Etichetă: Român; Români

Pouqueville despre Românii din Sud

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Fran­çois‑Charles‑Hugues‑Laurent Pouqueville (1770‑1838) a fost Con­sul al Franţei la Ioanina, în vremea lui Na­poleon I şi respectiv Ali‑Paşa. Era un bun cunoscător al Români­lor din Epir. În Voyage dans la Grèce (Editura Firmin Didot, 1820, în V volume şi 1826 în VI volume) el spune, printre altele:

„Păstori neadormiţi, lucrători cumpătaţi, aceşti Români, care se socoteau urmaşi ai Romanilor stabiliţi în Candavia de Quintus Maximus, au ridicat în secolul al XI‑lea, pe ruinele ve­chiului oraş al Moscilor, pe acela al Voscopolei [Moscopolei] şi dintr‑o simplă aşezare păstorească, această colonie ajunse me­tropola comercială a Epirului… Franţa cumpăra [în secolul al XVII‑lea] părul de ca­pră şi lâna turmelor Românilor, şi chiar în secolul lui Ludovic al XIV‑lea, ea avea un antrepozit al acestor produse la Meţova [Aminciu]… Interesul care dă naştere spe­culaţiilor nu a întârziat să determine pe iscusiţii Români să toarcă lâna lor… începură a ţese stofele simple care servesc la facerea mantalelor Albanezilor şi a învelitoarelor folosite de ma­rinarii Mării Adriatice… Odată fă­cut acest pas în domeniul meşteşugurilor, ei se folosiră de pavilio­nul Franţei pentru a ex­porta în străinătate ţesăturile lor. Curând după aceea, ei voiră să urmeze baloturile lor de mărfuri, pentru a le supraveghea vânzarea şi pentru a primi, în schimb, bani şi obi­ecte de manu­factură străine, după nevoile lor… Deoarece soarta nu putea fi decât fericită cu astfel de oameni economi, s‑au văzut, vreme de o jumătate de secol, adică de la anul 1760 şi până în zi­lele noas­tre [reamintim că această lucrare apărea la 1820], Românii Mari din Călăriţi, Săracu, Meţova, Aspropotamos şi Zagor răspândindu‑se pe diferite pieţe maritime ale Mediteranei… Mergând cu busola şi sonda în mână, pentru noi încercări, unii întemeiară case de comerţ la Neapole şi Livorno, la Genova, în Sardinia, la Cadix, în Sicilia şi la Malta. Alţii se stabiliră la Ve­ne­ţia, la Trieste, la Ancona şi la Ragusa… Voi adăuga că se gă­seşte la Călăriţi cursul principalelor pieţe ale Europei… marile operaţii rulează în fiecare an asupra bumbacurilor din Macedo­nia Cixasiană şi Tesalia, care trec în parte în statele Austriei, asupra mătăsurilor din Aghia şi Volos, asupra exporturilor de piei de ie­puri, viezuri şi de urşi, care se trimit în regatul Neapolului pentru a fi schimbate cu fireturi de aur, în sfârşit, asupra comerţului cu piei aduse din Rusia pen­tru folosinţa ră­săritenilor… Românii care au călătorit – şi sunt în număr mare – vorbesc mai multe limbi şi au biblioteci destul de bine înzes­trate cu cărţi franţuzeşti şi italie­neşti. Ei posedă ediţii bune ale clasicilor greci, şi un străin găseşte la ei ajutoare literare pe care cu greu le‑ar putea duce cineva cu sine în călăto­rii.”

Drumurile Străbunilor, alegerea noastră

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Fiecare este urmaşul celor a căror linie o duce mai departe. Cei care continuă lupta eroilor şi sfinţii români sunt urmaşii acestora; cei care continuă lucrarea corupţilor, trădătorilor, colaboraţioniştilor, laşilor şi leneşilor (aka Românofoni) sunt urmaşii acestora.
Realitatea este în această privinţă ca în bancul cu profesorul de religie care este întrerupt când vorbeşte despre Facerea lumii, Adam şi Eva de Gigel:
„Dom’ profesor, tata ne-a spus că noi ne tragem din maimuţă!”
„Măi, Gigel, aici nu discutăm cazul familiei voastre! Vorbim la general.”

Sunt unii care vor musai să se tragă din robi defetişti, laşi, capete plecate etc. Probabil chiar aşa şi sunt ei.
Amândoi bunicii mei au fost pe front şi au luptat. Unchii mei la fel. De la Ion Mada, vânător de munte în Caucaz, şi până la unchiul Virgil, supravieţuitor al lagărelor sovietice, unul dintre ultimii eliberaţi de acolo.
Străbunicii au luptat în primul război mondial. Bunicul a fost orfan, copil de trupă, căci tatăl lui a murit cu arma în mână la Turtucaia.
De la stră-străbunici aveam în casă o sabie de paşă, inscripţionată în turceşte şi în româneşte. Luată de comunişti prin 1948, că era „armă albă”… Cine ştie cum şi pe unde or fi vândut-o… A fost primită de la un paşă pe câmpul de luptă, în Războiul de Independenţă, de străbunul numit Moş Lance (numit aşa pentru că a plecat în acest război cu o lance străveche; şi a folosit-o bine!
Avem străbuni haiduci în secolele XIX şi XVIII, avem eroii Goleşti care au luptat pentru domnitori şi ţară cu desăvârşită loialitate, refuzând tronul şi implicare în luptele pentru tron.
Avem străbuni ardeleni ce au luptat cu arma în mână împotriva ostaşilor austrieci în secolul al XVIII-lea şi unguri în secolul al XVII-lea, în Codrii Hunedoarei şi în Ţara Bârsei, atunci când aceştia au încercat să le impună Uniaţia şi Calvinismul. Etc.
Şi când spun avem vorbesc despre nume de familie ca Aldea, Dumitrescu, Popescu, Golescu etc., care avem aceşti strămoşi comuni şi care numărăm multe mii de suflete, din Sibiu şi Deva până în Constanţa şi Cobadin…
În orice neam sunt şi unii care i-au slujit cu supunere pe ciocoi, în orice neam sunt şi oameni care au cedat, au colaborat cu duşmanii/ocupanţii, au ales „calea uşoară”. Iar cel care vrea să le urmeze ori le urmează se va identifica, aproape sigur, cu aceştia.
Orice neam are şi eroi, şi trădători, şi sfinţi, şi îndrăciţi. Şi eşti urmaşul celor pe care îi alegi ca model şi a căror moştenire o duci mai departe. Dincolo de ceea ce au făcut unii sau alţii dintre înaintaşi, alegerea este a noastră. Putem să fim urmaşii Sfinţilor şi Eroilor; sau ai celorlalţi.

Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre vie, vin şi vinărit în Dacia

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Ca o adăugire la micul eseu despre vin, amintesc aici câteva lucruri despre cultivarea viţei de vie şi facerea vinului în hotarele Daciei ptolemaice…

1. Cuvintele privitoare la viţa de vie şi facerea vinului sunt în foarte mare parte latine şi tracice (dacice) [1]. O mică listă mai jos:

  • acru (latin) (despre vin, struguri sau poame)
  • (a) agăţa (latin)
  •  alb (latin) (despre struguri sau poame)
  • amar (latin) (despre vin, fie când are gustul acesta de la struguri, de la prea mult cotor saulemn, ori de la vreo boală, fie de la pelin sau altă plantă adăugată)
  • arcer (tracic) (piatră bună pentru ascuţit; evident, se folosea şi la vierit, pentru cuţit,cuţitoaie, foarfece etc.)
  • aromă (latin)
  • aspru (latin) (pentru gustul vinului şi altele)
  • aţă (latin) (se folosea la legarea viei)
  • beci (tracic)
  • bob, boabă, boambă (tracic)*
  • bute (latin)
  • butie (latin)
  • butoi (latin)
  • butuc (tracic)
  • (a) călca (latin) (lucrarea prin care poamele sau strugurii copţi sunt storciţi spre a fi storşi dezeamă)
  • cârcel (traco-ilir)
  • cârlig (tracic) (uneori pentru cârcel, dar şi pentru atârnarea viţei acolo unde se doreşte)
  • celar (latin)  (anexă pentru felurite produse, uneori şi pentru butiile cu vin, în lipsa unui beci)
  • cep (latin)
  • ciorchine (tracic)
  • (a) (se) coace (latin)
  • coardă (latin)
  • copt (latin)
  • coş (latin) (folosit pentru culegerea, ducerea şi păstrarea poamelor, uneori şi pentrustorcirea lor în vederea scoaterii mustului)
  • cotor (tracic)
  • (a) creşte (latin)
  • crud (latin) (necopt)
  • (a) curăţi (latin) (este o lucrare ce apare şi pentru uneltele vierului, şi pentru butii saubutoaie, şi pentru vin – vezi şi limpezire – etc.)
  • curpen (tracic)
  • cuţit (latin)
  • cuţitoaie (latin)
  • doagă (latin)
  • dulce (latin) (pentru poame, struguri sau vin; ca neologism, demidulce, prin prefixare)
  • (a) fărâma (traco-ilir)
  • fărâmă (traco-ilir)
  • fir (latin)
  • foarfece (latin) (folosit în vie la tăiere)
  • fruct (latin)
  • frunză (latin) 
  • galben (latin)  (pentru soiuri de poame sau struguri, de viţă şi de vin; ex.: Galbenă de Odobeşti)
  • groapă (tracic)
  • gust (latin)
  • gros (latin) (folosit uneori pentru drojdie; de asemenea descriptiv pentru vinuri)
  • (a) lega (latin) (cuvânt folosit pentru mai multe lucrări din creşterea viţei-de-vie)
  • legătură (latin)
  • limpede (latin) (descrie vinul)
  • (a) (se) limpezi (latin)
  • limpezire (latin) (limpezirea sau curăţarea vinului, parte a procesului de producere a acestuia)
  • masă (latin) (în expresia struguri de masă)
  • miez (latin)
  • mugur (traco-ilir)
  • must (latin)
  • muşuroi (latin)
  • (a) muşuroí (latin)
  • necopt (latin)
  • negru (latin) (despre struguri sau poame)
  • oală (latin)
  • ochi (latin)
  • piatră (latin)
  • pieliţă (latin)
  • picior (latin)
  • planta (latin)
  • poamă (latin) (strugure sau ciorchine de struguri în mai multe părţi ale Românimii; în altele are acest înţeles doar ca arhaism)
  • pucioasă (latin) (sulf; folosit pentru curăţirea butoaielor şi buna păstrare a vinului)
  • puiet (latin) (material săditor; butaşi)
  • pulpă (latin) (pentru „carnea” fructelor)
  • ram (latin)
  • ramură (latin)
  • rădăcină (latin)
  • roşu (latin) (pentru vin, uneori şi pentru struguri)
  • sapă (latin)
  • sămânţă (latin)
  • sâmbure (traco-ilir)
  • (a) săpa (latin)
  • sec (latin) (despre vin, atunci când nu este dulce, dar nici amar)
  • (a) stoarce (latin)
  • (a) storcí (latin)
  • suc (latin) (pentru zeama de fructe; la struguri se numeşte de obicei must, forma „suc de struguri” folosindu-se glumeţ pentru vin sau must)
  • strugure (tracic)
  • subţire (latin) (pentru vin)
  • tare (latin)  (referitor la vin desemnează aprecierea superioară a cantităţii de alcool)
  • (a) tăia (latin)
  • tărie (latin)  (procentul de alcool din vin)
  • tăiere (latin) (lucrare esenţială în creşterea viei)
  • tămâie (latin)
  • tămâios (latin) (pentru poamă sau ciorchinul de struguri, pentru soiul de vin etc.)
  • tulbure (latin) (vin în care sunt prezente fărâme de pulpă din miezul strugurelui, vin de o calitate mai scăzută sau tulburel)
  • tulburel (latin) (vin nou, încă nelimpezit)
  • ţăruş (tracic)
  • ulcior (latin)
  • vânăt(ă) (latin) (pentru piatră-vânătă, adică sulfat de cupru, folosit în viticultură)
  • verde (latin)
  • viţă (latin)
  • vie (latin) (plantaţie de viţă-de-vie)
  • vier, viereasă (latin) (este cel care creşte via, nu „vier” în înţelesul de mistreţ/porc, deşi latin este şi acesta)
  • vierit (latin) (creşterea viţei-de-vie)
  • vin (latin)
  • vinar (latin) (cel care face vinul; uneori folosit şi pentru vier – podgorean -, dacă via era destinată exclusiv facerii vinului)
  • vinărici (latin) (zeciuială din vin, a zecea parte din producţie, ce se plătea în trecut de cătreviile mari, ce produceau vin pentru vânzare)
  • vinărit (latin)
  • zeamă (latin)

Există şi o serie de cuvinte de origine probabil ori sigur slavonă (precum rod, coajă sau cosor), arătând şi acestea vechimea îndeletnicirii şi urmele migraţiilor străine asupra vocabularului românesc.
Pentru unele dintre cuvinte – precum mlădiţă, grijă, boască etc. – este greu de spus în ce măsură sunt de origine slavonă ori tracică (aşezarea idiomurilor tracice între limbile satem şicentum, evidente înrudiri şi cu forme din care se va naşte slavona fac, în lipsa unor noi izvoare scrise antice, imposibilă delimitarea originii unor termeni).

În esenţă, vocabularul românesc privitor la viţa-de-vie şi vinărit este bogat şi arhaic, dovedind o tradiţie străveche atât a plantei cât şi a îndeletnicirii vinăritului. Desigur, această atestare lingvistică evidentă este completată şi de un material arheologic vast, dar şi de izvoarele istorice şi de surse etnologice.

*

feteasca_neagra

2. Vechimea creşterii viţei-de-vie în Dacia este foarte mare.
Cele mai vechi urme arheologice în această privinţă sunt încă din neolitic, fără ca acest lucru să însemne o limită. Dar există şi izvoare scrise ce, încă din Antichitate, confirmă descoperirile arheologice.
Pe de-o parte, avem de-a face cu menţiuni privitoare la Tracia, dar fără ca acestea să se refere doar la Tracia sud-dunăreană, ci şi la cea nord-dunăreană (cf. A. Griesbach, A. D. Xenopol, R. Billiard etc.); pe de altă parte, avem descoperirile arheologice de cosoare şi alte unelte viticole din Dacia.
Ovidiu, Strabon, Diodor din Sicilia şi alţi autori antici consemnează prezenţa viţei-de-vie şi avinului sau mustului la Daco-Geţi şi alte ramuri tracice. De altfel zona Traciei este vestită în Antichitate pentru vinurile sale.
Îngroşarea sau întărirea vinului prin îngheţare, folosită de Geto-Sciţii amintiţi de Ovidiu Naso, este o tehnică avansată, astăzi din păcate puţin folosită în afara marilor producători.
Sabarios, care era zeu al vinului la unii dintre Traci, va fi adoptat de Greci sub numele de Dionisos.

Am amintit în mai vechiul material despre vin celebra întâmplare a tăierii viilor din ordinul lui Burebista. Am arătat atunci că nu are logică afirmaţia după care tăierea s-a făcut spre a împiedica beţia, dacă ar fi fost vorba despre o beţie obişnuită. Asta pentru că Dacilor le mai rămâneau cel puţin miedul, cidrul şi berea spre a se îmbăta, dacă îşi doreau asta. A apărut şi fantezia după care viile ar fi adus migratori în Dacia, iar Burebista ar fi tăiat viile de frica acestor migratori. Ideea este complet lipsită de temei, câtă vreme nu există consemnată nicio asemenea „invazie după struguri” sau „după vin” a vreunui popor migrator. Mai mult, tăierea are loc într-o vreme de maximă putere a lui Burebista şi de lipsă a năvălirilor străine. Singura explicaţie logică este aceea a beţiei rituale produsă de răspândirea de către grecofili a cultului lui Dionisos (Bachus la Romani) – prin coloniile greceşti de la ţărmurile Dunării şi Mării Negre. Beţie pe care Burebista şi cei din jurul său, adepţi ai zalmoxianismului – un curent militarist-ascetic – nu o puteau accepta.
Dincolo de discuţia pe temă, este esenţială existenţa largă a viilor şi facerii vinului în Dacia lui Burebista.
Sciţii şi Dacii beau vinul, de obicei, fără a-l amesteca, asemenea Romanilor şi Grecilor, cu apă. Aceasta şi pentru că vinurile nordice erau mai subţiri decât cele mediteraneene, la facerea cărora se foloseau foarte mult stafidele şi alte fructe.

Cercetările făcute asupra modelelor de struguri de pe diferite obiecte – de la ritoane la coloane din piatră – au dovedit că se cultivau atât soiuri pentru vin, cât şi pentru ceea ce astăzi numim „struguri de masă”.

Romanii, ei înşişi crescători de viţă-de-vie şi iubitori de vin, încurajează vieritul sau viticultura în Dacia Romană. De altfel frunzele de viţă-de-vie şi strgurii sunt des întâlniţi atât în arta romană păgână, cât şi în cea creştină.
În timpul lui Decius (240-251) Dacia este văzută în primul rând ca sursă de grâu şi struguri sau vin.

Deşi lucrurile nu sunt limpezi în această privinţă, se pretinde că unele soiuri – precum Gordin [2], Braghină, Crâmpoşia, Negru şi altele – ar data cel puţin din vremea Daciei Romane, dacă nu chiar mai de demult.
Sigur este că de la cosoare la centre de vinificare, urmele arheologice din secolele II-VI d.Chr. mărturisesc şi ele, alături de alte surse, o cultivare extinsă a viţei-de-vie.
Chiar şi în timpul dominaţiei hune asupra unei părţi din Dacia, acolo există vii întinse.

Atât uneltele viticole – mai ales cosoare -, cât şi ornamente şi vase atestă preocuparea pentruviţa-de-vie şi în secolele de după invazia slavă (din 602 şi după).
Pârvan priveşte chiar această lucrare drept esenţială pentru supravieţuirea autohtonilor, vinulfiind un fel de „valută forte” pentru migratori.
Chiar şi specialiştii maghiari – precum Herczeg Mihály ori Kazal Zsigmond – pun începuturileviticulturii din Ungaria înainte de stăpânirea romană în zonă şi subliniază continuitatea acestei îndeletniciri din Antichitatea până în epoca modernă.

Deja în secolele XII-XVI vinurile româneşti, fie produse în hotarele Coroanei Maghiare, fie în părţile libere ale Daciei – Ţările Româneşti Muntenia şi Moldova – sunt cunoscute în străinătate până departe. Polonia, Ungaria şi Veneţia sunt principalii cumpărători, urmaţi de Genova şi chiar de Turci, care „uitau” adesea de oprirea de la vin a religiei lor.
Merită amintit, ca o parte a unei continuităţi străvechi, faptul că tradiţia romană ca la facerea mustului să se dea de băut oricui a fost ţinută la Români până astăzi. Şi acum, în unele sate, se mai poftesc trecătorii să bea must sau chiar vin alături de cei care zdrobesc strugurii. În unele părţi cei care cumpără struguri pentru masă ori pentru a-şi face singuri must (sau vin) primesc în dar şi o cană de must – sau mai multe. Alături de cosoarele sau cuţitele de vie româneşti, care sunt adesea identice cu cele folosite de Daci în urmă cu mii de ani, această tradiţie vine să întregească atestarea continuităţii viţei-de-vie şi întregului ethos legat de ea pe vechiul teritoriu al Daciei.
Ca o mărturie proprie, trebuie să spun că în această toamnă, în câteva sate din Judeţul Iaşi, în care m-am oprit să cumpăr struguri, am avut bucuria profundă a acestui dar frumos. O binecuvântare a toamnei, un gest binecuvântat, o mărturie a unei dărnicii şi a unui duh prin care se păstrează legătura cu Cerul, cu pământul, cu Străbunii…

 

Mihai-Andrei Aldea

[1] Există dispute faţă de etimologia cuvintelor pe care le-am notat ca de origine tracică. De cele mai multe ori acestea ţin de un fel de hiper-corectitudine ce devine falsificare. De pildă, atunci când un cuvânt se găseşte în limba română în toate dialectele (ex.: cârlig), să insişti că vine dintr-o limbă în care se ştie că a fost împrumutat din limba română (în acest caz, bulgară) este deja absurd. La fel să pretinzi că un cuvânt românesc vechi vine dintr-o anumită limbă slavă (fie ea sârbocroată sau bulgară sau oricare alta), deşi nu există în slava veche acel cuvânt. Într-un asemenea caz fie există o sursă externă (în cazurile de aici, nu există), fie este un cuvânt autohton, pre-slav. (Amintim aici că se cunosc termenii de origine germanică – chiar dacă adesea e greu de spus dacă au fost adoptate în Evul Mediu sau Antichitate -, precum şi alţii folosiţi de migratori.)  Un exemplu tipic este alacul, adică grâu de munte (un soi de grâu foarte rezistent), pe care unii hiper-corecţi îl declară ca venit din maghiară, deşi lingviştii maghiari, oricât de naţionalişti, îl consideră de origine străină. Existenţa lui boambă pentru boabă şi a formei bob arată clar un termen autohton, foarte vechi, influenţat în timp şi de slavicul boba. Nu facem aici o discuţie amănunţită pe temă, doar precizăm faptul că ne asumăm teoria originilor tracice sau traco-ilire indicate, cu amintirea disputelor etimologice existente.

[2] Chiar la nivel academic se susţine că soiul Gordin îşi are numele de la Generalul roman Gordinus, care s-a stabilit în Dacia – chiar pe lângă Dealu Mare – în secolul al II-lea d.Chr. Nu am studiat personal subiectul, astfel că redăm informaţia ca atare.

E greu astăzi să creşti copii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

(Articol apărut pe 29 Octombrie 2015 pe facebook, la pagina https://www.facebook.com/mihaiandrei.aldea/posts/1666643840273192)

Spune cineva, apropo de afirmaţiile Părintelui Arsenie Boca împotriva avorturilor:
„E foarte greu in zilele noastre sa crestem un copil, asa ca nu e de mirare ca romanii nu fac copii…”
Răspunsul meu către cei care gândesc aşa:

Desigur, era mult mai uşor să creşti un copil în secolele XIII-XVIII, când omul trăia între năvala Tătarilor, invazia Ungurilor, incursiunile Polonezilor, atacurile Turcilor, jafurile tâlharilor, loviturile grindinei şi furtunilor; pe atunci era şi mai uşor să găteşti ori să faci alte treburi casnice, doar nu aveai frigider, nici magazin din care să cumperi ceva, apa se aducea cu găleata, lemnele cu spatele sau căruţa, focul se făcea cu greu – nici chibrituri nu erau! – iar geamuri de sticlă nu se pomeneau. Hainele se făceau în casă, din lâna sau inul muncite de femei. Mobila era făcută de bărbat, cu multă osteneală. Şi tot aşa. Trai pe vătrai, cum s-ar zice, nu ca astăzi, când o ducem atât de greu!

Să mai amintim ce uşor era în secolul al XIX-lea? Când ţara era jefuită şi distrusă de iubiţii conducători – patrioţii ăia vestiţi, d-alde Brătianu şi toţi cei ca ei – de s-au pierdut milioane de români din 1848 până în 1876, fără să fie implicaţi nici un război? Atunci era vremea să creşti copii! Nu acum, când avem frigider şi televizor, maşină de spălat şi centrală termică, autoturism şi alte lucruri din astea, de îngreuiază viaţa până dezastru! De aia şi fac oamenii atâtea cheltuieli şi împrumuturi ca să aibă asemenea obiecte! Că o duc tare greu, mai ales faţă de înaintaşii noştri care, în mii de ani de trai pe vătrai, făceau câte 9 sau 11 sau 15 copii, ori măcar şapte, acolo. Că ce să facă şi ei, dacă treburi nu aveau, iar războaie nici atât?

Dacă nu a înţeles cineva amara bătaie de joc din cele două paragrafe de mai sus, o să o spun direct şi clar: astăzi „românii” nu mai vor copii pentru că nu mai sunt nici Români, nici creştini, nici oameni, ci nişte Românofoni, sclavi ai poftelor, mânaţi de patimi pe căile stârpiciunii sufleteşti dar şi trupeşti, robiţi de lenevie, lăudăroşenie şi laşitate.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Au fost vremuri Românii care nu aveau copii plângeau pe la porţile celor săraci şi cu mulţi copii, doar-doar s-or îndura să le dea unul în adopţie. Şi când îl aveau, îl duceau acasă ca pe cea mai scumpă comoară! Deşi nu aveau nici atâtea spitale (doar bolniţele mânăstireşti), nici clinici, nici ajutor social, nici drumuri asfaltate (fie ele şi cu gropi), nici sute şi mii de lucruri care fac astăzi viaţa mai uşoară. Dar erau oameni, erau Români, erau creştini. Aveau tărie, hărnicie, curaj, iar viaţa lor avea un rost.

P.P.S. Mai sunt şi astăzi Români adevăraţi, dar când îi vezi pe cei care pretind că nu au copii „că sunt vremurile grele”, trebuie măcar uneori să le dai un răspuns mai usturător. Doar, doar or înţelege ceva.

Puţin despre Limba Armeană (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Înfrăţiţi cu Românii – mult mai mult decât se ştie de obicei – Armenii au o istorie de o bogăţie şi complexitate uluitoare. Punctele comune cu istoria noastră sunt atât de multe, încât cel care le află nu poate să nu fie cel puţin mirat de lipsa oricărei menţiuni a acestora în manualele şcolare. Ca să dăm o singură pildă, nu am găsit încă niciun manual în care, la părţile închinate Tracilor, să se amintească de faptul că aceştia sunt Străbunii Armenilor. Şi totuşi, în secolele XIII-XII î.Chr. mai multe ramuri ale Tracilor care invadaseră Asia Mică ajung în zona Cezareii Capadociei – în Anatolia de astăzi – şi, prin amestecul cu populaţiile locale – şi în primul rând cu Hicsoşii – încep etnogeneza Armenilor…

(a se vedea şi Tigran Gregorian, Istoria poporului armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 28-34 ş.cl.; Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan au scris pe subiect încă la începutul secolului XX, existând multe reveniri ulterioare – de la Vlad Bănăţeanu sau însuşi Iorga în perioada interbelică la Maria Francisca Băltăceanu şi alţii după 1948 şi până astăzi; dar informaţiile extrem de interesante – şi bine documentate – prezentate pe ei au rămas în zona academică, nefiind conforme cu ideologia istoriei romantice sau a celei regional naţionaliste… )

Limba armeană este o limbă indo-europeană. Dar alcătuieşte o ramură aparte a limbilor indo-europene, fiind cea mai apropiată limbă cunoscută de limba tracă. Ca şi aceasta, este o limbă de tip satem – nu centum, precum latina sau germana -, făcând parte dintr-un grup larg în care intră limba tracă, dar şi sanscrita, persana, limbile baltice etc.
Pentru cei care ar dori o analiză ce ar ajuta la o imagine mai bună asupra limbii tracice sursa ar trebui să fie Garbar.

Garbar sau krapar (ultimul termen mult mai rar folosit) este Limba Armeană aşa cum a fost folosită în scris în secolele V-XII d.Chr.
Prin garbar se înţelege aceeaşi armeană scrisă folosită şi după secolul al XII-lea, chiar până în veacul al XIX-lea al epocii creştine, în literatura bisericească şi în cea cultă. Însă această armeană scrisă este deja schimbată faţă de forma veche. Feluritele invazii şi contacte cu popoare străine, dar şi schimbările fireşti venite cu anii, dăduseră naştere la o depărtare tot mai mare între armeana populară (vulgară) şi garbur. Din secolul al XII-lea apare, ca urmare, o nouă formă de garbar, aşa numita „armeană medie” sau midjin hayeren. Mai târziu va fi urmată de aşcharhabar (aşchahapar), adică de armeana modernă.

În vechiul garbar se regăseşte o limbă în care există acord în număr şi caz între adjectiv şi substantiv; în armeana medie şi modernă, ca urmare a renunţării la acest acord în armeana populară, se ajunge la adjectiv invariabil. Este doar un exemplu al schimbărilor amintite mai sus şi care fac, după cum am spus, necesară apropierea de garbara veche(de secol V-XII), pentru studierea moştenirilor tracice din armeană.

O altă mare importanţă pe care o are vechea garbar este aceea a folosirii ei de către Armeni pentru întoarcerea la izvoare.
Spre deosebire de Români (sau, mai bine zis, de Românofonii ce domină Republica România de azi), Armenii păstrează un adânc respect Străbunilor şi ţin legea cele rele să se spele, cele bune să se adune. Ca urmare, există o mişcare pur şi simplu firească de revenire către garba veche, de curăţare a limbii armene de neologisme inutile – care intră şi în această limbă, ca şi în altele, în viaţa de zi cu zi. Ca urmare, garbar are o mare influenţă culturală şi literară, oriunde Armenii ţin la propria identitate.

Numărul vorbitorilor de limbă armeană este greu de estimat.
În Turcia Armenii sunt persecutaţi sistematic, astfel încât cei mai mulţi nici nu se declară oficial Armeni. Amintirea genocidului armean (desfăşurat cu cea mai mare furie între 1915-1916, dar continuat local până în 1923) încă doare cumplit. Turcii au măcelărit atunci mult peste 1.000.000 (un milion) de Armeni. Genocidul acesta este încă lăudat de Turci la nivel popular, ca o dovadă a „puterii naţionale”, şi este ascuns de autorităţile turceşti în faţa străinilor, mai ales că Erdogan a reactivat şovinismul extrem ce l-a provocat. Estimarea de 2.000.000 de Armeni ucişi de Turci în 1915-1923 pentru „vina” de a nu fi fost Turci este extrem de credibilă, fiind confirmată de surse independente. După alte surse în 1915 au fost masacraţi cca. 2.000.000 (două milioane) de Armeni, alte sute de mii fiind ucişi în anii care au urmat, cifra totală fiind între 2,5 şi 3 milioane de Armeni căzuţi victime extremismului turcesc.
Scenele de coşmar ce au însoţit acest măcel sunt adesea identice cu cele de la Ip şi Trăznea, sau de multe altele în care Ungurii au practicat genocidul împotriva Românilor. Iarăşi, întâmplările de la Fântâna Albă şi alte forme de genocid ale Ruşilor şi Ucraineenilor împotriva Românilor pot da o imagine a ceea ce au avut de suferit Armenii în epoca amintită.

Ca urmare, este de înţeles de ce numărul vorbitorilor de limbă armeană variază între 8 şi 14 milioane în funcţie de surse. O diferenţă atât de mare poate părea şocantă, dar se explică în acest context istoric. (Merită adăugat faptul că Armenii nu au o viaţă prea bună nici în Iran, de pildă.)

Vocabularul principal armean cuprinde cca. 1.500 de rădăcini, dintre care aproximativ 1.000 sunt indo-europene şi 400 sunt hurrito-urartice.
În afară de moştenirea tracică limba armeană a primit şi influenţe romane (latine), iar mai târziu a suferit şi unele influenţe greceşti, apoi destul de multe turceşti şi respectiv ruseşti.
Cu toate acestea, după cum am amintit, Armenii au luptat şi luptă pentru a-şi păstra limba şi tradiţiile, astfel încât influenţele de tip grecesc, turcesc sau rusesc tind, treptat, să fie eliminate. Bineînţeles, factorii politici, sociali, istorici etc. contribuie neîncetat la accentuarea sau slăbirea influenţelor străine – un fenomen, de altfel, universal.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea