Etichetă: revelație

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (V)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Suntem la a opta parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (IV)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Am arătat anterior că

  • nu există o lipsă a Revelației directe sau imediate la păgâni, ci o respingere masivă a majorității ei și, respectiv, un specific al acestei revelații
  • este foarte greu să încerci a așeza o societate păgână pe o scară a binelui creștin, mai la îndemână fiind o ierarhizare utilitaristă
  • aspirația ascendentă nu este neapărat una către Dumnezeu; în cadrul Republicii Romane păgâne, dacă judecăm după fapte, a dus la mai mult rău, nu la o creștere a binelui

Acestea sunt punctele de la care mergem mai departe.

În acest context, sacrificiul idolatru al romanilor este o dezordine formală în interiorul unei ordini teleologice; instinctul religios deviat spre bunuri false, păstrând totuși orientarea sa fundamentală spre transcendență. Avortul feministelor, dimpotrivă (și orice alt act modern de asemenea), este o respingere a ordinii teleologice ca atare: un act a cărui ideologie neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane. Unul este abatere de la axa verticală; celălalt este un atac asupra însuși conceptului de axă verticală.

Mi se pare de-a dreptul fascinantă prima frază din acest paragraf.
De obicei Mihai scrie foarte frumos, dar această frază este cu totul excepțională.
Are o structură excepțională, un limbaj perfect ales.
De aceea îmi vine greu să prezint observații critice la adresa unei asemenea frumuseți.

Merită observat în primul rând – în perspectivă critică – limitarea acordului cu răul al Romanilor la „sacrificiu idolatru”.
Desigur, patristic acest lucru este deosebit de grav – după cum se poate vedea și în cheie nou-testamentară.
Însă este doar atât?

În partea anterioară a analizei am observat faptul că mos maiorum cuprinde multe valori care sunt opuse Învățăturii lui Christos.
Am amintit despre avort și adulter, dar sunt departe de a fi singurele.

În al doilea rând, ordinea teleologică este un concept foarte interesant, chiar provocator.
Spre a nu cădea în ispita risipirii, voi miza pe armonia frazei și voi presupune că sensul este acela al unei ordini cu finalitate, a unei ordini având în scop final.

Aici însă ne izbim de ceea ce am arătat deja: factual, scopul final al culturii romane – cu sacrificiul idolatru și toate celelalte – a fost alunecarea într-o adâncime tot mai mare a păcatului.
Situația este descriptibilă matematic și fizic.
În primul caz, avem o ecuație cu elemente pozitive sau neutre (1), axată pe înmulțire (ca operație fundamentală), în care periodic survine o înmulțire cu -n (n ≥ 1). În locul ascensiunii (transcendenței), vom avea o aparență de sinusoidă, care va coborî însă, tot mai mult, sub 0.
În al doilea caz, să ne gândim la un sistem ce are o putere de propulsie P, o portanță N și o masă M (ce crește periodic, aleator). Inițial, P asigură o accelerație care, în raport de N și M, duce la perioade de înălțare de la sol. Evident, pe măsură ce M crește, înălțările devin tot mai rare, dispar; apoi apare o blocare a sistemului, produsă de inerția iM ≥ P. Până când sistemul se prăbușește sub propria masă.

Amândouă exemplele date sunt ale unei ordini teologale în înțelesul de ordine cu finalitate.
Însă dacă finalitatea dorită este înălțarea sau transcendența, rezultatul o contrazice.

Desigur, și aici suntem în al treilea rând, o problemă fundamentală este ce înțelegem prin transcendență.

Am lansat, în vremea doctoratului în etnologie, conceptul transnatural.
Conceptul este o viziune ortodoxă asupra naturii și naturilor lumii materiale și, respectiv, celorlalte tărâmuri. Am arătat atunci că, ortodox, singurul supranatural în sens propriu este Dumnezeu; celelalte tărâmuri fiind, în viziunea ortodoxă și popular românească, tot natură – adică parte a Creației – doar cu anumite legi în parte sau total schimbate.
Altfel spus, trecerea de pe tărâmul acesta pe tărâmul celălalt sau tărâmul de dedesubt nu sunt treceri de la natural la supranatural, ci treceri transnaturale (de la o natură de un tip la o natură de alt tip al lumii sau tărâmului în cauză).

Cu părere de rău, transcendența în cultura romană păgână mi se pare a fi o asemenea trecere transnaturală din lumea supusă păcatului către adâncimi și mai mari ale acestuia.

Ceea ce duce la constatarea unei lipse a diferenței în natură între avorturile romane și avorturile feministe.
Căci dacă este corect să spunem că avortul feministelor este un act care „neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane”, cu ce este diferit avortul roman?

Ba chiar am putea să îl vedem ca fiind mult mai grav pe acesta, deoarece:

  • feministele se nasc și cresc în lux, într-o lume în care supraviețuirea nu este o problemă și importanța generațiilor viitoare este implicit estompată
  • Romanii se nășteau într-o lume dominată de lupta pentru a supraviețui împotriva molimelor, fiarelor sălbatice, războaielor, furtunilor etc., în care importanța generațiilor viitoare era absolut evidentă.

Dar, se va spune, dincolo de avort sau altele asemenea, Romanii aveau în vedere res publica, binele național, ridicarea Patriei etc. Pe când feministele au în vedere doar plăcerea proprie.

Ei bine, avem de-a face cu o substituție de sens; pentru că o mare parte din feministe sunt departe de a avea în vedere plăcerea proprie. Dimpotrivă, ele sunt convinse că muncesc, luptă și suferă pentru binele femeilor și binele societății.
Convingerea în fantasmagorica dictatură patriarhală, care poate fi ușor demolată factual – amintim doar confuzia (sofistică) între câțiva bărbați care domină lumea și pretenția că bărbații (în general sau in integrum) ar domina lumea – este doar un exemplu al doctrinelor care le animă.
Doctrine care sunt la nivelul convingerilor practicanților de linșaj, care coboară adesea la nivelul rasismului de cea mai joasă speță, dar care sunt percepute drept „corecte, adevărate și eliberatoare” de persoanele îndoctrinate.
Situația este similară cu cea a sacrificiului idolatru al Romanilor: și ei erau convinși că aducând jertfe demonilor (zeilor, idolilor) fac ceva corect, adevărat și eliberator.

Pentru ultima frază, mi se pare esențial să amintesc faptul că orice structură idolatră luptă împotriva axei verticale (dacă o vedem ca strict urcătoare).
Pentru că ne izbim aici de faptul că și coborârea la Iad poate să fie pe axa verticală și chiar fără abatere, doar prin schimbare de sens (cum s-a întâmplat cu Lucifer și îngerii săi).

Formulând altfel întrebarea: putem spune, oare, că modernitatea reprezintă prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace, a negării active și sistemice a structurii ontologice a Sacrului? Că este în acest sens o apropiere fără precedent de neascultarea lui Adam și a Evei? O rupere nemaiîntâlnită față de Tradiție? (constituind punctul culminant al despărțirii de șase secole de la realismul metafizic)

A spune asta poate fi asemănat acordării unui certificat de trecere culturii aztece.
Apocalypto (2006) al lui Mel Gibson fiind un documentar excepțional al acestei culturi și a relației sale cu celelalte culturi.
Totuși, o asemenea privire – cu raportarea la culturi precum cea aztecă, indiană veche, egipteană veche, islamică etc. – poate ușor să ne ducă într-o cursă: ignorarea fragmentului „prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace”.

Aici, însă, ne izbim de unele ambiguități semantice.

Dacă fragmentul este văzut ca având înțelesul de „prima impunere globală”, răspunsul ar putea fi oarecum pozitiv.

Într-adevăr, satanicul Genghis-Han cu genocidurile sale nu a ajuns la nivelul de acoperire al structurilor globaliste de astăzi.
Ceea ce face din Globalism un fenomen nou în istoria omenirii.

Totuși, o asemenea interpretare este riscantă.
Sintagma scară civilizațională poate fi citită – așa cum am făcut-o inițial – pe linia lui Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură civilizație: ca și cum întreaga planetă ar fi astăzi parte din una și aceeași civilizație.
Dar este adevărată, obiectivă și unic îndreptățită o asemenea citire?

Poate că a fost avută în vedere această înțelegere a sintagmei.
Dar îmi dă posibilitatea să îmi exprim convingerea că nu există o civilizație globală, oricâte argumente ar părea că există în favoarea acesteia.

Ar fi de amintit aici excepționala lucrare a lui Lucian Pricop, Statul cultural. 12 eseuri de sociologia lecturii (Ed. Cartex, București, 2026).
Și ar fi de menționat adevărul că zece martori au zece viziuni asupra aceleiași întâmplări.

De ce aceste precizări?
Pentru că argumentul fundamental al civilizației globale este prezența unui număr uriaș de mesaje în toate culturile lumii.
Patimile lui Christos, a lui Mel Gibson, Apocalypto a aceluiași, trilogia excepțională Stăpânul Inelelor sau trilogia ridicolă Hobitul, videoclipurile comerciale ale industriei muzicale, cărțile autorilor promovați – prin Nobel sau alte mijloace – sunt doar câteva exemple de mesaje prezente aproape simultan în toate sau mai toate culturile lumii.

Însă acest argument se prăbușește ușor odată ce este pus în context.
Pentru unele culturi personajele negative din Stăpânul Inelelor sunt simboluri pentru Comuniști, pentru alte culturi sunt simboluri pentru Creștini și Evrei, pentru altele sunt simboluri pentru Musulmani etc.
Adică mesajele sunt recepționate diferit și chiar contradictoriu în funcție de cultură, în funcție de civilizație.

Ceea ce se întâmplă în Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Suedia ori Marea Britanie – cu actele monstruoase comise într-o masivă proporție de imigranții musulmani – este un război al civilizațiilor și o practică anulare a ipotezei civilizației globale.

Aș îndrăzni să sugerez că Preludiul Fundației, a lui Isaac Asimov, constituie mărturia unor micro-civilizații cuprinse, adesea involuntar, într-o civilizație galactică.

Dar fără a merge mai departe în dezbaterea liniei dintre culturi și civilizații, merită spus că, într-adevăr, există un element global, de Extremă Stânga, ce caută să înghită planeta – și în mare parte a și înghițit-o.

Din acest punct de vedere, există, am recunoscut mai sus, o unicitate a fenomenului.
Dar, aș nuanța, nu atât prin răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, ce mi se pare tipică omenirii – excepțiile confirmă regula! – cât prin impunerea tot mai mare a unui anume tip de răzvrătire.

Este aceasta o „rupere nemaiîntâlnită de Tradiție”?

Obiectiv, iar nu idealist, aș spune că este o continuare a tradiției rele; o ducere mai departe – și o impunere globală – a unei linii străvechi a urii față de libertatea de alegere a omului, a urii față de urcarea omului către Dumnezeu.
Este o tradiție care începe de la căderea adamică, fiind pecetluită de Cain și urmașii acestuia.

Mi se pare aici că mulți apologeți idealizează anumite părți ale trecutului și uită că există o puternică moștenire a răului.

Căci Dostoievski ne arată în Demonii că a fi modern înseamnă, în esență, adoptarea drept crez a axiomei suicidare a lui Kirillov: „Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă.” Aceasta înseamnă simultan impulsul de a dărâma și a nega tot ce stătea mai presus de sine, în cazul feminismului, de pildă: familia, fidelitatea, modestia, sfințenia vieții, Religia și toate cele asemenea.

Am zis și repet faptul că Ateismul este un grup de religii. Un grup de religii care pleacă de la credința în negarea existenței lui Dumnezeu.
Mulți cred că o religie nu poate să fie atee.
Totuși Budismul clasic este fie agnostic, fie ateu.

Mai mult,

orice religie atee are zeii săi.

Denumirea de „atee” fiind, pentru oricare asemenea religie, doar o manipulare ieftină.

Voi da ca exemplu exact sofismul lui Kirilov:

Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă. (Demonii, F. M. Dostoievski, Ed. Litera, București, 2024, p. 640)

Trebuie văzut că din ipoteza că Dumnezeu nu există este imposibil de dedus logic presupusul principiu după care „totul este în voința mea”.
Admițând, pentru o demonstrație ad absurdum, că Dumnezeu nu există, există totuși legi clare ale fizicii și chimiei, ale biologiei și biochimiei, care sunt independente de voința oricărei persoane.
Ceea ce anulează atât pretenția „libertății absolute”, cât și pe cea a dependenței de voința proprie a orice altceva decât a ideilor proprii – deși, de vreme ce nu am prezumat lipsa diavolilor, aici ar fi mai multe posibilități.

Pe scurt, fraza citată este un exemplu tipic de sofism prin care se justifică idolatrizarea unui zeu fals; în acest caz, propria voință.

Orice formă de politică este religioasă.

Ideea comunistă a „separării între stat și religie” este un sofism la fel de șubred ca fraza lui Kirilov: la baza oricărui sistem juridic stă un sistem moral ce este obligatoriu religios.

Pretenția că poate exista un sistem moral areligios este la fel de absurdă ca pretenția că poate exista generație spontanee1.

Ca urmare, indiferent că ne aplecăm asupra unei forme de Socialism ori Comunism, asupra regimurilor islamice sau politeiste, totdeauna religiozitatea dictează legile regimului.

Punctul de alunecare în perspectiva multor analiști de formație (oarecum) creștină este, din perspectiva mea, absolutizarea punctului particular de vedere.

Pentru un Catolic, religiozitatea islamică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția pe care acesta (Catolicul) o are.
Pentru un Musulman, religiozitatea catolică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția sa.
Pentru un Hindus, negarea politeismului de către Islam, Catolicism, Ortodoxie ori Mozaism este o rupere totală cu tradiția.
Pentru un Leninist, doctrinele de tip stalinist, gorbaciovist ori iliescian sunt o rupere de tradiție.
Etc., etc.

Dacă ne desprindem de aceste viziuni personaliste și privim la cursul mare al istoriei omenirii, vedem însă ceea ce am amintit repetat anterior: în uriașă majoritate Tradiția omenească este un cumul de tradiții înstrăinate de Dumnezeu, într-un grad mare, foarte mare, copleșitor de mare sau extremist. Zonele de mică înstrăinare de Dumnezeu ori de armonie cu Acesta sunt minoritare.
După cum, de altfel, ni s-a spus de mult:

Intrați prin poarta cea strâmtă! Căci largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la Viață și puțini sunt cei care o află. (Matei 7:13-14)

Mai amintesc aici de o prejudecată ce grevează atât gândirea vest-europeană sau americană, cât și a zonelor culturale influențate de aceasta: Apocalipsa ca spaimă.

Nu voi stărui pe subiect, ci voi puncta doar esențialul:

  • în gândirea și trăirea ortodoxă Apocalipsa este trecerea Creației din războiul dezlănțuit de diavoli și oamenii supuși lor, după alegerile oamenilor, fie la pacea și viața veșnică, fie la moartea veșnică (adică Iadul)
  • în gândirea și trăirea eterodoxă Apocalipsa este o distrugere îngrozitoare, o zi de pedeapsă și de nenorocire (ceea ce mărturisește o conștiință încărcată, dacă pot să-mi permit această observație).

Căci, în fapt, Apocalipsa ca eveniment cuprinde, biblic, ultimele perioade ale lumii acesteia așa cum este acum, A Doua Venire, Judecata și, respectiv, Împărăția lui Dumnezeu cea deplină și fericită.
Pentru Creștinii care strigă Maran atha! (Doamne, vino!), Apocalipsa este vremea fericirii, în care se câștigă mântuirea de către ultimii trăitori aici și în care Domnul vine.
Pentru cei înstrăinați de Dumnezeu, Apocalipsa este vremea osândei.

Și tocmai această viziune apare, de prea multe ori, în textele teologice apusene.
Iar de aici în literatura și arta apuseană.
Ajungându-se până la ridicolul unor filme „apocaliptice”, în care oamenii trăiesc pe pământ, după „apocalipse” felurite, la fel ca înainte – bineînțeles, cu schimbări de decor și nimic mai mult.

Această prezentare poate să apară cititorului ca o digresiune de la tema tratată.
Însă mi se pare că explică de ce gânditori și artiști apuseni, sau influențați de cultura apuseană, au înclinația de a zugrăvi timpul curent ca și cum ar fi cel mai rău care a existat vreodată.
Totuși, dacă încercăm să apelăm la știința empirică, adică la observarea obiectivă a realității, vom constata că aceasta este mult mai variată.

Desigur, anii dinainte de A Doua Venire sunt grei și răi.
Dar, pe de-o parte, Dumnezeu își păstrează oamenii Săi și în aceste zile – pe care și unde știe El că este bine.
Iar, pe de altă parte, Creștinii au fost totdeauna persecutați.

Iar aici, alături de problema gândirii apocaliptice, mai văd și problema alintării; sau, ca să o denumim mai exact, ispita vieții ușoare.

Dar aici deja am ajuns prea departe față de subiect.

În esență

Văd Republica Romană ca fiind mai bună decât alte sisteme păgâne ale vremii (sau ulterioare) din punct de vedere utilitarist.
Dar o văd și având aceeași direcție spre adâncire în rău ca acelea.
Văd o impunere globală a câtorva curente rele, în locul multitudinii de altădată.
Dar văd și că lipsește o schimbare de esență a situației descrise de Domnul nostru Iisus Christos:

Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni…. Acestea vi le-am grăit ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! (Ioan 15:20 și 16:33)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Vreau să mulțumesc lui Mihai pentru comentariile ce au produs răspunsurile mele. Pe de-o parte, pentru bunătatea ortodoxă arătată în dialog. Pe de alta, pentru frumusețea frazei și prezentării ideilor d-sale.
Știu că așa cum am răspuns poate să pară, cum s-a exprimat cineva, că folosesc „o logică tăioasă”. Fac acest lucru pentru că am trăit dintotdeauna o deosebire radicală între idei și oameni. Ideile sunt de dezbătut, de disecat, de cercetat, astfel încât să rămână ce este cel mai bun în cea mai bună formă. Că, din păcate, mulți pun semnul egal între idei și oameni, că ajung să creadă o dezbatere de idei drept atac la persoană, este altceva.
Aici – și ar trebui să fie evident – a fost o încercare de analiză a unor idei.
Dacă am greșit, mă bucur să mi se arate unde și în ce fel. Dacă am avut dreptate, slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Dar, mă întorc la idee, trebuie să îi mulțumesc lui Mihai pentru că a ”instigat” această cercetare!
Să ne fie spre mântuire!

Note

  1. Generație spontanee = Ipoteză științifică susținută cu fanatism în unele părți ale lumii în trecut, care pretindea că o parte din organisme(le vii) sau chiar toate apar spontan din materia nevie. De exemplu, că vietățile care apar într-un lac nou format sunt generate spontan de apa și solul ce alcătuiesc lacul. ↩︎

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (IV)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Suntem la a șaptea parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Reiau de această dată și începutul părții anterioare (IV), deoarece amândouă se referă la același paragraf din textul semnat de Mihai.

Dacă îngăduiți, înțelegerea mea este că putem afirma că Republica Romană, deși lipsită de lumina Revelației directe și nicidecum neatinsă de viciu și hybris, a cultivat totuși mos maiorum și a exaltat virtus, înțelegând libertas nu ca libertinajul modern, ci ca libertate ordonată spre înflorirea res publica prin orientarea individului către o ordine morală transcendentă, mai presus de propria voință. Aceasta reprezenta aspirația ascendentă (deși incompletă și rănită) a omului către scopul său, care este, de fapt, cunoașterea și unirea cu Dumnezeu.

În mare, este adevărat.

Sunt însă necesare, mi se pare mie, unele nuanțări.

A. Lipsa luminii Revelației directe la neamuri?

La această întrebare am răspuns anterior, arătând că nu există o asemenea lipsă, chiar dacă formele specifice diferă de, să zicem, Poporul lui Israel.
Ca urmare, trecem la următorul punct.

B. Este aspirația ascendentă romană una către Dumnezeu?

Am recunoscut faptul că există în tradiția romană veche, dinaintea influențelor însemnate grecești, o „cultivare a mos maiorum (căii/legii înaintașilor)”.
Aceasta incluzând un șir de valori precum:

  • virtas, virtutea sau bărbăția (ce cuprindea excelența bărbătească, mai ales prin curajul dovedit în societate și luptă pentru apărarea și împlinirea res publica – treburile comune, ceea ce astăzi am numi interes național)
  • fides, fidelitatea sau credincioșia (ce cuprindea încrederea în cuvântul și fapta omului – bărbat sau femeie – în toate aspectele vieții)
  • gravitas, adică stăpânirea sau, i-am putea spune, demnitatea, seriozitatea (adică stăpânirea sentimentelor, astfel încât omul să fie echilibrat și să poată urma celelalte principii oricât i-ar fi de greu emoțional)
  • pietas, pietatea sau evlavia (ce cuprindea respectul adânc, precum și cunoașterea și împlinirea datoriilor față de familie, divin, stat și națiune – în ordine crescătoare valoric)

Va recunoaște orice Român că principiile de mai sus par (a) adevărate, (b) luate de-a dreptul din Legea Românească a înaintașilor vrednici pe care i-am avut și (par) (b) de-a dreptul creștine.
Sufletul oricărui Român care le citește va tresări zicând: asta este, așa trebuie să trăim!

Însă, dacă sunt atât de bune și de firești, cum de a ajuns Națiunea Romană să îi prigonească atât de puternic, sute de ani, pe Creștini?

Este EXTREM de important să ne punem această întrebare și să înțelegem răspunsul. Pentru că aici este răscrucea la care mulți Români rătăcesc sistematic!

Nenorocirea Românilor, pentru multe puncte de vedere, este legată de aceeași greșeală, de aceeași lipsă de discernământ cu care citim, de prea multe ori, texte precum prezentarea celor patru valori de mai sus.

Cele patru valori fundamentale din mos maiorum (Calea Înaintașilor) a Romanilor păgâni sunt citite de Români în cheie creștină, deși sunt păgâne!
Și de aici rezultă nenumărate greșeli de interpretare, care fac enorm de mult rău.

De pildă, este bună bărbăția, ca apărare și împlinire a res publica, dacă treburile comune (interesul național) este unul bun!
Nenorocirea este că la orice popor idolatru o parte (rareori mică!) din așa-zisul interes național este, în fapt, facerea răului.
Astfel că se ajunge, de pildă, la o „bărbătească” (de fapt, lașă) măcelărire a Creștinilor.
Cum s-a întâmplat și se întâmplă și în Islam, unde se consideră mare bărbăție să masacrezi oameni care nu se apără și să violezi fete și femei lipsite de apărare (deși este o lașitate satanică).

De pildă, este bună fidelitatea, atâta timp cât nu este loialitate față de rău; ceea ce este inevitabil să fie la orice comunitate – inclusiv stat ori națiune – care nu ascultă de Dumnezeu.

La fel, este minunată stăpânirea de sine, ori seriozitatea, care dă omului puterea de a urma cele pe care le știe bune. Însă dacă știe greșit, această virtute îl va face să înainteze mai repede și puternic pe un drum greșit.

În sfârșit, pietatea sau evlavia sunt minunate dacă sunt sănătoase. Dar pietatea sau evlavia față de idoli, erezii, schismă, iată calea care duce la răutăți extrem de mari.

De aceea i-au prigonit Romanii pe Creștini: nu atât din pricina instigării unor Evrei idolatri, răsculați împotriva lui Mesia și ucigași ai Evreilor Creștini, cum s-a pretins adesea, ci mai ales din pricina virtuților cu direcție greșită1.

Suntem în zona arătată și Părintele Nicolae Steinhardt, Evreu și Român, dar mai ales om al lui Dumnezeu, prin citatul din De Gaulle: „Oameni de bunăvoință? Bună, poate, dar unde este voința?”.

Iar în mos maiorum, din păcate, avem de-a face cu o contradicție dureroasă – tipică sistemelor ce păstrează destul de mult din Revelația Primordială spre a părea bune, dar nu îndeajuns pentru a fi.
Contradicția este între calitatea tehnicilor culturale și spirituale – căci virtuțile amintite sunt în același timp tehnici de dezvoltare personală și comunitară – și scopurile și rosturile culturii și spiritualității în cauză.

Curajul, inventivitatea, evlavia, dorința de cunoaștere, hărnicia, ordinea și nenumărate alte asemenea virtuți sau tehnici de împlinire și desăvârșire sunt bune dacă sunt folosite într-un țel bun.
Așa cum toate aceste virtuți sau tehnici de împlinire au fost prezente la mulți adepți ai unor tirani – de la Genghis-Han sau Hitler până la Stalin sau Pol-Pot. Însă această prezență doar a întărit răul.

Este situația inversă a principiului patristic binele nu este bine dacă nu este bine făcut (și ce opoziție față de scopul scuză mijloacele!). În acest caz avem de-a face cu răul bine făcut.

Știu că aceste idei sunt șocante și dureroase pentru orice om care cunoaște cultura veche a Romanilor.
În primul rând, pentru că există obișnuința stabilirii unei legături sufletești cu cele pe care le studiem.
În al doilea rând, pentru că mulți idealizează trecutul și îl romanțează fără ca măcar să își dea seama.
În al treilea rând, pentru că în comparația dintre Republica Romană și alte culturi – de la cea greacă antică până la cele celtice, scitice, tracice, persane etc. – prima se arată net superioară.

Iar la acest al treilea rând – nu că ar fi ultimul – ne izbim din nou de ierarhia utilitaristă.

Cultura romană era superioară celorlalte pentru că, spre deosebire de acestea, de exemplu,

  • socotea pe sclavi tot oameni
  • dădea sclavilor drepturi civile
  • avea prevederi pentru răspunderea stăpânilor față de buna stare a sclavilor
  • avea mecanisme de eliberare meritocratică și de deplină integrare a fostului sclav în societate
  • avea respect față de creațiile originale ale sclavilor, ce erau recunoscute și răsplătite (ex.: notele tironiene)
  • avea sisteme de pedepsire a abuzurilor stăpânilor de sclavi (de la cele sociale până la cele juridice)

În paralel, sclavii din alte culturi erau tratați atât de rău încât este și greu de descris.

Iarăși, cultura romană era superioară celorlalte pentru că, spre deosebire de acestea, de exemplu,

  • avea drepturi și pentru liberți, și pentru cetățeni, nu doar pentru o minoritate (ca la Greci, Persani, Parți ș.a.a.)
  • promova școli populare, astfel încât fiecare să poată învăța să scrie și să citească
  • asigura accesul la justiție pentru fiecare om din stat
  • promova igiena pentru cât mai mulți oameni din stat cu putință
  • avea reguli de circulație publică
  • avea drumuri publice mai bune decât oricare altă țară (și, din nenorocire, mult mai bune decât cele ale Republicii România de astăzi)
  • avea rețele de apă potabilă
  • avea canalizări

și multe altele care pentru celelalte culturi sau state adesea nu erau nici vise.

Ca pildă, Galii se pot mândri cu mărețe drumuri din lemn, care nu aveau nici o zecime din capacitatea sau rezistența celor romane.
Etc.

Toate acestea și multe altele creează celui care studiază Republica Romană – și alte faze ale istoriei romane – un simțământ de respect. Care trece, însă, de ceea ce se cuvine.
Și din sentimentalism, dar și din falsificarea prin simplificare.

În amândouă cazurile, se ajunge la generalizare.

Dar pentru orice Creștin – și pentru orice om rațional care încă nu a devenit Creștin – este evident că nici calitatea instituțiilor, nici nivelul dezvoltării tehnice nu echivalează cu binele moral.

Ca urmare, în superioara structură romană a putut încăpea nu doar închinarea la idoli, ci și impunerea acesteia, mergând până la genocid religios față de cei care o refuzau.

Desigur, se va replica – de către unii cititori – că este, apariția acestui genocid, posterioară Republicii Romane. (Ca și apariția, de altfel, a Creștinismului.)

Este evident acest lucru, dar ar trebui să fie evident și că, din păcate, nu există o ruptură semnificativă – sau nu o văd eu – între epocile respective.
Desigur, în epoca romană zeificarea persoanelor (adică idolatrizarea lor) se producea post-mortem și era adesea luată cum grano salis. Dar atacarea zeilor era și atunci o crimă.
Ceea ce înseamnă că și atunci Creștinii – poate chiar mai devreme decât s-a întâmplat în timpul Principatului – ar fi ajuns să fie prigoniți.

Și atunci, rămâne ceva în afară de o superioritate utilitaristă și o superioritate morală relativă, pentru cultura romană păgână, sau pentru Republica Romană?

S-a pus întrebarea – pentru unii afirmație – dacă această aplicare a mos maiorum și exaltare a virtuții (virtus) este o aspirație (incompletă și rănită) către Dumnezeu.

S-a spus că și în păcate omul Îl caută pe Dumnezeu.

Oare?

Și repet: oare?

Axioma este o parafrazare a lui Bruce Marshall, care spunea în 1945 că tânărul care sună la ușa bordelului Îl caută, inconștient, pe Dumnezeu (The World, the Flesh, and Father Smith, 1945, p 108).

Dar există în Ortodoxie o asemenea poziție?

S-ar putea invoca – inclusiv în apărarea meritelor teologice ale lui mos maiorum – pilda pe care o dă Dumnezeu Evreilor prin Recabiți (Ieremia 35:1-19).
Este însă o ispită, deoarece, grăind adevărul înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, în afară de faptul că Domnul le-a binecuvântat respectul față de părintele lor nu putem adăuga nimic.
Se știe că Dumnezeu binecuvântează pe cei care țin adevărul Său, chiar pe bucăți. Se știe că această binecuvântare este proporțională cu lipsa cunoașterii și invers proporțională cu creșterea cunoașterii Legii Sale. Se știe, de asemenea, că este proporțională cu izolarea celor (celui) care țin (ține) acele bucăți de adevăr – în mijlocul unora care le-au lepădat.
Dar, și acesta este un adevăr prea des uitat chiar și în teologia ortodoxă contemporană, această lucrare a binecuvântării este parte a pedagogiei divine de îndemnare și îndrumare către adevărul deplin. Adică nu este o binecuvântare a culturii în cauză in integrum.
Și, desigur, nu este o confirmare că în păcat omul îl caută pe Dumnezeu.

Pentru această ultimă presupunere – căci și Bruce Marshall o prezintă ca pe o dorință a Rev. Simth, nu ca pe un adevăr teologic –, pentru această ultimă presupunere, deci, trebuie să ne întoarcem la natura păcatului.
Care este neascultarea de Dumnezeu.

Ceea ce face să ne trezim într-o situație absurdă: cercetăm să vedem dacă în neascultarea de Dumnezeu omul Îl caută pe Dumnezeu!

Pe de altă parte, însă, și păcatul este absurd!

Ceea ce face, teoretic posibilă și o asemenea absurditate, ca omul să Îl caute pe Dumnezeu în neascultarea de Acesta.

Și, dacă ne gândim puțin, există cel puțin o variantă în care acest lucru este foarte clar posibil: atunci când omul nu cunoaște voia lui Dumnezeu, deși Îl caută.

Și această situație, care se manifestă cel puțin declarativ în istorie de multe ori, prezintă însă o problemă:
De vreme ce Dumnezeu stă la ușă și bate, adică lucrează activ, chiar dacă discret și elegant, la chemarea și îndrumarea omului spre mântuire și sfințire, ce împiedică pe un căutător sincer să Îi cunoască voia?

Răspunsuri sunt însă mai multe, de la obișnuințe greșite până la mulțimea minciunilor.
Ceea ce dovedește că cel puțin în unele cazuri manifestarea declarativă este, sau poate să fie, o realitate:

Omul poate să Îl caute pe Dumnezeu în păcatele despre care nu știe că sunt păcate.

Dar atunci când știe că sunt păcate – și foarte multe dintre ele se cunosc din fire –, afirmația devine, evident, greșită.

În unele păcate omul poate căuta o consolare pentru felurite suferințe, dar fiind o consolare mincinoasă este cu totul greșit a crede că este o căutare a lui Dumnezeu.
Pentru că ceea ce caută omul în păcate, în ciuda a ceea ce credea Toma de Aquino, nu este Dumnezeu Însuși, ci sunt anumite manifestări sau atribute dumnezeiești scoase din context.
Păcătosul vrea binele, dar fără Bine; vrea cunoaștere, dar fără Înțelepciune; vrea dragoste, dar fără Adevăr etc.

Și toate acestea sunt, de fapt, luptă cu Dumnezeu, nu căutarea Sa!

Ca urmare, cred că se poate spune cu îndreptățire că aspirația oricărei societăți păgâne este departe de a fi cunoașterea lui Dumnezeu și unirea cu El.
Este, cel mult, căutarea cunoașterii și însușirii sau folosirii anumitor daruri și atribute ale Acestuia.
Iar această căutare este departe de a fi un bine, chiar dacă uneori chemarea lui Dumnezeu reușește să o întoarcă în ceva bun.

Însă care este concluzia pentru Republica Romană?

C. Concluzii la paragraf

Ei bine, dacă ne uităm la fapte/roade (Matei 7:15-20), putem constata că dorința de ascendență romană a dus către tot mai mult rău, iar nu către o creștere a binelui.
Voi sublinia faptul că împărțirea în epoci istorice, precum Republica, Principatul, Dominatul, ține foarte mult de o viziune exterioară. Pentru Romani trecerea nu a fost văzută și simțită ca atare mai mult decât au fost simțite alte schimbări drept o trecere la altceva.
Ca urmare, este greu să pretindem existența unei rupturi semnificative între Republică și Dominat, de pildă. Ele se dezvoltă organic, aș putea spune, ca rezultat (roade) pentru aplicarea mos maiorum.

Și asta inclusiv pentru faptul că mos maiorum, alături de virtuțile mai sus amintite, cuprinde multe principii și valori care, din perspectivă creștină, sunt cel puțin greșite, dacă nu demonice.

De pildă, Romanii Păgâni au manifestat sistematic voința de a-și ucide copiii nenăscuți dacă vor. Folosind pentru argumentarea acestei valori (din mos maiorum!2) sofisme ușor de demontat prin logică pură.
De exemplu, Romanii considerau un pui aflat în ou ca distinct de ou din clipa în care i se putea distinge structura; dar negau același principiu pentru copilul nenăscut.
Astfel încât socoteau avortul voluntar drept o chestiune privată.
Atâta timp cât nu afecta drepturile de moștenire.
Doar că niciun organ al trupului nu a avut vreodată drept de moștenire în sistemul juridic roman.

Ca alt exemplu, mos maiorum socotea ca normal adulterul soțului, câtă vreme amantele erau „respectabile”.
Promovând, simultan, pedepse grave pentru soția care ar fi făcut așa ceva3.

Sunt doar două exemple ale rădăcinilor răului care sabotau valorile sau tehnicile corecte din mos maiorum – și, în general, din societatea romană.

Toate dovedind, repetat, faptul că ascendența romană păgână a avut, sistematic, o țintă greșită.
Ceva de tipul drumul spre Iad este pavat cu intenții bune.

(urmarea aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Este interesant și dureros să vezi cum, pe de-o parte, mulți uită că „blestemații Iudei” care L-au ucis pe Iisus Christos au ucis și nenumărați binecuvântați Iudei (și, în general, nenumărați binecuvântați Evrei) (Fapte 7:54-60 cu 8:1-4 și 9:1-2; 22:1-8 ș.cl.), iubitori de Dumnezeu și ucenici ai Domnului (Fapte 2:29-41; 4:31-32; 6:1-7 etc.). Așa cum uită că Evrei sunt după trup și Iisus Christos cu Maica Sa, și Apostolii și foarte mulți dintre primi Sfinți ai Bisericii.
    La fel și alții uită că minciuna stă împotriva lui Dumnezeu, că spunând adevărul despre păcatele și greșelile cuiva care nu se îndreaptă, și care pe mulți rănesc, îți împlinești datoria și față de acela și față de ceilalți – și mai ales față de Dumnezeu, Binele absolut.
    Totodată, este tragi-comic să vezi cum unii cred că Romanii ar fi persecutat pe Creștini din instigarea unor Evrei. Ca și cum Romanii erau lipsiți de orice simț politic și de orice urmă de discernământ, ca să ajungă la genocid pentru niște bârfe. Episodul Nero este pilduitor, căci este al crimelor dezlănțuite din patimile dezlănțuite. Ceea ce se întâmplă și cu alții asemenea, mai ales cu Maximin Tracul, Decius, Galerius și alții asemenea. Să ne amintim, de exemplu, că la Galerius genocidul împotriva Creștinilor a fost cauzat de respectul față de mamă! Căci aceasta a venit plină de lacrimi la Galerius, plângându-se că rudele creștinate nu au vrut să vină la masa pusă de ea în cinstea zeilor. Așa că fiul înfuriat de durerea mamei și de „lipsa de respect” a rudelor creștine a trecut la genocid! Ca o paranteză la paranteză, merită să vedem tragica asemănare cu atâtea conflicte familiale ale Românilor de astăzi – fie ei sud sau nord dunăreni, est sau vest pruteni etc. Revenind, putem constata faptul că nici Nero, nici Maximin Tracul, nici Decius ori Galerius și alții asemenea nu au prigonit pe Creștini pentru că au fost manipulați de altcineva sau altceva decât de propriile patimi. Care însă, la o cercetare serioasă, apar ca fiind corespunzătoare valorilor mos maiorum pe care le-am amintit! Ceea ce dovedește ce era de dovedit. ↩︎
  2. Existența ei fiind sistematic ignorată de admiratorii (peste măsură ai) culturii romane. ↩︎
  3. A se vedea, printre altele, Aulus Gellius, Nopțile Atice 10:23; Cicero, Pro Milone 4; Valerius Maximus, Factorum et dictorum memoriabilium, 6:1; Plaut, Curculio 33-38 etc. ↩︎

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Suntem la a patra parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Sărut mâna, Părinte, vă mulțumesc foarte mult pentru răspuns. Foarte luminătoare explicația Sfinției Voastre despre cum natura păcatului este încă de la Cădere și va fi mereu despărțirea de Dumnezeu.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Și mulțumesc pentru cuvintele frumoase!

Vă rog sa mă iertați pentru neclaritățile din formularea mea inițială. Dacă îngăduiți, voi oferi o clarificare, în speranța de a da mai multă coerență întrebării și a pune într-o lumină mai bună fragmentul din Chesterton, orice impresie pe care am lăsat-o inițial despre o aderare la inepția rousseau-ană a „sălbaticului nobil” datorându-se exclusiv exprimării mele.

Dumnezeu să ne ierte pe toți pentru greșelile noastre!

În ceea ce privește bunul sălbatic, după cum a fost tradus în română, ori nobilul sălbatic, mai aproape de original, sau a pașnicului sălbatic – de asemenea folosită –, merită să precizăm câteva fapte.
Întâi, că sintagma și conceptul sunt anterioare lui Jean-Jaques Russeau, precedându-l cu cca. două secole.
Al doilea, că Jean-Jaques Russeau nu doar că nu a inventat sintagma, dar și a fost împotriva conceptului.
Ca urmare, orice asemenea atribuire este o greșeală – Dumnezeu să ne ierte și pentru ea. Și o greșeală, aș sublinia, comună. Asta cu toate că Faichild, în The Noble Savage, 1928, a recunoscut – și în calitate de puternic opozant al lui Russeau – că în scrierile acestuia nu există sprijinul pentru concept pe care mulți i-l atribuie. Mai mult, că a fost, J.J. Russeau, un critic al conceptului în cauză.
Se pot consulta pe subiect și Tzvetan Todorov, On Human Diversity: Nationalism, Racism, and Exoticism in French Thought, 1993, sau Ter Ellingson, The Myth of the Noble Savage, 2001.

Fără a mai discuta pe subiect, vreau să observ totuși două puncte esențiale:

1. Chiar dacă sintagma i-ar fi aparținut lui Russeau, această apartenență nu poate fi un argument privind calitatea sau lipsa calității ei.
2. Conceptul în cauză este exprimarea unei viziuni tipic apusene, puternic prezentă în manifestările contemporane de Stânga din Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Marea Britanie, Canada ori SUA „democrată” (= neocomunistă și neofascistă).
Această viziune este ceea ce am încercat să expun prin mitul bunului sălbatic amintit în cuvântul anterior: atunci când Vestul încearcă să respecte alte culturi o face de pe o poziție de imanentă superioritate.
Vestul nu pune în discuție faptul că ceilalți sunt sălbatici, doar nuanțează cu superioritate existența unor sălbatici buni, nobili sau pașnici. Care, corespunzând valorile vestice, sunt văzuți ca superiori celorlalți sălbatici.

Din punctul meu de vedere, poate greșit, Chesterton cade și el pradă acestui reflex.

Deci, cu toată deschiderea pentru iertare, trebuie să spun că nu ți se datorează „impresia aderării la inepția sălbaticului nobil”.

Ceea ce ridică, desigur, o altă durere, aceea a unei viziuni asupra scrierilor lui Chesterton care este mai puțin apreciativă.
S-ar putea să fie, totuși, un necesar proces de maturizare.
Scriitori geniali apuseni apar, pe măsura cunoașterii mai adânci a Ortodoxiei, lipsiți de multe dintre sursele și resursele care există din belșug în Biserica lui Dumnezeu.

Este, această realitate, parte a unui proces vechi, început în vremea în care Sfântul Ioan Casian Romanul, întemeietorul monahismului apusean, a fost înlăturat și denigrat, fiind înlocuit forțat cu Benedict de Nursia. Motivul acestei înlăturări, înlocuiri și denigrări fiind unul tipic Vestului: faptul că prin viața și cuvântul lui a fost resimțit de o parte dintre ucenicii Fericitului Augustin ca un rival la slava acestuia din urmă.
Într-un conflict asemănător, între susținătorii unuia sau altuia dintre cei Trei Mari Ierarhi, Răsăritul Creștin a ales adunarea lor într-un buchet de sfinți, sub umbrirea Duhului Sfânt.

Contrastul este unul de esență, pentru că arată firescul includerii valorilor în Biserica lui Dumnezeu, respectiv influența rivalității chiar și în Biserică – venită dintr-o aroganță ajunsă normă socială –, pe care o manifestă deja Vestul în secolele V-VI d.Chr. Care influență duce la ”soluția” excluderii, mai târziu devenită, pe măsura pierderii Ortodoxiei, excomunicare, tortură și ardere pe rug.1

Se realizează astfel o filtrare extremă a ideilor acceptabile. Vizibilă atât în extremismele Inchiziției, cât și ale multor grupări protestante și neoprotestante – un caz tipic fiind prelunga persecuție calvină anti-ortodoxă în Transilvania, Crișana, Maramureș, care prefațează noile persecuții catolice de secol XVIII-XXI.
În replică, opoziția ideologică se manifestă fie insidios, fie extrem – căci de foarte multe ori apelul la suprimarea disputelor ideologice și culturale duce la răspunsuri de asemenea extreme.

Într-un asemenea monolog polifonic – după geniala expresie a Părintelui Nicolae Steinhardt –, existența adevărului ideatic este ea însăși suprimată.
În cel mai bun caz, printr-o „mediere” care îl alterează.

Am expus toate acestea pentru a explica de ce la scriitorii educați în spirit apusean există o permanență a reflexului rasismului cultural. Este rezultatul unui mediu care a selectat sistematic ideile – ba chiar și graiul permis a fi folosit de persoane „superioare” –, timp de peste o mie de ani.

În discuția despre pozițiile și exprimările lui Chesterton am vrut să ocolesc o exprimare directă a acestei realități – evident dureroasă pentru orice admirator al acestuia.
Ceea ce, din păcate, a dus la o anumită ambiguitate pe care mă văd nevoit să o înlătur acum.

Se poate ca lămuririle pe care le-am adus să nu fie folositoare; îmi cer iertare dacă este așa.
Dar, să trecem peste bunul sălbatic și să ne întoarcem la analiza textuală!

Chesterton ar fi fost, fără îndoială, de acord cu observațiile Sfinției Voastre privind imprecizia termenilor „toți” sau „Creștin” așa cum îi folosește, căci având stilul său polemic de apologet literar, recurgea la inexactități și hiperbole de acest fel ca instrumente retorice.

Interpretarea pe care o văd în pasajul citat este că folosește eronat în mod voit „Creștin”, pentru a sublinia că modernismul nu este un reziduu păgân, ci o apostazie nerușinată și parazitară față de cultura creștină (promovată uneori de unii care pretindeau cu insolență ca sunt Creștini).

Se poate să fie așa, se poate ca autorul să fi avut anumite opțiuni stilistice care să includă întrebuințarea cuvântului Creștin în forme eronate – cu sau fără intenții de sublinieri subliminale.
Trebuie să spun, însă, că mi se pare o alegere nefericită; pentru că relativizează și mai mult cuvântul creștin. Cuvânt sacru pentru orice trăitor al Învățăturii Domnului.
Însă, desigur, fiecare are stilul său de a scrie.

Totuși, recursul la „inexactități și hiperbole” într-un text teologic mi se pare străin trăirii creștine – chiar și când este practicat de sfinți.
Dumnezeu este Adevărul, și adevărul eliberator a fost adus și de prooroci, și de Proorocul proorocilor, Christos Iisus.

Și ne izbim aici de o problemă exegetică uriașă, pentru că există trei elemente adesea foarte diferite, ba chiar exclusive reciproc:

– ce a vrut să spună scriitorul
– ce a scris de fapt autorul
– ce se presupune că ar fi scris și/sau ar fi vrut să scrie autorul de către cititor2.

Pentru a nu intra într-o mlaștină exegetică – ce ar fi mai mult a răstălmăcirii decât exegetică –, prefer să urmez textul.

Pentru textele creștine este, firește, sănătos și binevenit acest lucru.
Fie că cercetăm un cuvânt biblic, fie pe al unor sfinți, urmarea textului cu onestitate duce la înțelegerea atât de adevărată pe cât se poate după teorie și experiență.

Dar ce ne facem cu textele care, din ardoare polemică, folosesc ambiguu noțiuni și principii?

Dar să mergem la problemă în sine!

Cât despre firul pe care am căutat să îl trag prin cele două citări era relația dintre idealul creștin, păgânismul clasic greco-roman și modernitate. De aici întrebarea: dacă putem folosi interpretarea oferită de Chesterton, pornind de la istorisirea Sfinției Voastre despre „doamna” feministă, plecând de la ideea că unele culturi, inclusiv cele necreștine, sunt în mod obiectiv superioare altora în măsura în care se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15). Culturile care cinstesc legea naturală, apără integritatea familiei și cultivă virtutea participă, oricât de imperfect și parțial, la structura participativă a Binelui. Putem spune, oare, că romanii ținteau spre această participare înainte de a primii Adevărul Credinței, într-un mod în care modernitatea nu o face – că există ceva unic în ruperea față de Tradiție a moderniștilor, care îmbrățișează fidel ascultarea satanică?

A. Ierarhizarea culturilor păgâne pe scara binelui creștin, o provocare fără răspuns

Dintr-o perspectivă oarecum utilitaristă, putem, într-adevăr, să facem o ierarhie a culturilor necreștine sau eretice. Întrebarea pe care mi-o pun – și mărturisesc deschis că nu am un răspuns la ea – este dacă este o ierarhie negativă sau nu.

(continuarea aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Faptul că originea inițială este a mediului social grecesc păgân – în care împrejurările morții lui Socrate sunt paradigmatice – este de menționat, dar nu reprezintă, pentru Creștini, o scuză. ↩︎
  2. Orice critic, analist ori exeget, apologist etc. fiind el însuși un cititor. ↩︎