Etichetă: Român

Cum se alege perechea

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Atât din greșelile mele, cât și din ale altora, precum și din alegerile bune pe care le-am văzut, am adunat câteva legi pentru alegerea perechii pe și de viață. Sunt numai cinci, deci merită să le citiți.

1. Să fie de gen opus. Lipsa diversității în cuplu este, dincolo de propaganda sclavagistă, rodul lașității orgolioase și egotiste, al despărțirii de Adevăr.

2. Să muncești alături de candidat/candidată cât mai mult înainte de a face un pas hotărâtor. Cunoști un om doar după ce muncești (mult) alături de el. Până la muncă sunt măști, pretenții, machiaje. Doar muncind împreună cad măștile, se limpezesc pretențiile, se spală machiajele. Doar în muncă îl cunoști pe celălalt (o cunoști pe cealaltă). Deci, trebuie să munciți alături cât mai mult!
Cum să muncim împreună?
Sunt nenumărate lucrări frumoase care se pot face alături de persoana „bănuită că ar putea fi perechea” (sau ce este dorită ca pereche). Sunt drumeții (în grup, niciodată în doi!), sunt tabere de supraviețuire (în care multe lucruri ascunse ies la iveală!), sunt foarte multe lucrări de voluntariat (plantat copaci și pomi pentru împăduriri sau reîmpăduriri, pentru îmbogățirea fondului forestier, pentru oprirea eroziunilor și/sau alunecărilor de teren; îndreptat și vopsit gardul pentru bătrânii singuri, făcut cumpărături pentru aceștia, dusul lor la medic; tăiat lemne pentru copiii orfani, bătrânii singuri, mânăstiri de maici, azile de bătrâni etc.; refăcut sau construit case pentru cazuri sociale; refăcut sau construit biblioteci, școli, cabinete medicale, clinici, spitale, biserici, mânăstiri, azile etc.). Mergeți împreună la cel puțin zece asemenea acțiuni, adunați, adică, măcar 40 de zile de muncă împreună.

3. Perechea se alege după scăderile (defectele) pe care le are. Acele scăderi vor fi acolo toată viața: poți să le duci o viață întreagă? Dacă da, există o șansă să puteți fi o pereche adevărată. Dacă nu, nu există nicio șansă pentru așa ceva.
Aici avem o mare încercare, pentru că cei mai mulți se uită după „calități”. Care, de cele mai multe ori, sunt doar o vedere înfierbântată sau idealizată a celuilalt. Dar și dacă există acele calități, se supun unei legi absolute: după o vreme împreună calitățile nu se mai văd, rămân scăderile, defectele, neputințele etc. Și dacă nu le putem duce, despărțirea este sigură.
Desigur, una dintre ostenelile duhovnicilor (și ale altor îndrumători adevărați, fie ei nași de căsătorie, părinți etc.) este să îi ajute pe soț și soție să își vadă unul altuia părțile și lucrările bune. Asta ajută cât de cât, dar… Dacă ar fi ceva ușor, nu ar fi osteneala amintită.
Ca urmare, alegeți-vă perechea după scăderi (defecte) și țineți minte că îi găsiți scăderile după ce munciți îndeajuns împreună.

4. Să aveți aceeași credință, același sistem de valori. Dincolo de spectacole cinematografice, „dragostea învinge” rămâne o lozincă moartă, pentru că nu știm să iubim. Dragostea adevărată există doar în adevăr, se bucură de adevăr, nu acceptă înșelăciunea (inclusiv auto-înșelarea). Am cunoscut mii de oameni implicați în „cupluri mixte valoric”. Totdeauna sunt suferințe și greutăți uriașe. În folclorul românesc cererea cea mai mare către Dumnezeu a celui singur sau a celei singure este să își găsească „pereche pe sufletul meu”. Adică având aceleași valori. Pot să fie milioane de fluturași, steluțe și floricele, unicorni, scântei, curcubeie, țopăieli, romantisme etc. După câteva luni de căsnicie, cel mult câțiva ani, rămân lipsurile, contrastele, nepotrivirile (revezi pct. 2. și 3.). Cuplurile identice ori diferite etnic sau rasial au rezistat doar dacă aveau același sistem fundamental de valori. Încercați să țineți minte și să înțelegeți acest lucru: vă place sau nu, dacă aveți aceeași credință, aceleași valori, aveți o mare șansă de viitor; dacă nu aveți aceeași credință, aceleași valori, 100% vă veți despărți.
Aici merită amintit că mai ales femeile, dar nu de puține ori și bărbații, se iau după două minciuni:
– se va schimba (celălalt); nu, nu se va schimba, ori se va schimba exact așa cum nu vrei.
– o să mă dau după el/ea până ori mă obișnuiesc, ori se schimbă; nu funcționează, pentru că nimeni nu poate lucra împotriva firii lui, nimeni nu poate să mintă la nesfârșit fără să fie distrus de minciuna în care trăiește.
Deci, alegeți-vă ca pereche omul ce are aceleași valori, aceeași credință.

5. Căsătoriți-vă din interes. Această lege v-a șocat, nu-i așa? Respirați adânc și încercați să vă aduceți aminte că sunteți o persoană inteligentă, deschisă către alte idei și păreri. Deci puteți urmări și o idee atât de șocantă!
Revin: căsătoriți-vă din interes!
Această lege este, de fapt, sinteza celorlalte patru legi de mai sus.
Ca să faceți bine altora trebuie să vă fie bine dumneavoastră. Sigur, pe cât poate să fie bine în această lume supusă răului. Deci cuvântul nostru nu este aici despre un bine absolut, ideal, de neatins. Dar, vă amintiți de punctul 3. ? Perechea se alege după scăderile (defectele) pe care le are. De ce? Pentru că scăderile, defectele, neputințele etc. celuilalt trebuie să fie cât putem duce fără să ne facem rău!
Altfel spus, intrăm într-un cuplu (într-o relație) ca să ne fie bine. Ne căutăm perechea ca să trăim bine împreună, nu ca să ne chinuim unul pe altul!
Deci, trebuie să ne cunoaștem și să ne urmăm interesul.
Pețitul de pe vremuri urmărea acest lucru, astăzi înlăturat de otrăvurile romanelor „de dragoste” (= de împătimire patologică) și ale filmelor „de dragoste” (= de împătimire patologică).
Pentru binele tău, pentru binele perechii tale, pentru binele vostru, trebuie să îți cunoști și să îți urmezi interesul. Altfel, după cum am spus, vă veți chinui reciproc, vă veți răni unul pe altul, poate chiar vă veți distruge unul pe altul.
Dar dacă vă cunoașteți și vă urmăriți interesul, amândoi, veți putea cu adevărat să vă armonizați. Vă veți cunoaște valorile și credința, putințele și neputințele, scăderile și înălțările, binele și răul. Și le veți pune în slujba intereselor voastre. Pe care vi le cunoașteți și v-ați hotărât să le urmați.
Între 80 și 90% din căsătoriile „din interes” rezistă până la capăt. O mare parte din nereușite se datorează unor schimbări de neprevăzut și catastrofale.
În schimb, 60-80% din căsătoriile „din dragoste” se sfărâmă. Pentru că lipsa cunoașterii adevărate a celuilalt, lipsa credinței comune, lipsa valorilor comune, lipsa interesului comun duc la un haos, la o anarhie, ce se termină prin sfărâmarea relației. Excepțiile sunt alcătuite de cei care izbutesc să își găsească interesul comun, credința comună, valorile comune și să le urmeze. Dar… sunt excepții!
Legea sau regula este că reușita aparține căsătoriilor din interes.
Ori, pe românește spus, căsătoriilor cu rost. Făcute de cei care și-au înțeles rosturile și au înțeles rosturile unirii într-o familie, asumându-și cu adevărat aceste rosturi.

Iată, v-am spus vouă!
Dumnezeu să vă ajute!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Photo by TruShotz on Pexels.com

Două alte întrebări pentru Nichifor Crainic

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Revenim cu două întrebări pentru Nichifor Crainic. Și reluăm începutul de la foarte scurtul interviu publicat acum câteva zile.

Nichifor Crainic (1889-1972) și-a însușit teologia și implicit gândirea ortodoxă între cele două războaie mondiale. Vreme de mare însemnătate: pe de-o parte, se începuse ieșirea de sub dictaturile religioase ale fanatismului etnic grecesc sau rusesc, ale fanatismului imperialist catolic sau protestant; pe de altă parte, încă nu se intrase în dictatura Stângii (fie că este numită Socialism, Comunism, Bolșevism, Nazism, Fascism, NWO sau oricum altcumva).
Avem, prin urmare, o teologie și gândire ce se eliberează de felurite rătăciri și străinisme. O teologie și gândire ce caută cu stăruință, cu dârzenie, cu sfântă încăpățânare, întoarcerea la izvoare. La Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, la Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție Apostolică.
Prin urmare, ne-am hotărât să îi punem câteva întrebări!
Am început cu două întrebări, prima fiind ce înseamnă a fi naționalist? iar a doua ce înseamnă a fi naționalist în România?
Răspunsurile au fost clare, dar în ceea ce privește naționalismul în România s-a înfățișat o stare dureroasă, tristă, bolnavă: iubirea de neam și țară este prigonită în România până la nimicire fizică.

Prin urmare, am revenit cu două noi întrebări, ce ni se par de mare greutate.

Noi: Dat fiind că prima afirmație din Constituția României e aceea că „România este stat național”, dat fiind că sunt proclamate și apărate de aceeași constituție suveranitatea națională, simbolurile naționale, securitatea națională, cultura națională și alte noțiuni naționaliste; dat fiind că aceeași constituție interzice defăimarea națiunii și ura națională, ar trebui să avem sprijinul deplin al statului pentru naționalism. Și totuși, dimpotrivă, naționalismul românesc cel mai curat, cel mai îndreptățit, cel mai legal și decent, este, cum ați spus, prigonit. De unde această contrazicere extremă între Constituția României și practica autorităților de stat?

Nichifor Crainic: Constatările acestea duc la una și aceeași concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor. În suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a celor care se ridică sus. E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminția aceea a dispărut [oare? n.n.] dar virusul a rămas.
Optimiștii au sperat că forțele ridicate din sănătatea țărănească vor schimba fața lucrurilor cu vigoarea lor morală, proaspătă. Dar s-au înșelat. Am urmărit ani de zile procesul de transformare a național-țărăniștilor, bunăoară. Oameni ridicați din popor în cea mai mare parte, fii și nepoți de țărani. Avalanșa lor în loc să schimba fața morală a statului a sfârșit printr-o asimilare a oamenilor acestora în structura coruptă a statului. Din exponenți ai țărănimii, au devenit uzurpatori și dușmani ai românismului.
Pentru oamenii de felul acesta drumul puterii trece prin complicitatea cu străinismul parazitar.
A conduce România în sensul curent presupune condiția prealabilă de a trăda.
Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului și înțelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoșilor lui.
Români deznaționalizați – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noștri politici. Puși în fața naționalismului, au îndată sentimentul intim al propriei turpitudini [mârșăvii n.n.]; și ca să se elibereze de această stare sufletească îi prigonesc pe naționaliști cu zvăpăială de apostoli. Căci numai apostazia cunoaște înverșunarea nimicitoare împotriva credinței părăsite, și numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădați. Prigonitorii naționalismului sunt unelte ale străinismului împotriva propriului neam.

Noi: Și ce rămâne de făcut unui Român (unei Românce) în aceste împrejurări?

Nichifor Crainic: A face naționalism în asemenea condiții implică două sarcini deopotrivă de grele. Una, să lumineze necontenit pe consângeni în propria istorie. Și alta, să te aperi necontenit de loviturile apostaților și trădătorilor. Cu o mână să arăți drumul spre zorile neamului, cu cealaltă să ții spada împotriva loviturilor din spate. Din punct de vedere omenesc, în sensul obișnuit, evident nu e o existență de invidiat. Dar din clipa în care te simți Român, și nu altă lighioană sub soarele lui Dumnezeu, ai datoria să porți această existență cu sudoare de sânge. Descriind oricât de palid neplăcerile îndurate, nu-mi vin nici lacrimile babei în gene, și nici regretul că n-am trăit altfel decât am trăit.

Răspunsurile lui Nichifor Crainic sunt culese din memoriile sale. Se spune că Istoria este învățătorul vieții. [Historia magistra vitae est.] Și iată, se pot găsi răspunsuri uimitor de actuale și de interesante, la întrebări de azi, în trecut.
Acum, desigur, este în puterea fiecărui cititor să cearnă și aleagă. Să cântărească, adică, în ce măsură aceste răspunsuri îl limpezesc ori ba. În ce măsură i se par adevărate, iar calea zugrăvită în ele, de urmat.
Noi, ne-am făcut și ne facem, după putință, datoria. Mărturisind și trăind ceea ce știm că este Adevărul sau adevărul.
A consemnat pentru dumneavoastră răspunsurile martirului și eroului Nichifor Crainic, din lucrarea sa postum apărută – „Zile albe, zile negre. Memorii” –

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Crucea e singura cale către Lumină, Înviere, Fericire
foto: Mihai-Andrei Aldea

Din vechea bucătărie română. Uscata sau scoarta de fructe

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Din vechea bucătărie română. Uscata sau scoarța de fructe

În limba populară există mai totdeauna forme locale (regionalisme) chiar pentru noțiuni foarte răspândite. Și pentru uscată ori scoarță sau uscată/scoarță de fructe avem forme locale, de mai mică sau mai mare răspândire, precum:

  • coajă (de fructe/poame); în unele părți din Muntenia sau Oltenia, azi aproape nefolosită
  • cocă (de fructe/poame); încă folosită pe alocuri
  • pastă de fructe; o denumire improprie și mai nouă, dar destul de întâlnită
  • păsat de fructe/poame; denumire veche, dar mai ales pentru formele mai complicate ale acestor alimente (a se vedea mai jos)
  • pistil – cuvânt turcesc preluat în părțile ce au fost stăpânite de aceștia (mai ales în Dicia sau Dobrogea), azi aproape uitat la nivel popular, dar singurul întâlnit în dicționare (sic!)
  • poamă – la singular; mai ales în unele părți ardelene, încă folosit
  • pulpă (uscată) (de fructe/poame) – în felurite părți ale Românimii, încă în uz pe alocuri
  • scoarță (de fructe/poame) – denumire foarte veche, prezentă și în scrieri din prima jumătate a secolului al XIX-lea
  • scoarță dulce
  • terci de fructe uscat
  • uscată (de fructe/poame) – de asemenea denumire foarte veche, astăzi aproape uitată
  • uscată dulce – la fel
  • uscăței sau uscățel (de poame); o denumire veche, aproape uitată
  • uscățele (de fructe/poame); o denumire veche, de asemenea uitată

Dar ce este acest produs?
În esență, exact ce spune denumirea pulpă uscată de fructe:

este un dulce românesc vechi, ce se făcea din pulpă de fructe/poame

Fructele folosite pentru uscata sau scoarța de poame sunt cele cu foarte puține grăsimi (și proteine). Adică nu intră aici alunele, nucile sau migdalele.
De obicei nu se foloseau nici fructele cu multe semințe, precum murele sau zmeura – decât foarte rar. Totuși fragii sau căpșunele se mai adăugau în unele scoarțe (uscate), pentru aromă.

Coaja propriu-zisă a fructului se păstra doar dacă se dădea ușor prin strecurătoare ori se toca foarte ușor. De pildă, se păstra la unele mere, pere și gutui, dar la soiurile cu coajă tare (greu de mărunțit) se curăța. De asemenea se scoteau sâmburii sau cotoarele.
Îndepărtarea cojii, mai ales la piersici, caise, prune etc. se făcea cu ajutorul apei clocotite și a unei strecurătoare – dacă era, din metal, dacă nu, de ce fel avea omul. Fructele se puneau în strecurătoare și se scufundau câteva clipe în apa clocotită. Apoi se puneau deoparte și se puteau coji mult mai ușor.

Cojite sau nu, fructele se sfărâmau, sau se hăcuiau, sau se pasau, ori se terciuiau, se zdrobeau etc. Am folosit toți acești termeni, întrebuințați local pentru a sublinia iarăși bogăția lexicală a limbii române. Și faptul că folosirea locală a unui cuvânt nu exclude folosirea altuia pentru aceeași noțiune.
Revenind, se mărunțeau fructele (poamele) până când se făcea o cocă de (pulpă de) fructe sau, cum s-ar zice azi, o pastă de (pulpă de) fructe.

Coca de (pulpă de) fructe este temelia dulcelui pe care îl înfățișăm azi cititorilor.
De la ea pleacă mai multe chipuri ale acestui dulce.

1) Scoarța/Uscata/Coca simplă (proastă) se făcea prin uscarea pulpei (și cojii, uneori, după cum am arătat).

a) Uscarea se făcea în tăvi (mari) de lemn ori tablă. Mai rar, se punea coca moale în unele forme (din lemn sau tablă), pentru a se scoate și pune în acea formă pe tăvi; dar numai dacă putea coca să țină forma. Uscarea se putea face întâi pe cuptor, ori în cuptorul stins, dar foarte cald, sau, dacă vremea era potrivită, la soare. Această uscare se făcea ca atare până se ducea destul de mult din apă.

b) Apoi se împărțea coca de fructe/poame în bucăți mai mici. Aceasta se făcea fie prin tăiere, în fâșii mai ales, dar și în pătrățele sau triunghiuri, fie prin folosirea unor forme.

c) Bucățile se înșirau pe sfoară și se puneau la zvântat deasupra cuptorului, în umbrare sau unde știau oamenii că se vor zvânta cum se cuvine. Apoi se punea la păstrat în pod, în celar sau în alt loc potrivit (alături de poame, adică de fructele uscate în felii, sau de alte produse).
Astăzi se pot folosi și cutii din ceramică smălțuită, din metal sau plastic alimentar. De asemenea se așează în loc uscat și răcoros.
Nu se pun la congelator, căci prin congelare pierd foarte mult din bunătățile (vitamine, enzime etc.) păstrate de uscarea sau coacerea blândă.

2) Scoarța/Uscata/Coca îndulcită se făcea adăugându-se în coca de fructe îndulcitori naturali precum mierea sau zahărul/mierea de struguri (zis(ă) și must trezit, mai rar must tăiat). Mai târziu s-a folosit și zahăr rafinat (foarte nesănătos).
După aceea urmau aceeași pași ca mai sus, de (pre)uscare și zvântare.

3) Scoarța/Uscata/Coca cu dulce și făină sau și cu ouă.
Aceasta se pregătea prin prăjeală sau prin coacere, cu sau fără fierbere. Această scoarță se putea face și din nuci, migdale ori alune!

3.1. Scoarța/Uscata/Coca coaptă.

3.1.a. Plecând de la fructe. În această rețetă se pleacă de la terciul sau păsatul de fructe, în care se adaugă încet (cernut) făină și, dacă se dorește, ou (de obicei cam un ou la 500-700 g de păsat de fructe). Se mai pot adăuga, după gust, zahăr sau miere (ori must trezit). Unii mai pun un praf de scorțișoară sau ce miroase le mai plac.
Făina se pune după fructe și după gust. Poate să fie de la o parte la zece părți de fructe până la o parte la trei părți de fructe. Dacă e mai mult se mai pune ou, sau chiar și puțină smântână (groscior) sau lapte, ca să nu iasă prea tare. Dar asta ține de fiecare.
Aluatul se pune pe tavă și se bagă la cuptor la foc mic, lăsându-se până s-a uscat bine (fără să se înnegrească ori să prindă miros de afumătură sau arsură).
Se taie în fâșii, pătrățele, triunghiuri, după plăcere. Acestea se atârnă pe sfoară, ca poamele (fructe uscate felii), ori se pot pune în cutii bine închise (din lut smălțuit, din tablă sau din plastic), în loc umbros și răcoros. La fel se face dacă se coc ori se taie după coacere în alte forme (ursuleți, iepurași, flori etc.).

3.1.b. Plecând de la făină. Se face un aluat cu făină, apă, miere sau zahăr, dacă se dorește și ouă, precum și puțină sare. În acest aluat se adaugă fructe pisate, dacă sunt alune, nuci, castane bune ori migdale; sau se adaugă păsatul de fructe făcut după cum s-a spus mai sus.
Se potrivește de vârtoșenie cu făină, dacă e prea moale, cu must (de miere sau altul), cu lapte etc. dacă e prea tare.
Se coace la cuptor după cum s-a arătat mai sus.

Aici făina leagă scoarța chiar dacă este din fructe (semințe) grase (alune, nuci, migdale, sâmburi de caisă, castane bune, semințe de in, mac sau cânepă etc.). La acestea se pune mai multă făină (și ou), și ca să lege, dar și ca să nu fie prea grasă uscata (scoarța/poama) și să se râncezească.
La acest fel se adăuga adesea zeamă de lămâie (nu sare de lămâie!) și coajă de lămâie și/sau portocală, ce ajuta la aromă și mistuire.
Scoarța/Uscata/Coca de „fructe/semințe grase” nu se păstrează mult, căci se poate râncezi. Ea se făcea de obicei iarna, ținându-se în celare sau pivnițe uscate (și reci). Iar până în primăvară se cam termina.

3.2. Scoarța/Uscata/Coca fiartă.
Aceasta avea ca punct de plecare fructele, care însă se fierbeau. Începutul preparării seamănă foarte mult cu așa-numitele clei de fructe sau terci de fructe, redenumite mai târziu peltea sau marmeladă.
Altfel spus, odată curățate fructele se fierbeau, adăugându-se miere sau must trezit (zahăr de struguri) iar mai târziu zahăr. Unii puneau și scorțișoară, alții și sângele-voinicului – plantă numită și mușcată de miros, miroasă, oreșniță (de miros), indrușaim sau indrușain, măzăriche de grădină, andrișea etc. (Lathyrus odoratus). Sau alte „miroase”, după plac.
De aici începea o deosebire mare.

3.2.a. Întâi avem rețetele în care se pune făină deja în terciul de fructe aflat la fiert. Această făină fierbea astfel cu fructele și îngroșa terciul până devenea destul de gros ca să fie turnat în tăvi sau forme.
Apoi se dădea la uscat sau, mai rar, la copt, după obiceiul local.
După aceea, ca și mai sus, se tăia în fâșii sau în alte chipuri, bucățile se puneau pe sfoară ș.a.m.d.

3.2.b. Apoi sunt rețetele în care după ce se răcorea terciul de fructe fiert se adăugau alte lucruri, precum făină, ou sau chiar lapte, după gustul și priceperea omului. Astfel frământat și amestecat bine, aluatul se punea în tăvi și se cocea încet la cuptor.
Urmau aceeași pași ca mai sus.

Din scoarță dulce cu clătite și/sau dulceață ori miere ori altele asemenea se puteau face și acele „plăcinte de praznic” pe care astăzi le numim torturi. Unele scoarțe erau făcute să fie mai moi, altele mai tari (crocante); de asemenea, erau de multe feluri după fructele întrebuințate. Se mai adăugau uneori poame sau fructe zaharisite. Uneori se făceau cuiburi, unse cu unt dulce, în care se puneau câteva picături de miere, sau bucăți de cireșe, vișine, piersici etc. cu miere. Ș.a.m.d.
Am amintit aceste ultime rețete, ca să se vadă ce bogăție de produse gastronomice scoteau pe vremuri Românii (dar mai ales Româncele!) din fructe.

Poftă bună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Scurt interviu cu Nichifor Crainic

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Nichifor Crainic (1889-1972) și-a însușit teologia și implicit gândirea ortodoxă între cele două războaie mondiale. Vreme de mare însemnătate: pe de-o parte, se începuse ieșirea de sub dictaturile religioase ale fanatismului etnic grecesc sau rusesc, ale fanatismului imperialist catolic sau protestant; pe de altă parte, încă nu se intrase în dictatura Stângii (fie că este numită Socialism, Comunism, Bolșevism, Nazism, Fascism, NWO sau oricum altcumva).
Avem, prin urmare, o teologie și gândire ce se eliberează de felurite rătăciri și străinisme. O teologie și gândire ce caută cu stăruință, cu dârzenie, cu sfântă încăpățânare, întoarcerea la izvoare. La Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, la Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție Apostolică.
Prin urmare, ne-am hotărât să îl întrebăm pe vestitul teolog Nichifor Crainic două, numai două întrebări!

Noi: Ce înseamnă a fi naționalist? Vă întrebăm aceasta deoarece mulți dau felurite interpretări de Stânga acestui cuvânt. Ca și cum ar fi un termen de Stânga, deși Stânga urăște națiunile și dorește desființarea lor (țel pe care l-a proclamat public și urmărit fanatic cel puțin din secolul al XVII-lea încoace). Puteți să ne dați înțelesul cuvântului naționalist într-o frază?

Nichifor Crainic: A fi naționalist înseamnă a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale.

Noi: Scurt și cuprinzător, într-adevăr. A doua întrebare este legată de naționalismul românesc prin raportare la dragostea de Străinătate a claselor de frunte – politicieni și intelectuali de curte deopotrivă. Aceștia toți susțin mereu că ce e străin e mult mai bun. Și, uitându-ne la străini, vedem că naționalismul a fost și este esențial pentru toate popoarele de lângă noi sau de mai departe: Evrei, Bulgari, Turci, Poloni, Ruteni, Slovaci, Unguri, Sârbi, Greci, Albanezi, Cerchezi, Georgieni, Armeni, Ruși, Ucraineeni, Germani, Elvețieni, Italieni etc., etc., etc. Deci, cu asemenea modele străine, cu asemenea lipire a claselor conducătoare de străini, Ce înseamnă a fi naționalist în România?

Nichifor Crainic: A fi naționalist în România, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, înseamnă a te așeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii și a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic nu e mai prigonită și mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viață întreagă de luptă înseamnă o viață întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană și alta se cască mai adânc în ființa ta morală. A cui e această țară și care e destinul ei că Românii, care se ridică până la conștiința superioară a unei misiuni românești, sunt izolați ca niște nenorociți și arătați cu degetul ca niște năuci? În România trăiește bine numai cine face tranzacții cu străinismul. În România duce existență mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacții, pulsează în sângele acestui neam nenorocit… O formidabilă acțiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalități, din momentul ce devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim despre cei exterminați fizicește!

Noi: Vă mulțumim, înțelegem și ne asumăm. Și, poate, vom mai reveni cu întrebări.

Nichifor Crainic: Cu Dumnezeu înainte!

A consemnat pentru dumneavoastră răspunsurile martirului și eroului Nichifor Crainic, din lucrarea sa postum apărută – „Zile albe, zile negre. Memorii” –

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Crucea e singura cale către Lumină, Înviere, Fericire
foto: Mihai-Andrei Aldea

Din vechea bucătărie română. Brânză de rădăcini

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Brânza de rădăcini este un fel de mâncare foarte vechi, ce să făcea în multe chipuri. Și, cu toate acestea, nu am mai găsit să se facă astăzi pe undeva – afară de vreo două mânăstioare din Moldova.

Brânza de rădăcini se poate face din napi sau țelină, din baraboi (baraboaie) sau barabule (v. mai jos), din cartofi etc.
Cuvintele baraboi, baraboaie și barabule sunt, toate, cuvinte românești foarte vechi, preluate de migratorii din jur, de la primii Slavi și Unguri la Ruteni. Ele denumesc la origine plante cu tuberculi (precum Chaerophyllum bulbosum) ce erau des folosite de Românii Vechi alături de napi, de țelină, de gușniță și de altele asemenea.
Răspândirea cartofului a înlocuit aceste rădăcini din vechime – de la napi la barabule. Iar unele nume au fost chiar trecute asupra noii rădăcini. Astfel că în multe locuri prin baraboi, baraboaie sau barabule azi se înțeleg tot cartofii.

Rețeta:

Se curăță rădăcina de coajă, dacă este coajă care nu se desprinde la fiert; apoi se fierb. Sau se fierbe rădăcina cu coajă (la cartofii galbeni, de pildă), apoi se curăță coaja.
Rădăcinile fierte bine se mărunțesc până se fac un păsat moale ca un aluat.
În acest păsat se adaugă o parte de groscior (groșcior) sau smântână la cinci părți de aluat, precum și sare după gust. De asemenea se poate și cu două părți de groscior sau smântână la două părți de aluat (sau în alte proporții, după posibilități și gust; unii au încercat și cu mai multă smântână ori groșcior decât aluat de rădăcini).
Unii mai puneau cu smântâna și semințe de chimen sau de negrilică opărite scurt (se pun semințele în sită și se țin în apă clocotită de un Slavă Tatălui… și acum… Doamne miluiește x3, se scurg bine și se adaugă).
Alții puneau la fiert șofran, să iasă mai galbenă, spanac, să iasă verde, sfeclă roșie, să iasă, desigur, roșie etc. Tot pentru culoare și gust se puteau pune (de la fiert) și boia de ardei sau boia de ardei iute, sau busuioc, sau cimbru, sau piper, sau alte asemenea amestecuri, după gust, poftă și posibilități.

Amestecul se lasă la rece (frigider) cam 2-3 zile și apoi se frământă iar. După care se pune în tifon sau strecurători emailate ori din plastic să se scurgă bine de apă.
Se lasă la uscat pe funduri de lemn pentru câteva ore. După care se așează cu grijă în vase care se închid bine, avându-se grijă să fie cât mai puțin aer (cel mai bine, deloc).
Maturarea se face după rădăcină. Mai pe scurt la țelină, măcar 15 zile la cartof sau nap. Apoi se poate mânca.
Maturarea însă poate să dureze și ani de zile. Dacă brânza de rădăcini este bine uscată și ținută în loc uscat și răcoros poate să țină și cinci sau șase ani. De obicei însă nu ține, că este mâncată înainte, fiind foarte gustoasă și sănătoasă.

Brânza de cartofi (sau de napi; brânza de rădăcini în general) se putea mânca de-a dreptul, cu sau fără pește (afumat sau fiert), alături de ciuperci fripte cu usturoi, de borșuri sau de pui fript.
De asemenea, se putea prăji chiar ea, mâncându-se ca atare sau cu ciuperci ori alte legume (cu sau fără smântână ori iaurt deasupra).
Unii puneau bucăți de brânză de rădăcini pripită (adică prăjită nu prea mult) în tocăniță sau alte mâncăruri.
Și tot așa, după obiceiurile fiecărei case (familii), sau după ce idei mai avea omul.

Plăcintă cu brânză de rădăcini

Aceasta se făcea cu amestecul arătat mai sus. Unii adăugau în el, alături de smântână, și puțină făină (dacă li se părea că aluatul de rădăcini nu este destul de închegat).
Aluatul se lăsa la rece vreo două zile, se frământa iar și se întindea în două foi grosuțe (cam de 1-2 cm; una mai subțire decât cealaltă) ce se lăsau puțin la zvântat.
Se așeza prima foaie (mai groasă) într-o tavă, se punea deasupra umplutura, apoi se acoperea cu cealaltă foaie (mai subțirică).
Umpluturi puteau să fie de carne tocată de vită cu ciuperci și ceapă; de carne de pui tocată cu hrișcă înmuiată sau năut înmuiat sau altele asemenea; de ciuperci cu sau fără spanac; de brânză dulce cu sau fără stafide înmuiate ori cu sau fără fructe zaharisite ș.a.m.d.
Se dădea totul la cuptor la foc mic și se cocea încet.

Poftă bună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea