Prostia care smintește. România, stat suveran ȘI independent

Și pe unii, șovăitori, mustrați-i;
pe alții, smulgându-i din foc, mântuiți-i;
de alții, însă, fie-vă milă cu frică,
urând și cămașa spurcată de pe trupul lor.
Duhul Sfânt
(prin Sfântul Apostol Iuda – Ruda Domnului – 1:22-23)

România este sub dictatură cel puțin din 1930, de la așezarea pe tron a lui Carol al II-lea Trădătorul, rușinea cea mai mare a Casei Regale – a reușit să pună în umbră prin mizeria sa realizările excepționale ale lui Carol I și Ferdinand Întregitorul.
Dictatura a fost rareori numită sau recunoscută ca atare.
Fie că dictatorii, ori reprezentanții dictaturii, au fost Carol al II-lea Trădătorul, Ion Antonescu, Ocupația Sovietică, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu sau oricare altul, toți și-au prezentat regimul în cele mai sclipitoare imagini și culori.

Din păcate, oamenii erau mai conștienți de dictatură sub Gheorghiu-Dej ori Ceaușescu decât după Decembrie 1989.

Încercările mele de a preveni Românii în 1990 asupra preluării puterii de oamenii Sovieticilor – de la Ion Iliescu la Silviu Brucan și alte nomina odiosa – au avut, firește, un rezultat aproape nul. Până la urmă, nici Ion Rațiu, Constantin Voicescu, Justin Pârvu și nenumărate alte personalități nu au reușit să îi trezească pe Români din somnul cel de moarte. Ce putea face un tânăr necunoscut?

Pe o linie similară s-au purtat Românii în 1997, când am fost doar câteva zeci de mii de oameni care am protestat în toată Țara împotriva trădării mizerabile săvârșită de Emil Constantinescu, Victor Ciorbea și toți trădătorii din Parlament ce au votat cedarea teritoriilor românești ocupate către Ucraina și Rusia. Blestemați sunt ei în vecii vecilor, căci ceea ce au făcut este păcat împotriva Duhului Sfânt. Și, după cum Dumnezeu Însuși spune, blestemul rămâne pe toți urmașii lor – adică pe toți cei care le continuă ideile și lucrarea.

Asta cu toate că prostia promovată sistematic ajunge la un nivel atât de ridicol încât nu are limite.

De exemplu, în Constituția României aflăm că, printre altele, statul român ”este… suveran și independent”.

Doar că suveran este cel care are putere sau autoritate absolută; independența este o caracteristică a suveranității.

Sau, altfel spus, nu poți să ai suveranitate fără să ai independență.
Este ca și cum ai spune că cineva stăpânește limba română dar nu știe niciun cuvânt românesc. Este o absurditate absolută.

Celebrul judecător Max Huber spunea

Suveranitatea în relațiile dintre state înseamnă independență.

Deci raporturile dintre cei doi termeni – de altfel, neologisme – sunt același nu doar în română, ci și în franceza din care provin, în engleză și alte limbii care i-au preluat.

Suveranitatea implică obligatoriu independența

Deci, exprimarea conform căreia România „este stat… suveran și independent” este de un agramatism feroce, este un pleonasm ridicol, este o dovadă a incompetenței în cunoașterea limbii române și a limbajului juridic din partea celor care au scris Constituția României.
Pe care, totuși, oamenii i-au votat, inclusiv prin abținerea de la votul ce trebuia dat patrioților români.

Și, totuși, dacă așa agramată cum este, această prevedere ar fi luată în serios, cel puțin câteva sute de ”politicieni” s-ar fi aflat de mult în fața plutonului de execuție.
Însă, oricum, îi așteaptă cu nerăbdare Iadul, să îi înghită și să le spulbere toate iluziile privind mărirea lor sau felul în care l-ar putea păcăli pe Dumnezeu.

Cât despre noi, așteptăm, potrivit făgăduințelor Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Christos, ceruri noi și pământ nou, în care, în sfârșit și pentru totdeauna, locuiește dreptatea.
Slavă Ție, Doamne, slavă Ție!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre bârfitori și pace

partea… tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde,
cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21:8)

Mă întreba cineva de ce nu răspund și nici nu mă tulbur de feluritele învinuiri murdare ce mi s-au adus.
Pentru neștiutori, sunt foarte multe aceste învinuiri: s-a declarat că aș fi omul sau agentul Americii, ba al Rusiei, ba al Israelului, ba al Vaticanului sau chiar al unor puteri străine necunoscute; s-a bârfit ba că aș fi extremist antiecumenist, ba, dimpotrivă, ecumenist, ba că aș fi stilist, ba prigonitor al stiliștilor, ba că aș dori exterminarea masonilor, ba că aș fi mason etc., etc.
Asta cu toate că toată viața mea am slujit, după puteri, România și Națiunea Română, iar după 20 de ani și pe Dumnezeu, pe care pe atunci L-am primit în sufletul meu și în viața mea și care a devenit centru vieții mele.
Deci, mă întreba omul respectiv,

– Cum nu vă supărați, părinte? Eu i-aș da în judecată și le-aș lua toți banii. Mai ales că nu aveți!
I-am zâmbit:
– Mă întristez când văd bârfe, oricui îi sunt adresate. Mă întristez de două ori. În primul rând, pentru răul pe care și-l fac bârfitorii. Mulți oameni altfel buni se duc în Iad pentru bârfă; care este privită de Dumnezeu drept canibalism. În al doilea rând, pentru cei bârfiți, care de multe ori sunt răniți și chiar distruși de bârfe. De aceea și Dumnezeu privind cu atâta mânie bârfa. Pentru că de o învinuire adusă cinstit poți să te aperi, însă bârfa este necinstită și totdeauna ocolește adevărul. Însă în cazul meu mă întristez doar o dată, adică pentru bârfitori, că se osândesc singuri prin ceea ce fac.
– Păi și nu vă tulburați de bârfele sau calomniile care vi se aduc?
Am dat din umeri:
– Eu am o anume indignare față de orice nedreptate sau neadevăr, însă nu este personală, ci ține de setea de adevăr, de dreptate, pe care am avut-o din pruncie. Mă supără absurditățile puse drept adevăr, dar mă supără în aceeași măsură pretenția că ar trebui să ținem sâmbăta drept zi de odihnă, ideea că pentru sfârșitul lumii trebuie să ne facem provizii, ori feluritele mizerii ce mi se aruncă în spate – și care sunt în evidentă contradicție cu toată viața mea, cu toate faptele mele, deși Dumnezeu spune după faptele lor îi veți cunoaște (Matei 7:20). Mă supără intelectual, pentru că nu sunt adevărate. Dacă ar fi adevărate, m-aș bucura de ele, căci mi-ar fi de mare ajutor. Însă nu mă supără pentru mine, ba chiar, cu toată mila pentru bârfitori, îmi aduc o anumită mulțumire.
– Mulțumire? Că sunteți bârfit?
– Da, pentru că eu cred în înțelepciunea populară a Românilor Vechi.
– Adică?
– Adică s-a spus: Vai de omul căruia îi este numele mai mare decât îi este viața! Reversul este că fiind bârfit și ducând nedreptatea cu răbdare vei fi fericit de Dumnezeu.
– Chiar credeți asta?
– Scris este: Fericiți veți fi când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră (Matei 5:11; Luca 6:22). Și ne arată Sfântul Duh, prin Apostolul Petru, că având cuget curat întru Christos vor fi rușinați cei ce ne clevetesc (I Petru 3:16). Și cum ar putea să se rușineze, dacă nu au rușine să bârfească, altfel decât la Judecata lui Dumnezeu? Și iarăși, scris este: Știu faptele tale, că ai nume că trăiești, dar ești mort! (Apocalipsa 3:1). Vedem aici exact ce spun și Românii Vechi: în zadar ai nume bun și/sau mare, dacă prin faptele tale te osândești.
– Nu știu ce să spun, părinte, mi se pare o durere mare și greu de dus!
– Din pricina mândriei noastre ni se pare așa! Căci dacă am face binele, sufletul ne-ar fi împăcat și fața senină, orice ni s-ar întâmpla (Facerea 4:7). Dacă ne uităm la Sfântul Haralambie, și la atâta potop de mucenici, care au îndurat cele mai dureroase chinuri cu pace, înțelegem cât de mică este suferința noastră față de a lor, cât de puțin ni se cere față de cât li s-a cerut lor. Și ne liniștim!

Apoi i-am adus aminte și de cuvintele dumnezeiești ale Sfântului Apostol Petru, prin care ne spune:

Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi spre ispitire, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin!
Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Christos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare!
De sunteți ocărâți pentru numele lui Christos, fericiți sunteți, căci Duhul Slavei și al lui Dumnezeu se odihnește peste voi. De către unii El se hulește, iar de voi se preaslăvește.
Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaș, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. [adică pentru că a devenit așa ceva n.n.]
Iar de suferă pentru că e Creștin, să nu se rușineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta [al lui Christos, pentru care sunt ocărâți credincioșii n.n.] (I Petru 4:12-16)

Deci, ce pierzi tu prin faptul că ești bârfit, clevetit, hulit?
Pierzi din renumele tău printre oameni?
Dar oare nu renumele tău la Dumnezeu este cel prin care câștigi fericirea eternă?
Și dacă suferind aici din pricina oamenilor câștigi Raiul, ce ai pierdut?
Nimic, pentru că Raiul este de neprețuit.

Se împlinește, adică, acel cuvânt al Sfântului Nicolae de la Rohia, care zice:

Dumnezeu dă ieftin Împărăția Cerurilor; o dă pe o cană de apă rece. (Dăruind vei dobândi, Nicolae Steinhardt)

Căci pentru câțiva ani de încercări aici – să zicem o sută – se câștigă atâția ani de fericire încât un miliard la puterea un miliard de ani factorial este doar începutul Veșniciei.

Pe de altă parte, ce câștigă bârfitorii, clevetitorii, hulitorii?
Își mulțumesc pentru o clipă inimile otrăvite de răutate? Da.
Bucuria de a vedea lovit pe nedrept omul împotriva cărora instigă? Poate.
Dar mai ales câștigă osândă peste osândă și Dumnezeu îi va judeca.

Poate bârfitorul să meargă și zilnic la biserică sau templu sau casă de rugăciune ori unde se duce ca să pretindă că este cu Dumnezeu: Dumnezeu Însuși va fi împotriva lui, va pierde pe toți cei ce grăiesc minciuna, căci pe ucigaș și pe viclean îl urăște Domnul (Psalm 5:6).
Aici este un cuvânt dumnezeiesc prea puțin înțeles: vicleanul, adică cel ce grăiește minciuna împotriva altuia, este asimilat aici cu ucigașul, iar Dumnezeu îl urăște.

Și atunci, cum să nu îți fie milă cu scârbă de bârfitor, clevetitor, hulitor, urând și cămașa spurcată de pe trupul lui – adică urând toată aparența publică/socială a acestora – (Iuda 1:23) ?
Căci aceștia se fac prin minciună următorii Satanei, care este tatăl minciunii (Ioan 8:44), și partea lor este partea aceluia (Apocalipsa 14:10, 19:20, 20:10 și 21:8).

Așa că fiecare doarme cum își așterne, căci Dumnezeu nu bate cu parul, ci îndelung așteaptă îndreptarea.
Iar cele îngrozitoare pe care le-am amintit îi așteaptă mai cu seamă pe cei cu carte multă și mai ales pe cei care își spun Creștini:

Căci dacă păcătuim cu voia noastră, după ce am luat cunoștință despre adevăr,
nu ne mai rămâne, pentru păcate, nicio jertfă, ci o înfricoșată așteptare a Judecății
și a iuțimii focului ce va mistui pe cei potrivnici. (Evrei 10:26-27)

Și am scris aceasta și pentru trezirea și mântuirea bârfitorilor mei.
Dar și pentru întărirea și bucurarea celor care sunt bârfiți.

Să citim și recitim Fericirile, să citim și să recitim Evangheliile și Faptele Apostolilor, să citim și recitim Viețile Sfinților, ca să vedem cum oamenii lui Dumnezeu au trăit Scripturile.
Ca să le trăim și noi.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am lăsat la urmă, pentru pace, dar consemnez, pentru pază, câteva din canoanele Sinoadelor Ecumenice privind clevetirea sau bârfa – aduc aminte cititorului că acele canoane ale unor sinoade locale pe care le consemnăm au devenit ale Sinoadelor Ecumenice atunci când acestea le-au recunoscut drept insuflate de Dumnezeu.

Cine învinuiește clericul nevinovat se dă anatemei (19 Cartagina; 131 Cartagina; 6 II Ecumenic). Ultimul canon și pedepsește episcopul care ar bârfi oricare alt cleric.
Cel care fabrică bârfe (clevetiri) spre a păta clericii și tulbura credincioșii se dă anatemei (6 VIII Ecumenic).
Clericii care aduc bârfe sau clevetiri împotriva altor clerici se caterisesc (18 IV Ecumenic; 34 Trulan).

Voi aminti aici că asemenea canoane nu sunt doar niște vorbe, nu sunt rânduieli lumești de care să se folosească după lumești pofte unii sau alții.
Chiar dacă ele sunt aplicate nedrept aici, Dumnezeu cu atât mai mult după ele va osândi pe nelegiuiți.
Adică ele sunt în primul rând prevenire împotriva păcatului, arătând răutățile de care trebuie să ne păzim.
Și fie că oamenii le respectă sau nu, Dumnezeu Însuși după ele va judeca pe oameni.
Deci acela care aici scapă cu bârfa/clevetirea sau cu hula, doar mai rău se osândește dincolo – căci Dumnezeu îi dă aici bunătăți pentru ca la Dreapta Judecată să nu mai poată cere nimic.
Iar cel care folosește rânduielile dumnezeiești drept acoperământ pentru nedreptate, de mii de mii mai rău se pedepsește.

Dumnezeu să ne ajute să ne păzim de rătăcirea bârfei și clevetirii!

P.P.S. Pentru cei curioși de ce am pus alături de bârfă sau clevetire și hulirea: cine bârfește sau clevetește pe nevinovat pe Dumnezeu Îl hulește.
Și tot aici lămuresc deosebirea dintre bârfă și clevetire în Româna Veche: a bârfi înseamnă a repeta lucruri despre cineva fără să știi dacă sunt adevărate sau nu, dacă răspândirea lor îi face bine sau rău; a cleveti înseamnă a spune și răspândi lucruri rele despre cineva deșii cunoști sau ar fi de așteptat să cunoști că sunt mincinoase.
Iar a avea pace înseamnă a fi în ascultare de Dumnezeu – cu El, toate sunt bune.

Mici lămuriri despre depresie și ridicare din ea

Comentatorul Unsimpluomcalator a ridicat următoarea problemă, inspirat de cuvântul Rugăciuni la ispita deznădejdii:

Doamne ajută! Am văzut nota dvs. de subsol și mi s-a părut foarte interesantă, deoarece în spațiul public, nu de multă vreme, a fost o dispută între Pr. Savatie Baștovoi și un diacon, pe numele său Nicolae Hulpoi, alături de alți specialiști, psihologi, șamd. Cei din urmă puneau accentul pe faptul ca depresia nu izvorăște din mândrie, ca este o afecțiune a oamenilor sensibili, empatici… o afecțiune studiată de mii și zeci de mii de oameni care și-au dedicat viața negăsind însă nici o soluție pentru problema. Invoca acest diacon și faptul ca nu pot fi expediate așa simplist, lucruri atât de complicate – cum după dansul, ar fi depresia.
De cealaltă parte, pe scurt, pr. Savatie vorbește despre depresie izvorăște din mândrie, ca este un duh. o asociază și duhului trândăviei, și dansul susține că se alungă prin rugăciune. Încearcă să meargă pe linia patristică. Dar i se reproșează ca ignoră schimbările chimice și hormonale, neuronale care se petrec în omul depresiv.
Ne puteți vorbi mai detaliat despre această “boală” a secolului nostru, numită depresie? Și cum se îmbină, dacă se îmbină în vreun fel, partea trupească (fiziologică) cu cea sufletească/ duhovniceasca?

Dumnezeu cu noi!

În primul rând, trebuie să îmi cer iertare: nu cunosc disputa în cauză. Deci vor răspunde nu despre ea, ci despre cunoștințele mele față de problemă.
Unul dintre principiile mele este să nu vorbesc despre ce nu știu. Mai bine cuvântez despre ce știu.

Deoarece schimbările biochimice din corpurile celor atinși de depresie nu au fost în interesul meu de cercetare, nu pot spune nimic despre ele.
De exemplu, mă feresc de disputa de tipul „oul sau găina” dintre cei care spun că schimbările biochimice produc depresia și cei care spun că depresia produce schimbările biochimice.
Ceea ce pot spune este că, prin mila lui Dumnezeu, am avut copii duhovnicești atinși de duhul întristării și care, prin ascultare, fie s-au vindecat, fie au pus patima sub stăpânire.
Din fericire, limba română are un cuvânt adânc, patimă, ce are atât înțelesul robiei față de o formă a răului, cât și pe acela de suferință.
Este o dualitate duhovnicească, deosebit de folositoare pentru înțelegerea patimilor.

Pe scurt, omul poate avea condiții biologice sau biomecanice ori biochimice care să îi facă foarte grea viața: o boală cromozomială, amputări, probleme hormonale etc.
Eu însumi am asemenea probleme, de la 5 ani și până astăzi, adică aproape o jumătate de secol, având foarte rar zile în care să nu am dureri, dureri care pe alții îi aduc la deznădejde. În timp ce, prin mila Domnului, am fost și rămân bucuros de harul lui Dumnezeu.
Cheia pentru o viață mai bună este înțelegerea, dar mai ales însușirea principiului „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

Principiul în cauză este o puternică sursă de indignare pentru mulți, dar mai ales pentru cei care confundă roadele otrăvite ale răutății omenești cu lucrarea sau impasibilitatea lui Dumnezeu. Ei vor să nu înțeleagă faptul că libertatea aduce răspundere; ei vor libertate pentru ei, inclusiv în relele lor, dar cer ca Dumnezeu să o nege acelora pe care ei îi indică.
Asemănător, omul transformă particularitățile sale trupești într-o pricină de sminteală, de supărare pe Dumnezeu și pe lume.
Mai fiecare om se plânge că nu are lucruri care nu îi trebuie, disprețuind ceea ce are.
Aici intră și bolile, slăbiciunile, invaliditățile și alte asemenea daruri, care fac mântuirea mai ușoară și tind să ne păzească de multe căderi de care cei mai sănătoși sau mai puternic decât noi au parte.

Din acest punct de vedere se poate vorbi despre mândrie ca punct de plecare în întristarea și deznădejdea adusă de felurite necazuri biologice (inclusiv hormonale).
Totuși, într-o discuție terapeutică, o asemenea încadrare este la fel de folositoare ca răspunsul „în Univers” la întrebarea „unde găsesc o biserică ce are hramul Sfinții Români?”. Pentru că mândria are milioane de chipuri, de la unele foarte grosolane până la unele foarte subtile. Și toate acestea sunt legate de specificul omului și al vieții sale.
Prin urmare, a spune că întristarea, deznădejdea sau depresia vin din mândrie este în același timp adevărat și nefolositor, dacă nu dăunător.
Să-i spui unui copil care a furat o linguriță de dulceață „aceasta este o infracțiune” este adevărat, dar de obicei este nefolositor, dacă nu dăunător.
Căci, dacă știe ce înseamnă infracțiune, are toate șansele să cadă în deznădejde (sic!) – ceea ce lucrează împotriva vindecării; iar dacă nu știe, nu îi folosește la nimic.

La fel, dacă tot ce spunem unui om căzut în întristare, depresie, deznădejde, este doar „asta vine din mândrie”, mai bine tăcem.
Căci pentru o persoană cu (ceva) educație creștină, informația că din mândrie este în deznădejde doar va întări deznădejdea, făcând adică lucrul diavolului.
Iar pentru o persoană fără această educație nu va avea niciun sens.

Dar nu despre a minți pe cel întristat, deznădăjduit sau deprimat spun eu acum!
Ci despre a găsi rădăcina specifică a păcatului, ce cuprinde nu doar mândria, nici măcar doar forma specifică a acesteia, cât mai ales motivul și terenul pentru care și pe care a încolțit, crește și trăiește patima!

Voi da un exemplu real, cu care m-am întâlnit repetat: întristarea/depresia venită în urma morții unei persoane dragi.

Cât de părintește sau creștinește ar fi să începi cu: ”Suferi din mândrie!”.
Aș îndrăzni să spun, dimpotrivă, că e lucrarea celui rău să dai cu barda în cel care suferă.

Samarineanul lăudat de Mântuitorul nu a început a certa pe cel care căzuse între tâlhari, a-l învinui că din mândrie sau alte patimi ori păcate i s-a întâmplat asta!

La fel și noi, urmând Învățătura Mântuitorului, ne apropiem întâi de cel căzut în întristare, astfel încât să vedem rănile și să turnăm pe ele untdelemn și vin etc.

Astfel, primul lucru pe care l-am făcut în asemenea împrejurări a fost să fiu de aceeași părere cu persoana în suferință: Da, este greu să rămâi fără un om drag!
De aici urmează anamneza, adică înțelegerea pierderii, care are trei părți principale: cum a fost cel plecat, care au fost legăturile între cei doi și cum a fost plecarea.
La care se adaugă prea des și purtările unora din jur, cu dragoste sau fără dragoste nepotrivite, care uneori sunt foarte puternice în a duce la întristare.

Dacă cel plecat a fost un om bun, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă bunătatea cea dincolo de cuvânt, fericirea perfectă de care are parte cel care a cucerit Raiul.
Dacă cel plecat a fost un om rău, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă faptul că doar prin mântuirea sa îl poate ajuta pe cel plecat.

Iar de aici – și în paralel cu această lucrare, căci de multe ori adevărul se înțelege în timp – începe îndrumarea celui întristat către mijloacele de ieșire din deznădejde (depresie).

Asemănător stau lucrurile și cu alte surse ale întristării (depresiei).

De pildă, este cel puțin nefolositor, dacă nu de la diavolul, să spui unui sportiv devenit invalid, și întristat de invaliditate: Din mândrie suferi!
Pentru că în fapt omul suferă pentru că, dedicându-și viața sportului, nu vede al rost vieții lui.
A discuta despre formele subtile ale mândriei într-o asemenea situație este, de fapt, o formă de mândrie, de exaltare a capacităților intelectuale, pseudo-teologice (teooloage, după expresia preferată de mine).
Căci dacă există fie și doar puțină dragoste pentru acel sportiv, Creștinul îi va spune: Dumnezeu te cheamă la o altă lucrare, mai înaltă și folositoare, din care sportul nu va lipsi, ci va fi altceva!
Și în loc de un om în deznădejde ai un om luminat ca Mihai Neșu.

Sunt doar câteva puncte din experiența mea și a altor preoți, care arată că se poate ridica omul din deznădejde, întristare sau depresie (cum vrem să îi spunem).
Uneori se poate și vindeca de ea; alteori este crucea sa mântuitoare, pe care trebuie să o ducă până la intrarea în Rai.
Rugăciuni luminate sunt de folos pentru ridicare.
Îndrumarea către lucrare bună, către muncă, spre găsirea unor prieteni etc., ajută.
Așa că folosesc ceea ce folosește!

Dumnezeu să ne ajute și să ne lumineze!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Repet faptul că nu cunosc disputa amintită de comentator. Orice susținere involuntară a uneia dintre părți prin spusele mele este, exact cum am zis, involuntară.

Intelectualii de curte și istoria se repetă

În 1954, Constantin Daicoviciu, într-o lucrare cu subtitlul Monografie arheologică, avea o prefață în care spunea:

„Mulțumită eforturilor de a-mi însuși adevărata concepție științifică despre legile de desvoltare a societății omenești, materialismul istoric, m-am străduit în lucrarea de față să mă desbăr de rămășițele concepției burgheze idealiste de a trata fenomenele social-istorice și să mă sprijin pe bazele sigure ale concepției materialiste despre lume și societate a partidului clasei muncitoare. În această direcție, de un neprețuit ajutor mi-au fost și literatura de specialitate sovietică și unele lucrări recente ale istoricilor români.
Așa se explică, deci, că în multe privințe, în lucrarea de față eu susțin un punct de vedere modificat și chiar opus față de părerile exprimate în lucrările mele anterioare
.”

Această sucire radicală, chiar la 180° (după propria mărturisire) avea să îi aducă intrarea în Academia Republicii Populare Române un an mai târziu. Precum și nenumărate privilegii.

În paralel, Sfinți precum Arsenie Papacioc, Ilarion Felea, Dumitru Stăniloae, Iustin Pârvu, Constantin Sârbu, Arsenie Boca și mulți, mulți alții erau torturați în pușcării, împinși către moarte cu toată forța Partidului pe care îl slujea Constantin Daicoviciu.

Social, Constantin Daicoviciu era un om de mare succes, parte a „elitei sociale”. Doar că, murind în religia comunistă, s-a dus în Iad.
Social, Părinții Arsenie Papacioc, Ilarion Felea, Dumitru Stăniloae, Iustin Pârvu, Constantin Sârbu, Arsenie Boca și mulți, mulți alții, erau pleava societății, dacă nu mai puțin decât atât. Doar că, murind în ascultare de Dumnezeu, s-au dus în Rai.

Astăzi istoria se repetă.
Pentru că în 1990 oamenii au votat „Comunismul cu față umană”.
A fost sincer Iliescu: doar fața poate fi umană la Comunism.
Și este umană până își revine la normala-i monstruozitate.

Și astăzi avem filosofi de curte, scriitori de curte, intelectuali de curte. Care se cred și sunt crezuți parte a „elitei sociale”. Doar că, dacă vor muri în religiile mamonice1 în care se află, se vor duce în Iad.
Și astăzi avem iubitorii de Dumnezeu care sunt persecutați, insultați, torturați, declarați „pleava societății” (dacă nu mult mai rău). Doar că, dacă vor ține ascultarea de Dumnezeu până la capăt, se vor duce în Rai.

Ce zice înțelepciunea populară?

Cum îți așterni, așa dormi!

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Mamonic = ceea ce ține de Mamona, dracul sau zeul lăcomiei, zgârceniei, iubirii de bani și de putere. ↩︎

Chiar sunt oameni ce se duc în Iad?

Chiar sunt oameni ce se duc în Iad?

Întrebarea aceasta are, de fapt, multe înfățișări.
De la „Dumnezeu este bun, trebuie să mă ierte!”, până la „Iubirea lui Dumnezeu nu poate răbda să vadă oamenii (și demonii) chinuindu-se în Iad o eternitate!”.
Intrând aici și
„Dacă Dumnezeu este bun, de ce a făcut un loc atât de îngrozitor ca Iadul?”
sau
„Unde este libertatea alegerii dacă păcătoșii se duc în Iad?”
ori
„De vreme ce nimeni nu vrea să meargă în Iad, de ce îi trimite Dumnezeu acolo?”

Dincolo de alte greșeli – triste sau hazlii – prima și cea mai mare greșeală a acestor idei, întrebări și pretenții este vorbirea despre lucruri necunoscute (și, implicit, neînțelese).
Aici, Dumnezeu și, desigur, Iadul, cei doi termeni esențiali ai ecuației.

Despre Dumnezeu și ce „trebuie” să facă pentru că zic unii, sau despre ce „nu poate” pentru că zic alții, poate voi scrie altădată.
Acum o să încerc să lămuresc pe căutătorii adevărului ce este Iadul (așa cum L-a înfățișat Dumnezeu Bisericii Sale).

Și voi începe cu încuviințarea și respingerea unei idei: nimeni nu vrea să meargă în Iad.
Ideea aceasta este pe de-o parte adevărată, pe de altă parte mincinoasă – ca multe vorbe omenești, chiar părute sau crezute strălucite.
Este adevărată, pentru că, exceptând câțiva ieșiți din minți ce întăresc regula, nimeni nu vrea chinurile Iadului.
Este mincinoasă, pentru că, de fapt, foarte mulți vor să facă răul și să trăiască într-o lume a răului, adică în Iad. Însă fără chinuri!

Pentru că ceea ce vor de fapt păcătoșii – adică ceea ce vrem noi, păcătoșii – este să nu plătim pentru răul pe care îl facem. Însă de aici apare o despărțire.
Unii vrem să nu plătim pentru răul făcut, dar vrem și să nu îl mai facem, să scăpăm de rău.
Alții vor să nu plătească pentru răul făcut, dar să îl facă mai departe. Și, dacă se poate, să silească pe ceilalți să pretindă că răul este bine.

Această despărțire face deosebirea dintre Rai și Iad.

Căci în Creație nu există făptură cu adevărat desăvârșită, perfectă.
De aceea, după cum este scris despre Dumnezeu, „El nu se încrede în slujitorii Săi și găsește vină chiar îngerilor Săi” (Iov 4.18).
Ca urmare, nu pentru că ar fi perfecți sunt în Rai îngerii și sfinții.
După cum mărturisește Biserica lui Christos, toți oamenii sunt păcătoși, chiar și sfinții (Canoanele 114 și 114 Cartagina).
Doar că sfinții, ca și cei care urcă spre sfințenie, se ostenesc mult – pe cât pot, neîncetat – să iasă din patimi, să se curețe, să învețe, să se păzească de cursele demonilor și să se unească tot mai deplin cu Dumnezeu. Care, fiind și Făcătorul nostru, și Țiitorul nostru, și Mântuitorul nostru, și Împăratul nostru, și Iubirea Adevărată, și Adevărul Iubitor, știe și ne dăruiește, dacă cerem cinstit, toate cele care ne sunt de trebuință.

Iar prin această osteneală omul se învață să caute cu tot mai multă putere adevărul și dragostea – căci nu există adevăr fără iubire, nici dragoste fără adevăr. Și căutându-le, tot mai mult le dorește, și pe măsură ce învață adevărul și dragostea, lipindu-se de ele și prețuindu-le îi devin, tot mai mult, felul de a fi.
Și Raiul este pentru cei care au această sete de adevăr și iubire, ca împreună să le lucreze și să crească și să se bucure.

Dar Iadul?

Multe nedumeriri privitoare la Iad se limpezesc atunci când aflăm de ce și cum a fost creat Iadul.
Și cred că cel mai bine se înțelege înființarea Iadului prin cuvântul Mântuitorului care spune că focul cel veșnic (Iadul) este pregătit diavolului și îngerilor lui (Matei 25.41).

Adică nu de la început a fost făcut Iadul.
El este creat de Dumnezeu la cerere: atunci când Îngerul cel Luminos, Luceafărul cetelor cerești, a vrut să ia și să i se dea cele ce nu erau ale lui, să fie privit, tratat, recunoscut etc. drept egalul lui Dumnezeu.

Căci singura lecție cu putință pentru Lucifer, dar și singurul răspuns ce îi respectă libertatea, era și este crearea unei lumi (unui univers) în care Dumnezeu să fie cât mai retras, cât mai puțin simțit. Așa încât Lucifer să încerce să fie dumnezeul acelui univers. Și cei care îl urmează, care îl ascultă, pretinzând că ar fi dumnezeu, să poate fi în lumea lăsată acestuia.

De aceea Iadul nu are struguri, căci aceștia sunt darul iubirii și adevărului dumnezeiesc. De aceea Iadul nu are nici vin, nici must, nici flori, nici nori, nici mare; de aceea Iadul nu are nici păsări, nici căprioare, nici lupi, nici vulturi sau acvile; de aceea Iadul nu are nici soare sau lună ori stele, nici apusuri sau răsărituri, într-un cuvânt, nimic din darurile dumnezeiești; în afară de viața celor care sunt acolo (în Iad) și de darurile personale pe care le-au primit. Și acestea din urmă, totuși, sunt în Iad în felul și în măsura în care au fost folosite, îngrijite sau, mai des, rănite și chiar nimicite de cel care le-a primit.
Deci Iadul nu are cele de mai sus și pe cele asemenea lor.
De ce?
Pentru că toate acestea țin de rânduiala lui Dumnezeu, sunt manifestările Sale.
Iar cei din Iad nu vor să Îl simtă pe Dumnezeu, pentru că vor să Îi ia locul. Și cum să Îi ia locul, dacă El își arată iubirea așa cum o face pe pământ?
Pentru aceasta Dumnezeu este ascuns în Iad, ca să lase celor ce nu Îl vor libertatea de a fi fără El – pe cât este cu putință.

De aceea, în primul rând, cei care nu Îl ascultă pe Dumnezeu merg în Iad: ca să poată sta în afara lucrării Acestuia.
Desigur, în al doilea rând, este un lucru ușor de înțeles pentru orice făptură logică: dacă cei care iubesc, doresc și practică răul cu sete ar fi puși în Rai, Raiul ar deveni un fel de Iad.

Să ne gândim ce ar însemna ca toți răii nepocăiți (criminali sadici, teroriști, violatori, psihopați pasionați de torturare etc.) să fie în Rai. Așa cum binele și fericirea altora i-a scos din fire pe pământ, și mai mult i-ar scoate acolo. La fel, de altfel, ar fi cu toți invidioșii. La fel ar fi cu cei mândri, cu cei trufași sau alții asemenea, ce ar fi scoși din minți de dreapta așezare a fiecăruia și a oricărui lucru – căci ei vor altă așezare, care să îi așeze pe fiecare dintre ei, în parte, pe locuri necuvenite (și la care mulți râvnesc și se cred îndreptățiți ca „singurul/singura ce merită acest loc”).
Dar la fel ar fi și cu lașii, care ar fi chinuiți de curajul și demnitatea celorlalți, și cu mincinoșii, care ar fi chinuiți de Adevăr, și cu lacomii, care ar fi chinuiți de dreapta măsură ce ființează pretutindeni în Rai etc.
S-or chinui ei în Iad, pentru patimile și păcatele lor, dar și mai tare s-ar chinui în Rai, căci aceasta este o lume căreia ei îi stau împotrivă ființial.

Desigur, am putea să mai cuvântăm și despre dorul de Dumnezeu pe care îl au și cei care Îl urăsc.
Am putea să amintim despre durerea trufașilor urâtori de Dumnezeu (începând cu Satana) față de faptul că Dumnezeu îi ține în existență, pe ei și lumea lor, Iadul. Căci aceasta este o amintire neîncetată a puterii pe care nu o pot atinge, deși o vor.

Și aici ar fi pentru ei, dacă ar fi în Rai, alt chin uriaș: să îi vadă pe oamenii îndumnezeiți, pe cei care devin dumnezei prin har.
Pentru aceștia din urmă, adică pentru cei care au câștigat Raiul, stă scris: Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81.6).
Dar cei dintâi, urâtorii de Dumnezeu, ar vrea să fie dumnezei fără Acesta, ceea ce este cu neputință. Și această neputință le rănește mereu mândria.

Aceeași mândrie îi face să nu primească des-ființarea, dispariția lor, pe care o privesc drept o înfrângere deplină. Și, mincinoși fiind, căci altfel nu ar putea fi atât de mândri, aleg să se mintă că „este bine” sau „mai bine” să fie în Iad.
Una dintre aceste minciuni fiind cea pe care demonii și în această lume au răspândit-o: „Mai bine liber în Iad decât sclav în Rai!”.
Doar că „sclavii din Rai” sunt liberi. Liberi de patimi și păcate, liberi să își împlinească cele mai frumoase și înalte chemări, fiind dăruiți și cu puterea de a le împlini – și lipsiți de toate împiedicările pământului și Iadului. După cum este scris: „Cunoașteți adevărul, și adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8.32), sau „Stați deci tari în libertatea cu care Christos ne-a făcut liber și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei!” (Galateni 5.1), căci Dumnezeu te liberează.
Iar „liberii din Iad” sunt sclavi. Sunt sclavii minciunilor, înșelărilor, poftelor ucigașe, prostiei și nenumăratelor alte patimi. Și mai cu seamă sunt sclavii mândriei care îi face să caute „independența” înrobitoare și ucigașă față de Eliberatorul și Răscumpărătorul oamenilor. Și această robie este cea care îi chinuiește și aici, și în Iad. Care, astfel, numai bun nu este.
Ceea ce, undeva, știu și ei. Altfel nu s-ar plânge de Dumnezeu că nu îi primește în Rai.

Ca urmare, da, sunt oameni care se duc în Iad.
Se duc în Iad toți cei care aleg să fie departe de Dumnezeu, să Îi stea împotrivă, fățiș ori fățarnic.
Adică cei mai mulți dintre oameni. Căci de aceea ne-a prevenit Domnul, zicând:

„Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viaţă și puțini sunt care o află.” (Matei 7.13-14)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea