BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:
Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; fie prin citare directă a mărturiilor, fie în mici sinteze; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

cruce-ortodoxa-e1284441618956

Fecior de popă (I), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

Auzit-aţi să fi fost vreodată un preot care să fi tăiat limba din gura creştinilor, drept pedeapsă pentru ştiu ce? N-aţi auzit. Atunci de unde a răsărit vorba: „taie popa limba”?
Ah! Taie popa limba! Iacă o vorbă veche, „creştinească” şi „românească”, a mamelor care vreau să-şi sperie copiii când fac vreun rău. În glumă şi-o spun şi oamenii mari, cu toate că nu are niciun rost. Vreau să zic, încă nu s-a întâmplat ca vreun popă să taie limba unui creştin pentru că ar fi mâncat de dulce în zi de post, ori ar fi chemat pe Necuratul într-ajutor, când era să cheme pe Dumnezeu.
Nu, popii n-au tăiat niciodată limba creştinilor, dar dimpotrivă, adică să taie creştinii limba popii, asta s-a întâmplat de multe ori.
Li s-a întâmplat preoţilor noştri, ai românilor, nu o dată, ci de multe ori, aproape o sută de ani de-a rândul. Li s-a tăiat preoţilor limba pentru că şi-au făcut sfânta datorie şi au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Limba lor, tăiată ori smulsă din gură, a fost aruncată câinilor s-o mănânce, iar ei, muţi şi nenorociţi, au fost puşi să care pământ boierilor, să ducă în spate pe lectică episcopi de altă religie şi – spre ruşinea omenirii – au fost puşi să mănânce carne de hoit de cal şi să boteze câinii în apă sinţită şi cu toată sfânta rânduială a botezului!

Nu s-a întâmplat la noi în Principate1, ci în Ardeal, în suta a şasesprezecea şi a şaptesprezecea. Luptele religioase în vremea aceea erau nesfârşite în toată Europa între catolici, luterani şi calvini2. În Ardeal era o luptă şi mai nebună, căci se întâlniseră dintâi cinci, apoi şase şi în urmă şapte felurite religii. Catolicismul, care fusese mai înainte singur stăpânitor, era acum biruit de luteranism şi de calvinism, şi în urmă a început lupta între aceste două confesiuni. Iar luptele nu se făceau numai cu vorba, ci cu parul. Se aprindeau case, se omorau oameni, se pustiau semănăturile de pe câmp, se ardeau pe rug femei şi copii, şi era o urgie a lui Dumnezeu3.

În urmă au biruit cu totul ungurii cu religia lor calvină. Până ce erau aceştia tovarăşi de luptă cu luteranii contra catolicilor, iar după aceea, câtă vreme s-au războit tovarăşii între ei, nimeni nu s-a interesat de religia valahă4 ortodoxă, care era prea slabă şi nebăgată în seamă5. Dar, după ce au ajuns calvinii tari şi mari, au început o goană fără milă contra românilor.
Această goană e, fără îndoială, cel mai jalnic capitol din istoria românilor din Ardeal.
Cât au îndurat românii atunci! Câte legi barbare n-au adus împotriva lor: căutau calvinii şi cu vicleşugul, şi cu moartea, să facă pe români să-şi lepede legea lor.
Şi-au lepădat-o mulţi, mai ales dintre românii cei bogaţi, şi de aceea până azi poate a treia parte dintre boierii unguri ai Ardealului sunt de origine română, renegaţi. Istoria îşi ştie pe toţi. Cu vremea s-au mai dezmeticit unii şi s-au întors la matca românească, se mai întorc şi astăzi, pe ici pe colo.

(va urma)

1Adică în Muntenia şi Moldova, cele două Principate Române Dunărene.

2Reforma, adică reformarea Catolicismului, începută de Calvin, Luther şi Zwingli, a dus la lupte cumplite şi mari vărsări de sânge în toată lumea catolică (sau controlată de Catolici, respectiv Reformaţi, adică Protestanţi). Vărsările de sânge au fost de amândouă părţile. În Marea Britanie Protestanţii au chinuit cumplit pe Catolici, în Franţa Catolicii au chinuit cumplit pe Protestanţi, etc., etc.

3A lui Dumnezeu? Mai curând a unor oameni foarte străini de Dumnezeu…

4Ortodoxia era denumită Legea Românească, în acele vremuri, nu doar de Români, ci şi de conlocuitorii cu Românii, din Dalmaţia şi Croaţia până în Moravia şi Maramureş.

5După sute de ani de prigoană catolică prin intermediul conducerii Ungariei.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu

Am arătat în alte părţi că Ţara cunoscută sub numele comun de Imperiul Roman avea ca nume întâi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum (Romanorum), iar din secolele II-III d.Chr., tot mai mult, numele de Romania, ce se va şi impune pentru peste o mie şapte sute de ani ca nume oficial al Ţării; am arătat şi apartenenţa Principatelor [Romane/Române] Dunărene la confederaţia de principate ce alcătuia Romania sau Imperiul Roman în secolele XI-XV (a se vedea aici, aici, aici, aici etc.)

Pentru mulţi continuitatea între Terra Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene şi România este ceva atât de nou încât este greu şi de înţeles, cu atât mai puţin de analizat logic sau acceptat. Am avut parte chiar de cititori – inclusiv extrem de agresivi – care nu au putut face nici legătura, nici distincţia, între denumirea antică de Romania şi cea medieval-contemporană de România.
Poate să pară şi mai ciudat şi neaşteptat faptul că, în realitate, această legătură există în documente vechi, neîncetat, din Evul Mediu până în contemporaneitate; sau că în lumea academică a istoricilor români a fost larg discutată.
Am amintit, printre altele, de unele dintre afirmaţiile făcute de marele istoric Nicolae Iorga. Acesta are chiar o lucrare pe temă, Byzance après Byzance, apărută în limba franceză, în Franţa anului 1935, şi la care a făcut un rezumat (larg) în limba română, numit „Bizanţ după Bizanţ” – un text greu de citit din pricina limbajului şi numeroaselor citări şi note. Istoricul român foloseşte în stil occidental termeni în realitate improprii, precum Bizanţ în loc de Constantinopol şi Imperiul Bizantin în loc de Romania sau Împărăţia Romană (Imperiul Roman), acestea din urmă fiind denumirile reale, existente în toate documentele istorice ale epocii. (Folosirea de către Occident a unor alţi termeni, născociţi şi peiorativi, are bazele despre care vorbim şi în textul despre falsificarea Retragerii aureliene).
Dincolo de problema termenilor – în context secundară -, esenţială este atestarea sistematică pe care Nicole Iorga o dă – inclusiv în celebra Istoria Românilor ce îi aparţine – continuităţii amintite (Terra Romanorum sau Senatus Populusque Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene, România).

Dincolo de rândurile pe care le-am redat publicului de curând, Nicolae Iorga spune şi că Principatele Române au constituit, mai ales de la 1453 încolo,

… o nouă basileia [Împărăţie Romană], înconjurată îndată de prezenţa, pe timp de luni, şi ani chiar, a capilor clerului grecesc… ajungând acum să întrunească în jurul Domnului din Iaşi sau Bucureşti patru patriarhi bizantini, în funcţiune sau în exil. 
Această situaţie care a dat Ţărilor Române – în împrejurările şi după concepţiile de atunci – un rol de supremaţie care se întindea până la Tiflis, la Antiohia, la Cairo… a durat de la căderea „feciorului Satanei”, Cantacuzinul [1347-1354] ai cărui urmaşi se stabiliseră în curând la Dunăre, până la imperiala măreţie şi dărnicie a acelui boier Lupu care, ajungând pe tronul Moldovei, se botează Vasile; ca împăratul legiuitor cu a cărui operă, visând la Bizanţul [Constantinopolul] unde l-ar fi instalat veneţienii şi polonii, el s-a luat la întrecere, prin publicarea Codului său, în acelaşi timp în care [tot] la Iaşi se dădea prima traducere integrală din Herodot

Nicolae Iorga include în această serie de Domnitori Români ce duc mai departe tronul şi moştenirea Constantinopolului şi pe Fanarioţi, declarând însă că

Bizanţul se va sfârşi prin aceşti fanarioţi înşişi. Ca dragomani ai Porţii, ca informatori în capitalele vecine cu creştinătatea liberă, ei ajung a se impregna de o dublă stare de spirit, vătămătoare pentru bizantinismul în stare să reziste până atunci la toate primejdiile: aceea a liberalismului pe care îl predică, fie chiar într-un sens cu totul special, „filosofia” franceză a secolului al XVIII-lea, duşmana influenţelor religioase şi a autorităţilor istorice [a tradiţiei[, şi cea din care se desprinde încetul cu încetul din acest cult al noilor abstracţii, din acel internaţionalism revoluţionar… 
Acesta fu, în zorile veacului al XIX-lea, moarte Bizanţului. Ea supravieţuise aproape patru secole formei imperiale creştine, după ce supravieţuise o mie de ani formei dintâi, romane.” (citatele sunt din Bizanţ după Bizanţ, de Nicolae Iorga)

Istoricul atestă, prin urmare, o continuitate directă – schimbările fiind, o spune clar, doar ale „formei” – între Terra Romanorum sau Ţara Romanilor din Antichitate, Romania cu capitala la Constantinopole (începută cumva de Sfântul Constantin cel Mare), aceeaşi Romanie devenită după 602 de limbă grecească şi, respectiv, Principatele Române Dunărene, Muntenia şi Moldova.
Trecem aici peste înrudirea dintre Domnitorii Români şi Paleologi, Cantacuzini şi alte ramuri ale dinastiilor constantinopolitane, peste toate legăturile dintre Muntenia şi Moldova, pe de-o parte şi „lumea bizantină”, de cealaltă parte, amintite de Nicolae Iorga în operele sale, peste toate elementele de continuitate ce ţin, până la urmă, de amănuntul istoric. Asta pentru că ceea ce ne-a interesat în primul rând a fost atestarea de către marele istoric a continuităţii ce îi uimeşte până la şoc pe mulţi dintre cei de astăzi.

(Şi, desigur, înţelegem că poate fi un şoc să afli că Imperiul Roman există în secolul XXI, sub numele de România, fiind iarăşi republică precum a mai fost între vremea regatului etrusc şi cea a imperiului lui Augustus (anul 27 î.Chr.), adică vreme de peste 450 de ani. Câtă vreme se tot asimilează „căderea Romei” cu „prăbuşirea Imperiului Roman”, se ignoră eliberarea Romei de sub năvălitorii Germanici de către Iustinian şi nenumărate alte realităţi istorice, este şocant să constaţi cât de mult se minte pe temă…)

Revenind la citatele de mai sus, trebuie să observăm, totuşi, că este o viziune subiectiv „moartea” acelui „Bizanţ după Bizanţ”, pusă de Nicolae Iorga în seama trecerii conducerii Ţărilor Române, în vremea Fanarioţilor, de la Legea Românească şi Ortodoxie la principiile franc-masonice şi secularismul misticist al Iluminismului. Este, după cum am spus, o viziune subiectivă, cu argumente şubrede şi care are nevoie de îndreptare.
Îndreptare, pe care o începem cu strălucitoarea frază a lui Mircea Vulcănescu:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.
(Mircea Vulcănescu, în Dimensiunea românească a existenţei)

Merită sublinat faptul că martirul şi înaltul gânditor român Mircea Vulcănescu foloseşte termenul de „România” pentru realităţi dinainte de, din timpul şi de după 1848.
Cine a citit Dimensiunea românească a existenţei a văzut şi condensarea uluitoare a unui volum uriaş de cunoştinţe, gândire şi înţelegere în fraze de o profunzime greu de egalat. Prin urmare, folosirea termenului de România în acest context nu este o greşeală, reprezintă, ca tot restul operei, o sinteză ideatică.
Mircea Vulcănescu vede România dincolo de formele statale prin care aceasta se exprimă.
România este Ţara, iar Ţara sunt Românii ce duc mai departe moştenirea Străbunilor şi pământul pe care ei trăiesc.
Statul poate să exprime Ţara, sau nu.
Ţara poate să fie liberă, sau sub ocupaţie; aceeaşi Ţară poate să se organizeze în confederaţie de triburi, de principate, de regate, într-o împărţie sau republică centralizată, într-o confederaţie de republici etc., etc. Toate acestea sunt forme trecătoare – după cum observa chiar Nicolae Iorga – prin care Ţara se exprimă la nivelul conducerii şi organizării politic-administrative (şi, parţial, relativ, şi sociale). Ori chiar sunt forme prin care se exprimă o situaţie de ocupaţie – precum a fost regatul etrusc pentru Terra Romanorum, vreme de cca. două secole.
Dar Ţara există dincolo de aceste forme, atâta vreme cât îşi păstrează moştenirea străbună şi o duce mai departe. Această moştenire este cea pe care Mircea Vulcănescu o numeşte, nu o singură dată, cultură.

Prin fraza

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o

Mircea Vulcănesc exprimă, în primul rând, continuitatea Ţării dincolo de organizarea de Stat şi alte asemenea forme superficiale şi trecătoare dar, în acelaşi timp, şi ivirea unui fenomen extrem de grav: ruptura culturală.

La prima vedere s-ar putea crede că este vorba despre aceeaşi ruptură pe care Nicolae Iorga o socoteşte drept „moarte” a „Bizanţului după Bizanţ”.
În această perspectivă am avea doar o deplasare a „datei decesului”, de cca. 60-100 de ani, din timpul stăpânirii fanariote în vremea lui 1848.
Dar în vreme ce Nicolae Iorga vorbeşte despre o rupere a Fanarioţilor de moştenirea Constantinopolului – adică, implicit, de moştenirea Romaniei -, Mircea Vulcănescu vorbeşte despre România şi ruperea culturii României!
Deosebirea este de substanţă, nu de formă (şi nici pe departe doar de dată).

De fapt, înţelegem că Nicolae Iorga a riscat destul de mult prin sublinierea continuităţii între Ţările Române, Romania cu capitala la Constantinopole şi vechea Terra Romanorum cu capitala la Roma. Occidentul a urât şi urăşte orice subliniere a continuităţii dintre Terra Romanorum şi Constantinopole. Am explicat fenomenul aici – şi nu doar – astfel că nu revenim acum asupra lui. Amintim doar că nu au existat niciodată nici „Bizanţul”, nici „Imperiul bizantin”, nici „Imperiul roman de răsărit”, toate trei fiind denumiri peiorative, rasiste, prin care Evul Mediu Apusean – şi continuatorii lui – au încercat să apere şi promoveze, cu orice preţ, ambiţiile Germano-Papale de preluare monopolistă a moştenirii romane. Căderea Constantinopolului a fost un pretext excelent pentru a nega romanitatea statelor – principare, despotate etc. – care supravieţuiseră, fie că erau din Negroponte, Crimeea sau de la Dunăre. Poziţia lui Nicolae Iorga pe temă vine, ca urmare, în contradicţie directă – şi combativă – cu poziţia unor puteri mari – şi adeseori stupid-necruţătoare.
În acest context, a vorbi despre un sfârşit al acestui „Bizanţ după Bizanţ” este liniştitor pentru amintitele puteri. Teama unei revendicări este estompată. Asta cu toate că „observatorii” sau „cercetătorii” sau spionii francezi şi britanici în Românime constatau în secolul al XVIII-lea că Românii de pretutindeni, din Epir sau Candia (Creta) până în Carpaţi îşi păstrează conştiinţa continuităţii milenare, îşi păstrează capitala cel puţin spirituală la Constantinopol, visând la eliberarea acestuia – şi a întregii Romanii – sub unul dintre Principii Români. (Principi ai cui? Ai Romaniei constantinopolitane, bineînţeles, nu ai vreunui imperiu germanic ori slav.)

Mircea Vulcănescu restabileşte însă adevărul acolo unde Nicolae Iorga şi-a construit o ieşire diplomatică.
Pentru că, într-adevăr, câtă vreme Poporul, Neamul, ţine Legea Românească, faptul că Fanarioţii sau alţi conducători – străini de Neam sau trădători – s-au dat după legi străine (în speţă, cele franc-masonice), Ţara este aceeaşi; se schimbă, cel mult, orânduirea statală. Ceea ce înseamnă că ruptura culturală fanariotă îi rupe de „moştenirea bizantină” pe ei, eventual structurile statale pe care le administrează, dar nu şi pe Românii ce duc mai departe cultura românească.

Atunci, însă, de ce aminteşte Mircea Vulcănescu de 1848?
Până la urmă, în 1848 nu pare să existe nicio schimbare semnificativă.
Da, se schimbă conducerea Munteniei, pentru puţină vreme (din Iunie în Septembrie). Culmea este că din Septembrie 1848 conducerea Munteniei îi aparţine lui Constantin Cantacuzino, urmaş evident al Domnitorilor de la Constantinopol. Deci, la prima vedere, avem o întărire a moştenirii constatinopolitane.
În Moldova nici măcar nu se schimbă Domnia!
Au loc, ce-i drept, alte schimbări în 1849, dar iarăşi nu semnificative la nivel de stat.
Nu are loc nicio transformare semnificativă a Statului, nu are loc o schimbare a familiilor domnitoare, nu se aşează noi legi…
Unde este ruptura pe care o vede Mircea Vulcănescu?

În conştiinţa populară, în conştiinţa naţională.
1848 este primul an în care, de la Iulian Apostatul încolo, anti-creştinii sunt priviţi ca patrioţi şi naţionalişti.
România a avut o cultură. O cultură ce s-a zidit, două mii de ani, în trăirea creştină, în iubirea şi trăirea Învăţăturii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Christos. Legea Românească a fost atât de strâns inspirată din şi legată de Învăţătura Ortodoxă, încât în multe părţi – din Dalmaţia în sudul Poloniei – prin Legea Românească se înţelegea în mod obişnuit Ortodoxia şi doar secundar Jus Valachorum.
Timp de aproape două mii de ani prigonitorii Neamului au fost prigonitorii Bisericii, Credinţei, Învăţăturii Adevărate. Fie că vorbim despre Goţi sau despre Împăraţii Romani prigonitori, despre Huni, Tătari, Otomani sau alţi năvălitori, avem acelaşi tipar, neschimbat.
Dar în 1848 apare prima formă de acceptare populară – cu înţelesul de largă, nu de unanimăa unei forme de patriotism şi naţionalism ne-creştin, ba chiar anti-creştin.
1848 este data de la care o parte dintre Români încep să creadă în patriotismul sau naţionalismul adepţilor secularismului franc-masonic.
Cultura României este ruptă, din 1848, între adepţii sinceri ai patriotismului şi naţionalismului de tip secularist (masonic, socialist, comunist etc.) şi cei al Românismului Străvechi, aşa cum a fost trăit şi lăsat moştenire de Străbuni.

Într-adevăr, Mircea Vulcănescu a avut dreptate:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.

A rupt-o, nu a nimicit-o!
Avem aici lămurire de cea mai mare însemnătate, prin care se îndreaptă şi diplomaticul neadevăr al lui Nicolae Iorga.
Pentru că şi după 1848 trăieşte România constantinopolitană, România creştină, legată fiinţial de Biserica lui Dumnezeu şi valorile creştine.
Se încearcă distrugerea ei, este adevărat.
Se desfiinţează biserici şi mânăstiri, se jefuiesc tezaurele Românimii, fiind trecute Statului tot mai secularizat – şi care nu încetează a-şi proclama făţarnica grijă faţă de Biserică, faţă de „Tradiţiile Neamului”, faţă de Popor…
Bolniţa Colţea, mânăstire ce a salvat mii şi mii de vieţi, este luată de Stat şi adusă în pragul prăbuşirii, fiind cu greu salvată. Altele nu scapă…
Şcoli, licee, spitale – totul se întemeiază prin jefuirea celor construite de România Străveche. Iar meritele sunt asumate apoi de Secularişti, în acelaşi stil pe care îl vom regăsi şi în Comunismul anilor 1944-1989 (a se vedea aici, aici, aici… ).
Invenţii şi descoperiri ce ţin de firea iscoditoare a omului sunt atribuite – în stilul pe care îl va păstra şi Comunismul – filosofiei conducătorilor; asta chiar şi atunci când inventatorii şi descoperitorii au fost persecutaţi şi marginalizaţi toată viaţa lor de amintiţii conducători şi adepţii lor.
Merită observat faptul că ruptura, fie la Nicolae Iorga, fie la Mircea Vulcănescu, are exact acelaşi caracter spiritual: trecerea de la Împărăţia Creştină (Românească) la Secularism. Şi, pentru amândoi, constituie o despărţire de moştenirea Străbunilor, de Legea Românească, de ceea ce ne defineşte ca Neam şi Ţară, o formă de distrugere, de sinucidere sau asasinat.

Nu continuăm aici zugrăvirea tabloului sumbru, pentru că alta este tema articolului nostru. O să amintim doar faptul că România Străveche – sau, dacă vreţi, România Profundă – a mers mai departe, în ciuda persecuţiilor, în ciuda genocidului anti-românesc desfăşurat, sistematic, de „patrioţii” şi „naţionaliştii” secularişti.
Deşi acoperită de valurile de mizerie ale acestor regimuri seculariste, Ţara încă trăieşte.
Trăieşte în bisericile şi mânăstirile ce ţin Credinţa Strămoşească, trăieşte în tinerii ce-şi ţin steagul în piept şi icoanele Voievozilor Români pe pereţii camerei, trăieşte în toţi cei care duc mai departe moştenirea Străbunilor.

Cel ce a început în voi lucrul cel bun [adică Duhul Sfânt] îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus (Filipeni 1.6)

Chiar sub forma republicii de astăzi, România trăieşte, şi va trăi, în ciuda tuturor duşmăniilor, până la A doua venire a Domnului, când unindu-se cu România cerească – a celor care mai înainte de acele zile au câştigat Raiul – va intra în Veşnicie.
Totul este ca fiecare dintre noi să izbutească să fie al acestei Românii, nu al rupturii…

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Vechimea României, vechimea Principatelor Romane/Române Dunărene

I. Vechime şi continuitate. Pilda franceză

Continuitatea unei ţări sau a unui stat se poate menţine dincolo de schimbări radicale. Structura administrativă, orânduirea socială, religia, aşezările politice şi multe altele se întâmplă să se schimbe, iar statul sau ţara este recunoscută de toţi ca aceeaşi.

Franţa, de pildă, avea în anul 1400 o cultură, o religie. Mai târziu, apare protestantismul, care se răspândeşte. E tot Franţa. În 1750 ea este o ţară dominată de Catolicism şi o monarhie ce tinde clar spre absolutism, dar şi o ţară ce deţine vaste teritorii în America de Nord. În 1762, Franţa a pierdut teritorii americane ce îi depăşeau de multe ori suprafaţa. Rămâne aceeaşi ţară. Urmează Revoluţia Franceză, schimbare de regim după schimbare de regim, forme de republică dar şi de imperiu [sic!], de regat, republică etc. Se trece de la Catolicism la Ateismul cel mai fanatic, apoi la unul fanatic-moderat. Într-un târziu, apare o anume nostalgie a trecutului – cei doi Dumas, Paul Feval şi alţi scriitori au contribuţia lor – şi o anume îngăduinţă faţă de o formă edulcorată a Catolicismului – Victor Hugo, Jules Verne şi alţi scriitori au meritul lor. Într-o formă sau alta, Franţa trece prin două războaie mondiale, cu ocupaţie parţial-integrală (Republica de la Vichy era sau nu teritoriu ocupat?), este salvată de un nebun admirabil, o figură istorică unică şi providenţială, Generalul Charles de Gaulle. Care construieşte o Franţă post-belică…
Pe o distanţă de peste 500 de ani Franţa trece prin schimbări structurale, adesea radicale, de multe ori.
De la primul dintre nobili, un fel de „conducător al confreriei feudalilor”, monarhul francez ajunge la monarhia absolutistă, este apoi silit să accepte monarhia constituţională, apoi este înlăturat… Franţa este ba sub Anglia, ba deasupra ei; ba în primejdie să devină colonie germană sau engleză, ba stat colonialist (ceea ce este şi astăzi, deşi, iarăşi, într-o formă deosebită de cea veche). Regal vasal Papalităţii vreme de multe secole, după „Revoluţia Franceză”, dimpotrivă, aceeaşi Franţă devine atât de ostilă Catolicismului încât practică genocidul în Vandeea, unde populaţia refuză această ură. Revoluţionari declară că oamenii se nasc egali în drepturi, dar mai târziu ucide copii pentru vina de a se fi născut nobili. Schimbările structurale ale Franţei sunt atât de uriaşe încât, de pildă, unul dintre revoluţionari, ajuns „prim-consul” se transformă în împărat, şi preschimbă Franţa în imperiu. Etc., etc.
Cu toate aceste schimbări uluitoare, continuitatea subiectului Franţa este clară şi necontestată; raporturile internaţionale – economice, juridice, culturale, religioase etc. – se schimbă, dar se schimbă în raport cu subiectul Franţa şi schimbările acestuia.

Este o pildă care poate ajuta să se înţeleagă de ce schimbările unui subiect de drept internaţional sunt o marcă a continuităţii sale şi nu un sfârşit.
Am putea să exemplificăm prin zeci şi sute de cazuri, de la statul turcesc – acelaşi subiect de peste 600 de ani, cu toate uriaşele schimbări de care a avut parte – şi până la China, cu mii de ani de istorie în ciuda transformărilor prin care a trecut.
Desfiinţarea totală a unui stat poate să existe. 
A dispărut structura creată de Huni, nu mai există nicio moştenire a statului avar, este ieşit din istorie Imperiul Inca, la fel Imperiul Aztec şi tot aşa.
Înfiinţarea (de la zero) a unei ţări sau, asemănător, reînfiinţarea unei ţări dispărute sunt, iarăşi, fenomene istorice concrete. Primul există pentru orice ţară, fie ea veche sau nouă. Pentru reînfiinţarea unei ţări există numeroase exemple, de la Bulgaria la Israel.  

Unde se aşează, în această perspectivă, România?
Se apropie dureroasa şi frumoasa sărbătoare a 100 (o sută) de ani de la Unirea Basarabiei cu Regatul Român. Există, în paralel, o amintire istorică foarte greaUnirea Transnistriei (cu Podolia şi Vozia sau Edisan) cu Regatul României, o unire cerută de Românii şi ceilalţi trăitori dintre Nistru şi Bug, dar nematerializată (nu discutăm aici de ce). După aceste date urmează, din luna noiembrie într-un an, 100 (o sută) de ani de la Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Şi, câteva zile mai târziu, Unirea Transilvaniei, Maramureşului, Sătmarului, Crişanei şi Banatului cu Regatul Român. O unire parţială pentru Maramureş, Banat şi Crişana, pe care clasa politică „românească” nu a ştiut să le elibereze în întregime, pentru care clasa politică „românească”, în majoritatea ei, nici măcar nu a căutat soluţii adevărate.
Dincolo de durerile aduse de hărţile şi întâmplările istoriei, în această oglindă a Istoriei pe care o avem în anul 2018, rămâne o întrebare: ce vechime are România?
Sau, altfel spus, de câtă vreme există subiectul România?

II. Vechimea şi continuitatea României

Pentru a găsi răspunsul acestei întrebări se folosesc, de obicei, trei poziţii diferite.
1. Privirea largă, integratoare, asupra Istoriei.
2. Privirea provincialistă asupra Istoriei.
3. Privirea limitativă, (de)structuralistă.
Toate trei includ mai multe abordări. Vom începe prezentarea de la ultima.

II. a. Gândirea destructuralistă

Privirea destructuralistă, cum am numit-o, încearcă să desfiinţeze, radical, existenţa României înainte de o anumită dată, subiectiv aleasă; data respectivă marchează, de obicei, o anumită schimbare structurală care, pe criterii subiective, este declarată a fi „data de naştere” a statului român/României.
Aici intră, de pildă, după ideologul şi adepţii variantei (de)structuraliste, Unirea Moldovei şi Munteniei (1859), Tratatul de la Adrianopol (1829), sfârşitul regimului fanariot (1822), urcarea pe tron a lui Carol I (1866), Războiul Ruso-Turc numit la noi Războiul de Independenţă (1877-1878) şi chiar 1 Decembrie 1918.
Faptul că abordarea este neştiinţifică se poate vedea limpede: pe aceeaşi teorie se dau „date de naştere” ale României – mereu „absolute” pentru adepţi – ce variază cu aproape 100 (o sută) de ani…
În toate aceste cazuri abordarea se limitează la factori secundari, structurali, care niciodată nu marchează apariţia/dispariţia unei ţări; dar care, în cazul României, sunt declaraţi definitorii şi… marcând apariţia ei!
Desigur, ideologii şi adepţii unor asemenea constructe ilogice nu încearcă să le aplice şi ţărilor vecine sau altor ţări; ar cădea într-un ridicol profund. Mai mult, nici măcar nu au o coerenţă logică în propria abordare, schimbându-şi principiile şi chiar schimbând informaţiile istorice spre a se potrivi „concluziei” de la care se porneşte.

Un exemplu este dat de ideologia conform căreia România începe să existe odată cu proclamare ei ca regat sau, respectiv, cu Războiul de Independenţă.
Adevărul este că în amândouă situaţiile deosebirile structurale provocate de evenimente sunt secundare (chiar dacă o propagandă sau alta le umflă dincolo de realitate).
Altfel spus, subiectul România (sau, dacă vrem, subiectul Principatele Române ori Principatele Unite) este unul şi acelaşi între 1875 şi 1885.
Înţelegerile economice, politice, culturale şi religioase ale României sau privitoare la România nu marchează în niciun fel apariţia unei ţări cu acest nume – şi dispariţia unei sau unor structuri anterioare.
Da, ştiu, pentru mulţi dintre cititori pare ca şi cum am face o demonstraţie a faptului că şi ora 10 şi ora 11 sunt ore ale unei zile şi nu marchează trecerea de la o zi la alta. Poate părea paradoxal, dar unii nu înţeleg, sau nu vor să înţeleagă, acest lucru.
Înfiinţarea Bulgariei în anii 1878-1881 se face, clar, de la zero.
O simplă paralelă între această înfiinţare şi situaţia României arată că este vorba despre realităţi total diferite.
România post-1878 sau post-1881 este tot România, cu unele schimbări structurale (pierde şi câştigă unele teritorii, îşi schimbă raporturile cu unele state, trece de la principat la regat). Schimbări incomparabil mai mici decât cele suferite de Franţa între 1791 şi 1793, sau în alte perioade similare de timp.
Totuşi, aceeaşi oameni care nici nu s-ar gândi să pretindă că Franţa a fost înfiinţată în 1792 sau, respectiv, în 1815, emit, în condiţiile unor schimbări mult mai mici, să afirme „înfiinţarea României”!
Lipsa de logică a gândirii destructuraliste este izbitoare. Iar aplicarea ei strict la România arată clar că este vorba strict de propagandă. O propagandă ale cărei origini şi interese nu ne interesează aici, dar care este categoric străină (şi ostilă) adevărului.

II. b. Gândirea provincialistă

Această gândire limitează perspectiva istorică la teritoriul ocupat de România modernă şi contemporană.
Adică, aproximativ spaţiul Daciei antice.

Ca urmare, această încercare de a înţelege şi descrie vechimea României sau a Ţărilor Române se concentrează aproape total asupra zonei amintite. Ţările Române aflate dincolo de Tisa, Nistru şi Dunăre abia dacă sunt amintite. Eventuala integrare, chiar esenţială, a Ţărilor Române dintre Tisa, Nistru şi Dunăre într-un spaţiu mai larg este eliminată aprioric.

Centrată provincial, această gândire observă legătura fundamentală între Ţările Române medievale şi România modernă şi contemporană (cum o fac toţi istoricii români şi străini care încearcă să fie obiectivi). În funcţie de poziţia asupra voievodatelor, cnezatelor şi altor structuri politic-administrative medievale din Dacia, adepţii acestei gândiri pun, de obicei, începuturile României sau Ţărilor Române undeva în secolele IX-XIII.
Delimitările structurale sunt, în cazul acestei gândiri, folositoare pentru periodizarea istorică, fără a marca rupturi totale, fără radicalismul neştiinţific, ilogic, al gândirii destructuraliste. Abordarea este, din acest punct de vedere, consistentă cu abordarea istorică asupra oricărei alte ţări.
Desigur, cu amintita limitare provincialistă.

Un exemplu bun ar fi acela al unei abordări a istoriei Germaniei, ca ţară, ce ignoră Prusia, Silezia şi alte părţi pierdute de Germania contemporană (aflate acum în Polonia, Rusia etc.).
Fie că aplicăm această gândire la Germania, la Franţa, la Danemarca sau la orice altă ţară care a pierdut teritorii (mici sau mari), care şi-a schimbat contururile, vedem, de fiecare dată, că o abordare provincialistă este, delicat spus, improprie, subiectivă, falsificatoare.
Pierdută sau nu, Prusia rămâne o parte a istoriei Germaniei. La fel teritoriile sileziene şi alte teritorii care aparţin acum Poloniei. Scandinavia, la rândul ei, aparţine istoriei Danemarcei, nu doar istoriei Suediei sau Norvegiei; eliminarea ei din gândirea istorică asupra Danemarcei sau Danezilor apare, oricărui istoric obiectiv, ca un act cel puţin absurd, dacă nu monstruos.

Paradoxal, în România modernă şi contemporană gândirea provincialistă asupra istoriei domină radical.
Regii Traciei sunt necunoscuţi elevilor, cu toate că se aminteşte faptul că Daco-Geţii erau Traci… Dar, conform gândirii provincialiste, cunoaşterea este limitată la hotarele actuale.
Ca urmare, şi Ilirii sunt total necunoscuţi elevilor români. Cu toate că înrudirea traco-iliră este arhicunoscută şi subiect a mii şi mii de studii, cu toate că amestecul traco-ilir este o realitate din Apuseni şi Banat până în Noricum (Austria de azi) şi Dalmaţia, din Iliria în Panonia şi Dardania.
Ce să mai vorbim despre Scito-Sarmaţi, ale căror legături cu Tracii sunt străvechi şi care au fost o prezenţă în istoria Daciei de prin secolul VII î.Chr. până cel puţin în secolul XIII d.Chr.? Oameni ce reprezintă o populaţie, o cultură şi o contribuţie ce sunt esenţiale pentru istoria Românilor, dar ce rămân practic quasinecunoscute.
Pentru că, desigur, întinşi pe foarte multe milioane de kilometri pătraţi, Scito-Sarmaţii depăşesc prea mult hotarele provinciei în care această gândire închide forţat România şi Românii…
Până şi Romanii şi Daco-Geţii sunt prezentaţi în perspectivă provincialistă, într-un fel în care cu greu pot fi recunoscuţi. Şi sunt, practic, rupţi de tot ceea ce trece de hotarele provinciei.
Nevoi sistematice impun manualelor şi istoricilor să facă unele referiri la ceea ce este dincolo de graniţele amintite. Dar aceste menţiuni sunt nu doar fugare, ci şi atât de rupte de restul prezentării, încât ori sunt trecute cu vederea, ori chiar crează sentimente ostile.

Ca urmare, cu toate încercările de obiectivitate internă, adică aplicată în limitele impuse, gândirea provincialistă nu poate să ofere o privire largă, adevărată, asupra începuturilor şi vechimii României.

II. c. Gândirea integratoare

În această gândire sunt împreună toţi Românii, se ţine seama de toate grupările şi structurile româneşti – sau româno-xene, adică româno-străine – vechi şi noi, precum şi de istoria Străbunilor, inclusiv pre-români, în toate hotarele ei.

Această gândire integrează istoria Celţilor antici de la începuturi şi până la sfârşitul prezenţei lor în aria de etnogeneză a Românilor.
Arie pe care, minimal, Nicolae Iorga o desena, pe baza surselor istorice vechi, astfel:

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

De asemenea, gândirea integratoare îi ia în seamă pe Traci, pe Romani, pe Scito-Sarmaţi, in integrum, astfel încât să găsească baza de la care se poate vorbi despre România, subiectul rândurilor noastre, sau despre Români, în general.
De la Dimitrie Bolintineanu sau Mihai Eminescu la Nicolae Iorga sau Silviu Dragomir avem o pleiadă a gânditorilor, linvgiştilor şi istoricilor români ce au avut această abordare a Istoriei Românilor.

În prezentarea noastră despre originea României am aplicat principiul gândirii integratoare. Folosind surse clare (aici şi aici, de pildă) şi o prezentare care este, la nivelul principiilor, clară şi sistematică; fiind exact aceeaşi viziune ce se aplică în cazul istoriei Chinei, Japoniei, Germaniei, Franţei sau oricărei alte ţări (în opoziţie cu practica oficială de a se aplica pentru România o perspectivă strict provincialistă sau chiar destructuralistă).
Conform acestei prezentări avem o situaţie istorică în care s-au integrat în Terra Romanorum sau S.P.Q.R. (Senatus PopulusQue Romanus), ţară numită din secolul III înainte Romania, şi ţări tracice (cu Tracia, Moesia, Tribalia, Geţia, Dacia etc.), şi ţări sau alte structuri ilire, celtice şi scito-sarmatice.
Continuitatea între Romania secolelor III-IV şi Terra Romanorum de la începutul mileniului I î.Chr. nu a fost contestată niciodată în istoriografie. Continuitatea între statele sau structurile statale nord-dunărene şi Romania este şi ea o realitate, chiar dacă ignorată prea des. Aşa cum se ignoră permanentele revendicări nord-dunărene şi dobrogene ale Romaniei (a.k.a. Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin, după poreclele date ei de Occidentali). Aşa cum se ignoră Ţara Românească a Epirului, chiar şi sub Ghinu Buia Spata, şi luptele sale pentru afirmare naţională. Aşa cum se ignoră şi Valahia Mare din Macedonia şi Pind, sau alte state româneşti, raporturile lor complexe cu Constantinopolul, revendicarea drepturilor lor de moştenitori ai Romanilor şi alte fenomene istorice importante. Desigur, foarte neplăcute unor puteri străine – de la Greci sau Unguri la Ruşi sau Bulgari, de la la Turcia la Statul Papal – dar esenţiale pentru istoria României.
În Dacia. Definiţie şi hotare am arătat (mai ales în ultima secţiune), istoria Daciei ca provincie romană şi regat clientelar roman (fie sub numele Dacia, fie sub cel de Goţia), între sfârşitul sec. I d.Chr. şi cca. 560 d.Chr., conform unor surse istorice incontestabile. În Ducii din Dacia nord-dunăreană (şi în materialul despre eroicul Litovoi) am arătat revenirea la Romania a teritoriilor nord-dunărene, revenire realizată repetat şi în multe forme de-a lungul istorie, dar devenită o permanenţă din secolul al IX-lea înainte. Din această perioadă şi până în 1453 Ţările Române s-au raportat la Constantinopole ca la centrul pământesc suprem, aşa cum toate statele catolice se raportau la Roma ca la centrul pământesc (şi spiritual) suprem.
Dincolo de secundarele deosebiri, trebuie observat că statele catolice, în unanimitate, erau vasale Papalităţii, în vreme ce statele ortodoxe nu aveau o asemenea practică faţă de niciun centru. Ca urmare, legăturile de vasalitate între Ţările Române şi Constantinopole, liber acceptate şi susţinute, constituie o asumare conştientă, liberă, voluntară, a apartenenţei la Romania. Romania era, în secolele IX-XV d.Chr., o confederaţie de principate, despotate şi alte structuri unite prin recunoaşterea Împăratului şi Patriarhului de la Constantinopole şi asumarea moştenirii romane creştine.
După căderea Constantinopolului în 1453 din Romania mai supravieţuiesc trei statePrincipatul de Doros (Teodoro-Mangop) în Crimeea, Principatul Munteniei şi Principatul Moldovei la Dunăre (amândouă; numite, de aceea, şi Principatele Dunărene).
Cele trei principate sunt unite şi prin recunoaşterea Patriarhului de Constantinopole (legal, locţiitorul Împăratului în timpul vacanţei scaunului împărătesc), dar şi prin legăturile de rudenie şi rangul nobiliar: conducătorii celor trei state sunt principi romani (bizantini) şi sunt înrudiţi între ei şi cu dinastiile imperiale constantinopolitane.
Basarabii din Muntenia, Muşatinii din Moldova şi Paleologii de Mangop sunt parte a familiei imperiale mari, sunt moştenitori legitimi ai titlului de principi romani (bizantini) şi duc mai departe Romania, aşa cum pot.

Chiar dacă în 1475 încetează existenţa Principatului de Doros (Teodoro-Mangop), celelalte două – Muntenia şi Moldova – merg mai departe.
Asemenea Franţei, amintită la început, vor trece prin multe transformări interne. Vor purta războaie între ele – ceea ce se întâmplă şi între feluritele structuri ce alcătuiesc Franţa secole de-a rândul – şi vor lupta împreună, după caz.
Vor plăti tribut Imperiului Otoman, aşa cum vor plăti tribut Otomanilor şi ţări precum Veneţia, Polonia sau Austria, fără ca prin aceasta să-şi permită cineva să considere desfiinţate sau incluse în Imperiul Otoman respectivele ţări. (Paradoxal, chiar şi Muntenegrul, mai puţin liber în raport cu Imperiul Otoman decât Principatele Române Dunărene, este acceptat mai mereu ca stat extern acestuia, inclusiv de către istorici care neagă României acelaşi statut.) Vor schimba mai multe forme politice, ajungând chiar şi la forme ca cele de republică populară sau republică socialistă; nu este, de fapt, ceva cu totul nou, dat fiind că existenţa Terra Romanorum sau S.P.Q.R. ca republică este clar atestată (şi nimeni nu scoate din asta o „ruptură” sau o „înfiinţare” etc.).
Dar, dincolo de orice secundare schimbări structurale, rămân acelaşi subiectRomania.

III. Concluzii

În pragul a o sută de ani de la Marea Unire (de fapt, de la Marile Uniri) din 1918, România încă luptă să îşi recupereze istoria. O istorie care începe în urmă cu peste 3.000 de ani, atunci când se înfiinţează primele formaţiuni statale ale Romanilor, Traco-Ilirilor şi Celţilor, din care, cu o contribuţie semnificativă a Scito-Sarmaţilor, se va forma ceea ce din secolul al III-lea cunoaştem sub numele de Romania, iar astăzi sub numele de România.
Din punct de vedere istoric şi cultural continuitatea este absolut dovedită.
Din punct de vedere ne-românesc, este o realitate supărătoare, pentru că argumentul istoric are greutatea lui în viaţa diplomatică (mai ales dacă este însoţit şi de alte argumente).
Bineînţeles, Istoria este ceea ce trebuie să ţinem minte din trecut spre a construi viitorul.
Iar din acest punct de vedere înţelegerea vechimii şi continuităţii României are o valoare uriaşă.
Ea constituie o moştenire pe care se poate construi bine şi se poate construi mult.
Pentru Românii de peste hotare, dar şi pentru cei care nu sunt Români. Pentru binele multora, pentru pace şi prosperitate (pace inter-etnică, pace între ţări, prosperitate reală… vise frumoase, dar care, uneori, au mai devenit şi realitate).
Dar despre acestea nădăjduiesc să pot vorbi mai multe în viitor.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

O amintire despre strigoi la Românii Macedoneni

„Românii Macedoneni [din Florina şi împrejurimi n.n.] cred că un om ce a fost călcător de jurământ nu putrezeşte. Găsind un mort neputred, vin preoţii de-i citesc şi îl dezleagă. Ei cred încă [şi n.n.] în strigoi, vârcolaci, pricolici, în care credeau cei vechi şi chiar Românii din Principate, şi într-o mulţime de alte spirite binefăcătoare şi răufăcătoare – zâne, iele, zburători, nagode [monştri, fiare stranii n.n.], din care unele cu aceleaşi nume ca al noi [în Principate n.n.], altele schimbate.

Când cineva este lânced într-o familie, o rudă moartă, făcută strigoi din cauza păcatelor, se recunoaşte din aceasta că o persoană din familia lui cade lâncedă; el începe a suge viaţa familiei sale de mai înainte. Atunci preoţii citesc la mormântul mortului strigoi.”

Dimitrie Bolintineanu (în Clătorii. Florina, 1858)

A se vedea şi cartea „… şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”, de Oliviu Crâznic (până la sfârşitul deplin!).