Etichetă: snob

Scoala Română si snobismul. Gânduri (II)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

prima parte aici

Școala Română și snobismul. Gânduri (II)

O înfățișare a principiilor

Prin „universitate” se înțelege, firesc, „o instituție de învățământ superior și cercetare ce poate acorda diplome sau grade academice pentru mai multe domenii de studiu (de nivel înalt, academic)”.

După această definiție, sunt universități și școli superioare precum Școala sau Universitatea Vedică din Mithila ori Academia Platonică din Atena (din Antichitate).
Ca exemplu, disciplinele studiate în școlile vedice cuprind: „Sāmkia, Yoga, Nyāya, Vaisesika, matematică, muzică, medicină, cele patru Vede, Purānas, Itihāsas, astronomie…, știință militară” etc.1. Iar la aceste școli se venea după multe alte studii de nivel mai jos. Altfel spus, și școlile vedice sunt universități după definiția de dicționar.
Cu toate acestea, listele vestic-europene ale „celor mai vechi universități” nu includ asemenea instituții. Instituții ce premerg cu sute, o mie și chiar mii de ani Universitatea din Bologna. Care universitate, începându-și activitatea (se pretinde!) în 1088, este declarată „cea mai veche universitate din lume”.

De ce?

Pentru că la definiția dată la început se adaugă (pe drept sau rasist? vom vedea îndată!) și alte condiții pentru recunoaștere!

De pildă, „să fie din Europa”.
Doar că nu din toată Europa, ci din treimea vestică a Europei.
Dacă e o instituție mai din est, gata!, nu mai are dreptul să fie numărată printre universități!

De exemplu, în vremea Sfântului nostru Împărat Constantin cel Mare se înființează Constantinopolul drept capitală a Romaniei. Primind și feluritele instituții ce fuseseră la Roma, printre care și școlile. În 425 Împăratul Teodosie al II-lea reorganizează o parte din școlile de aici într-o universitate cu treizeci și una de catedre (pentru Drept, Filosofie, Medicină, Matematică2, Geometrie, Astronomie, Muzică, Retorică etc.); dintre aceste catedre („scaune”), 15 erau de limbă latină și 16 de limbă greacă. Grecii au numit instituția Pandidakterion, care se traduce ca… Universitate sau Școală Universală.

Din acest punct de vedere școala organizată de Teodosie al II-lea îndeplinește toate criteriile prevăzute în definiția unei universități. Mai mult, este în Europa: Constantinopolul, numit în vechime Biuzas ori Bizas3, este în țara tracică sau ținutul tracic Europa, de la care își trage numele tot continentul. Ceva mai esențial european este imposibil de găsit!

Universitatea lui Teodosie al II-lea a fost reorganizată de Bardas (regent și prim-ministru) în 849, sub Împăratul Mihail al III-lea. Atunci se mută o mare parte dintre amintitele catedre la Palatul Aura Mare (Magnaura), ce fusese clădirea Senatului Roman în timpul Împăratului Iustinian cel Mare4.

Deoarece în timp rigurozitatea slăbise, Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul reorganizează Universitatea Aura Mare în 1046, refăcând secțiunile (departamentele) de Drept și Filosofie, precum și felurite catedre. Și alte școli din Constantinopol (în afară de cele din Aura Mare) erau socotite parte a Universității din Constantinopole.

După cum se poate vedea, la 1088, când (se pretinde că) începe să funcționeze Universitatea din Bologna (aia zisă „prima!”), Universitatea din Constantinopole avea 42 de ani de la reorganizarea lui Constantin al IX-lea, 239 de ani de la reorganizarea lui Bardas și 663 de ani de la înființare!

Ceea ce înseamnă că Universitatea din Bologna este „prima” doar printr-un rasism extrem: care caută cele mai neînsemnate lucruri spre a le proclama drept criterii de separare ale „școlii noastre” de școlile celorlalți.

De pildă, se „uită” că autori apuseni, precum Paul Grendler, au criticat – mai mult sau mai puțin diplomatic – efortul de a împinge începuturile Universității din Bologna înainte de 1158 (când primește diploma de înființare!). Paul Grendler, printre alții, atrage atenția că „nu este probabil ca instrucția și organizarea să fi fost destule pentru a merita termenul de universitate înainte de anii 1150, și se poate să nu fi fost atins înainte de anii 1180” (Paul Grendler, The Universities of the Italian Renaissance, JHU Press, 2002, p. 6).

Altfel spus, se folosește pentru a declara Școala din Bologna universitate un dublu standard, comparativ cu universitățile sau academiile din Răsăritul Europei și de pe alte continente. Un dublu standard absolut subiectiv și nedrept, a cărui motivație face parte dintr-un rasism sistematic al Vestului:

în gândirea apuseană istoria și cultura Europei, ba chiar a întregii lumi, se reduc la istoria și cultura fâșiei vestice a Europei (în care Polonia, Moravia, Slovacia, Ungaria și Croația sunt un fel de teritorii exotice, pe jumătate civilizate și jumătate sălbatice).

Nenorocirea este că acest rasism a fost preluat de snobii – și agenții trădării – din România. Astfel încât dublul standard a funcționat și funcționează continuu. Printre altele, ducând la o sistematică deznaționalizare a Românilor.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Hartmut Schafre, Education in Ancient India, Section two, India, Brill, Lieden, Boston, Koln, 2002, p. 140

2 Ceea ce astăzi am numi Algebră, dar atunci se numea Aritmetică.

3 De unde Grecii colonizatori au preluat numele în forma Byzantion (care în străvechime se pronunța „biuantion”).

4 Care a domnit între 527 și 565, fiind Român din Macedonia urcat pe tron prin vrednicie personală. Printre altele el construiește biserica (sau catedrala) Sfânta Sofia din Constantinopol, folosind arhitecți și constructori din cele trei mari neamuri ale Romaniei, Armeni, Români și Greci. De asemenea așează câteva sate de Români de munte din Macedonia în Sinai, ca apărători și sprijinitori ai Mânăstirii Sfânta Ecaterina. Deși formal islamizați, Românii din Sinai sunt și astăzi apărători și sprijinitori ai Mânăstirii Sfânta Ecaterina, fiind cei care au respins trupele ISIS ce voiau să o distrugă.

Scoala Română si snobismul. Gânduri (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Școala Română și snobismul. Gânduri (I)

Da, prima întrebare pentru mulți este
De ce „școala română” și nu „școala românească?”.
Răspuns:
Pentru că spunem, corect, „școala franceză”,
„școala italiană”, „școala germană”;
nu spunem, decât dacă vrem să fim ironici sau gratuit pedanți,
„școala germanică”, „școala italienească” ori „școala franțuzească”.
De fapt, și folosirea excesivă a termenului românesc
în loc de român este o mărturie a snobismului,
a înstrăinării față de propriul neam, a pierderii propriei identități.

O introducere în temă

Mă opresc aici la câteva snobisme anti-românești. Snobisme ce sunt, de fapt, o formă de rasism. O formă de rasism anti-românesc, atât de înrădăcinat încât își găsește reflex îndreptățiri chiar și la cei care se cred patrioți.
Și școala română („românească”) este o bună pildă.
Căci s-au găsit rasiști anti-români, ce au fost urmați orbește de mulțimi de snobi, care să urle:

„Românii n-au avut școală!”, „Românii au fost atât de înapoiați încât au înființat primele școli superioare cu 7-8 sute de ani după Vestul Europei!”, „Românii au înființat primele lor universități în urma întregii Europe!”.

Iar aceste răcnete sunt „argumente” pentru pretinsa inferioritate rasială, etnică, religioasă etc. a Românilor față de „alții” (fie că acești „alții” sunt, după rasistul care vorbește, Rușii, Germanii, Ungurii, Turcii, Austriecii sau oricare alții).

După acești rasiști, ce se poate spune despre Evrei, câtă vreme cea mai veche universitate din Israel, Universitatea Iudaică din Ierusalim, a fost fondată în 1918?
Sau ce vor spune despre Armeni, câtă vreme cea mai veche universitate din Armenia, Universitatea (de Stat) din Erevan, a fost întemeiată în 1919?
„Păi, stai!”, vor striga rasiști, speriați că s-ar putea vedea că sunt rasiști. „Evrei și Armenii au fost prigoniți, de aceea n-au apucat să…”
Și Românii n-au fost prigoniți?
„Ăăă…” încep să se bâlbâie rasiștii. „Păi, nu la fel! Ce, pui Holocaustul…”
Care Holocaust, culților, că vorbim de 1918 și 1919, când abia se terminase Primul război mondial!
„Ăăă…” se bâlbâie iar rasiștii. „Păi, oricum, nu e același lucru!”
Dar nu pot să îți spună logic de ce nu ar fi același lucru, nici să îi pici cu ceară!

Și, după ce îi lași să se perpelească puțin, îi întrebi:
„Ce este mai mare, Academia sau Universitatea?”
„Academia!”, zâmbesc ei fericiți că au găsit o certitudine.
„Și dacă noi am avut Academii cu sute de ani înainte de universități, ce vă spune asta?”
„Ăăă… Nu se poate! Nu se poate să fi avut noi Academii atunci!”
Pentru că, dacă se poate, ce mai rămâne din discursul lor despre inferioritatea românească?

Discurs fără de care snobismul, slugărnicia, trădarea, prigonirea Românilor, apar așa cum sunt: mizerie sufletească fără margini și fără nicio îndreptățire.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Despre limba română si snobism. Sarmalele

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Despre limba română și snobism. Sarmalele

Snobismul sau slugărnicia față de străini/străinisme este o boală sufletească foarte rea.
Cel stăpânit de această boală, precum cei atinși de cioburile oglinzii urâțitoare a lui Andersen, văd lucrurile strâmbate îngrozitor; și, cel mai trist, doar așa li se par drepte și adevărate!

O pildă mai veche este aceea a sarmalelor.
După cum se știe, sarmalele pot să fie de dulce sau de post.
Cele de dulce erau în trecut de două feluri:

  • cu carne, care au trei ingrediente fundamentale: varza murată sau frunză de viță de vie murată, carnea de porc și grăsimea. Toate cele aceste cuvinte (varză, frunză, viță de vie, a mura, carne, porc, grăsime) sunt venite din latină, având prin urmare o vechime de mii de ani. La fel este și denumirea de curechi, ce vine direct dintr-o denumire latină pentru varză.
  • cu brânză, care au trei ingrediente fundamentale: varza ori frunza de viță de vie murate, brânza și untul. În afară de dacicul brânză, celelalte cuvinte sunt din latină.

Sarmalele de post se fac în primul rând din curechi/varză ori frunză de viță de vie murată, cu ciuperci în trecut, mai apoi cu orez. În afară de cuvântul ciuperci (vechi românesc, de origine necunoscută, probabil scito-sarmată sau traco-iliră), celelalte sunt, toate, de origine latină
(orez fiind venit în română direct din latină, cu mult înaintea Italienilor ce au adus în secolul al XVIII-lea cultura orezului în părțile nord-dunărene; Romanii socoteau orezul nu doar ca aliment, ci și ca medicament – cf. și Ilaria Gozzini Giacosa, A Taste of Ancient Rome, University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16; ideea venirii cuvântului orez din limbile unor migratori care au ajuns pe aici mult după ce s-au născut Românii este cel puțin ilogică).

Mai poate fi amintit că existența tocătoarelor (inclusiv din piatră și os), adică a uneltelor pentru tocat (vegetale sau carne) este atestată pe teritoriul nostru din Preistorie. Ba chiar dinainte nu doar de Români, ci și de Traci (Daci), Sciți sau Gali.
La fel este atestată creșterea porcului. De pildă, acum 5-6 mii de ani, în Cultura Hamangia. La fel acum 6 mii de ani sau mai mult, în Cultura Cucuteni (ex., descoperirile de la Gruiu Darii, Jud. Buzău). Etc.
Deoarece vegetalele se păstrează mai greu (și mai ales cele de tipul verzii), atestarea verzii în Europa merge „doar” până acum vreo 3500 de ani. Pe atunci, da, Tracii deja existau, dar cel mai probabil varza era folosită de mult mai multă vreme.
Oricum însă, pentru vița de vie avem o vechime de opt mii de ani la vecinii noștri de peste Marea Neagră, în Caucaz.
Pe scurt, elementele fundamentale pentru sarmale, inclusiv principalul proces de preparare, există din Preistoria acestor locuri.

Față de aceste fapte, apare de mirare că numele răspândit astăzi de sarmale este de origine turcească (?). Sau, cel puțin, așa este prezentat în toate dicționarele de la noi.
Dar, fără să se mire de această contradicție, s-au găsit mulți snobi, multe slugi ale străinismului, care să țipe cu bucurie: „Sarmalele nu sunt românești! Sunt turcești!”.
Adâncul prostiei unei asemenea fraze este atât de nesfârșit, încât a o numi prostie abisală este mult prea puțin!
Hai să vedem un exemplu!

De când a izbucnit cultura pașoptistă, s-a „împământenit” (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcească herghelie.
Pe de altă parte, creșterea cailor – pentru laptele de iapă și carne la început, apoi și pentru poveri, călărie etc. – este atestată la noi din Preistorie.
Deci hergheliile, ca noțiune, concept, fapt, există la Străbunii noștri mult dinaintea venirii, ba chiar apariției Turcilor.
Doar că în limba română veche turmelor de cai li se zice stave. Substantiv feminin și acesta – o stavă, două stave – doar că de origine tracică.
Literaților pașoptiști și urmașilor lor le-a puțit acest cuvânt românesc, stavă, așa că au preferat și răspândit (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcă herghelie. Prin felurite scrieri, prin manuale, prin terminologia oficială, prin terminologia jurnalistică… prin toate mijloacele.
Și nu ar fi de mirare ca vreun „geniu” de același calibru cu slugile străinismului care urlă „Sarmalele nu sunt românești!” să urle deodată „Caii/hergheliile nu sunt românești!”.
(Pricina acestei purtări este simplă: strigoiul întâi din neam mănâncă.)

Același fenomen s-a întâmplat cu multe cuvinte românești.
Printre care și cu sarmalele.
Care sunt însă denumirile populare, mai vechi sau mai noi, pentru sarmale?

  • brozbuță (din broazbă = varză murată, cuvânt probabil traco-ilir – în dicționare forțat presupus sârbesc – păstrat în unele părți din Maramureș)
  • curechi umpluți (denumire 100% latinească)
  • foi (de varză, de viță) umplute (denumiri latine)
  • găluște (cuvânt de origine slavo-germană, cf. Scriban, 1939); termenul este (era) folosit pentru sarmale mai ales în Maramureș; în alte locuri se folosea deosebi pentru sarmale de post ori pentru sarmalele (foarte) mari
  • găluște înfoiate sau găluște în foi (adică în frunze; în afară de găluște celelalte cuvinte sunt de origine latină)
  • perișoare (cuvânt de origine latină)
  • perișoare în curechi/frunze/varză/viță (toate cuvintele cursive sunt de origine latină)
  • perișoare învelite (un cuvânt de origine latină, celălalt presupus slav)
  • pernuțe (cuvânt presupus de origine sârbă, mai probabil o suprapunere între un termen tracic și altele slave)
  • puică/puice (și acest cuvânt este de origine latină)
  • purcel/purcei (cuvânt de origine latină)
  • purcel/purcei în curechi/varză/frunză/viță (toate cuvintele din expresie/expresii sunt de origine latină)
  • sarma(le) (cuvânt presupus de origine turcă)

Desigur, mai sunt și alte forme locale, mai sunt și alte ingrediente.
Dar ceea ce poate să vadă orice om dornic de adevăr este că din treisprezece denumiri simple sau compuse ale produselor în cauză, șapte sunt de origine latină, două au origini latino-slave sau latino-slavo-germane, unul este probabil traco-ilir, unul este slavo-german, unul este de origine slavă și, în sfârșit, unul, sarmale, este socotit de origine turcească.
O asemenea situație trebuie să nască întrebări puternice și absolut îndreptățite asupra inteligenței și onestității celor care urlă că sarmalele nu ar fi românești.

Deoarece nu sunt turcolog, îmi este greu să mă pronunț asupra posibilității reale ca termenul sarma să vină din turcă. Am însă puternice suspiciuni că s-ar putea să fie un termen cuman. De ce?
Pentru că,

1. Cumanii, care erau Turcici, au conlocuit îndelung și prietenește cu Românii (sau, prin alte ramuri cumane, au fost buni vecini cu Românii). De multe ori chiar au luptat împreună împotriva acelorași dușmani (mai ales Greci și Unguri).

2. Mulți istorici și filologi confundă și astăzi termeni clar cumani cu cei turcești. De pildă, am avut prilejul trist să aud, repetat, că Teleorman (denumire cumană pentru Codrenii românești dintre Olt și Vlăsia ori Vlașca), ar fi denumire turcească (printr-o ciudată confuzie ignorantă cu Deliorman, denumire turcească pentru Codrenii românești de la Sud de Dunăre). Este limpede că și cumanul Teleorman, și turcescul Deliorman înseamnă, amândouă „codru sălbatic”, „pădure nebună” etc. Dar la fel de clar este că au origini diferite.

3. Cumanii, inițial Animiști ca religie, se convertesc la Creștinism prin legătura cu Românii. Încercările disperate ale Papalității de a-i trece la Catolicism au un succes foarte mic (și mai ales printre străbunii celor care azi își spun Unguri Secui). Această convertire este foarte importantă, deoarece și ca Animiști, dar cu atât mai mult ca Ortodocși, devin tot mai mult asemenea Românilor,

4. Cumanii mâncau și carne de porc. În vreme ce

5. Turcii nu mâncau carne de porc încă dinainte de contactul cu Românii. Să le atribui paternitatea unei mâncări fundamental din carne de porc înseamnă să îi jignești în religia lor!
Desigur, unii vor protesta pe motiv că există și sarmale din brânză, ori cu alte feluri de carne. Dar acestea sunt și au fost secundare; de fapt foarte mulți nici măcar nu știu (sau nu știau până la aceste rânduri) că există și sarmale cu brânză ori alte forme fără carne de porc (poate știau de sarmale de post, cel mult).
Iar dacă sarmalele din porc existau înainte de venirea Turcilor – ceea ce este un fapt istoric –, ar fi trebuit ca termenul turcesc (dacă nu a fost impus snob și anti-românesc, ci a fost adoptat natural) să fie un regionalism din părțile mai turcizate ori să se refere la anumite forme specifice (așa cum se întâmplă cu alți termeni de origine turcească). Și, mai mult decât atât,

6. Nu am găsit termenul sarma în niciunul dintre dicționarele turcești consultate. Notez aici Redhouse’s Turkish Dictionary…, J. W. Redhouse, Ed. Bernard Quaritch, London, 1880; Webster’s Turkish-English Thesaurus Dictionary, editat de Ph.D. Philip M. Parker, INSEAD, Ed. ICON Group International, San Diego, 2008 (mai jos notat WOD); Bilingual Dictionary for ESL Beginners, New South Wales Department of Education, 2001 etc.

Redhouse, de pildă, nu consemnează într-o vreme în care „sarmaua turcească” ar fi trebuit să fie comună deja (1880!), termenul sarma pentru limba turcă. Cel mai apropiat termen din dicționar, verbul sarmak, se folosește cf. Redhouse, p. 103, pentru învelirea unei răni, iar pentru învelirea mâncării, rulouri etc. se folosește pishirmek (ce numai a sarma nu seamănă!).
WOD, de asemenea, are termenul sarmak ca sinonim pentru rafală de vânt sau dolamak (p. 133), pentru formele de vânt numite turcește dönemeç (p. 135), kurma (p. 299), nefes (p. 333) Rüzgar (p. 378) și yel (p. 500); are la p. 389 diferite sensuri pentru sarmak din care niciunul nu se apropie măcar de sarmale (decât pentru cel care gândește în stilul fanteziilor protocroniste); are sarmak drept săritură a vântului la p. 511 și drept rotocol sau vârtej de vânt la p. 581; are sarmak drept schimbare a vântului la p. 596 sau ca vânt la p. 599; are sarmal pentru spirală (p. 213, 389, 415, 587). Și atât! Nici vorbă de vreun produs alimentar legat cumva de sarma.

Altfel spus, originea turcească a sarmalelor este, chiar și la nivel filologic, o tristă fantezie – pentru susținătorii românofoni, o fantezie slugarnică, snoabă și neștiințifică, iar pentru susținătorii turcomani, o fantezie protocronistă, etnofiletistă și neștiințifică.

Este, oare, termenul de sarma, din română, de origine cumană? A fost denumirea dată de Cumani preparatelor românești învelite în curechi/varză, în frunză de viță de vie sau în alte frunze? A fost, mai apoi, preluat cuvântul de la Români și Cumani de alte popoare?
Ni se pare cea mai probabilă – și obiectivă – ipoteză (de lucru) în clipa de față.
Desigur, este o ipoteză.

Un fapt absolut clar este însă acela că: sarmalele sunt un produs gastronomic foarte vechi, ce a existat la Români mult dinainte de venirea Turcilor sau Cumanilor. Începuturile sale se pierd în Preistorie, iar geniul sau geniile căruia/cărora datorăm această bunătate ne rămân necunoscuți.
Și aș zice că acest fapt dovedește că binele este veșnic, fie că oamenii mai știu sau nu cui i se datorează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sarmale din foi de varză murată și carne de porc
Foto: Mihai-Andrei Aldea

Snobism orb sau erezie?

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Snobism orb sau erezie?

Aflu că în tot mai multe biserici din București se răspândește o practică eretică: slujirea în limbi străine, deși credincioșii, enoriașii sau viețuitorii sunt Români.

Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, poruncește lămurit ca în biserici să se folosească limba locală.

Împotriva acestei învățături dumnezeiești s-a ridicat rătăcirea „limbilor sfinte”, la început latina și greaca. Sub acoperirea acestei rătăciri Grecii xenofobi1 au dezlănțuit persecuții și chiar masacre împotriva celor ce foloseau altă limbă în biserici: Armeni, Copți, Sirieni, Români etc.

Biruința Slavilor împotriva Imperiului Roman și a Apusenilor a adus „la masă” o altă limbă, slavona, declarată și ea sfântă. Iar Românii, în majoritate, au început să o folosească în biserici – ca apărare împotriva extremismelor grecești sau papale. Folosința s-a făcut la început mai mult formal, româna fiind încă cea real întrebuințată. Dar, treptat, scrierile biblice și liturgice de limbă română au devenit tot mai rare. Urmele găsite în Maramureș sau Epir, Macedonia, Dalmația sau alte părți ale Românimii, arată această pierdere treptată.

Din secolul al XVI-lea, s-a răspândit între elitele românești și Grecismul – o erezie etnofiletistă ce vede Grecii ca rasă superioară și cultura lor ca supremă. Pe de altă parte, după veacuri de persecuție pro-catolică, Ungurii au început să impună Românilor din stăpânirea lor Calvinismul, cu mijloacele tipice de convertire: amenințarea, bătaia, torturile, violurile, crimele, genocidul (mai ales în secolul al XVII-lea). Acțiunea a fost continuată de Austrieci, care au adus altă „lumină” pentru Români, Uniatismul (numit și Greco-Catolicism). „Lumină” însoțită de impunerea limbii latine catolice și, desigur, de aceleași mijloace „tolerante” de convertire ca ale Calvinismului maghiar. În sfârșit, unele grupuri ale elitelor românești s-au afundat în „tradiția” slavonă, ajungând la venerarea ei, cu alunecări filo-slave (și mai ales filo-rusești) la fel de absurde. O pildă tristă este a familiei lui Dimitrie Cantemir, ce s-a rusificat iute și s-a pus în slujba Imperiului Țarist fără șovăire și fără hotare.

Față de toate aceste extremisme, desigur, a crescut și singurul răspuns sănătos: întoarcerea la folosirea limbii române în biserici și în celelalte laturi ale vieții românești.

A fost o istorie lungă, un război ce a ținut secole întregi. Încă de la 1700 folosirea limbii române în Ortodoxia Românească era puternic răspândită; însă atât etnofiletiștii grecomani, cât și cei latiniști sau slavoniști se împotriveau neîncetat. La 1800 deja limba română era singura folosită în satele românești din Moldova și Muntenia; în catedrale și în unele mânăstiri, însă, chiar dacă enoriașii sau viețuitorii erau Români, slujitorii snobi foloseau greaca sau slavona doar spre a-și etala cunoștințele. Mai rău, unii o făceau în slujba etnofiletismului amintit mai sus – ca parte a unui program pe termen lung de asimilare etnică a Românilor și cucerire a Țărilor Române.

Pas cu pas episcopii locali, iar mai apoi Sfântul Sinod, au interzis folosirea limbilor străine în bisericile în care enoriașii (sau călugării) sunt Români. În același timp, cu înțelepciune sfântă, același Sinod al Bisericii Dreptslăvitoare Române a deschis numeroase căi pentru ca enoriașii sau călugării de altă etnie să își poată folosii limba maternă în bisericile lor (din păcate, o practică unică printre Bisericile Locale, prea des lovite de erezia etnofiletistă).

Sub ocupații străine s-a încercat, iar și iar, impunerea altor limbi în Biserică. Rezistența a fost mărturia maturității duhovnicești și a fost binecuvântată de Dumnezeu prin întoarcerea la firescul limbii române. Acolo unde, însă, rezistența a încetat, Românii au fost asimilați etnic, devenind, după loc, Greci, Bulgari, Unguri, Ruși etc., ajungând să se rușineze de străbunii lor, de cultura părintească, de limba maternă.

Se pare că fenomenul se repetă, inexplicabil, în București… și nu numai!

Numeroase mărturii confirmă că în multe biserici, inclusiv mânăstirești, se impune cu aroganță folosirea limbii grecești sau a altor limbi străine. Și asta nu pentru că enoriașii sau călugării (maicile) nu ar fi Români, ci cu toate că sunt Români.

Acest fenomen este foarte răspândit în București, dar se întâlnește și în alte mari orașe ale țării, din nefericire.

Erezie sau snobism orb?
Este datoria episcopilor să lămurească acest lucru și să îndrepte greșelile sau căderile.

Rămâne ca Sfântul Sinod să reamintească preoților – fie ei de mir sau de mânăstire – și că limba oficială a României este limba română, și că aceasta este limba de slujire pentru toate obștile românești din Țară și străinătate. Cel mai bine, înainte să ne trezim cu alunecări ireparabile.

Dumnezeu să ne ajute și să ne călăuzească!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1În Ortodoxie extremismele xenofobe sunt unite sub denumirea de etnofiletism, concepție care pune neamul (națiunea) mai presus de locul său firesc în simfonia națiunilor numită și Biserică sau Împărăția Cerurilor. Etnofiletismul a fost recunoscut drept erezie prin consensul Bisericii Ortodoxe din toată lumea și prin multe sinoade locale.

Soborul Sfinților Români