Etichetă: Români

Românii, Rusia, „A treia Romă”. O paradigmă spiritual-politică

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

   Dacă relațiile româno-ruse au fost firești și lipsite de marca rasismului până în secolul al XVII-lea, odată cu dezvoltarea imperialismului țarist și a doctrinei acestuia lucrurile se schimbă. Bunele relații dintre Petru I și Dimitrie Cantemir constituie cântecul de lebădă al vechilor legături româno-ruse. Foarte trist – și adeseori aspru condamnat – Dimitrie Cantemir este prea răpit de lumea Curții rusești pentru a înțelege fenomenul. Nenumărații Români pe care i-a adus din Moldova – fie odată cu plecarea lui, fie după aceea – sunt tot mai lipsiți de drepturi și de simpatia Rusiei chiar în timpul vieții fostului domnitor. El nu observă acest lucru, așa cum nu observă cum fiul său, Antioh Cantemir, se rusifică total, pierzându-și rădăcinile. (Ce-i drept, devenind primul poet modern al Rusiei, însă rus, aproape total rupt de limba română, de Moldova, de Străbunii săi.)
Prezența Românilor în Rusia este foarte bogată și aduce acesteia multe avantaje. De la cele culturale și economice la cele militare. Lucrările lui Anatol Lașcu (precum „Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei”) prezintă doar o mică parte a acestor contribuții românești la istoria Rusiei. Dar toate aceste avantaj lucrează unilateral. Concepția imperialistă țaristă trece repede la o formă de etno-filetism, în care totul trebuie rusificat. Conceptul poate să pară absurd, mai ales în contextul etnicității extrem de mixate rusești – de la elemente varege la elemente mongole sau vechi-baltice. Și cu atât mai mult în contextul germanismului masiv al Curții țariste, al influenței franceze ori polone etc. Absurditatea nu i-a oprit însă pe oameni decât uneori. Nu și în acest caz. Formele de pan-rusism și pan-slavism – adesea contradictorii – sunt promovate sistematic. Și aduc Românilor uriașe dezavantaje, de vreme ce nu sunt nici Ruși, în particular, nici Slavi, în general. Mai rău, Românii se socotesc urmașii direcți și de drept ai Imperiului Roman. Vasile Lupu și alți asemenea domnitori români proclamă acest lucru explicit. Iar când nu îl proclamă direct îl proclamă indirect, prin toate instituțiile și purtările lor (fenomen explicat pe larg de Nicolae Iorga în mai multe lucrări, de la „Istoria românilor” la „Bizanț după Bizanț”). Dar acest fapt vine în directă opoziție cu visul Rusiei de a deveni „a treia Romă”!

   Apare aici exact aceeași problemă pe care o are și Vaticanul, pe care o are Imperiul Otoman, pe care o are și Imperiul Habsburgic: atâta vreme cât Românii există ca atare, ca urmași ai Romaniei, pretențiile Rusiei, Turcilor, Papalității sau Austriecilor de a fi „continuatorii Imperiului Roman” sunt nule.
Desigur, viziunea asupra chestiunii este extrem de diferită în cele patru culturi.
Pentru Români – de la Nicolae Iorga la Constantin Papanace sursele sunt clare în această privință – este vorba despre o continuitate naturală, despre o moștenire. Cu tot ceea ce înseamnă moștenire în Cultura Veche Românească: un dat, un firesc, o datorie. Pentru Români împărăția înseamnă o lume creștină, o lume în care „fiecare neam aduce înaintea lui Dumnezeu slava sa” (Apocalipsa 21.26). Românii nici măcar nu concep ideologiile extremiste care animă Papalitatea, Otomanii, Habsburgii sau Țarii.
Acest lucru diminuează amenințarea pe care o aduce existența Românilor față de pretențiile acestor puteri. Dar nu o înlătură.

   Există posibilitatea unui echilibru.
Anglia și Franța s-au luptat, îngrozitor, sute de ani.
Și, totodată, s-au aliat atunci când au avut interesul.
Echilibrul dintre pretențiile Angliei asupra Franței și cele ale Franței asupra Angliei a fost și este dat de conștiința propriei valori.
Din care rezultă o atitudine a serviciilor, a diplomației, a politicii internaționale etc.

   Această atitudine este foarte rară la Români – datorită unei îndoctrinări care începe încă de prin secolul al XVII-lea și se accentuează radical din secolul al XVIII-lea încolo.
Ca urmare, și față de Rusia, și față de alte puteri, Românii au de obicei doar două atitudini: supușenie (deplină) sau dușmănie (totală).
   Echilibrul despre care am vorbit mai sus lipsește.
Pentru că lipsește, de fapt, conștiința propriei valori. Demnitatea națională lipsește, dacă preferați expresia.

   Există, desigur, fenomenul supra-compensării. Pe care mulți îl confundă, neștiutori, cu conștiința propriei valori, cu demnitatea națională.
De pildă, există protocronismul ca supra-compensare; un fenomen în care se exacerbează (pretinse) realizări ale unora dintre înaintași (alții fiind de-a dreptul eliminați), ca și cum asta ar rezolva ceva din viciile prezentului. Se ajunge la dușmănie față de numele și limba propriului popor, propriei țări, în numele acestei curse drăcești care se pretinde soluție.
De pildă, există xenofobia; un fenomen în care în loc să se lucreze la îndreptare interioară (fără de care nu există ieșire din mlaștină), se „rezolvă problema” prin țapii ispășitori care sunt străinii. Desigur, puterile străine luptă pentru interesul lor. Iar dacă acest interes se lovește de cel al Românilor, puterile străine vor lupta împotriva Românilor. Este un fenomen absolut natural, de care au parte toate popoarele, toate națiunile, toate puterile. Echilibrul, după cum am amintit, se obține plecând din interior, de la conștiința propriei valori. Dacă te aștepți ca străinii să îți apere interesele, eventual împotriva propriului lor interes, înseamnă că ești total absurd. Ca urmare, xenofobia nu doar că nu rezolvă problemele ci, dimpotrivă, le amplifică (asemenea protocronismului supra-compensator).

   În relația cu Rusia, Românii au oscilat mereu între plecăciunea față de „a treia Romă” (un titlu absolut fals) și ura oarbă.
În fapt, Românii ar trebui să privească Rusia pragmatic, prin prisma interesului național. Fără sentimentalisme, snobisme, supușenii etc., toate păguboase (delicat spus).
Iar acesta este doar un exemplu.
Pentru că același echilibru, aceeași privire pragmatică, trebuie să se regăsească în toate relațiile internaționale ale Românilor, ale României.
Atât de mult ar câștiga Românii și România prin asta, încât o supraevaluare este greu de făcut.
   Cine are urechi de auzi, să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva rânduri despre Puterea Româncei în Legea Româneasca

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În legile altor neamuri și credințe sunt felurite rânduieli pentru femei. Și, cu orbirea minții, unii le cred a fi fost și parte din „tradiția românească”. Fără să cerceteze, fără să se îndoiască.
Dar Legea Românească este o rânduială creștinească; și a fost născută de cei pe care Dumnezeu Întrupat i-a eliberat, i-a sfințit, i-a ridicat în cinstea împărătească a prietenilor și chiar fraților adoptivi ai Fiului Ceresc. Prin urmare, ea vede pe Român și Româncă drept nobilele făpturi pământesc-cerești care, slujind Celui Preaînalt, primesc cinstea cuvenită celor ce Îl adoră.

De pildă, la Români femeia avea averea sa, de care putea să dispună liber. Avere în care intrau și cele mai mici – precum perne, cămeși, pături și altele asemenea –, și vitele, și pământuri sau case.
Dăm aici, ca singură pildă, hotărâri din cartea cu limbă de moarte, adică testamentul, pe care îl alcătuiește la 1728 Ilinca Strâmbeanu.

Aceasta hotărăște ca toți „rumânii” (adică cei care stăteau în arendă pe pământul altuia) de pe moșia ei să fie iertați de toate datoriile – și liberi să se strămute, dacă vor – fie că se va vinde moșia, fie că i se vor stinge urmașii drepți.
Soțul ei va avea putere asupra moșiei dacă nu se recăsătorește; iar dacă își va lua altă nevastă după moartea sa, moșia trece copiilor drepți (ai Ilincăi Strâmbeanu).
De asemenea, în același document, ea hotărăște sprijinirea unuia dintre acești arendași (sau șerbi, cum cu exagerare li s-a spus și li se mai spune): ca să învețe meșteșugul de pânzar (după cum a avut ea grijă ca și alții să învețe, pe când trăia).
Iartă datoriile a trei dintre acești arendași, ca pomană („pentru sufletul meu”).
Una dintre femeile arendașe primește prin acest testament o zestre însemnată: două vaci, doi boi, rochie de dimie, un zăbun din mătase tare („sandal”).
Rânduiește pentru alte șase asemenea femei, „care se va întâmpla” (să se mărite și să fie în nevoie) înzestrarea cu câte un bou și o vacă, o rochie, zăbun și încălțăminte.
Interzice rudelor să ridice vreo pretenție arendașilor dacă moșia se va vinde sau i se sting urmașii.
Șterge datoriile către ea pe care le aveau unele mânăstiri.

Toate aceste rânduieli – ce au fost ținute de urmași – arată o parte din puterea sau dreptul Româncelor după Legea Românească: era în puterea lor tot ceea ce ținea de zestre, fie că era ceva primit de la părinți, frați sau alte rude (ba chiar și de la soț, dacă era ca înzestrare a ei); de asemenea, tot ceea ce mai era făcut din osteneala ei se afla în puterea ei.
Spunea în 1912 Nicolae Iorga despre străvechea așezare românească în aceste privințe:

„Pe atunci era părerea hotărâtă că nu toată averea casei este a bărbatului. Și nu e vorba [doar n.n.] de zestre, ci de averea câștigată pe muncă. Se făcea deosebirea aceasta: averea muncită împreună, câștigată împreună, se stăpânea, se cârmuia împreună. Cât era vorba de averea câștigată împreună, și bărbatul și femeia aveau asupra ei aceleași drepturi. Iar când averea rezulta numai din munca femeii, femeia avea toate drepturile.”
(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români, 1912, p. 39)

Desigur, totul se făcea cu bun-simț, cu o conștiință limpede a slujirii lui Dumnezeu și a răspunsului ce trebuie dat Acestuia pentru toate.
Românca știa că răspunde înaintea lui Dumnezeu și a înaintașilor pentru ceea ce i-au lăsat, pentru ceea ce face, pentru ceea ce lasă urmașilor. Și trăia ca o regină, având grijă de moștenirea primită și pe care o va lăsa, având grijă de cei aflați sub răspunderea ei – de la casnici la slugi, de la soț la urmașii copiilor ei.

Să ne uităm la femeile de astăzi – pentru care prostituția (sexuală, morală, intelectuală etc.) este adeseori singurul rost al vieții, iar dependența de electronice singura moștenire lăsată copiilor. Și să cumpănim: care lege este mai bună, cea de astăzi, ori cea străbună?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Un chip al familiei românești – Domnitorul Petru Rareș cu soția, Elena, și copiii lor – aducând Împăratului Ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului, osteneala lor

Despre găsirea adevărului privind Românii de demult

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

M-au întrebat mulți de unde știu cum trăiau și gândeau Românii de demult. M-au întrebat chiar și citind cărți ale mele cu o bibliografie stufoasă. Dar, desigur, m-au întrebat și ce înseamnă Românii de demult?

Când spun Românii de demult sau Românii vechi, cuvântul este despre aceia care trăiau sau trăiesc după Legea Românească – amintită de nenumărate surse străine, precum cele croate, venețiene, genoveze, ungurești, poloneze, lituaniene, turcești etc.

Așa au trăit cei mai mulți dintre Români vreme de cel puțin un mileniu și jumătate, iar cei care s-au lăsat de Legea Românească s-au stins ca Români, s-au schimbat, pierzându-se între străini. Ca urmare, Cultura Română Veche este adevărata cultură românească, este cultura paradigmatică pentru Români, pentru a fi Român.

Dar știm noi cum trăiau Românii vechi?

Da, căci avem mărturii și ale unor străini despre Români, dar și cele ale folclorului românesc – adică acele studii, culegeri și consemnări etnologice și folcloristice realizate mai ales în secolele XIX-XX.

Este adevărat, aceste mărturii, studii, culegeri și consemnări au totdeauna parte de un fel de sită a subiectivismului. Chiar un patriot mare, ca Vasile Alecsandri, ce a pledat pentru consemnarea folclorului așa cum este el în popor, fără schimbare, și-a încălcat radical propriile principii: a schimbat Miorița și nu doar că a schimbat-o, însă a refuzat până la moarte să predea forma inițială și locul culegerii acelei Miorițe din care s-a inspirat. Astfel că până astăzi Miorița este răspândită peste tot nu în forma ei românească veche, ci în forma livrescă a lui Alecsandri. Amintim aici doar două alterări aduse de Vasile Alecsandri, prima subliniată și de Mihail Sadoveanu, dar amândouă aproape ignorate în analize: a) Miorița niciodată nu se înfățișa singură, ci se cânta totdeauna înainte de cântecele de luptă, de vitejie sau haiducie ale Românilor vechi, ori la legende și povești de acest fel; b) Miorița nu folosea denumiri regionale pentru cei trei oieri până la Alecsandri. Prima alterare face ca mulți să nu înțeleagă deloc rostul Mioriței (am mai scris despre asta și aici). A doua alterare a lui Alecsandri, făcută exclusiv din rațiuni de ritm și rimă, ilogică în sine (căci la Români totdeauna Vrâncean a însemnat Moldovean, așa cum Argeșean a însemnat Muntean) este astăzi folosită de fanaticii Moldovanismului sau Moldavanismului, adică de Rusofoni și Rusofili, drept „argument” pentru această ideologie țarist-sovietică. Deși, bineînțeles, ei „opun” doar pe ciobanul muntean celui moldovean, ca și cum cel vrâncean a dispărut din baladă. Totuși cele trei denumiri regionale nu sunt creație populară, ci sunt o interpolare a lui Alecsandri – după cum am spus, făcută doar pentru ritm și rimă, căci Alecsandri a fost un mare unionist, unul dintre făurarii și eroii Unirii din 1859.

Iată, deci, că sita subiectivismului preschimbă adeseori creațiile populare și afectează chiar puternic obiectivitatea mărturiilor, studiilor, culegerilor, consemnărilor etnologice și folcloristice. Dar există posibilitatea unor comparații sistematice și astfel a observării adaosurilor și altor alterări. De pildă, în cele peste o mie de forme ale Mioriței culese din popor nu există etnonime sau împărțiri ale oierilor după regiunea de origine; ele apar doar în versiunea livrescă a lui Alecsandri (livrescă sau popular-livrescă, după cum vrem să o socotim). Totodată, pretutindeni la Români Miorița este un fel de introducere la cântece sau istorii de luptă. Astfel încadrarea în context și comparația sistematică ne ajută să găsim adevărul dincolo de subiectivismul culegătorilor și interpretatorilor.

Există însă și o precizare: acest lucru se poate face doar pentru Cultura Română Veche.

Pe măsură ce înaintăm în secolul XX, dar mai ales după 1960, cultura populară aproape că nu mai există. Ziarele, almanahurile, broșurile, cărțile, posturile radio și cinematografele, feluritele „acțiuni culturale” de stat ori ale unor structuri paralele, iar apoi și televiziunea și internetul au ajuns să nimicească trăirea populară.

Am spus că aproape că nu mai există deoarece mai sunt cătune, mânăstiri și familii care o păstrează. Care duc mai departe focul sfânt al unei culturi străvechi pe care răutatea veacului vrea să îl stingă. Și sunt încredințat că porunca duhovnicilor mei și a altor sfinți de a scrie despre Românii de demult, așa cum au fost ei, poate ajuta acești eroi ai vremurilor noastre să își împlinească sfânta lor chemare.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ascultă ca să înțelegi

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Ultimul eseu publicat de mine este despre o lecție pe care Românii, după două mii de ani, încă nu o învață: ajutorarea sau milostenia se face cu discernământ.
Este cu atât mai ciudat acest fapt cu cât principiul este fundamental creștin și este mereu învățat și în Sfintele Scripturi, și în Sfânta Predanie (Tradiție).

Dar, ca să revin la eseul amintit, am primit la el, pe blog, un răspuns.. cu întrebări. Și mi s-a părut paradigmatic și pentru lecția neînvățată în general, dar și pentru alte greșeli des întâlnite. Printre care, faptul că prea mulți nu ascultă cu adevărat.

Atunci când auzi ori citești cuvântul altuia, trebuie să asculți ca să înțelegi. Altfel nu se ajunge nicăieri. Altfel avem un „monolog polifonic”, după cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Altfel nu înțelegem ce a spus celălalt și nu putem să fim în adevăr.
Obiceiul acesta – de a nu asculta deși auzim sau citim – ne este indus, într-adevăr, și de mass-media. Dar ține și de libertatea noastră. Dacă vrem să fim liberi, trebuie să învățăm să gândim cu adevărat. Iar asta înseamnă să ascultăm ca să înțelegem. Fără această ascultare, vom rămâne la ideile noastre nu pentru că sunt bune, ci pentru că ne ferim să le măsurăm cu adevărul.

Acestea fiind zise, să vedem comentariul întrebător, pentru care mulțumesc sincer și cu recunoștință autorului (deoarece acest comentariu este un pas hotărâtor către încercarea sinceră de a înțelege!):

Turcii au ucis/ ucid tot felul de natiuni conlocuitoare si asta i-ar face mai rai decât românii care se sinucid prin avort? Turcii vorbesc de Dumnezeul lor cu respect, românii știm bine cum si de ce injură! Eu nu am mai vazut de ani de zile un film romanesc pentru ca mi-e frica sa nu ma trazneasca Dumnezeu doar din ce blasfemii se aud din filmele noastre ( poate ori fi si exceptii dar eu nu mai risc)
Nu in ultimul rând ce ne facem cu apostolul Pavel care spune:
“Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui. ”?

O să încerc să răspund pas cu pas.

1. „Turcii au ucis/ ucid tot felul de natiuni conlocuitoare si asta i-ar face mai rai decât românii care se sinucid prin avort?”

Răspuns: Ba, bineînțeles! Un criminal în serie este, în esență, mult mai rău decât un om care se automutilează. Deci prin această paralelă se dovedește că Turcii sunt mult mai răi decât Românii.

Răspuns întregitor: Turcii fac avorturi. Doar că se discută foarte puțin despre ele în public. Aici există și o problemă foarte gravă, legată de indicele SRB sau Sex Rate Birth, adică Rata Nașterilor după Sex(ul copilului). În chip obișnuit, SRB este de cca. 105 băieți la 100 de fete. Adică se nasc, natural, puțin mai mulți băieți decât fete – asta pentru că de obicei mortalitatea este mai mare la băieți și bărbați decât la femei, respectiv speranța de viață este mai scăzută la bărbați decât la femei, și Dumnezeu a rânduit o bună cumpănire. Dar în națiunile islamice și nu numai, SRB-ul recunoscut oficial este diferit: există 110 sau 120 de băieți la 100 de fete (local și mai rău). Aceasta deoarece se practică așa numitul avort pe motive de sex/gen, sau, diplomatic spus, „baby gender selection” („alegerea copilului după gen”). Turcia este un stat care refuză să facă public indicele SRB. Dar mărturiile unor Turci (unele ascultate chiar de mine în România) corespund cu invitații discrete ale organizațiilor de sănătate turcești la „alegerea copilului după gen”: Turcii practică tot mai puternic avortul pe motive de gen, din pricina ideii că astfel pot cuceri lumea: cresc bărbați care să se ducă și să ia femeile altor popoare, să le islamizeze și turcească și să facă alți Turci cu ele repetând procesul. Deci: este cumplit faptul că Românii își omoară copiii prin avorturi, este cumplit că Românii au decăzut atât de mult! La 1923 poporenii încă ziceau De muncă și copii mulți Românul totdeauna se bucură! În satele românești nu existau orfani părăsiți: familiile se băteau între ele ca să îi adopte. Prin lucrarea masoneriilor, Comunismului și Neocomunismului, s-a ajuns la josnicia aceasta, în care în loc să se bucure de copii Românii și-i omoară. E cumplit. Dar ceea ce fac Turcii este și mai cumplit, căci își omoară fetele ca să facă loc băieților să pună mâna pe femei străine. Actul românesc este o demență, o sinucidere nebunească. Dar actul turcesc este o lucrare satanică intenționată, conștientă, deliberată și continuă.

2. „Turcii vorbesc de Dumnezeul lor cu respect, românii știm bine cu si de ce înjură!”

Răspuns: Cei care vorbesc despre Satana cu respect nu sunt mai buni decât cei care înjură de Dumnezeul cel adevărat și, totodată, se roagă Acestuia să îi ajute. Primii sunt sataniști, ultimii sunt proști sau nebuni. Mai mult, sunt Români din belșug ce nu au înjurat și nu înjură de cele sfinte – indiferent dacă altfel au un limbaj decent sau indecent. Deci problema este fals pusă, pentru că (a) depinde ce fel de zeitate este aceea pe care o respecți și (b) se generalizează un comportament care nu este general.

Răspuns întregitor: Turcii vorbesc despre dumnezeul lor „cu respect” pentru că altfel sunt uciși. Cel care înjură de Allah în Turcia nu are multe șanse să scape cu viață, iar familia lui este pusă în primejdii cumplite. Ajunși în alte țări și fiind liberi de opresiunea religioasă islamistă, mulți dintre Turci nu mai vorbesc despre Allah cu respect. Unii nici nu-l amintesc, ba trec și la felurite alte religii (cum au făcut-o Găgăuzii, de pildă), în timp ce alții îl blesteamă și blesteamă Islamul. Dar cum apar Turci legați de Turcia în zonă, cum își pleacă fruntea și devin „respectuoși”. Aceasta se numește însă teroare nu respect. Ca urmare, este ilogic să fie văzută ca o mărturie a unei superiorități morale. Dacă Turcia ar avea în spate 70-80 de ani de regimuri anti-islamice, dacă în Turcia ar fi liber la înjuratul lui Allah și dacă, totodată, mass-media ar promova semnificativ disprețul și ura față de Islam, abia atunci s-ar putea face o comparație pe subiect între Turci și Români.

3. „Eu nu am mai vazut de ani de zile un film romanesc pentru ca mi-e frica sa nu ma trazneasca Dumnezeu doar din ce blasfemii se aud din filmele noastre ( poate or fi si exceptii dar eu nu mai risc).”

Răspuns: Nu îmi dau seama de ce sunt „filmele noastre”. Folosirea termenului „nostru” presupune o asumare și o implicare. Voi reveni, dacă vrea Dumnezeu, la acest subiect. Dar amintesc faptul că am explicat în eseul despre lecția neînvățată că este absurdă această asumare. Citez:

„Auzi astfel poporeni care își asumă reflex vina pentru răutățile unor politicieni împotriva cărora au votat – sau chiar împotriva cărora luptă de o viață întreagă.
Această disoluție a noțiunilor este dorită și gândită spre a nimici discernământul – și spre a-l rătăci pe om într-un hățiș fără ieșire, spre a-l lăsa fără cârmă, direcție, hartă, capacitatea de a vedea cursele care îi apar în cale. ”

Să crezi că te trăznește Dumnezeu pe tine pentru blasfemiile spuse de alții este o consecință a acestei pierderi a discernământului. La fel și asumarea unor păcate sau crime pentru care nu ai nicio vină, ba chiar împotriva cărora ai luptat.
Și tot lipsă de discernământ este să lipsești filmele adevărat românești și bune de spectatori din pricina filmelor anti-românești.

Portretul luptătorului la tinerețe, Binecuvântată fii, închisoare, Poarta Albă, Arest, Sfinții închisorilor, iată doar câteva dintre filmele românești de calitate pe care le pierde cel care uită de porunca: toate să le cercetați, țineți ce este bine! (I Tesaloniceni 5.21).

Pe de altă parte, Turcii au nenumărate filme bine făcute în care idolatrizează criminali odioși, laudă violurile, jafurile și genocidurile pe care le-au săvârșit de-a lungul istoriei etc. Acțiunea este extrem de gravă: niște filme proaste și vulgare nu vor interesa decât pe proștii vulgari și nu vor cuceri pe nimeni; dar niște filme bine realizate ce promovează satanismul vor cuceri pe mulți neștiutori, fiind incomparabil mai rele. Despre această lucrare a Turcilor am amintit în eseul despre lecția neînvățată. Ca urmare, fraza la care răspund nu doar că este ilogică și străină bunei rânduieli, ci ar fi trebuit să nu existe: ea dovedește exact lipsa ascultării spre înțelegere…

4. „Nu in ultimul rând ce ne facem cu apostolul Pavel care spune: ”Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mânînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui.”?”

Răspuns: La această întrebare se găsește lămurire chiar la sfârșitul eseului despre lecția neînvțată! Citez

La nivel personal, ajutorarea necondiționată a unui om necunoscut poate fi milă; dar ajutorarea necondiționată a unui criminal, violator, abuzator de copii etc. se numește complicitate și se pedepsește de Dumnezeu cel puțin la nivelul bestialităților celui sprijinit.
Ca parte a unei familii, a unei obști, a unei națiuni, ajutoararea necondiționată a unui străin poate să fie milă; dar ajutoararea necondiționată a unui dușman, mai ales a unui dușman activ, este lucrarea lui Iuda, este o trădare spurcată.”

ăspuns întregitor: În Ortodoxia și artele marțiale am lămurit deosebirea între datoriile și drepturile personale și datoriile și drepturile față de obște. Eu pot să folosesc textul de la Romani 12.20 pentru dușmanul meu personal, dar nu pentru cel care se pregătește să fure, violeze ori ucidă pe alții! Dimpotrivă, am datoria să îl opresc așa cum pot, sau măcar să îi îngreuiez lucarea cea rea, dacă nu îl pot opri. Ajutorarea dușmanului personal amintită la Romani 12.20 nu înseamnă sprijinirea lui în a face rău! Ca urmare, este de cel mai elementar bun simț ca ajutorul dat unui om care face rele, și cu atât mai mult unui stat care este rău, să fie condiționat! Însuși Domnul condiționează ajutorul Său, cu amenințare:

„De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (Ioan 5.14)

De aceea și Sfântul Apostol Pave face deosebirea dintre iertarea dușmanului și ajutorarea lui ca om (de la Romani 12.17-21) și purtarea față de cel care rămâne în rău; acesta din urmă trebuie exclus din obște, sau trebuie fugit de el, sau trebuie ucis (I Corinteni 5.1-13; Tit 3.10-11; Romani 13.1-4; etc., etc.).
Dar această deosebire, voi repeta, este arătată în esență chiar în eseul despre care discutăm.

Concluzii

Se va spune că am vorbit aspru, ca și cum ar fi un lucru rău. Dar atunci când ceea ce facem duce la rău, iar prima oară nu ascultăm spre înțelegere, asprimea devine necesară. După cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt, uneori este nevoie de cuvinte tăioase pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul.

Da, trăim într-o vreme în care oamenii sunt manipulați să fie victime. Ca urmare, se simt răniți atunci când ideile le sunt atinse – ca și cum ideile ar fi parte din trupul lor, din ei înșiși. Dar ideile sunt ceva în sine doar dacă sunt adevăr. Altfel, sunt numai vorbe. Și oricine ar trebui să se bucure aflând adevărul, căci doar prin adevăr suntem liberi (Ioan 8.32).

Și ca să găsim adevărul, dar și ca să-l putem dărui altora, trebuie să învățăm să ascultăm ca să înțelegem.

Se va spune că am vorbit prea sistematic, analitic, științific. Dar această abordare este necesară în fața exprimării prolixe și contradictorii, mai ales atunci când înțelegi că nu ai fost ascultat spre înțelegere, că cel dinaintea ta nu a ascultat cu adevărat ceea ce ai spus. Experiența mi-a arătat că vorbind așa nu doar că voi fi înțeles de interlocutorul ce caută adevărul, dar și de auditori (chibiți). Care, altfel, s-ar pierde în încâlceală, în prolixitate, ceea ce le-ar face rău.

Mulți văd dezbaterile după chipurile străine Bisericii, ca o încercare a forțelor. Eu văd dezbaterile, după Biserică, drept o cale de a găsi, de a înfățișa adevărul, de a-l lămuri, de a-l scoate la iveală din hățișurile gândirii comune, prejudecăților și obișnuințelor greșite etc.

Și dacă și un singur om înțelege din aceste rânduri adevărul, toată osteneala a meritat. Înseamnă că cineva a ascultat ca să înțeleagă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea