Etichetă: rău

Chiar sunt oameni ce se duc în Iad?

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Chiar sunt oameni ce se duc în Iad?

Întrebarea aceasta are, de fapt, multe înfățișări.
De la „Dumnezeu este bun, trebuie să mă ierte!”, până la „Iubirea lui Dumnezeu nu poate răbda să vadă oamenii (și demonii) chinuindu-se în Iad o eternitate!”.
Intrând aici și
„Dacă Dumnezeu este bun, de ce a făcut un loc atât de îngrozitor ca Iadul?”
sau
„Unde este libertatea alegerii dacă păcătoșii se duc în Iad?”
ori
„De vreme ce nimeni nu vrea să meargă în Iad, de ce îi trimite Dumnezeu acolo?”

Dincolo de alte greșeli – triste sau hazlii – prima și cea mai mare greșeală a acestor idei, întrebări și pretenții este vorbirea despre lucruri necunoscute (și, implicit, neînțelese).
Aici, Dumnezeu și, desigur, Iadul, cei doi termeni esențiali ai ecuației.

Despre Dumnezeu și ce „trebuie” să facă pentru că zic unii, sau despre ce „nu poate” pentru că zic alții, poate voi scrie altădată.
Acum o să încerc să lămuresc pe căutătorii adevărului ce este Iadul (așa cum L-a înfățișat Dumnezeu Bisericii Sale).

Și voi începe cu încuviințarea și respingerea unei idei: nimeni nu vrea să meargă în Iad.
Ideea aceasta este pe de-o parte adevărată, pe de altă parte mincinoasă – ca multe vorbe omenești, chiar părute sau crezute strălucite.
Este adevărată, pentru că, exceptând câțiva ieșiți din minți ce întăresc regula, nimeni nu vrea chinurile Iadului.
Este mincinoasă, pentru că, de fapt, foarte mulți vor să facă răul și să trăiască într-o lume a răului, adică în Iad. Însă fără chinuri!

Pentru că ceea ce vor de fapt păcătoșii – adică ceea ce vrem noi, păcătoșii – este să nu plătim pentru răul pe care îl facem. Însă de aici apare o despărțire.
Unii vrem să nu plătim pentru răul făcut, dar vrem și să nu îl mai facem, să scăpăm de rău.
Alții vor să nu plătească pentru răul făcut, dar să îl facă mai departe. Și, dacă se poate, să silească pe ceilalți să pretindă că răul este bine.

Această despărțire face deosebirea dintre Rai și Iad.

Căci în Creație nu există făptură cu adevărat desăvârșită, perfectă.
De aceea, după cum este scris despre Dumnezeu, „El nu se încrede în slujitorii Săi și găsește vină chiar îngerilor Săi” (Iov 4.18).
Ca urmare, nu pentru că ar fi perfecți sunt în Rai îngerii și sfinții.
După cum mărturisește Biserica lui Christos, toți oamenii sunt păcătoși, chiar și sfinții (Canoanele 114 și 114 Cartagina).
Doar că sfinții, ca și cei care urcă spre sfințenie, se ostenesc mult – pe cât pot, neîncetat – să iasă din patimi, să se curețe, să învețe, să se păzească de cursele demonilor și să se unească tot mai deplin cu Dumnezeu. Care, fiind și Făcătorul nostru, și Țiitorul nostru, și Mântuitorul nostru, și Împăratul nostru, și Iubirea Adevărată, și Adevărul Iubitor, știe și ne dăruiește, dacă cerem cinstit, toate cele care ne sunt de trebuință.

Iar prin această osteneală omul se învață să caute cu tot mai multă putere adevărul și dragostea – căci nu există adevăr fără iubire, nici dragoste fără adevăr. Și căutându-le, tot mai mult le dorește, și pe măsură ce învață adevărul și dragostea, lipindu-se de ele și prețuindu-le îi devin, tot mai mult, felul de a fi.
Și Raiul este pentru cei care au această sete de adevăr și iubire, ca împreună să le lucreze și să crească și să se bucure.

Dar Iadul?

Multe nedumeriri privitoare la Iad se limpezesc atunci când aflăm de ce și cum a fost creat Iadul.
Și cred că cel mai bine se înțelege înființarea Iadului prin cuvântul Mântuitorului care spune că focul cel veșnic (Iadul) este pregătit diavolului și îngerilor lui (Matei 25.41).

Adică nu de la început a fost făcut Iadul.
El este creat de Dumnezeu la cerere: atunci când Îngerul cel Luminos, Luceafărul cetelor cerești, a vrut să ia și să i se dea cele ce nu erau ale lui, să fie privit, tratat, recunoscut etc. drept egalul lui Dumnezeu.

Căci singura lecție cu putință pentru Lucifer, dar și singurul răspuns ce îi respectă libertatea, era și este crearea unei lumi (unui univers) în care Dumnezeu să fie cât mai retras, cât mai puțin simțit. Așa încât Lucifer să încerce să fie dumnezeul acelui univers. Și cei care îl urmează, care îl ascultă, pretinzând că ar fi dumnezeu, să poate fi în lumea lăsată acestuia.

De aceea Iadul nu are struguri, căci aceștia sunt darul iubirii și adevărului dumnezeiesc. De aceea Iadul nu are nici vin, nici must, nici flori, nici nori, nici mare; de aceea Iadul nu are nici păsări, nici căprioare, nici lupi, nici vulturi sau acvile; de aceea Iadul nu are nici soare sau lună ori stele, nici apusuri sau răsărituri, într-un cuvânt, nimic din darurile dumnezeiești; în afară de viața celor care sunt acolo (în Iad) și de darurile personale pe care le-au primit. Și acestea din urmă, totuși, sunt în Iad în felul și în măsura în care au fost folosite, îngrijite sau, mai des, rănite și chiar nimicite de cel care le-a primit.
Deci Iadul nu are cele de mai sus și pe cele asemenea lor.
De ce?
Pentru că toate acestea țin de rânduiala lui Dumnezeu, sunt manifestările Sale.
Iar cei din Iad nu vor să Îl simtă pe Dumnezeu, pentru că vor să Îi ia locul. Și cum să Îi ia locul, dacă El își arată iubirea așa cum o face pe pământ?
Pentru aceasta Dumnezeu este ascuns în Iad, ca să lase celor ce nu Îl vor libertatea de a fi fără El – pe cât este cu putință.

De aceea, în primul rând, cei care nu Îl ascultă pe Dumnezeu merg în Iad: ca să poată sta în afara lucrării Acestuia.
Desigur, în al doilea rând, este un lucru ușor de înțeles pentru orice făptură logică: dacă cei care iubesc, doresc și practică răul cu sete ar fi puși în Rai, Raiul ar deveni un fel de Iad.

Să ne gândim ce ar însemna ca toți răii nepocăiți (criminali sadici, teroriști, violatori, psihopați pasionați de torturare etc.) să fie în Rai. Așa cum binele și fericirea altora i-a scos din fire pe pământ, și mai mult i-ar scoate acolo. La fel, de altfel, ar fi cu toți invidioșii. La fel ar fi cu cei mândri, cu cei trufași sau alții asemenea, ce ar fi scoși din minți de dreapta așezare a fiecăruia și a oricărui lucru – căci ei vor altă așezare, care să îi așeze pe fiecare dintre ei, în parte, pe locuri necuvenite (și la care mulți râvnesc și se cred îndreptățiți ca „singurul/singura ce merită acest loc”).
Dar la fel ar fi și cu lașii, care ar fi chinuiți de curajul și demnitatea celorlalți, și cu mincinoșii, care ar fi chinuiți de Adevăr, și cu lacomii, care ar fi chinuiți de dreapta măsură ce ființează pretutindeni în Rai etc.
S-or chinui ei în Iad, pentru patimile și păcatele lor, dar și mai tare s-ar chinui în Rai, căci aceasta este o lume căreia ei îi stau împotrivă ființial.

Desigur, am putea să mai cuvântăm și despre dorul de Dumnezeu pe care îl au și cei care Îl urăsc.
Am putea să amintim despre durerea trufașilor urâtori de Dumnezeu (începând cu Satana) față de faptul că Dumnezeu îi ține în existență, pe ei și lumea lor, Iadul. Căci aceasta este o amintire neîncetată a puterii pe care nu o pot atinge, deși o vor.

Și aici ar fi pentru ei, dacă ar fi în Rai, alt chin uriaș: să îi vadă pe oamenii îndumnezeiți, pe cei care devin dumnezei prin har.
Pentru aceștia din urmă, adică pentru cei care au câștigat Raiul, stă scris: Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81.6).
Dar cei dintâi, urâtorii de Dumnezeu, ar vrea să fie dumnezei fără Acesta, ceea ce este cu neputință. Și această neputință le rănește mereu mândria.

Aceeași mândrie îi face să nu primească des-ființarea, dispariția lor, pe care o privesc drept o înfrângere deplină. Și, mincinoși fiind, căci altfel nu ar putea fi atât de mândri, aleg să se mintă că „este bine” sau „mai bine” să fie în Iad.
Una dintre aceste minciuni fiind cea pe care demonii și în această lume au răspândit-o: „Mai bine liber în Iad decât sclav în Rai!”.
Doar că „sclavii din Rai” sunt liberi. Liberi de patimi și păcate, liberi să își împlinească cele mai frumoase și înalte chemări, fiind dăruiți și cu puterea de a le împlini – și lipsiți de toate împiedicările pământului și Iadului. După cum este scris: „Cunoașteți adevărul, și adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8.32), sau „Stați deci tari în libertatea cu care Christos ne-a făcut liber și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei!” (Galateni 5.1), căci Dumnezeu te liberează.
Iar „liberii din Iad” sunt sclavi. Sunt sclavii minciunilor, înșelărilor, poftelor ucigașe, prostiei și nenumăratelor alte patimi. Și mai cu seamă sunt sclavii mândriei care îi face să caute „independența” înrobitoare și ucigașă față de Eliberatorul și Răscumpărătorul oamenilor. Și această robie este cea care îi chinuiește și aici, și în Iad. Care, astfel, numai bun nu este.
Ceea ce, undeva, știu și ei. Altfel nu s-ar plânge de Dumnezeu că nu îi primește în Rai.

Ca urmare, da, sunt oameni care se duc în Iad.
Se duc în Iad toți cei care aleg să fie departe de Dumnezeu, să Îi stea împotrivă, fățiș ori fățarnic.
Adică cei mai mulți dintre oameni. Căci de aceea ne-a prevenit Domnul, zicând:

„Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viaţă și puțini sunt care o află.” (Matei 7.13-14)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Închipuiri ce duc la Iad. Americanii sunt răi, Rusii sunt buni

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Dumnezeu a dăruit omului multe puteri pe care omul le folosește rău și spre rău. Printre acestea, închipuirea. 

Închipuirea este puterea de a „prinde în minte, cuget, inimă, suflet chipuri”.
Chipul fiind felul în care arată, se înfățișează ceva – în afara sa, ori în lăuntrul său.
Ca să vorbim în creolo-română, închipuirea este puterea oamenilor de reprezentare, abstractizare, teoretizare, idealizare etc. a unor lucruri în mintea sau spiritul lor.

Închipuirea este de cea mai mare însemnătate pentru învățare, pentru ceea ce numim experiență, pentru nenumărate procese cognitive, analitice, creative etc.
Dar este și izvorul a nenumărate răutăți, este unealta prin care s-au manifestat cele mai bestiale, cele mai inumane porniri, planuri, acțiuni ale unora sau altora dintre cei numiți – adesea pe nedrept – oameni. Asemenea închipuiri au dus și duc în Iad milioane de suflete.

De curând mi-a atras atenția cineva asupra unei închipuiri deosebit de primejdioase. Citez:

„observ, chiar pe anumite site-uri ortodoxe, bloguri ortodoxe ca si indirect se spune ca americanii sunt rai, rusii sunt buni. Cum sa ne raportam la aceste lucruri, noi, tinerii de astazi?”

Am răspuns la această problemă astfel:

„Cu înțelepciune:

1. Răi sunt toți oamenii, orice etnie ar avea. Deosebirea este că unii încearcă sau chiar muncesc și luptă să devină (mai) buni. Ca urmare, Americanii sunt răi, Rușii sunt răi, Românii sunt răi, Indienii sunt răi etc., DACĂ nu se străduiesc să devină buni. Iar la nivel statal…

2. Românimea și România sunt singure în lume. Nu există prieten al României. Așa cum nu există prieten al SUA, Marii Britanii, Franței, Braziliei, Chinei sau Rusiei, Indiei, Japoniei etc. Oricare două state sunt „prietene” dacă și cât au interese convergente; și sunt „dușmane” dacă și cât au interese divergente. Restul e praf în ochi.”

Mi-am dat seama însă că răspunsul este prea blând.
Ideile de felul „Americanii sunt răi, Rușii sunt buni” sunt mult mai rău decât praf în ochi: sunt închipuiri ce duc la Iad.

Ca să dau un exemplu, Americanii i-au dat și pe Sfântul Serafim Rose ori pe alții asemenea, dar și pe genocidarii i care au bombardat Serbia sau au ucis nenumărați copii în Irak; la fel, Rusia i-a dat și pe Serafim de Sarov sau Sfinții de la Optina, dar și pe Stalin, Lenin, pe genocidarii țari Petru I, Nicolae al II-lea, Alexandru I etc. Românii, ca să nu ne uităm doar peste gard!, i-au dat și pe Sfinții Daniil Sihastrul, Varlaam al Moldovei, Iustin Pârvu, Atanasie Todoran sau Iustinian cel Mare, dar și pe Mihnea Turcitul, Ștefan Cantacuzino, Eugen Țurcanu, Carol Trădătorul (Carol al II-lea) și alți trădători.

Se poate vedea astfel că fiecare neam dă și oameni buni, și oameni răi.
Chiar la Unguri, pe care Românii nu-i pot vedea de obicei decât cel puțin amenințători, dacă nu cu totul răi, există sfinți (ortodocși) precum Moise Ungurul și alții asemenea.
Ca urmare, sunt de la cel rău categorisiri de felul „Americanii sunt răi, Rușii sunt buni” sau „Americanii sunt buni, Rușii sunt răi”. Și duc la o viziune deformată, bolnavă, asupra lumii.

Dar, va spune cineva, aici este vorba despre state și politica lor! Iar termeni ca ”Americanii” sau ”Rușii” sunt folosiți popular pentru a exprima, de fapt, ”SUA” ori ”Rusia”.
Aici sunt două greșeli:
– prima, că se îngăduie o exprimare ce duce ușor la închipuiri foarte rele; căci de la a spune ”Americanii sunt răi” cu ”Americanii = SUA/Guvernul SUA” la a crede că Americanii sunt răi in corpore este doar un pas (înlocuiți ”Americani” cu orice altă națiune; aceeași greșeală). În Biserica lui Dumnezeu nu sunt îngăduite asemenea „exprimări”, care sunt numai porți deschise răului.
– a doua, pentru că se răspândește minciuna drăcească după care un stat sau altul este bun sau rău în sine. După cum am spus și mai sus, orice stat ni se va părea dușmănos și rău atunci când avem interese divergente, contradictorii; și orice stat ni se va părea prietenos și bun atunci când avem interese comune, convergente. Dacă suntem naivi – ceea ce nu este îngăduit Creștinilor! În fapt, orice stat își vede de ceea ce crede că este interesul său. Dacă viziunea sa corespunde interesului național este un stat bun, pentru că reprezintă într-adevăr națiunea. Dacă viziunea sa contravine interesului național este un stat rău, pentru că face rău națiunii pe care ar trebui să o reprezinte. Dar, esențial, niciun stat nu are față de România o datorie mai mare decât față de propria națiune! Și totdeauna, un stat străin își va pune propriile interese mai presus de cele ale României.

În clipa în care Românii, dar mai ales oamenii politici și diplomații, vor înțelege aceasta, viața României se va schimba puternic; în bine.
În loc să aștepte la o închipuită milă ce nu poate să existe, vor înțelege că doar munca și lupta pot aduce ceea ce Românimea sau România au nevoie și trebuie să fie.
În loc să aștepte careva „prieteni” salvatori, vor înțelege că doar munca și lupta pot să ajute Românimea și România să facă față încercărilor.
În loc să aștepte aberante „drepturi” și „recunoașteri” în virtutea unor principii teoretice, vor înțelege că doar munca și lupta pot aduce Românimii și României drepturi și recunoașteri.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Cineva, poate, se va întreba unde este Credința în acest ultim paragraf. În muncă și luptă. Căci, pe de-o parte, munca și lupta fără Dumnezeu sunt vânare de vânt: mai devreme sau mai târziu roadele se dovedesc a fi cel puțin sterpe, dacă nu otrăvite. Iar, pe de altă parte, Credința fără fapte moartă este. Cel care se roagă pentru binele Bisericii, Neamului și al Țării, dar nu muncește și luptă pentru acest bine, mincinos este.

România – o candelă arzând în furtună

i Genocidar = cel care se face vinovat de genocid, cel care a săvârșit sau săvârșește genocid(uri).

Despre originea răului în societate

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1.17)
„Toate să le cercetaţi, păstraţi ce este bine, feriţi-vă de orice înfăţişare a răului.” (I Tesaloniceni 5.22)

De-a lungul istoriei au existat multe concepte şi instituţii îngrozitoare, ce au rănit foarte mulţi oameni. Cea mai mare sursă a suferinţei omeneşti a fost însă, totdeauna, relativismul moral personal.

Temujin sau Genghis-Han, un psihopat criminal foarte lăudat în ultima vreme, a ucis cel puţin douăzeci de milioane de oameni şi a adus cel puţin 100 de milioane de oameni în sclavie. De ce? Pentru că aşa a vrut! Nu au existat motive politice, economice, religioase ori militare pentru acţiunile sale. Pretextele patetice contemporane – de tipul „a vrut să îşi sature oamenii” – sunt ridicole atât în contextul mărturiilor privind gândurile şi valorile lui Genghis-Han cât şi situaţia practică. Numai după un an de jaf în China oamenii conduşi de Genghis-Han strânseseră averi uriaşe. Nici vorbă să sufere de foame! Ei. Chinezii, însă, au fost aduşi până la canibalism de „eroul” care îi invadase. Erou? Da, însă unul negativ. Ca toţi psihopaţii megalomani, şi Genghis-Han era tolerant cu cei care i se supuneau. Că pentru a ajunge la marea sa toleranţă trebuia să devi un sclav cu moartea deasupra capului… pe cine mai interesează? Tot ce a avut Temujin ca geniu militar sau politic a fost pus în slujba unor pofte dezlănţuite şi contradictorii. De pildă, autorul a nenumărate violuri – nici nu se ştie numărul exact al femeilor pe care le deţinea (da, le deţinea) – era pasionat şi de asceză! Cel care şi-a ucis rude pentru o umbră de bănuială de neascultare a făcut general un duşman care aproape l-a ucis cu o săgeată. „Motivele” invocate de Genghis-Han sunt simple pretexte – dovadă că în contexte similare procedează extrem de diferit… dacă are chef. Pentru că ceea ce l-a condus pe el, de la început şi până la sfârşit, a fost convingerea că ce vrea el trebuie să se facă. Niciun reper moral stabil.

Însă nicio societate nu rezistă fără repere morale stabile.

Romanii s-au ridicat de la o mână de ţărani săraci la o mare putere datorită valorilor morale. Sau, mai bine zis, câtă vreme au avut aceste valori. La început datoria faţă de patrie şi neam erau, pentru ei, absolute. Bogăţia era frumoasă dacă slujea patria şi neamul, altfel devenea otravă. În vremea în care imperialismul grecesc s-a avântat în Italia a aflat că cei pe care încerca să-i cucerească aveau ca aliat Roma. O cetăţuie care fusese vreo două secole sub cizma Imperiului Etrusc. Şi care, uimitor, izbutise să se elibereze… şi începuse să-şi cucerească fostul cuceritor. Trimisul grecilor la Roma s-a izbit de un insucces uluitor. Mitele pe care le pregătise nu au găsit nicio mână care să le primească. Senatorii romani duceau o viaţă spartană. Grecii nu au luat în seamă teama trimisului lor şi au hotărât să-i distrugă pe romani. Ca urmare, statele greceşti implicate au ajuns să fie cucerite de romani. Dar ce se întâmplă după ce grecii, cuceriţi de romani, încep să-i cucerească pe aceştia cultural? Convertindu-i mai ales la hedonism – adică la iubirea de plăceri (trupeşti). Ce se întâmplă? Ţara romanilor slăbeşte şi apoi se prăbuşeşte. Iar partea ei răsăriteană – Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole – este, treptat, preluată cultural, politic, economic, religios etc. (Bineînţeles, de greci.)

Otomanii ce practicau un islamism ascetic-militarist au cucerit teritorii întinse pe trei continente. Ungaria a devenit paşalâc, Polonia le-a plătit tribut ca şi Ţările Române, Africa de Nord a fost sub stăpânirea lor, la fel Arabia, Mesopotamia (Irakul), ba chiar şi mult din Caucaz, Sciţia Mare etc. Acest imperiu ce părea imposibil de oprit s-a prăbuşit de asemenea ca urmare a prăbuşirii valorilor morale (şi aici grecii au aplicat aceeaşi metodă ca faţă de romani, dar cu un succes mult mai limitat; condiţiile se schimbaseră).

Peste tot se vede – în toate locurile, în toate timpurile, la toate grupurile omeneşti de la clan la stat – acelaşi lucru: relativismul moral duce la prăbuşire, valorile morale stabile ridică.

Cei care susţin relativismul moral o fac doar pentru că ştiu că fac lucruri rele. Niciun om care vrea sincer să fie bun, să facă binele, nu va susţine relativismul moral. Va susţine un sistem de valori puternic, fie şi chiar numai ca un ideal absolut necesar. Oamenii au nevoie să tindă spre înălţimi! Dar cei care vor să facă răul au nevoie de relativism moral! Acesta este singurul mijloc pentru a bloca sistemul imunitar al societăţii. Cu un sistem de valori morale stabil, societatea se poate apăra de rău. Cu relativism moral şi răul şi binele devin greu identificabile, ba chiar interschimbabile. Nu doar că sistemul imunitar este cel puţin derutat, dar poate fi chiar folosit împotriva binelui (bunilor). Ducând societatea la autodistrugere.

Fenomen, revin, petrecut de nenumărate ori în istoria omenirii.

Şi singura „plasă de siguranţă” a fost comunitatea celor care şi-au păstrat valorile morale. Fie că vorbim despre Comunism, Nazism, Fascism, Leninism, Stalinism ori alte regimuri politice de extremă-stânga, fie că vorbim despre prăbuşirea Imperiului Roman de Apus ori a unor state din Asia, Africa sau Americi, avem, totdeauna, această situaţie.

Dincolo de toată răutatea lumii omul poate să facă binele, să devină bun. Dacă vrea. Şi dacă îşi însuşeşte un bun sistem de valori morale. Pe care să-l urmeze cu statornicie.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea