acest eseu a fost scris în mai mulți pași, de-a lungul vremii, primele două părți fiind publicate în toamna lui 2017, iar a treia în Mai 2018; reapare acum, cu unele corecturi

Trădarea și Românii. Eseu

Partea I

Unele lămuriri

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă și față de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalță în slăvi, și față de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcție, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se știa că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinși de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeași Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios și dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînțeles, există și propaganda deznădăjduitoare și umilitoare, menită să taie puterile și să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare și pretinsa prezență a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emițând asemenea acuzații sterpe străini din nații în care trădarea este o virtute, în care pur și simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esențială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbește o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credință față de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzații stupide, doar pentru că vin de la străini.

Câteva cazuri

A. Moartea lui Mihai Viteazul

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuția pe temă nu ar ține de o josnică propagandă anti-românească. Dar, așa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare și pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să își pună cortul între armata română și armata lui Basta, ca semn de încredere și unitate. Ostașii români nu puteau trece peste ordinul primit și să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, odată trimiși în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, și tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeași situație.
Ca urmare, este perfect absurd să îi acuzi pe acești luptători ai lui Mihai Viteazul pentru că au fost acolo unde Domnitorul i-a pus!
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toți trădătorii care, deși cunoșteau ordinele Împăratului Rudolf, deși cunoșteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul în lupta cu Islamul Otoman, deși se dădeau Creștini, au luat parte la asasinat. Aceștia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

B. Pacea de la București (1918)

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzați Românii este Pacea de la București, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaților de către Români (România)? Sub cuvânt că înțelegerea inițială dintre România și Aliați prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliați și Puterile Centrale. Înțelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la București. Să vedem dacă este așa!

Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-românești este principiul forței majore. Este un principiul de drept roman, antic, și recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliații României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situație de forță majoră încălcarea unui angajament este corectă.

Era România într-o situație de forță majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaște că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forțe copleșitoare din toate părțile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliați, tăiată de orice resurse externe.
Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România și-ar fi consumat toată muniția de război fără putință de înlocuire, astfel încât dușmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiții cu putință.
Atunci când Regele Ferdinand și Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forțe dușmane uriașe, intendența a raportat sec: „Avem gloanțe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile și hrană pentru 6 zile”.

Deci, din punctul de vedere al principiului forței majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă și care nu înseamnă în niciun fel o trădare față de angajamentele luate. Situații similare se constată în nenumărate cazuri istorice; și niciodată capitularea demnă, după o luptă eroică, nu a fost considerată trădare.

Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat și Parlamentul României – spre deosebire de agenții străini și iudele care au votat în Parlamentul Republicii România Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – și deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situație extremă, fără a-și călca în vreun fel angajamentul față de Aliați.
Dacă se merge pe fixism, dacă se invocă respectarea unor clauze contractuale chiar și în situația unei stări de necesitate, dacă se ignoră principiul forței majore în numărul unui asemenea fixism… ei bine, tot după acest sistem Regatul României și-a respectat 100% obligațiile contractuale. Căci nu există niciun tratat cu Puterile Centrale care să fi intrat în vigoare chiar și pentru o singură zi!

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligații asumate de Aliați prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război!

În primul rând, Aliații s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniție, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliații nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuși, distrusă de Puterile Centrale, au început să-și îndeplinească în sfârșit obligațiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preț de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preț gigantic. Și, „întâmplător”, în Rusia „se rătăceau” sistematic transporturile pentru România! (Livrările aliate putându-se face atunci doar prin Marea Albă și Rusia.)

În al doilea rând, Aliații s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligația absolută a unei ofensive în Macedonia și pe frontul rusesc. Ca niște trădători clasici, Aliații au încetat, la intrarea României în luptă, toate operațiunile majore!
Să ne înțelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat și operațiunile în desfășurare!
Ca urmare, Puterile Centrale au putut să-și trimită liniștite rezerve uriașe împotriva României.
Gestul a fost calculat pentru a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franței, Italiei și Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României.
Bieții soldați români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem și tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)

În al treilea rând, Aliații s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei și a liniei Dunării.
Exact invers, însă, Armata Rusă a avut un rol esențial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte alături de Români la luptele esențiale împotriva Armatei Bulgare (sau în alte lupte de mare însemnătate).
În același timp, Armata Rusă și-a arogat dreptul de rechiziționare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziționări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deși pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…).
Atenție, au fost unele lupte în care Rușii au luptat alături de Români – și au luptat bine! Lupte secundare pe plan strategic, dar nu lipsite de jertfe și eroism. Este un fapt prin care se „aruncă sare în ochi” unora, ce sunt făcuți astfel să „uite” de trădările esențiale ale Armatei Ruse, și în Dobrogea, și în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forței majore, nu a existat situația de necesitate, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliați, dacă nu toți, a(u) sacrificat liniștit și România, și angajamentele luate față de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putință.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzați de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevărați sunt alții sunt, din fericire, foarte multe.

Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alții, de la Ruși la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este și va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare rușine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzații de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzație reală o excepție, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăși, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-românești și pentru a ne aduce aminte de noi înșine.

Partea a II-a

C. Al doilea război mondial. 23 August

Una dintre cele mai răspândite și absurde acuzații de trădare împotriva Românilor este legată de Cel de-al doilea război mondial. Mai exact, de schimbarea petrecută pe 23 August 1944, când dictatura regală a înlocuit prin lovitură de stat dictatura antonesciană. Dictatura regală a hotărât atunci încetarea unilaterală a luptelor cu Aliații – de fapt strict cu Uniunea Sovietică, singura putere aliată cu care aveam contact militar și confruntare permanentă. Iar apoi a hotărât și trecerea la luptă împotriva Axei (și pe fondul atacurilor date de trupele germane în încercarea de a prelua controlul asupra României).

Această „întoarcere a armelor” este socotită de propaganda anti-românească drept „trădare” și drept exemplu și dovadă a faptului că „Românii sunt trădători”.
Ce trebuie luat în seamă în această privință pentru a cunoaște adevărul?

*

1) România era sub dictatură, în plin război, fără ca voința poporului înainte de război și, apoi, în timpul războiului, să fi contat vreo clipă.

Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nici Regele Mihai I nu au ținut seama de voința populară.
Orice opoziție a fost reprimată cu o violență dementă de către primii doi dictatori au practicat tortura, asasinarea fără judecată, expunerea cadavrelor în locuri publice – maidane, răscruci de drumuri, piețe etc. -, violarea fetelor sau femeilor din opoziție sau din familiile opozanților, jaful, trimiterea în linia întâi cu ordine de expunere a opozanților la focul inamic etc., etc.

Trebuie amintit aici faptul că aducerea lui Carol al II-lea – trădătorul ce dezertase în Primul război mondial – a fost hotărâtă (în 1930) de clasa politică, fără nicio consultare populară, și a fost impusă de aceeași clasă politică minoritară, prin forță, împotriva voinței populare (care era alături de Regina Maria și de Regele Mihai I și împotriva trădătorului adus de trădătorii politicieni drept rege).

Mihai I, preluând puterea în plin război nici nu avea cum să consulte voința populară printr-un referendum sau ceva asemănător. Trupele germane din România destinate asigurării „fidelității” față de Berlin ar fi intervenit imediat. Ar fi putut exista (cu riscuri mari) o consultare cu reprezentanții grupărilor largi (Legionari, Conservatori, Liberali etc.) dar nu a avut loc; Mihai I a preferat apelul la indivizi și servicii secrete. Ceea ce este de înțeles într-o asemenea situație, dar totodată așează gestul său în categoria acțiunilor personale, nu populare.

Ca urmare, în toate aceste situații, voința Românilor a fost sistematic încălcată, folosindu-se toate mijloacele de teroare și persuasiune posibile spre a impune regimuri detestate de cetățeni și direcții politice și militare independente de voința poporului.
A se imputa Românilor hotărârile dictatorilor – împotriva cărora se opuseseră cât și cum au putut –, sau acțiunea disperată și personală a unui rege tânăr, ține fie de neștiință crasă (dar arogantă), fie de ticăloșie, fie de lipsa patologică a discernământului.

2) Germania și ceilalți membri ai Axei – în afară de Japonia și Finlanda – au acționat trădător, agresiv și criminal împotriva României. 
Dictatul de la Viena este un exemplu clar de mârșăvie fără margini și este îndeajuns spre a justifica orice acțiune împotriva celor vinovați de impunerea lui. Sutele de mii de Români, sutele de mii de Evrei, sutele de mii de etnici ne-maghiari asasinați de Ungaria lui Horthy și Germania lui Hitler în urma Dictatului de la Viena au fost și sunt pe conștiința – foarte adânc ascunsă, dacă există – a coaliției tâlhărești care a realizat acest dictat.

Merită observat că și în acest caz voința populară nu a contat în niciun fel, nu a existat nicio consultare populară din partea vreunuia dintre cei implicați. A existat numai o trădare cumplită din partea Germaniei – teoretic parteneră a României și chiar prietenă, în fapt o trădătoare mizerabilă – și o trădare și mai urâtă din partea Italiei, „sora întru latinitate” care a susținut Dictatul cu şi mai mare îndârjire și răutate decât Germania hitleristă.
Asemenea „aliați” merită un cuțit în spate în orice clipă… Doar că acest „cuțit în spate” nu l-au primit de la Români! L-au primit chiar de la cei pe care i-au susținut împotriva Românilor, de la gruparea de politicieni și agenți secreți pe care chiar ei au sprijinit-o în conducerea dictatorială a României! Altfel spus, promovând trădători au fost trădați… Nu din voia Românilor, nu prin acțiunea Românilor, ci prin acțiunea „oamenilor lor”…

Este hazliu, dacă nu tragic, să constați că încă în noiembrie 1940 Camera Comunelor (Anglia) lua la cunoștință că cei care „conduceau România” „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor țări și a politicii lor externe” ci sub autoritate germană; dar să vezi, totodată, că unii încă învinuiesc pentru ceea ce s-a întâmplat nu respectivii politicieni, nu autoritățile străine care impuneau politicienilor, ci… poporul!
Românii, care nu au fost consultați, Românii, cărora li s-a încălcat voința prin forță, Românii, care au dat mii și mii de victime luptând împotriva dictaturilor, Românii, ca popor, sunt „vinovații” de ceea ce hotăra dictatura! Asta deși Germania și ceilalți membri ai Axei au fost la fel de anti-români ca și U.R.S.S., iar România și Românii au fost prinși între niște bestii la fel de inumane, la fel de dușmănoase. Asta deși hotărârile de alianță sau ieșire din alianță nu au fost luate de Români!

3) În afară de trădarea României de către Germania și Italia înainte de intrarea României în război – o trădare ce, se pare, nu deranjează deloc pe denigratorii Românilor – au urmat alte trădări, sistematice, repetate, în timpul luptelor. Adică într-una dintre cele mai rușinoase împrejurări pentru un aliat.

Pe scurt, Hitler – să nu mai amintim de Mussolini – și-a încălcat sistematic angajamentele față de Români. De la cele privitoare la starea Românilor din Ungaria și garantarea drepturilor lor de către Germania și până la cele privitoare la furnizarea de armament greu german Românilor (ce urma să fie plătit, bineînțeles, de către Români, cu petrol, cereale, carne, aur etc.).

Din acest ultim punct de vedere trebuie să subliniem că de sute de ori ofițerii români și conducerea lui Antonescu au cerut Germaniei îndeplinirea obligațiilor asumate (inclusiv prin mai multe angajamente scrise).
Cu toate acestea în foarte multe lupte esențiale Românii au luptat împotriva blindatelor și tancurilor sovietice doar cu armament individual, „buchetele de grenade” fiind singurul armament antitanc. Bineînțeles, un armament cu totul ineficient pentru tancurile grele și super-grele…

În luptele de la Stalingrad, Cotul Donului și Stepa Calmucă au fost implicate trupe române cu peste 250.000 (două sute cincizeci de mii) de soldați. Au avut ca sprijin o divizie românească de „blindate” – foarte slabe față de cele germane (consecința „Afacerii Skoda” și a altora asemenea) –, „blindate” ce puteau fi distruse cu o singură grenadă, adică inutile în fața tancurilor sovietice grele și super-grele; și, pe post de sprijin nemțesc, Divizia 22 de tancuri germană. Amândouă diviziile fiind unite în… „Corpul 48 blindat german”.
Adică singurele forțe blindate pe un front românesc de cca. 450 (patru sute cincizeci!!!) de kilometri erau de fapt la dispoziția trupelor germane „învecinate”!

Din nou, în ciuda promisiunilor „aliaților”, Românii se apărau de tancurile sovietice cu grenade!

Mai mult, Germania a impus existența unui sistem unic de transport, cel german, astfel încât Armata Română era obligată să-și expedieze efectele militare doar prin intermediul Germanilor.
Evident, în cel mai bun caz transporturile românești erau tratate ca lipsite de prioritate; iar adesea întârziau enorm sau nici nu ajungeau la trupe. Una dintre consecințe este că Românii au fost lipsiți de echipament de iarnă la un nivel mult mai mare (mai rău) decât acela – atât de cumplit descris – al lipsei din cadrul trupelor germane.

Cei aproape un sfert de milion de ostași român erau îmbrăcați în plină iarnă scitică în echipament de vară, înarmați cu puști și grenade, lipsiți de artilerie anti-tanc, de tancuri și orice alte mijloace de apărare împotriva tancurilor sovietice (precum minele anti-tanc, de pildă).

Nesfârșitele cereri de armament anti-tanc, de echipament, de acceptare a trecerii transporturilor românești prin teritoriul controlat de Germani au fost sistematic respinse.

În urma acestei trădări sistematice a Românilor din partea „aliaților” Germani, în noiembrie 1942 doar Armata a 3-a românească a avut de îndurat lovitura Armatelor 5 și 21 tancuri (sovietice). Acestea totalizau numărul uriaș de peste 1.000 tancuri sovietice. Dintre acestea multe fiind tancuri grele și super-grele, imposibil de oprit fără armament greu. În fața celor peste 1.000 de tancuri sovietice (ultra-moderne pentru acele vremuri) Românii erau siliți – de „aliații” Germani – să lupte cu pușca, mitraliera și grenada.
ȘI AU LUPTAT!

Trebuie subliniate aici și eroismul total al Românilor, recunoscut și de sovieticii care i-au înfruntat, dar și faptul că nu exista nicio șansă pe termen lung.
Pe scurt, ca urmare a trădărilor sistematice germane, Românii au pierdut aproape 160.000 (o sută șaizeci de mii) de ostași!

*

Nu au fost, acestea, ultimele trădări germane din timpul Celui de-al doilea război mondial față de România. Dar nici nu este nevoie – pentru un om logic și cinstit – să le înșirăm pe toate, spre a se constata existența și adâncimea lor.
Motive pentru aceste trădări – pretexte, scuze etc. – se pot găsi.
Deși poate să pară neașteptat, nu am înfățișat aici aceste pagini de trădare spre a reproșa ceva Germaniei: și-a urmat interesul, așa cum a crezut ea; este ceea ce face orice țară și orice putere (politică, militară).

Unii cred că interesul suprem este onoarea, alții au alte interese: este alegerea lor.

Mai mult, rolul bancherilor în defecțiunea sistemului militar german – inclusiv la nivel de aprovizionare – este încă departe de a fi lămurit; ceea ce ar putea, eventual, oferi o oarecare circumstanță atenuată pentru o parte din trădările germane față de România în timpul Celui de-al doilea război mondial. Nu ne-am propus luminarea acestor aspecte, sau a altora asemănătoare.

Ceea ce am vrut să subliniem prin aceste pagini este nerușinarea totală (sau aroganta neștiință) a celor care îi învinuiesc pe Români de trădare în urma evenimentelor din 23 August 1944, cu toate că:
– ruperea României în bucăți s-a făcut prin trădarea repetată a Germaniei;
– ruperea României în bucăți s-a făcut fără consultarea populației;
– Românii s-au aflat din 1930 până după 1989 sub dictatură (fățișă sau mascată), fiind puși în imposibilitatea de a se conduce după propria voință (dictaturile datorându-se inclusiv Germaniei și U.R.S.S.);
– evenimentele din 23 August 1944 și de după au fost hotărâte nu de către Români, ci de câteva persoane ce au dictat cursul evenimentelor, profitând, după conștiința și interesele lor, de situația cumplită în care se găseau poporul și țara.

Pentru orice om logic faptele sunt clare.
Trădare a existat: din partea Germaniei, a Italiei, a U.R.S.S., din partea agenților ce preluaseră puterea în România etc.
Doar poporul, Românii simpli, nu pot fi acuzați, ca întreg, de trădare, în niciuna dintre aceste situații.
Este și pricina pentru care, printr-o tipică justiție supra-omenească, după 1944 România recapătă nordul Transilvaniei, iar Maramureșul, sudul Bucovinei și Basarabia nu sunt integral integrate în Ucraina Sovietică, așa cum își dorea aceasta și fusese plănuit inițial… Dar acesta este alt capitol al Istoriei.

Partea a III-a

(scrisă în 2018; primele două părți sunt din toamna lui 2017)

Din nou despre Marele Război (Primul război mondial)

Am mai amintit despre mincinoasele acuzații de „trădare românească” ce sunt aduse atât de propagandiști străini, cât și de propagandiști care se pretind români și de către cei îndoctrinați de această propagandă. Avem întâi o introducere în această problemă și apoi o prezentare de cazuri, între care intră și Primul război mondial, cu așa-zisa Pace de la Buftea-București (niciodată ratificată de partea română, deci rămasă în întregime literă moartă).
În cadrul acestor prezentări am amintit despre trădarea rusească, despre felul în care Rusia, teoretic aliată României în Primul război mondial, a urmărit din prima clipă ciuntirea sau chiar desființarea acesteia.
De ce a urmărit asta?
În primul rând, pentru că Românii îi stăteau în cale deja de peste două sute de ani în marșul către Istanbul, visat de tiranul imperialist Petru „cel Mare” și urmașii lui a fi un „Constantinopol rusesc”, succesor „Constantinopolului grecesc” ce covârșise Constantinopolul romano-tracic (sau străromân) înființat de Constantin cel Mare. [1]
Secundar, pentru felurite interese tactice și strategice de moment.

Această realitate, a trădării României de către Rusia aliată, este astăzi negat sistematic. Atât de către Ruși, ceea ce poate fi de înțeles într-o anumită măsură, cât și de către mulți Români, care privesc problema romantic.
Trebuie subliniat faptul că pentru a construi o relație sănătoasă și avantajoasă cu orice putere străină – fie ea Albania, Rusia, SUA, China, Coreea sau oricare alta – este nevoie de o puternică ancorare în realitate. Ea nu se face pentru a promova ura sau fantasmele unor „revanșe”, ci pentru a pune bazele relației în realitate, cunoscând cât mai exact interesele celeilalte pârți și felul în care și le urmează, astfel încât să poată fi urmărită împlinirea propriilor interese (românești).

Din această perspectivă, protestele față de amintirea trădării rusești din Primul război mondial sunt ridicole – faptul este documentat foarte bine. Trecând peste scrierile viitorului mareșal Ion Antonescu și peste alte asemenea mărturii ale ofițerilor activi din Războiul de Reîntregire, o să oferim acum câteva rânduri ale unui alt martor ocular, Voicu Nițescu:

„România, conștientă de proporțiile forțelor sale, își făcuse [de]pendentă intrarea în război de tratatul încheiat cu Aliații, și în prima linie de acela ce urma să fie încheiat cu Rusia. Bogatele resurse de oameni ale acesteia ni da speranța la toți că acțiunea țării noastre va duce războiul la bun sfârșit și va precipita victoria aliaților asupra puterilor centrale.

Din nenorocire s’a dovedit în curând că semnătura guvernului Stürmer, aplicată pe tratatul de alianţă încheiat cu România, era lipsită de sinceritate. Neamţul din fruntea guvernului rus, secondat de camarila lui Nicolae al II-lea, urmărea, conştient, o trădare.

Armatele ruse întârziau să se prezinte, în numărul convenit, pe frontul român. Iar puţinele trupe sosite în ţară ezitau de a lua în primire frontul ce li se desenase. Ele îşi prelungeau la infinit popasul în spatele unităţilor române, rărite şi extenuate în luptele sângeroase cu duşmanul, superior ca număr şi pregătire tehnică. Ori pentru a seduce naivitatea celor ce credeau în sinceritatea iscăliturei ţariste, aceleaşi trupe peregrinau mereu dela Est la Vest sau dela Nord la Sud şi întors pe tristul pământ al Ţării româneşti.

Nu voi uita niciodată tămbălăul cu care o „brigadă” de Ruşi a descins în valea Prahovei pentru ca, după ce a golit câteva cazane de ceai şi după ce comandantul ei a „inspectat” frontul dela Predeal, să se îmbarce din nou şi să plece subit spre Dobrogea unde „primejdia era mai mare”.

Rostul acestei comedii fu degrabă înţeles. Pentru România ea apărea însă în perspectiva unei cumplite tragedii. Rusia nu se gândea la ajutorarea aliatei sale, ci în mod calculat ea îi pregătea dezastrul. Supefiată, lumea noastră află că o înţelegere tăinuită se stabilise între guvernul rus şi cel german. Stümer urmărea o pace separată cu Germania şi credea că ea va fi obţinută prin ciuntirea şi sacrificarea României.

Trădarea acestui neamţ a fost din norocire descoperită. Strümer a trebuit să plece. Succesorul lui s’a dovedit însă incapabil de a înlătura săvârşirea planului infernal, deoarece firele acestuia erau deţinute şi dirijate de înşişi locatarii palatului imperial de la Ţarskoe-Selo, în fruntea cărora se găsea jumătatea imperială a ţarului Nicolae al II-lea: ţarina Alexandra Feodorovna, a cărei energie şi încăpăţânare reuşise să facă din slăbănogul ei soţ un instrument docil pentru traducerea în faptă a gândurilor sale.

Armata rămână lăsată la propriile sale resurse, dezarmată şi zdrobită de forţele superioare ale duşmanului, aşteptata cu înfrigurare pe pământul îndurerat al Moldovei desfăşurarea ultimului act al tragediei: semnarea păcii separate între Rusia şi Germania, în contul nefericitei Ţări româneşti.

Dar în acest moment izbucnește revoluția la Petrograd. Țarul e detronat. Iar Guvernul provizoriu, constituit sub prezidenția prințului Lvow, declară că Rusia își va respecta până la sfârșit angajamentele luate față de aliați și că va lupta până la definitiva înfrângere a „dușmanului comun„.

Aliaţii şi în special Românii răsuflă uşuraţi. Revoluţia rusă însemna salvarea tuturor.

Noul guvern ţine să dea chiar de la început probe de legalitatea declaraţiei sale. Numeroase trupe sunt trimise spre Moldova. Românii le primesc cu încredere şi simpatie.

Nădejdea în vremuri mai bune crește însă mai cu seamă când locul de frunte în guvernul revoluționar rus îl ia Kerensky. Numele acestui om politic farmecă massele, le ațâță entuziasmul și le hotărăște pentru luptă. Personalitatea lui ia proporții legendare și trezește o vie rezonanță nu numai în infinitul imperiu al țarilor de până eri, dar în toată lumea dornică de biruința dreptății.

Ca să-și dovedească lealitatea față de România, trădată de vechiul regim, și ca să îndemne în același timp la luptă trupele ruse din Moldova, se svoneşte că marele tribun al Rusiei republicane va face o vizită pe frontul nostru. Românii îl aşteaptă cu înfrigurare, cu nădejde şi cu încredere…

Esploziile de entuziasm sfârșesc însă adeseori prin deziluzii… Trupele rusești sosesc, e adevărat, în număr mare pe teritoriul Moldovei. Ele însă nu fac mai mult decât trupele sosite subt vechiul regim. Peregrinează neîncetat în dosul frontului român și pustiesc târgurile și satele Moldovei. Sărmana populație și așa destul de lipsită e jefuită fără milă și până la os de oștirile „revoluționare” rusești. Purtarea lor e pe alocuri așa de barbară încât avem impresia că ne-a cotropit dușmanul sau că hoarde de tătari, înțeleși cu dușmanul, ne atacă din spate. Disciplina lor nu mai e aceia a unor armate regulate. Muscalii au pierdut într’o mare măsură deprinderea subordonării. Raporturile lor cu comandanții au devenit slabe ş’adeseori soldații ruși țin mitinguri, în care protestează împotriva războiului și ocărăsc pe Români, pentru că aceștia vor să lupte mai departe.”

(Voicu Nițescu, Douăzeci de luni în Rusia și Siberia. Anul 1917, Vol. I Tipografia A. Mureşianu: Branisce & Comp., Brașov, 1926, p. 7-9)

Deși nu ar fi nevoie de comentarii, simt că e bine să subliniem faptul că cei care hulesc România, mințind că ar fi trădat Aliații în timpul Primului război mondial, pretind că uită – ori sunt atât de arogant inculți încât habar nu au – că Rusia a încheiat, repetat, pace separată cu Puterile Centrale, trădând astfel România pe care se angajase să o sprijine pe toate planurile până la „deplina biruință asupra dușmanului comun”.
Ca urmare, România s-a trezit din parte a unui front întins de la Dunăre și Marea Neagră la Marea Baltică izolată în mijlocul teritoriilor dușmane (Germania preluând Podolia și Vozia, cu tot cu Odesa, și închizând astfel cercul în jurul României).
Dar, ce să vezi, după propagandiștii amintiți Rusia nu ar fi trădătoare pentru că a trădat de nenumărate ori România aliată, plus pe ceilalți aliați. Dar România ar fi trădătoare pentru că nu ar fi fost fidelă până la nimicire… față de cei care au trădat-o! Curat murdar, vorba lui Caragiale!

În fața faptelor minciunile se spulberă.
Românii nu au fost trădători, ca neam, niciodată până la instaurarea Comunismului.
Au fost (și sunt) dezbinați, e adevărat. Au avut (și au) prea multă bună-voință față de străini (și mai ales față de unii care nu merită).
Dar nu au fost trădători. Și tocmai de aceea au fost foarte vulnerabili la trădare.
Pentru că au fost trădați, repetat, de toți aliații: și de Polonia, și de Tătari, și de Ungaria, și de Turci, și de Rusia, și de Austria, și de Germania…
Toate aceste trădări fiind lecții pe care, din nefericire, Românii încă nu le-au învățat.

Desigur, de trădare nu te poţi apăra niciodată garantat. Dar avem în Constantin cel Mare, în Împăratul Iustinian, în Mircea cel Bătrân şi în Ştefan cel Mare câteva exemple ale felului în care „paza bună trece primejdia rea”. Sau, altfel spus, ale felului în care realismul poate să rezolve chiar şi trădarea. Din nou se dovedeşte că Istoria este învăţătorul vieţii… pentru cine vrea să înveţe.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

---

 
Harta majorităţilor româneşti în teritoriile nord-pontice din URSS, la 1945

---

[1] Merită subliniat că opoziția românească față de extinderea Imperiului Țarist apare treptat, ca urmare a contradicției puternice și permanente între pretențiile de „ortodoxie”, de „ocrotire a Creștinilor și a naționalităților eliberate” – proclamate de Rusia – și realitatea concretă, din teren.
Românii ajunși în stăpânire rusească – fie prin cucerirea teritoriilor în care locuiau (Zaporojia, Chersonez, Molojna, Crimeea etc.), fie prin strămutare – au parte după câțiva ani de tratament bun de o înăsprire tot mai adâncă a purtării autorităților. Nu li se dă voie să înființeze biserici sau școli românești și orice asociere a Românilor este privită cu mari suspiciuni, astfel încât însăși ființa națională este amenințată sistematic. Era vorba despre un efort de asimilare forțată, îndreptat în chip deosebit împotriva Românilor. La început privit ca o situație locală, pe măsură ce este conștientizat de Români ca atitudine universală față de ei în Împărăția Rusească, determină rezerve și chiar ostilitate.
Merită amintit, în privința acestui rău tratament aplicat în special Românilor, că și astăzi în hărțile etnografice ale regiunii dintre Marea Neagră și Marea Caspică Românii nu apar, cu toate că există numai în părțile Cubanului (Kubanului) sau Sarmației peste 20.000 (douăzeci de mii) de vorbitori de limbă română („moldovenească”), având sate și chiar orășele. Sunt figurați însă, pe aceleași hărți, etnici care au chiar câteva sute de oameni într-o zonă sau alta.
Evident, nici Românii de aici, nici aceia din Siberia sau alte regiuni rusești nu au acces la învățământ în limba română, la propria lor istorie, la slujbe în limba lor etc. Este o situație tristă, care persistă de peste trei sute de ani. Și care a dus la ivirea sentimentelor de împotrivire față de extinderea rusească.
Avem convingerea că dacă Rusia ar fi acordat Românilor drepturile cuvenite de la început și fără șovăire, ar fi eliberat de multă vreme Constantinopolul și Asia Mică, având trupele românești la întrecere cu cele rusești în luptele de eliberare. (A se vedea și lucrarea lui Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz la Războiul Civil, o prezentare documentată şi clară a copleşitoarei prezenţe a Românilor Basarabeni în armatele ţariste, alb-gardiste şi bolşevice.)