Etichetă: Român

Ţăranii ca pietre de temelie – Cum luptau Românii?

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

„Apa trece, pietrele rămân; iar pietrele – cuvânt cu adânc înţeles creştin, pierdut de comentatorii moderni – erau Ţăranii, adică Românii: ostaşii Romaniei (devenită România), ostaşii lui Christos1. Fie că erau oieri sau văcari, porcari sau stupari, pescari sau vânători, crescători de cai sau negustori, grădinari sau făurari, călugări sau mireni, aşezaţi ori călători sau orice altceva, toţi erau Ţărani, erau oamenii Ţării, erau Românii, pietrele Ţării şi ale Neamului.2 Erau poporul, erau neamul, erau oastea. Şi erau nobili, pentru că fiecare dintre ei era ostaş liber (adică ceea ce Apusenii numeau cavaler). Până în secolul al XIX-lea găsim identitatea dintre Ţăran şi ceea ce astăzi numim „cetăţean” (Tudor Vladimirescu, de pildă, vorbeşte despre „averile rău agonisite ale ţăranilor boieri”, adică ale boierilor pământeni, ale boierilor din Muntenia, ale boierilor români).

1Deosebirile fonetice regionale – (A)Român, (A)Râmân, (A)Rumân, România, Rumânia etc. – sunt secundare şi nu schimbă sensul noţiunii.

2Credem că trebuie amintit aici un fapt esenţial pentru Cultura Română Veche. Exista o zicere: cu vitele scoate omul sărăcia din casă. Imaginea Românului plugar ca definitorie pentru Românii din vechime este una falsă. Ea se naşte, de fapt, în secolele XVIII-XIX, când Fanarioţii şi următorii lor au dezvoltat agricultura extensivă, urmată de agricultura intensivă (în paralel cu primele defrişări masive, încercările de exterminare a lupilor, urşilor şi râşilor etc.). Studiile istorice serioase au dovedit amănunţit că în economia Munteniei şi Moldovei în secolele XIV-XVIII cultivarea cerealelor a fost o ocupaţie secundară, pe primul loc în exporturi, dar şi în viaţa internă, fiind creşterea vitelor (oi, vaci, bivoliţe, porci), creşterea albinelor (dovedite astăzi ca îndeletnicire esenţială pentru bunăstarea Românilor de atunci), pescuitul şi vânătoarea (care furnizau uriaşe cantităţi de blănuri, carne, piei, peşte afumat şi multe alte produse). Centrarea vieţii ţărăneşti pe plugărit este, repetăm, o practică târzie. De altfel şi cea mai elementară logică arată că agricultura ca îndeletnicire esenţială ar fi fost imposibilă în vremea unor migraţii şi invazii permanente (în vreme ce vitele şi albinele puteau fi oricând puse la adăpost).„

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Artele marţiale europene – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

„Arte marţiale europene = Arte marţiale (v.) dezvoltate de oamenii (v.) din Europa. Cele mai vechi mărturii ale tehnicilor de luptă şi armelor de vânătoare (v.) şi război (v.) se pierd în negura Preistoriei europene. Cu siguranţă culturile pre-indo-europene aveau propriile stiluri de luptă. Asemenea stiluri sunt însă consemnate în Antichitate pentru toate marile populaţii europene, extrem de active în sfera războiului şi luptei (v.). Traco-Ilirii, Grecii, Galii, Germanicii, Etruscii, Romanii şi Scito-Sarmaţii sunt, toţi, parte a unor culturi în care lupta, luptătorul (v.) şi armele joacă un rol esenţial. Sporturile de luptă (v.) sunt prezente la toate aceste grupuri. În Romania (v.) se va realiza o sinteză a artelor marţiale europene antice, prin întâlnirea atât în şcolile de gladiatori, cât şi în armatele (v.) romane, a luptătorilor şi tradiţiilor marţiale din toate marile populaţii europene. De asemenea se vor aduce aici şi arte marţiale orientale, precum cele ale Scito-Sarmaţilor – care sunt mixte, euro-asiatice –, ale Evreilor (v.), ale Armenilor (v.), ale Parţilor (v.) etc., dar şi arte marţiale africane, precum cele create de Cartaginezi – Fenicieni de origine, dar aşezaţi în Africa de Nord şi amestecaţi, etnic şi cultural, cu populaţiile locale –, de Egipteni etc. Sinteza creştină a Sfântului Împărat Constantin cel Mare dă o nouă dimensiune, creştină, tradiţiilor marţiale europene. Invaziile Germanicilor şi ale unor populaţii asiatice determină vaste schimbări în istoria Europei, inclusiv în cele ale artelor marţiale. Prezentarea transformărilor petrecute vreme de mii de ani şi nenumărate războaie şi confruntări atât fizice cât şi culturale, religioase, tehnice etc. trece mult peste limitele lucrării noastre. Pe scurt, artele marţiale europene se menţin dinamic, trecând prin numeroase transformări tehnice şi conceptuale. Către începutul Epocii Moderne liniile principale cuprind scrima – lupta cu arme albe mai ales de lungime medie sau mare –, tragerea cu arcul, lupta corp la corp fără arme sau cu arme mici (deşi acestea nu sunt singurele). Dezvoltarea armelor de foc (v.) face să treacă în umbră artele marţiale europene, devenite prea puţin interesante pentru desfăşurarea directă a războiului. Ofiţerii sunt cei care pun accentul pe ele, pentru dezvoltarea lor personală, iar la celălalt capăt al spectrului social, cei aflaţi la marginea societăţii – fie ca luptători împotriva asupririlor, fie ca infractori. Dar ofiţerii insistă pe scrimă, sporturile şi artele de contact fiind adesea socotite sub demnitatea lor; cel mult acceptă boxul (v.), adesea mai mult ca spectacol decât drept practică personală. Contactul Britanicilor şi apoi al Americanilor cu artele marţiale asiatice se face pe fondul acestei slăbiri puternice a prezenţei artelor marţiale europene tradiţionale în cultura vest-europeană şi americană. Ca urmare, Apusenii redescoperă gustul artelor marţiale pe filieră orientală, tendinţă foarte puternică mai ales în secolul XX. La începutul secolului XXI se iveşte o mişcare de recuperare a artelor marţiale europene, înfiinţându-se diferite organizaţii şi structuri dedicate. Principalele linii vizate sunt scrima şi tragerea cu arcul.„

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Nicolae Iorga, Ladini, Români – Cum luptau Românii?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„„între noi, care ne întindeam pe amândouă malurile Tisei, care pătrundeam în Moravia, care, venind din Balcani, înaintam către înseşi aceste regiuni ale Ladinilor de astăzi şi între ceea ce a rămas din ei nu era nicio discontinuitate. O singură pânză de rasă influenţată de Romani, o singură limbă, cuprinzând elementele sufleteşti dominante ale marelui popor ieşit din vechea rasă iliră şi din Roma străbună.” [Iorga, 1938:7-8 ş.u.]”

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

La arme, de Mihai Eminescu

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

La arme

Auzi!… Departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi:
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.
E sora noastră cea mezină,
Gemând sub cnutul de Calmuc,
Legată-n lanţuri e-a ei mână,
De ştreang târând-o ei o duc.
Murit-a? Poate numai doarme
Şi-aşteaptă moartea de la câni?
La arme!
La arme dar, Români!

Pierit-au oare toţi vultanii
Şi şoimii munţilor Carpaţi?
Voi, fii ai vechii Transilvanii,
Sunteţi cu totul supăraţi
Şi suferiţi în înjosire
De la Braşov pân’ la Abrud,
Ca să vă ţină în robire
Fino-Tătarul orb şi crud.
Şi nimeni lanţul n-o să farme,
Nu aveţi inimi, n-aveţi mâini?…
La arme, la arme,
La arme, fraţi Români.

Maghiar, tătar cu cap de câine
De noi şi azi îţi baţi tu joc…
Sub pumnul nostru vii tu mâine
Strămutăm fălcile din loc,
Şi limba ta muiată-n ură
Ţi-om smulge-o, câne tu, din gât,
Ţi-om băga pumnul nostru-n gură
Căci, câine, te iubim atât!
Şi braţul nostru-o să vă sfarme
Şi robi veţi fi, măriţi stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, fraţi Români!

Iar tu, iubită Bucovină,
Diamant din stema lui Ştefan,
Ajuns-ai roabă şi cadână
Pe mâni murdare de jidan.
Ruşinea ta nu are samăn,
Pământul sfânt e pângărit…
Mişel şi idiot şi famăn
Cine-ar mai sta la suferit…
De-acuma trâmbiţi de alarme!
Nălţaţi stindardul sfânt în mâni,
La arme!
La arme dar, Români!

Pierduţi sunteţi pe Criş şi Mureş…
E moarte, e leşin, e somn?
Au Dragoş nu-i din Maramureş,
Au n-a fost la Moldova Domn?
N-au frânt a duşmanilor nouri,
N-au frânt pe Leşi şi pe Tătari,
Au Dragoş, vânător de bouri,
N-o să vâneze şi maghiari?
Ruşine pentru cel ce doarme,
Sculaţi ca să nu muriţi mâini.
La arme,
La arme dar, Români!

Din laur nemuritoare ramuri,
O, Ţară!, pune-n frunte azi,
Şi-n tricolor şi a lui flamuri
Să-nfăşuri pieptul tău viteaz,
Şi smulge spada ta din teacă
Şi-ţi cheamă toţi copiii tăi
Şi la război cu dânşii pleacă –
Cu fii de şoimi şi fii de smei,
În valuri crunte să se farme
Calmuci, tătari, duşmani, stăpâni…
La arme, la arme!
La arme, fraţi Români!

Mihai Eminescu

Poemul La arme este alcătuit de Mihai Eminescu după modelul unui cântec de luptă francez: La Marseillaise. Ori, cum este numită de Români, Marseieza. La origine, acest cântec francez a fost Cântecul de război al Armatei Rhinului. Versurile, războinice, se înţelege, deplâng ocuparea Patriei de „cohortes étrangères” (cohorte de străini), starea de robie, umilinţele etc.
După cum se poate vedea, există o mare similitudine între cele două opere – franţuzească şi românească.
Mihai Eminescu începe scrierea poemului La arme în timpul şederii sale la Viena (1869-1872). Probabil conştient de obedienţa creaţiei faţă de sursa de inspiraţie franţuzească – ori nemulţumit de calităţile ei poetice – nu o publică nici după venirea în Principatele Române Unite.
După purtarea mizerabilă a Rusiei şi Germaniei, dar şi a celorlalte puteri, în cadrul Tratatului de la Berlin (1878), Mihai Eminescu reia lucrarea la această poezie. Printre altele, adăugându-i versurile dedicate Basarabiei. Căci sudul acesteia, recăpătat de Români în urma Războiului Crimeii, fusese iarăşi ocupat de Rusia. Cu sprijinul direct al Germaniei şi Austro-Ungariei şi complicitatea laşă a Franţei şi Marii Britanii.
Totuşi poemul nu va fi publicat, autorul părând să fie nemulţumit de el până la capăt. Fără a discuta alte aspecte, secundare în context, La arme este o mărturie categorică a conştiinţei unităţii naţionale româneşti. Revendicarea lui Mihai Eminescu de ardeleniştii care fac jocul duşmanilor noştri, de moldoveniştii care slujesc altor duşmani este, şi prin acest poem, imposibilă. Aşa cum este şi prin poeme ca Doina şi Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?.

Principatele Române 1453 – Cum luptau Românii?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„În 1453 şi Principatele Romane Dunărene, numite mai apoi doar Principatele Romane sau, respectiv, Principatele Române, adică Moldova şi Muntenia, erau parte a Împărăţiei Romane cu capitala la Constantinopol. Calitatea lor de principate le era dată de această legătură, de înrudirea Domnitorilor Români cu familiile imperiale din Constantinopole – de unde şi statutul de principi sau prinţi al Domnitorilor Români – ca şi de ritualul de încoronare. Ritual care după 1453 devine exact cel al împăraţilor de la Constantinopole (a se vedea şi Nicolae Iorga, Byzance aprés Byzance). Chiar şi Ducatul Transilvaniei, adică, în forma slavizată, Voievodatul Transilvaniei, îşi trage organizarea şi titlul tot de la Romania. ”

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă