Azi noapte, Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist şi ce-nalt parea Crist !
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani…

Când m-am deşteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă, şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele: nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: niciun răspuns !
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au străpuns…

– Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele…
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

Radu Gyr