Eminescu ar fi susținut moldovenismul. Și pune în loc adevărul acela pe care fiecare Moldovean trebuie să îl aibă adânc în suflet:
Suntem Români și punctum!
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie de Mihai Eminescu
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor? Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Daca fiii-ți mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deși moare valul, Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge dușman fumegând, Și deasupra hidrei fluture ca vântul Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricolore, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când se-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăție Ca a’ nopții stele, ca ai zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală și mândrie, Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Birocrația sugrumă România. Este un fapt limpede pentru orice om. Cum scăpăm de birocrație?
După (Neo)Comuniști, prin birocrație. E nebunie, da, însă aceasta este logica Stângii: folosește soluțiile falimentare pentru a scăpa de faliment. De pildă, se pretinde că se va scăpa de birocrație prin reducerea numărului de județe. Se minte că dacă vor fi 12-15 județe va fi mai bine. Chiar așa? DEX 2009 spune că birocrația este Puterea excesivă a administrației. O cale de scădere a birocrației este, atenție, descentralizarea. Adică revenirea la o putere administrativă mai largă a comunităților locale (obști). O cale de creștere a birocrației este, dimpotrivă, centralizarea. Cu cât comunitățile locale (obștile) au mai puțină putere, cu atât administrația centrală este mai puternică. Prin urmare, fiind o formă de centralizare, Scăderea numărului de județe va duce la creșterea birocrației. Este un fapt limpede pentru orice om care înțelege definiția birocrației.
Și atunci, Cum scăpăm de birocrație?
Printr-o adevărată autonomie locală. În clipa în care satele își pot hotărî soarta, în clipa în care comunele sau orașele își pot hotărî soarta, birocrația a scăzut cu 50%. Cel puțin. Să vedem mărturia istoriei!
În 1475 Țara Românească a Moldovei avea aproape 400,000 (patru sute de mii) de locuitori. Și era împărțită, „administrativ”, în cel puțin 29 de județe, țărișoare sau ținuturi1. Uneori aceste „despărțiri” erau mai multe, alteori mai puține. Dar! Dar nu era nici urmă de birocrație! Dările? (Adică „taxe și impozite”.) Dările se strângeau local, iar pârcălabul, judele sau cine era mai mare le ducea/trimitea „la împărăție”. Simplu și eficient! Prezumția de nevinovăție – care nu există decât „în vorbă” astăzi – era lege. Aparatul de stat era minimal. Eficiența, maximă.
Și, atenție, existau foarte puține dări. De fapt toate dările se reduceau la darea pe venit și taxe de folosință. De pildă, pentru folosirea drumurilor mari – ce erau întreținute de județ, ținut, Domnie – se plătea vamă (după volumul transportului și nu prea mult, ca să nu renunțe negustorii la folosirea drumurilor). Pentru folosirea târgurilor – de asemenea întreținute de comunitatea locală sau Domnie – iar se plătea ceva (nu prea mult, că nu mai veneau oamenii la târg!). Nu exista „dare pe proprietate”, căci ar fi însemnat că nu mai există proprietate și că toți sunt chiriași. Darea era pe venit sau producție – și, după felul produselor, se numea oierit, vinărit, stupărit etc. Și în cel mai rău caz era zeciuială (adică cel mult atingea procentul de 10%, deja socotit prea mare de către mulți Români).
Cu o fiscalitate atât de scăzută și un aparat de stat atât de „sărac”, domnitorii Moldovei:
aveau o oștire domnească (de 5 până la 10 mii de luptători aleși)
Desigur, și economia Moldovei era altfel decât cea de astăzi. Principalul export erau vitele – boi și oi mai ales –, mierea și ceara, peștele, fructele și alte produse alimentare, lâna, pieile și blănurile. Abia apoi veneau produsele meșteșugărești și plugărești (cereale, legume etc.). Dar acesta este alt lucru – despre care, poate, vom cuvânta altădată.
Aici amintim că multe nevoi ale oamenilor au fost preluate de stat din hoție și tâlhărie. De pildă, pensiile nu erau o nevoie în Românimea veche: nimeni nu ar fi lăsat fără sprijin pe bătrânii obștii (chiar fără urmași). Ele apar în secolul al XIX-lea, ca urmare a spargerii familiei și obștii, acolo unde oamenii știau că vor fi singuri și fără sprijin la bătrânețe. Și apar, pensiile, ca serviciu oferit de bănci sau unele firme mari. Pe principiul, „investește acum să primești roadele la bătrânețe”. Cu timpul, tot mai mulți oameni au devenit interesați de serviciul acesta. Ca să nu fie o prea mare greutate pentru copii; sau pentru că știau că vor rămâne cu adevărat singuri. Oricum, în clipa în care afacerea a crescut, statul s-a gândit să „își tragă o felie”. Au apărut, astfel, pensiile de stat – chipurile mai sigure, căci „sunt garantate de stat” (mare garanție!). Doar că, odată cu implicarea în afacere, ba chiar monopolizarea ei, statul… a creat și un aparat de stat dedicat. Adică a crescut birocrația. Rezultatul? Pensiile de astăzi sunt mult mai mici decât cele asigurate în trecut de particulari. Și foarte nesigure – statul le poate tăia când are chef, pe ce pretexte vrea. În timpul regimului neo-sovietic Constantinescu-Ciorbea pensiile se plăteau cu multe zile și chiar săptămâni întârziere. Cu cele mai ridicole pretexte. Iar oamenii nu puteau să facă, real, nimic. De asemenea, omul este forțat să dea statului bani pentru pensie, dar nu poate negocia nimic. Ceea ce înseamnă, iar, că nu este „contract social” sau un altfel de contract, ci tâlhărie mascată. În schimb, de pe urma sistemului de pensii beneficiază real numeroși funcționari și politicieni.
Reducerea numărului de județe va fi un proces asemănător. Va duce la scăderea numărului de prefecți, dar le va crește acestora puterea. În loc de mici dictatori locali, cum sunt astăzi, vor fi mari dictatori locali. În rest, aparatul de stat va trebui să acopere același teritoriu, deci va consuma aceleași resurse. Ori chiar mai multe, sub pretextul acoperirii unei suprafețe mai mari. Iar pentru oamenii obișnuiți va fi mai greu să ajungă „la centru”. Altfel spus, și pentru ei nu se va ușura cu nimic birocrația, ci va crește.
Măsurile birocratice pentru reducerea birocrației sunt o absurditate. (Am vrut să scriu „sunt o demență”, dar am vrut să fiu politicos.)
Singurasoluție pentru reducerea birocrației estereducerea puterii centrale prin redarea puterii persoanei și comunității locale. Dacă țăranul (adică omul Țării, adică cetățeanul) are putere adevărată asupra administrației locale și centrale, birocrația moare. Și Țara este liberă.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Aștept cu drag „provocări” (decente!) pe subiect, întrebări sau nedumeriri!
1Prutul și Colomea (părți ale Pocuției); Țara Câmpulugului (împărțită în Țara Ceremușului, la Miazănoapte, Țara Moldovei, la mijloc, și Țara Dornelor, la Miazăzi); Cernăuți (cu părțile sale Siret, Cernăuți și Țețina, toate fiind județe ori ținuturi ale Moldovei într-o vreme sau alta); Suceava (care uneori cuprindea și județul Rădăuți); Hotinul; Dorohoiul (cu Botoșani); Bălți (uneori cuprinsă în județul Soroca); Soroca (cu Piatra, Olacul și alte părți la Răsărit de Nistru); Neamț (cu Piatra); Roman; Hârlău (cu Tomeștii și Călineștii de peste Prut); Cotnari; Iași (cu părțile de peste Prut numite Bran, Ungheni, Nisporeni și Grosești); Orhei (care cuprindea Condrăteștii și alte părți înspre Apus, iar peste Nistru avea Sura, Rezeni, Ocna, Doboșari/Dubăsari etc.); Lăpușna; Bacău (cu Făgetul, Trotușul etc.); Vasluiul; Bârladul; Fălciu sau Huși (cuprinzând peste Prut locuri precum Lăpușna de Jos, Cărpineni, Lărguța, Colești etc.); Țara Tigheciului (zisă și Codrul Tigheciului); Tighina (cu Târna, Sucleia, Ciubărciu, Frunză etc. peste Nistru); Țara Vrancei; Siret sau Tecuci; Galați (cu Vadul lui Isachi și Cahulul, acesta din urmă uneori județ deosebit); Șmilul sau Ialpug (cu Vulcănești și Reni); Chilia (cu Chilia Veche la Sudul Brațului Chilia); Cetatea Albă (cu Sărata în Apus și Grădinița, Baraboi, Cujalnic etc. peste Nistru) și Lerici sau Vozia (la gura Bugului și Niprului).
Un om fără Istorie este ca un copac fără rădăcini: un buştean purtat de ape încoace şi încolo, fără frunze şi flori, fără urmaşi sau roade, ce putrezeşte încet sau din care oricine poate face ce vrea. M.A.A.
Pentru mulți dintre cei de astăzi, Ștefan este mare prin vitejie. E mare, pentru ei, căci „s-a bătut cu mulți” și, mai ales, pentru că „a bătut pe mulți”. Pentru alții Ștefan este mare prin basnele1 născocite de unii Polonezi – și preluate cu sete de unii pătimași de mai târziu – despre numărul de femei cucerite de împăratul român2. Dar câți înțeleg, fie și puțin, înțelepciunea lui Ștefan cel Mare? Câți îl privesc, real, concret, pragmatic, drept model de gândire și acțiune politică, diplomatică, economică?
Să începem prin a-i dezamăgi pe cei care cred că Ștefan cel Mare a avut multe iubite. Această idee este creația unor cronicari polonezi care, la vreo 200 de ani de la domnia împăratului român, i-au „rescris” viața. Au făcut asta, paradoxal, pentru a-l ridica în ochii cititorilor: decăzută moral, Polonia avea nevoie de o resuscitare. Iar acești cronicari au încercat să folosească exemplul unor eroi din vechime. Încă respectat în Polonia – și datorită numărului mare de Români de aici – Ștefan a fost unul dintre acești „eroi exemplari”. Doar că pentru Polonezi un viteaz trebuia să aibă multe femei îndrăgostite de el și multă… „virilitate”. Născocirile polone au fost preluate după 1848 din varii pricini – unii fiind pătimași trupește, alții având prea puțin spirit obiectiv, alții spre a-l denigra pe domnitorul român. Dar care este adevărul?
Ei bine, sursele contemporane nu cuprind nici măcar o mențiune despre vreo „aventură” a lui Ștefan cel Mare3. Nici măcar sursele mai târzii, precum Grigore Ureche sau alții, nu pretind așa ceva – atunci când vorbesc despre viața și domnia sa. Șocant? Supărător?
Dar, vor spune cei care se leagănă în desfrânare, cum rămâne cu „numeroșii/nenumărații copii din flori ai lui Ștefan”? Simplu, aceștia nu există. Sunt o minciună, o născocire, lipsită de orice temei.
Singurul copil din flori ce i se atribuie oarecum „în epocă” apare „miraculos” la peste 20 de ani de la moartea domnitorului. Este vorba despre Petru Rareș. Conform lui Grigore Ureche (Letopisețul Țării Moldovei, Cap. XV4) „miraculoasa” apariție a avut loc astfel:
„Boierii și Țara5, după moartea lui Ștefan Vodă celui tânăr6, s-au strâns și s-au sfătuit pe cine vor alege să le fie Domn. Că, pre obiceiul Țării, nu se cădea altuia să-i dea Domnia, fără de căruia nu va fi sămânță de Domn. Și, iscodind unul de altul, s-a aflat unul de a mărturisit că a înțeles de la Mitropolitul ce s-a săvârșit mai înainte de Ștefan Vodă [cel tânăr n.n.], că fiind Ștefan Vodă la Hotin a lăsat cuvânt că de se va săvârși el să nu puie pre altul la domnie, ci pe Petru Măjearul, ce l-au poreclit Rareșul […]. Și așa pe Petru aflându-l, și adeverindu-l ca din osul lui Ștefan Vodă, cu toții l-au ridicat Domn.[s.n.]”
Încercați să citiți și recitiți textul cât mai detașat, cât mai obiectiv. Veți vedea că afirmațiile sunt de necrezut. Adică în 1527, la 23 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, murind nepotulsău Ștefăniță, Sfatul de Obște sau Sfatul Țăriiștia că nu mai sunt urmași „drepți” (direcți) ai vechiului domn. Și, din neant, s-a ridicat un mare boier care a pretins că un om mort i-ar fi spus când trăia că alt om mort ar fi mărturisit când trăia că Petru Măjearul/Rareș ar fi „din osul lui Ștefan Vodă”. Altfel spus, să nu credeți ce știți de-o viața, credeți-mă pe mine! Sau, mai obiectiv, nu există absolut nicio dovadă reală pentru afirmațiile boierului în cauză.
Fără a scădea meritele lui Petru Rareș – un mare luptător pentru libertatea Moldovei – trebuie să recunoaștem că este imposibil să fi fost fiul lui Ștefan cel Mare. Nu doar că nu există vreo dovadă pentru această filiație, dar ea stă împotriva izvoarelor.
Astfel, se cunosc frații lui Bogdan cel Chior, și nu este numărat între ei Petru Rareș.
Mai mult, istoricii au împins nașterea lui Petru Rareș în 14837, dintr-un motiv logic elementar: de pe la 1483 Ștefan cel Mare nu a mai ieșit din Suceava (datorită stării de sănătate)8. Ca urmare, nu avea cum să conceapă copii „prin corespondență”. Doar că această dată îl face pe tânărul Petru Rareș de la 1527 să aibă nu mai puțin de 44 de ani, o vârstă înaintată pentru acea epocă! Totuși, la a doua domnie, în 1541, el apare ca fiind maturizat9, nu bătrân.
Mai mult, în 1529, plin de avânt, Petru Rareș ia parte la campanii militare în Ardeal, luptând el însuși cu dușmanii10. Acțiunile și limbajul scrisorilor sale, puse în paralel cu acțiunile și limbajul de mai târziu, arată limpede acea „fierbințeală a tinereților” de care l-au acuzat unii11. Asta deși ar fi trebuit să aibă aproape 50 de ani! Lucrul se va vedea iarăși în scrisorile și campaniile din Polonia din 1530. Toate dovedind o tinerețe străină vârstei ce i se atribuie! Mai mult…
În 1532, la cinci ani de la suirea pe tron, Petru Rareș ar fi trebuit să aibă între 49 și 52 de ani după vârstele atribuite de unii istorici. Dar în acest an Petru Rareș apare zugrăvit la Mânăstirea Moldovița, în calitatea sa de ctitor: este un tânăr de cel mult 30 (treizeci) de ani, fără barbă, ce pare chiar mai tânăr decât soția sa (a doua, Elena-Ecaterina). Se poate vedea aici chipul tânărului domnitor (preluat de noi de pe coperta lucrării colective Petru Rareș, Ed. Academiei R.S.R., București, 1978).
Petru Rareș portret din 1532
De mare însemnătate este și următorul portret al domnitorului, din 1538, de la Mânăstirea Bistrița. După numai șase ani de la cel dintâi, Petru Rareș apare ca maturizat, dar încă tânăr. Redăm mai jos imaginea-detaliu după materialul publicat de Mihail-Sorin Gaidău, Petru Rareș – o imagine necunoscută a voievodului, Ziar ”Piatra Neamț”, 30 Oct. 2014 (online aici).
Petru Rareș în 1538
Acest proces de maturizare este esențial pentru determinarea vârstei domnitorului. Schimbările ce țin de chip, barbă, plete sunt firești vârstei de 30 de ani (conform realității biologice și tradițiilor românești din epocă). Părul este castaniu (sau roșcat), adică departe de albul sau cenușiul vârstei avansate pretinse de cei care insistă să îl declare fiu al lui Ștefan. El pare mai curând să fie de o vârstă sau chiar mai tânăr decât Ștefăniță, nepotul lui Ștefan cel Mare.
În 1546 Petru Rareș moare de o boală neașteptată: „l-a lovit boala, s-a prăbuși și a murit”12. Deces neaștaptat și care provoacă durerea celor bine conduși de el. Trebuie observat că prima căsătorie, cu Maria, are loc după luarea domniei, soția murind în mai puțin de doi ani (1529), iar în 1540 moare și primul său fiu, Bogdan „mort de tânăr”13. Se va recăsători, tot în prima sa domnie, și va avea cel puțin cinci copii – trei băieți și două fete.
Toate aceste fapte sunt profund incompatibile cu pretinsa vârstă înaintată a lui Petru Rareș.
Avem prin urmare o serie de realități istorice care nu se pot potrivi cu o persoană născută în jurul anului 1480. Și, totodată, următoarele fapte foarte clare:
până în ianuarie 1527 nimeni nu știa despre existența vreunui fiu din flori al lui Ștefan cel Mare (deci timp de trei generații: Ștefan cel Mare, Bogdan cel Chior și Ștefăniță)
în ianuarie 1527 marii boieri ai Sfatului Țării erau foarte îngrijorați de lipsa unui urmaș direct al Mușatinilor (pentru că asta deschidea lupta între toți cei înrudiți pe mai departe cu Mușatinii, de la Basarabi până la fiecare familie boierească mai mare din Moldova – și chiar până la unele muntenești)
un singur boier declară că el ar cunoaște un asemenea urmaș
pretinde că ar fi aflat această taină necunoscută celorlalți de la un om mort care ar fi aflat-o de la alt om mort; adică nu există absolut niciun martor și nicio dovadă pentru afirmație
Dimitrie Cantemir pretinde că nici măcar Petru Rareș nu ar fi știut că este fiul lui Ștefan cel Mare până atunci, în 1527!16
portretul din 1532 (Mânăstirea Moldovița) îl arată pe Petru Rareș imberb, de o tinerețe ce face imposibil să fie fiul lui Ștefan cel Mare
portretul din 1538 (Mânăstirea Bistrița) îl arată tot tânăr, dar ceva mai maturizat, având de această dată și barbă, o evoluție firească pentru un bărbat în jur de 30 de ani
Prin urmare, este absolut evident că marele Petru Rareș, cu toate calitățile dovedite, nu a fost copilul lui Ștefan cel Mare. O paralelă pe care am mai făcut-o este cu un proces pentru moștenirea lui X. În care vine cineva (Q) și pretinde că X nu ar fi murit fără moștenitori, pentru că i-ar fi zis (numai lui!) un cleric Y, și acesta mort, că i-ar fi zis X (doar clericului Y!) că Z este de fapt copilul bunicului său… deci ar avea drept la moștenire. Cine ar crede asta? Cine nu ar suspecta, mai curând, că Z este mai curând copilul lui Q? Oricum, niciun tribunal nu ar accepta această declarație, lipsită de absolut orice umbră de probă.
Iar Petru Rareș este singurul pretins copil din flori al lui Ștefan dintr-o vreme cât de cât apropiată de acest părinte al Moldovei.
Se va ivi în 1538 și un alt Ștefan, zis Lăcustă, pe care Turcii îl aduc sub pretextul că ar fi un fiu (natural) al lui Alexandru, la rândul său fiul lui Ștefan cel Mare14. Mai târziu și pe Ștefan Lăcustă unii l-au pretins drept fiu chiar al lui Ștefan cel Mare15, cu și mai multă lipsă de îndreptățire decât în cazul lui Petru Rareș. Contemporan cu Ștefan Lăcustă este Flavius Mignarelli, care arată că Ștefan Lăcustă este „un tânăr de 30 de ani”, „figlio naturale del Sandrino” („fiul natural al lui Alexandru”) – cf. Ion I. Nistor, op. cit., p. 376. Asta ar fi însemnat ca Ștefan cel Mare să îl fi conceput pe Ștefan Lăcustă la câțiva ani de la moartea sa!
Mai departe se intră pe teritoriul unor fantasmagorii fără margini. Copii legitimi, consemnați în pomelnice alături de soție (ceea ce nu se putea face!), sunt declarați „copii din flori” doar pentru a susține mitul. Situația trece de absurdul cazului Petru Rareș, de ridicolul cazului Ștefan Lăcustă, și intră în teritoriul patologicului.
Trecem aici peste faptul că există greșeli chiar și la marii sfinți; o eventuală greșeală a lui Ștefan (mai ales că ar fi una singură) ține de firesc. Doar că obiectiv, respectând criteriile de științifice și juridice fundamentale, ideea că Ștefan cel Mare ar fi avut vreun copil din flori – respectiv vreo iubită nelegitimă – este lipsită de orice temei. Prin urmare, cei care au vrut sau vor să își închipuie un Ștefan al Moldovei „iubăreț” trebuie să înțeleagă definitiv că asta este cel mult o fantezie, o amăgire tristă. Chiar dacă ei sunt iubitori de curvie, chiar dacă, fariseic, o osândesc la alții, fapt este că atribuirea acestei patimi lui Ștefan cel Mare ține de alte patimi. Și în primul rând de bârfă și mândrie oarbă.
Este adevărat, Ștefan cel Mare a avut trei căsătorii – din rațiuni de stat. Aceasta este singura „alunecare morală” de care poate fi învinuit (și doar de către cei care nu înțeleg realitățile Domniei și ale vremii, care ignoră luptele pentru tron ce au distrus Moldova etc.). În rest toate mărturiile coroborate, de la cele ale izvoarelor scrise până la cele arheologice, îl arată pe Ștefan cel Mare ca Domnitor creștin de cea mai înaltă statură. Învățând cele bune pe care le găsim în viața și domnia sa putem să creștem și noi atât în iubirea de Țară, cât mai ales în iubirea cea mare de Dumnezeu pe care el a dovedit-o până dincolo de moarte.
Ștefan cel Mare aducându-și ctitoriile înaintea Împăratului Ceresc
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
1 Basnă/Basne = denumire pentru înșiruriri mincinoase până la absurd, structurate în stil de basm sau legendă, mai rar de cântec de vitejie sau baladă, folosite de Români în trecut pentru dezvoltarea gândirii critice, dar și pentru haz.
2 Ștefan cel Mare a fost socotit drept adevăratul continuator al împăraților de la Constantinopole (din a căror familie făceau parte Basarabii și Mușatinii). A se vedea și Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga și Mircea Vulcănescu, de Mihai-Andrei Aldea (online aici), Cum luptau Românii? I. Cartea, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Evdokimos, București, 2019, p. 26-27, 35 ș.cl. etc.
3 Trecem peste efortul disperat a-l unor istorici de a-i declara „copii din flori” pe unii dintre copiii lui Ștefan, absolut fără nicio mărturie istorică, fără niciun argument rațional.
4 A se vedea, de pildă, Cronicele Romaniei sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei…, Tomul I, de Michail Kogălniceanu, Imprimeria Națională, București, 1872, p. 190
5 Prin „Țara” se înțeleg aici țăranii, adică toți Românii cu drepturi depline, oamenii Țării, conform sintagmei străbune Senatus que Populus Romanorum (Senatul și Poporul Romanilor), în care prin „populus” nu se înțelegeau sclavii și alții asemenea, ci exclusiv Romanii cu drepturi depline.
6 Ștefăniță, fiu al lui Bogdan Chiorul și nepot al lui Ștefan cel Mare.
7 Menționăm aici onestitatea lui Constantin Rezachevici, ce recunoaște textual „Anul nașterii însă nu e cunoscut” (cf. Cronologia critică a domnilor din Țara românească și Moldova, de Constantin Rezachevici, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 558).
8 Ultima campanie la care ia parte Ștefan este cea din 1481 (Cf. Istoria românilor, vol. II, de Constantin C. și Dinu C. Giurescu, E.Ș.E., București, 1976, p. 167).
15 Constantin C. și Dinu C. Giuresc, op. cit., p. 188
16 Cf. Sorin Iftime, Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare, ”Magazin istoric”, ian. 2006
***
Scurtă bibliografie
*** Petru Rareș, antologie coordonată de Leon Șimanschi, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978
*** Ștefan cel Mare și Sfânt : 1504-2002 : Portret în istorie, Sfânta Mânăstire Putna, Putna, 2002
*** Ștefan cel Mare și Sfânt : 1504-2004 : Portret în cronică, Sfânta Mânăstire Putna, Putna, 2004
*** Ștefan cel Mare și Sfânt: 1457-1504 : Portret în legendă, Ediția a 3-a, Ed. Mitropolit Iacob Putneanul, Putna, 2022
Aldea, Mihai-Andrei (2018) Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga și Mircea Vulcănescu, Valea Călugărească
Aldea, Mihai-Andrei (2019) Cum luptau Românii? I. Cartea, Ed. Evdokimos, București
Giurescu, Constantin C. și Dinu C. (1976) Istoria românilor, vol. II, E.Ș.E., București
Iftime, Sorin (2006) Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare, ”Magazin istoric”, ian. 2006
Kogălniceanu, Michail (1872) Cronicele Romaniei sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei…, Tomul I, Imprimeria Națională, București
Nistor, Ion (2002) Istoria Românilor, vol. 1, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București
Rezachevici, Constantin (2001) Cronologia critică a domnilor din Țara românească și Moldova, Ed. Enciclopedică, București
Am trecut aici peste cele opt volume ale operelor lui Dimitrie Cantemir apărute în secol. al XIX-lea la București, peste scrierile pe temă ale lui Nicolae Iorga și peste multe alte lucrări ce nu sunt citate în text.
România Străveche - Ancient Romania 