Etichetă: stat

File din războiul porcului

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Stradania parintelui Aldea m-a mobilizat. Iata un prim rezultat:

File din războiul porcului

În timp, ca și în teren, ai nevoie de hartă.
Războiul porcului durează de 10000 de ani. Revoluția agrara din neolitic a reprezentat primul moment al închiderii omului într-o irealitate construita ale cărei forme extreme le simțim astăzi în design-urile progresiste, dar si noi, masa ‘orășenilor’ încarcerați în blocuri de locuințe urbane. Am fost uluit când am avut de-a face cu persoane atât de deraiate de la bunul simț (în sens de simț comun, nu moralizant) încât nutreau un complex de superioritate fata de consătenii din satele de unde veniseră, doar pentru că ‘la bloc’ ‘li s-a dat’ apă, foc și energie curentă. Comunizarea a fost însoțita și de astfel de aberații, nerecunoscute ca atare nici măcar până azi, nu doar de închisorile de la Aiud și Pitești. Nu mică mi-a fost demoralizarea, apoi, învățând cp lagăre suburbane de blocuri exista mai peste tot in occident. Și tot așa, când am ajuns să le vad, că doar eu găseam în ele abominația pe care de fapt o reprezintă…

Tot revoluția agrara a adus și înrobirea pe scara larga a omului față de stat.
Statul apare ca un instrument de gestiune al extracției de viață (efort, timp, resurse) din populații sedentarizate și capabile să genereze surplusuri de hrană, în primul rând; apoi bogăție suplimentară rezultată din creativitatea și inventivitatea pe care acelea le-au făcut cu putință prin diviziunea muncii (statul ca fermă de taxe).
Prin administrarea de pedepse și recompense, statul selectează comportamentul obedient, conformist, docil, și creșterea compactizării sociale. Acestea sunt de asemenea adaptări utile pentru viața sedentară (ipoteza de-politizată eronată este numita ‘auto-domesticire’). Cele două merg mână în mână. Domesticirea animalelor și plantelor a reprezentat astfel o precondiție a domesticirii omului de către statul social (sindrom de domesticire).
Un proces paralel a fost micșorarea marcată a creierului (atât absolut cât și ca volumul cranian relativ la masa corporală, coeficientul de encefalizare, corelat cu inteligenta) în aproximativ același interval de timp (1 deviație standard, de la 1450 la 1300 cm3 in ultimii 12,000 de ani). Corelația nu este „cauzație” dar statul tinde, prin regulații și intervenții, să reducă gradul de invenție social disponibilă și să înscrie parcursul, atât de viață pentru indivizi, cât și de dinamica societăților, în formule prestabilite.
Aceasta este semnificația ‘formelor fără fond’, copiate și generalizate nu doar în România maioresciana.

Curând după începutul neoliticului, înainte de epoca bronzului (cca 9000-7000 de ani în urmă) a existat o prăbușire masivă a populației masculine semnalată prin markere genetice în cromozomul Y.
Doar extincția pe scara largă a bărbaților poate genera un asemenea semnal genetic – și doar exterminarea lor prin război sau ceva echivalent o poate explica.
O comentatoare imaginativă l-a numit World War 0, ‘războiul mondial zero’.
E de speculat daca aceștia nu au fost bărbații de nesupus, sușa, rasa sălbatică, nedomesticibilă de către stat…
Asemenea înlocuiri genetice in masa nu ar fi unice.
Ceea ce numim ‘scoțieni’ azi sunt de fapt populația din regiunile de jos ale Scoției, amalgam dintre cuceritorii englezi și locuitorii de acolo. Populație apărută în măsura în care faimoșii highlanderi, nativii celți din Țara de sus, de la nord si vest, au fost cvasi-exterminați într-o combinație de evenimente din secolul XVIII-XIX. Evenimente cuprinzând Răscoalele Iacobite culminând în bătălia de la Culloden și urmată fiind de ‘expulzarea galilor’ din Ținutul de sus. Expulzare echivalând cu distrugerea etnică, culturală și de subzistență a acestuia.

Ceea ce trăim azi cu ‘războiul porcului’ este probabil ultimul episod al etatizării omului începuta în neolitic. Febra porcina, pretextul dezlănțuirii statutului, nu e nici măcar o zoonoza, e o boala strict veterinara, nu afectează oamenii in nici un fel. Războiul împotriva porcului este un act pur de beție a puterii (hubris), purtat murdar, cu violarea bunului simt, a rațiunii, a logicii, cum se străduie să arate părintele Aldea.
El este asemeni altor ‘războaie’ ‘morale’, ale ‘virtuții’ precum războiul împotriva alcoolului (prohibiția), războiul american împotriva drogurilor, războiul împotriva ‘teroriștilor’ (Ceaușescu, decembrie 1989; toata lumea occidentala după 2001), ‘războiul’ împotriva ‘covid’. Țăranii reprezintă ultimul rezervor al autonomiei fata de stat, al vieții autarhice, în bună parte autosuficientă sau, în orice caz, în orice moment capabilă să redevină astfel. Războiul împotriva porcului este un război de lichidare a țăranului autonom, ca exemplu și model pentru noi toți.
El e menit să împingă încă un pas dictatura asupra nevoilor.
Am avut norocul să copilăresc ‘cu frecvență redusă’ (‘part time’) cu ei și printre ei, în zone necolectivizate sub comunism. Doar mult mai târziu, pe urmele unor reflecții ca cele de mai sus, am descoperit, treptat, semnificația lor profundă în viața mea. Generația următoare nu va mai avea șansa de a vedea autonomia și independența la lucru, practica lor efectivă, pe viu.

Copiii țăranilor din copilăria mea, nu le seamănă celor de acum.
Unii dintre ei, sunt ca cei ‘mutați la bloc’ de care scriam înainte.
Alții, sunt ca jurnalistul părintelui (Constantin Rudnițchi).
Am avut in familia extinsa un astfel de personaj, care o viată întreagă, de la bloc, a făcut ‘jurnalistică’ propagandistică în folosul partidului comunist. Bănuiesc că va fi scris, orb moral și politic la propria lui dramă, și despre colectivizare…
Oamenii trăiau, se adaptau, cu conștiința politica suprimată până la punctul la care simpla menționare a relelor provoca reacții defensive ostile.
Pleca cineva, nu se mai vorbea de el. Dan Spătaru își cânta înainte cântecele de dragoste amăgită, iar de Corina Chiriac nu se mai pomenea; prietenii, plecați, erau ca morți…
La fel și jurnalistul părintelui, tot așa trăiește și scrie: adaptiv, după cerințele ferestrei Overton. Cuvintele de ordine sunt
1. diseminarea de frica in populație,
2. calomnierea autonomiei, autarhiei si independentei
– el asta scrie.
Stilul zilei la elită e vorbitul pe nas, strâmb și de sus despre popor – el așa face.
Susținerea opiniilor cerute nu se poate face decât cu violarea logicii și a realității – asta e, război semantic, își face și el partea. În rest, mici intrigi de birou, competiția de consum pentru afișare cu vecinii, prietenii, colegii (‘unde mergem in vacanta? Georgeștii se duc in Seychelles!’), sprijinirea materiala a copiilor (daca are). Cum va arăta sufletul acestor copii, conștiința lor, cum vor fi ei în spirit… Pai, la fel ca tatăl…

‘Războiul porcului’, războiul împotriva țăranilor, a autonomiei, independentei și autarhiei, se duce peste tot in Europa eșuată, cu vârf de lance în Olanda. Țară minusculă, sustrasă in parte oceanului, și care este al doilea producător de alimente după, doar, America!
Superba avocat activist olandez Eva Vlaardingerbroek a înțeles-o și exprimat-o perfect: “e simplu precum 2+2=4… Elimină oamenii independenți și vei controla nevoile alimentare ale unui număr mare de oameni”.
Astăzi țăranul însuși, coloana vertebrala a revoluției neolitice, a devenit redundant pentru fermierii de oameni și este eliminat.

Aminte tuturor oamenilor statului, la Bruxelles sau ciolaci din Romania, propagandiștii lor lipsiți de coloană, elitiști rasiști antipopuliști…
Aminte mai ales etatiștilor neomarxiști, progresiști, angajați în psihoze de inginerie sociala și antropogeneză…
Exista o trăsătura a raselor domestice: Indiferent de câte generații ar trece, pot ele fi si zecile de mii scurse din neolitic până încoace, rasa, sușa, sălbatică nu poate fi eradicată. Scăpate din izolarea închisorii reproductive în care au fost ținute, animalele revin întotdeauna la condiția sălbatică liberă (Darwin).

Aceasta este semnificația unei scene din filmul 1984 la care am meditat multă vreme, în cautarea înțelesului ei (nu mai știu daca e și în carte, imaginea din film a dislocuit-o pe cea de la lectura): când Winston Smith, activistul de partid, omul de aparat, intelectualul domesticit privește pe fereastră, după o partida de sex ilegal, la o femeie muncitoare masivă care atârnă rufe la uscat afara; activistul murmură ‘al lor este viitorul’.
Cea mai buna garanție a libertății este indestructibilitatea vieții. Libertatea vine la pachet cu viața însăși, cu respirația, cu scânteia divina a sufletului.
Cândva, cumva, schemele de control sociopatic și mizantropic vor eșua: asta e o certitudine.
Soiul sălbatic, liber, va reveni în drepturi.

*

Acest jurnalist și alții ca el vor continua să facă ceea ce fac până când li se schimba paradigma în care funcționează. Când ea li se schimbă, vor începe să funcționeze altfel – fără ca măcar să își pună întrebări.
Ce paradigma le dăm? Ca de obicei, butoanele de apăsat nu sunt cele care îți sunt vârâte sub vârful nasului:
1. alcătuirea unei comisii parlamentare transpartinice pentru statul limitat
2. introducerea unui amendament in constituție care să limiteze statul în a interveni după plac în orice aspect al vieții indivizilor
3. restrângerea efectivă, dimensiune cu dimensiune, a statutului din Romania.

Practica protestării, contestării, anulării legilor una câte una, doar până la următoarea ocazie când guvernul va reuși să își strecoare intențiile, este epuizantă și eroziva pentru opoziția parlamentară și extraparlamentară. Cadrul trebuie schimbat!
Aceasta se va face prin interzicerea constituțională a oricăror acte normative care contravin principiului limitării puterii statului precum și interzicerea guvernului de a emite astfel de acte, în violarea separării puterilor în stat.
Parlamentarii, singurii reprezentanți ai poporului, trebuie sa își găsească curajul să își revendice puterea. Dar, la rândul său, pentru ca acest lucru sa se întâmple, loialitatea lor trebuie îndreptată către alegătorii lor și nu către partidele de care aparțin. Așadar, votul pe liste trebuie în sfârșit desființat. Pentru toți cei din ‘elita devotata’ (aminte Platforma, aminte Marga, aminte Nistorescu/Cotidianul, aminte ‘jertfelnicii’ de la AUR!) iată un început de acțiune precis, punctual, cu consecințe enorme.

[N.B. In redactarea originala, textul conține legături justificative și ilustrative. Din păcate, acestea nu vor apare în comentariu.]

Outis, 17.01.2024

Închipuiri ce duc la Iad. Americanii sunt răi, Rusii sunt buni

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Dumnezeu a dăruit omului multe puteri pe care omul le folosește rău și spre rău. Printre acestea, închipuirea. 

Închipuirea este puterea de a „prinde în minte, cuget, inimă, suflet chipuri”.
Chipul fiind felul în care arată, se înfățișează ceva – în afara sa, ori în lăuntrul său.
Ca să vorbim în creolo-română, închipuirea este puterea oamenilor de reprezentare, abstractizare, teoretizare, idealizare etc. a unor lucruri în mintea sau spiritul lor.

Închipuirea este de cea mai mare însemnătate pentru învățare, pentru ceea ce numim experiență, pentru nenumărate procese cognitive, analitice, creative etc.
Dar este și izvorul a nenumărate răutăți, este unealta prin care s-au manifestat cele mai bestiale, cele mai inumane porniri, planuri, acțiuni ale unora sau altora dintre cei numiți – adesea pe nedrept – oameni. Asemenea închipuiri au dus și duc în Iad milioane de suflete.

De curând mi-a atras atenția cineva asupra unei închipuiri deosebit de primejdioase. Citez:

„observ, chiar pe anumite site-uri ortodoxe, bloguri ortodoxe ca si indirect se spune ca americanii sunt rai, rusii sunt buni. Cum sa ne raportam la aceste lucruri, noi, tinerii de astazi?”

Am răspuns la această problemă astfel:

„Cu înțelepciune:

1. Răi sunt toți oamenii, orice etnie ar avea. Deosebirea este că unii încearcă sau chiar muncesc și luptă să devină (mai) buni. Ca urmare, Americanii sunt răi, Rușii sunt răi, Românii sunt răi, Indienii sunt răi etc., DACĂ nu se străduiesc să devină buni. Iar la nivel statal…

2. Românimea și România sunt singure în lume. Nu există prieten al României. Așa cum nu există prieten al SUA, Marii Britanii, Franței, Braziliei, Chinei sau Rusiei, Indiei, Japoniei etc. Oricare două state sunt „prietene” dacă și cât au interese convergente; și sunt „dușmane” dacă și cât au interese divergente. Restul e praf în ochi.”

Mi-am dat seama însă că răspunsul este prea blând.
Ideile de felul „Americanii sunt răi, Rușii sunt buni” sunt mult mai rău decât praf în ochi: sunt închipuiri ce duc la Iad.

Ca să dau un exemplu, Americanii i-au dat și pe Sfântul Serafim Rose ori pe alții asemenea, dar și pe genocidarii i care au bombardat Serbia sau au ucis nenumărați copii în Irak; la fel, Rusia i-a dat și pe Serafim de Sarov sau Sfinții de la Optina, dar și pe Stalin, Lenin, pe genocidarii țari Petru I, Nicolae al II-lea, Alexandru I etc. Românii, ca să nu ne uităm doar peste gard!, i-au dat și pe Sfinții Daniil Sihastrul, Varlaam al Moldovei, Iustin Pârvu, Atanasie Todoran sau Iustinian cel Mare, dar și pe Mihnea Turcitul, Ștefan Cantacuzino, Eugen Țurcanu, Carol Trădătorul (Carol al II-lea) și alți trădători.

Se poate vedea astfel că fiecare neam dă și oameni buni, și oameni răi.
Chiar la Unguri, pe care Românii nu-i pot vedea de obicei decât cel puțin amenințători, dacă nu cu totul răi, există sfinți (ortodocși) precum Moise Ungurul și alții asemenea.
Ca urmare, sunt de la cel rău categorisiri de felul „Americanii sunt răi, Rușii sunt buni” sau „Americanii sunt buni, Rușii sunt răi”. Și duc la o viziune deformată, bolnavă, asupra lumii.

Dar, va spune cineva, aici este vorba despre state și politica lor! Iar termeni ca ”Americanii” sau ”Rușii” sunt folosiți popular pentru a exprima, de fapt, ”SUA” ori ”Rusia”.
Aici sunt două greșeli:
– prima, că se îngăduie o exprimare ce duce ușor la închipuiri foarte rele; căci de la a spune ”Americanii sunt răi” cu ”Americanii = SUA/Guvernul SUA” la a crede că Americanii sunt răi in corpore este doar un pas (înlocuiți ”Americani” cu orice altă națiune; aceeași greșeală). În Biserica lui Dumnezeu nu sunt îngăduite asemenea „exprimări”, care sunt numai porți deschise răului.
– a doua, pentru că se răspândește minciuna drăcească după care un stat sau altul este bun sau rău în sine. După cum am spus și mai sus, orice stat ni se va părea dușmănos și rău atunci când avem interese divergente, contradictorii; și orice stat ni se va părea prietenos și bun atunci când avem interese comune, convergente. Dacă suntem naivi – ceea ce nu este îngăduit Creștinilor! În fapt, orice stat își vede de ceea ce crede că este interesul său. Dacă viziunea sa corespunde interesului național este un stat bun, pentru că reprezintă într-adevăr națiunea. Dacă viziunea sa contravine interesului național este un stat rău, pentru că face rău națiunii pe care ar trebui să o reprezinte. Dar, esențial, niciun stat nu are față de România o datorie mai mare decât față de propria națiune! Și totdeauna, un stat străin își va pune propriile interese mai presus de cele ale României.

În clipa în care Românii, dar mai ales oamenii politici și diplomații, vor înțelege aceasta, viața României se va schimba puternic; în bine.
În loc să aștepte la o închipuită milă ce nu poate să existe, vor înțelege că doar munca și lupta pot aduce ceea ce Românimea sau România au nevoie și trebuie să fie.
În loc să aștepte careva „prieteni” salvatori, vor înțelege că doar munca și lupta pot să ajute Românimea și România să facă față încercărilor.
În loc să aștepte aberante „drepturi” și „recunoașteri” în virtutea unor principii teoretice, vor înțelege că doar munca și lupta pot aduce Românimii și României drepturi și recunoașteri.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Cineva, poate, se va întreba unde este Credința în acest ultim paragraf. În muncă și luptă. Căci, pe de-o parte, munca și lupta fără Dumnezeu sunt vânare de vânt: mai devreme sau mai târziu roadele se dovedesc a fi cel puțin sterpe, dacă nu otrăvite. Iar, pe de altă parte, Credința fără fapte moartă este. Cel care se roagă pentru binele Bisericii, Neamului și al Țării, dar nu muncește și luptă pentru acest bine, mincinos este.

România – o candelă arzând în furtună

i Genocidar = cel care se face vinovat de genocid, cel care a săvârșit sau săvârșește genocid(uri).

Binele Comunismului (03). O scrisoare de tată (II)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am publicat în numărul trecut al seriei o scrisoare din Noiembrie 1985.
Aceasta a fost scrisă de Mihai-Ion-Petre Aldea (nume de scriitor/poet Mihai Gh. Aldea) și trimisă „la Partid” la sfârșitul lunii amintite. Deoarece credem că pentru cititorul de astăzi textul poate să fie neclar, am socotit folositor să aducem unele lămuriri:

a. Era practic interzis înainte de 1989 ca un cetățean să se plângă de Partid, Stat, Guvern, Președinte etc. Orice act de acest fel era tratat ca o acțiune împotriva regimului și se pedepsea după vrerea autorităților.

b. Erau permise plângeri personale și la persoană. Ceva de felul „angajatul X mi-a făcut/zis cutare lucru”. Chiar și acestea, însă, trebuiau făcute astfel încât să nu pară o critică a regimului! Ba pe cât se poate trebuia subliniat că fapta contravine politicii de Partid, Stat etc.

c. Plângerea trebuia să fie punctuală, limitată. Prea multe puncte te declarau „nemulțumit”, sau chiar „răzvrătit”, deci împotriva regimului. Și se soldau cu pedepsirea ta, cu sau fără pedepsirea celor vinovați.

După cum se poate vedea, scrisoarea Un orășel de provincie în TITAN (numită de noi O scrisoare de tată) încalcă toate aceste reguli fundamentale.
Riscul pentru autor era mare: în cel mai bun caz mustrare din partea superiorilor de la locul de muncă și sancțiuni financiare; în cel mai rău caz pușcărie și pedepse pentru membrii familiei.

Încercând să se apere de cel mai rău caz, autorul începe cu o captatio benevolentiae:

”Este bine că trăim civilizat în blocuri cu încălzire centrală și apă curentă. Este bine că gătim învârtind butoanele aragazului. Este bine că ne luminăm apăsând comutatoarele electrice.”

Doar că textul arată că, departe de a se trăi civilizat în acele blocuri, se trăia în condiții cumplite, necivilizate. Iar „realizările” enumerate există doar uneori și parțial, după cum se vede în document (confirmat, de altfel, de nenumărate alte surse).
Tot pentru captarea bunăvoinței cititorilor sus-puși ai scrisorii, autorul folosește în încheiere o frază ceaușistă, repetată de dictatorul vremii. Care pretindea și să lăuda că prin distrugerea satelor și mutarea forțată a oamenilor în blocuri le-ar fi asigurat ”condiții de viață echitabile, socialiste, comuniste”.
Ca urmare, autorul insinuează că nu cere nimic altceva decât respectarea „voinței Conducătorului”, sau cel puțin a declarațiilor acestuia.

Însă realitatea descrisă este cumplită, iar locuitorii de astăzi ai României cu greu și-o pot închipui (cu excepția unui procent mic de oameni extrem de săraci).

Faptul că magazinele alimentare, numite de Comunism, ingenios, „Alimentare”, ofereau pe rafturi (pct. 1 din scrisoare) doar „oțet, bulion și gemuri” (sau, respectiv, „oțet, bulion și compoturi”) este o realitate bine atestată. Este adevărat, acestea erau așezate frumos, rânduri-rânduri și piramide, ca să fie „Alimentarele” pline cu ceva. Este adevărat, în spatele tejghelei se mai găsea „câte ceva”, pe sub mână. Tot adevărat este că mai apăreau și dispăreau iute, meteoric, produse mult căutate precum săpunurile „de rufe” sau „de spălat”. Însă în esență, în uriașa majoritate a timpului, acestea erau produsele de pe rafturi.

„Aprozarele” ar fi trebuit să fie locurile de cumpărat legume și zarzavaturi pentru locuitorii cartierelor. În realitate, aceștia băteau drumul până la piețele în care, la tarabe, țăranii își vindeau produsele. Pentru că în „Aprozare”, de obicei, cam bătea vântul. Cartofii veneau rar, ceapa și mai rar, alte produse erau rarități.

Lipsa apei era o regulă, prezența ei o excepție.
Fiecare casă avea ligheane sau găleți pline cu apă ca să poată goli veceurile de excremente. Se umplea cada cu apă, dacă dopul ținea, atunci când venea apa, ca să fie pentru când se oprea.
La cișmele și fântânile din orașe se făceau cozi de către locuitorii la bloc; priviți cu milă și temere de cei care încă aveau case cu curte.

Lipsa instituțiilor locale a fost și a rămas o problemă uriașă în toate cartierele comuniste. Aproape toate „completările” făcute după 1989 s-au datorat unor inițiative private, desigur.

Lipsa „luminii”, adică a curentului electric, era iar o constantă a vremii. În numele economiei pentru „plata datoriei externe” și „ocrotirea mediului”.

Dar cea mai grea problemă era frigul.
Caloriferele erau în cel mai bun caz dezmorțite cât să nu înghețe și să nu se spargă.
Mihai Gh. Aldea avea o mare pasiune pentru știință, prin urmare avea termometre (cu greu cumpărate) care să îi arate temperatura cât mai precis. Cele „6-7º C” în casă au fost constatate repetat, prin măsurători cu mai multe termometre.
Este adevărat că în instituții sau în fabrici/uzine se făceau un fel de sisteme de încălzire improvizate (se punea o rezistență lungă într-un locaș „în șarpe” săpat cu încăpățânare într-o cărămidă sau într-o bucată de BCA și gata „reșoul”). Doar că erau cam ilegale (și deseori „vânate” de Partid, căci „măreau consumul electric”). Și, totodată, erau imposibil de folosit în case atunci când se oprea curentul!

Ca urmare, copiii își făceau lecțiile în casă la 6-7º C, cât mai gros îmbrăcați, dârdâind, la lumina lumânării.
Iar când revenea curentul, auzeau la radio cântându-se „copiii României sunt cei mai fericiți copii”!

Toate aceste realități sunt pe scurt înfățișate în scrisoarea lui Mihai-Ion-Petre Aldea.
Scrisoare ce a avut cel mai bun destin pentru autor: a fost complet ignorată de autorități. Cel puțin oficial.
Rămâne însă ca un alt document, ca o altă mărturie, alături de nenumărate altele, pentru „binele Comunismului”.
Un bine strict declarativ.
Și în care cred numai cei care au uitat că pentru a o duce bine în Comunism trebuia fie să devii torționar sau colaborator cu torționarii, fie să furi, minți, înșeli din răsputeri, riscând mereu ca regimul să te pedepsească drastic pentru că te descurci.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (02). O scrisoare de tată (I)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

prima parte aici

Documentul pe care îl cităm aparține unui om persecutat politic; unui om ale cărui aripi au fost retezate de sistem, dar a continuat, inexplicabil, să zboare.
Mihai-Ion-Petre Aldea (1938-2023) este cel care a avut îndrăzneala să scrie următoarele rânduri, pe care le-a trimis Partidului Comunist (din România):

Mă numesc Mihai Aldea. Am patru copii între 14 și 9 ani. Două fete și doi băieți intercalați matematic: fată, băiat, fată, băiat.
Locuiesc de 12 ani în cartierul TITAN, Șulea Placare, microraion 3.
În acest microraion sunt aproximativ 3.000 de apartamente cu 3 și 4 camere. Asta înseamnă circa 9,000-12,000 de locuitori. Adică un orășel.
Este bine că trăim civilizat în blocuri cu încălzire centrală și apă curentă. Este bine că gătim învârtind butoanele aragazului. Este bine că ne luminăm apăsând comutatoarele electrice. Și atunci? Ce nu este bine? Păi să spun:
(1) Nu este bine că Alimentarele nu-ți oferă decât oțet, bulion și gemuri.
(2) Nu este bine că Aprozarul îți oferă odată pe săptămână, sau la două săptămâni odată, cartofi.
(3) Nu este bine că la 9-12 mii de oameni nu există decât câteva zeci de kilograme de carne pe săptămână.
(4) Nu este bine că astăzi 25 Nov. ’85 lumina (curentul electric) a fost oprită la ora 1100 și la ora 1525 când scriu aceste rânduri nu s-a deschis.
(5) Nu este bine că nu avem apă absolut deloc! Nici de la robinetul de apă caldă, nici de la robinetul de apă rece.
(6) Nu este bine că TREBUIE să cumpărăm hrana strictă a copiilor din centrul orașului. Și asta tot dacă o găsim și când o găsim!
(7) Nu este bine că, deși suntem la circa 8-900 de metri de termocentrala Berceni-Sud, în camere nu avem mai mult de 10º C. Și de obicei 6-7º C!
(8) Nu este bine ca la ora 1130 copii să intre în clasă și să înceapă orele. Când mănâncă de dimineață? Când mănâncă de prânz?
(9) Nu este bine că în acest orășel nu avem măcar un cinematograf sau măcar un teatru. În fond ce doresc? Doresc să nu existe cartiere cu regim preferențial, să nu existe provincii ale Bucureștilor, să existe condiții de viață echitabile, socialiste, comuniste.

M. Aldea

P.S. Ora 1542 : S-a aprins lumina! A venit curentul electric! Peste minimum o oră avem și apă. Flacăra aragazului tot nu are mai mult de 5 mm. În cât timp pot găti?

Vom reveni cu un comentariu al acestui document istoric.

Intervențiile noastre s-au limitat la corectarea ortografiei (actualizare, de fapt). Numerele erau încercuite, aici sunt între paranteze. Pe scurt, nu există nicio modificare de fond a documentului.
Precizăm că Mihai-Ion-Petre Aldea a publicat poezii (după 1989) sub numele Mihai Gh. Aldea.
Scrisoarea a fost trimisă „la Partid” în zilele următoare (Noiembrie 1985). Cu efect nul.
Ciorna, păstrată în documentele personale ale lui Mihai Gh. Aldea (Mihai-Ion-Petre Aldea) a primit numele „Un orășel de provincie în TITAN”.

Prima pagină a scrisorii trimisă autorităților în Noiembrie 1985

Copiii acasă ori despre homeschooling

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Sunt adevăruri ce trebuie spuse.
Unul dintre acestea este îndemnul:

Nu vă mai dați copiii la școală, educați-i acasă.

Homeschoolingul sau „învățarea acasă” este o tradiție veche în întreaga lume.
La Români, era întregită prin școala de duminică (sau de sâmbătă): preotul cu băieții, preoteasa cu fetele, se adunau în curtea bisericii unde se învățau, alături de gândirea sănătoasă și cuvântarea sănătoasă și cititul, scrisul, socotitul.
Cei care voiau mai mult, puteau să învețe și mai mult. Dar, după cum mărturisește cu năduf Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, Românii alegeau, în uriașă majoritate, să se oprească la cele ale lor:
Biblia și rugăciunile, tâlcuirile Sfinților, datinile bătrânești, proverbele și zicătorile, basmele și basnele, doinele și baladele, snoavele, ghicitorile și legendele și tot așa; cititul, scrisul și socotitul se foloseau la nevoie. Cunoștințele folositoare se țineau în minte și în inimă. Și aproape toate, după cum vedem, se învățau în familie, la biserică, între rude și prieteni, într-un cuvânt, în obște (parohie).
Dar cei care voiau mai mult?
Cei care voiau să învețe un meșteșug, o meserie, ceva?
Cei care voiau să învețe limbi străine sau științe înalte?

Pentru meșteșugurile sau meseriile ce nu se puteau învăța în obștea părintească (natală), se afla ucenicie.
Adică se mergea la vreun meșter sau la vreo meșteră, și să dedea băiatul sau fata în grijă. Dacă se vedea că este copilul potrivit pentru meșteșug.
Și învăța astfel copilul, unul la unul, de la meșter(ă), tot ceea ce era de învățat, ba și ceva mai mult. Căci meseria se fură, adică trebuie să știi să preiei de la meșter(ă) dincolo de ceea ce se pricepe să îți arate, să îți spună.

Limbi străine?
O parte se învățau chiar în cătun ori sat.
De obicei fiecare preot știa ceva slavonă, sau latină, sau greacă veche – limbile internaționale ale vremii.
Iar pentru cei care voiau să învețe mai mult, ori altfel de științe decât cele cunoscute de fruntașii satului, erau felurite școli mânăstirești.
Mai „proaste” (mai simple), la mânăstirile mai mici, mai „înalte”, la mânăstirile mai mari. Sau chiar școli domnești (academii domnești) la „mânăstirile domnești”, precum Nucet (Cozia), Putna, Tismana, Neamț etc.
Doar că la aceste școli mânăstirești mergea omul (bărbat sau femeie) atunci când era destul de mare (și de chibzuit). Undeva după 16 ani, de obicei după 18.

Stânga, Socialiștii, Comuniștii etc., au preluat școlile de la Biserică și oameni.
Au zis ei că oamenii sunt prea proști ca să știe ce au de învățat. Hotărăsc ei, luminații și iluminații geniali, ce trebuie să învețe omul. Obligatoriu! Dar pe banii oamenilor, bineînțeles – din care și-au tras totdeauna partea cea mai mare pentru trăsuri și cai, sau pentru mașini mai apoi, pentru neveste, copii, amante, copii din flori, rude, relații, plimbări, vacanțe, case, castele, ospețe și tot așa.
Cumva, în iluminarea adusă de școala obligatorie a statului, libertatea oamenilor s-a tot împuținat. În numele progresului, siguranței, bunăstării.
Doar că oamenii, deși înconjurați de sclavi mecanici, electro-mecanici sau electronici, deși cu apă și căldură la robinet sau lumină la buton, sunt tot mai slabi, mai nefericiți, mai sclavi.

La început, căci fără momeală peștele greu se prinde, școlile de stat erau făcute să pară „pentru oameni”. Se alegeau, adică, pe cât mai mult cu putință, dascăli pasionați. Adică oameni care cu tot sufletul voiau să îi învețe pe copii lucruri bune. Și chiar se promovau, prin programa școlară, lucruri bune. Astfel încât orice împotrivire față de școala de stat să pară nebunie.
Apoi, pas cu pas, au început să se schimbe și felul în care erau aleși viitorii dascăli, și felul în care erau pregătiți, și programa școlară… totul. Astfel încât să se asigure statului producția de sclavi.
Dascălii adevărați au rămas – și rămân – ca niște oaze într-un deșert cumplit.
Ca niște oaze… și ca momeală pentru pești.

Dar, dincolo de trecut, ce se întâmplă astăzi?
După observațiile mele, după ceea ce am auzit de la mii de copii aflați în școli sau absolvenți ai acestora, școlile, și mai ales liceele, au devenit o cloacă împuțită.
Pricină pentru care sfătuiesc și îndemn pe părinți să își educe copiii acasă; să facă, după cum se spune mai nou, homeschooling. Sfat și îndemn asupra căruia voi reveni mai jos.

Acum vreo o lună de zile, m-au întrebat câțiva părinți la ce liceu să se gândească pentru copiii lor (aceștia nu erau de față). Și am dat același îndemn: încercați să găsiți un mijloc pentru școala de acasă, căci e de mii de ori mai bine decât în liceu. Au fost uimiți de părerea mea proastă față de sistemul liceal al statului zis român. Le-am explicat faptul că încă din clasele de gimnaziu pornografia și drogurile se răspândesc puternic printre elevi; că există foarte multă violență fizică și psihică. Și că în liceu acestea sunt deja mod de viață. Că elevii, în uriașă majoritate – din experiența mea, peste 90% dintre elevi –, ies din liceu având experiența drogurilor și căzuți în desfrâu. Desfrâu cu consecințe cumplite asupra sănătății fizice și psihice a omului, un mijloc eficient pentru transformarea omului în sclav și ruină. Desfrâu promovat de stat prin toate mijloacele și pretins „normalitate” (căci este normal să fii sclav, nu?). Că sunt nenumărate răutățile din licee, de la bătăi de joc la bătăi propriu-zise și umilințe.
Părinții se uitau la mine ca la nebun. ”Am fost și noi în liceu”, mi-au spus ei, ”și nici pe departe nu era așa!”. Am zâmbit trist. Am încercat să le explic faptul că lucrurile s-au schimbat. Și că ei trăiesc în altă lume decât cea în care trăiesc copiii lor. Nu m-au crezut. Și la politicoasa despărțire, i-am văzut dând ochii peste cap pentru ciudățeniile spuse de mine.
După vreo două săptămâni, în treacăt pe la aceeași părinți, la televizorul deschis se comenta despre consumul (mare) de droguri în licee; despre violențele din licee; despre profesori abuzivi, elevi abuzivi, elevi criminali etc.
Cei doi oameni dragi mie aveau o anume vinovăție în priviri. Nu am spus nimic despre aceasta. I-am lăsat să cântărească ei lucrurile: sunt copiii lor.
Și, spre deosebire de statul (neo)comunist, noi nu hotărâm în locul părinților; chiar și dacă se întâmplă să fim siguri că știm mai bine.

Un liceu adevărat, românesc, au visat și martiri precum duhovnicii Adrian Făgețeanu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu și mulți alții.
Un liceu în care să se învețe gândirea sănătoasă, cuvântul măsurat și înțelept, munca adevărată, alături de cel câteva materii de care are cu adevărat nevoie un licean.
De ce au visat la asta?
Pentru că liceele noastre sunt pe un drum greșit încă din perioada interbelică; dar au accelerat după instaurarea Comunismului și sunt în cădere aproape liberă din 1990 încoace.

În primul rând, în liceu ești silit să înveți nenumărate lucruri nefolositoare pentru tine. Din zece mii de absolvenți de liceu sunt doar câțiva care folosesc vreodată în viață matricele de la matematică sau inducția eletromagnetică de la fizică; ori și mai puțini care au nevoie să știe ceva despre benzen (C6H6) sau formaldehide. Liceu ar trebui să fie o școală de specialitate, nu o uriașă ciorbă de specialități (vârâtă pe gâtul copiilor sub pretextul aberant al „culturii generale”). Pe de altă parte, cei care învață acasă își pot alege materiile care le sunt cu adevărat folositoare – adică cele potrivite cu drumul pe care vor să meargă. Și având mai puține materii – dar cele care îi interesează! – le pot învăța mult mai bine. Și le rămâne timp și pentru alte lucruri!
În al doilea rând, în liceele de astăzi există o uriașă presiune socială pentru curvia cea mai murdară, pentru sclavia față de corporațiile producătoare de articole „de modă”, pentru fățărnicie, pentru „șmecherie”, pentru vorbărie goală sau/și spurcată, pentru beție și droguri etc. Elevii sunt îndoctrinați să creadă că valoarea este dată exact de lucrurile fără valoare și pentru care sunt înrobiți și pierd tot ce au cu adevărat valoros. Iar cei care nu se supun îndoctrinării sunt persecutați, de multe ori cumplit.

Cei mai mulți dintre părinți nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce sunt cu adevărat liceele. Sau, dacă știu, nu le pasă – pentru că ăla este și nivelul lor. Sau, dacă le pasă, sunt prea slabi sau resemnați ca să facă ceva.
Există însă o cale de a-ți scăpa copiii de aceste fabrici de „idioți utili/inutili”: învățatul acasă (homeschooling).
Această metodă funcționează cu succes. Și în România, și în alte părți.
Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Atunci când citiți o asemenea declarație

gândiți-vă că dacă 9% „au declarat că au consumat cel puțin o dată un tip de droguri” în realitate proporția este mult mai mare (adesea doar unul din cinci sau chiar doar unul din zece copii/adolescenți recunosc adulților o faptă pe care știu că adulții o dezaprobă).

Atunci când citiți că un studiu arată că „unul din cinci adolescenți din România își începe viața sexuală înainte de 15 ani” puteți să fiți siguri că mai puțin de unul din cinci termină liceul fără să o fi început.

Iar mediul „școlar” este principalul ferment al acestor otrăviri în masă, este locul în care se materializează toate ispitele promovate de mass-media.