Gânduri. Între politică şi politicianism – Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

GCD 002

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Vin alegerile!

Da, vin alegerile!
Nu sunt mâine, nici săptămâna viitoare, nici peste o lună.
Dar dacă nu ne pregătim din vreme pentru ele, în campania electorală n-o să ştim să cernem avalanşa de afirmaţii pro şi contra, deci n-o să putem alegem.
Pentru noi, cei care votăm, nu candidăm, pregătirea pentru alegeri trebuie să fie continuă! Să ne uităm mereu la cei care au candidat – şi ce au făcut după – şi să vedem în ce măsură se ridică vreunul bun.

De ani şi ani tot îndemn:
„Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru buni conducători ai Bisericii, ai Neamului şi ai Ţării, iar pe noi să ne facă vrednici de astfel de conducători!”

Puţini îşi dau seama că avem conducătorii pe care îi merităm.
De pildă, cei care caută oameni vrednici, pe care să-i poată vota cu inima împăcată, sunt ancoraţi în realitate.
Cei care stau să bârfească pe cei despre care oricum se ştie că sunt corupţi şi/sau incapabili şi/sau vânduţi etc. pierd vremea. Şi nu construiesc nimic.

Aşa cum cauţi un doctor bun, aşa cum cauţi un duhovnic bun, la fel trebuie căutaţi şi cei pentru care să dăm votul nostru.

Cei care se aşează în reflexul vorbirii de rău neîncetat nu doar că nu vor găsi pe cineva care să merite votat – nici nu-l caută, de fapt. Dar vor ajunge să voteze din ranchiună, ură, furie etc., criterii garantate pentru un vot greşit.

Desigur, imaginea despre candidaţi poate să fie falsă, iar căutarea unor oameni vrednici să ne facă să votăm greşit. Dar numai cine nu munceşte nu greşeşte! Iar practica/experienţa ne vor face să ne dezvoltăm discernământul. Mai mult, chiar şi simpla afişare a valorilor de către candidaţi şi partidele politice impune o creştere a nivelului faţă de cel al afişării bârfelor, urii, răutăţii.

Deci, să ne rugăm pentru buni conducători, să căutăm oameni ce pot fi asemenea conducători, şi la timpul potrivit să-i votăm.
Dar, mai presus de toate, să păstrăm no înşine, întotdeauna, valorile pe care le dorim la conducătorii noştri!

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Românii din Harghita şi Covasna şi Papalitatea

Românii din Harghita şi Covasna sunt într-un număr tot mai mic.
Asimilarea etnică din această zonă are rădăcini vechi. A început datorită bunei înţelegeri dintre Români şi Secui, împreună cu favorizarea Secuilor de către Coroana Ungară şi Voievozii Transilvaniei (din secolul al XII-lea încolo) şi persecutarea Românilor de către aceleaşi două puteri.
Este nevoie să spunem că la începuturi nu a existat nicio „ură etnică” a Ungurilor împotriva Românilor. Dimpotrivă, dintre toate neamurile europene Ungurii s-au înţeles cel mai bine cu Românii. Prin mijlocirea lor au primit şi Evanghelia şi au făcut legătura cu Constantinopolul, primind (de acolo) Coroana Ungară ce le este simbol naţional. Chiar şi Ungurii păgâni s-au bucurat de sărbătorile Românilor, ajungând să prăznuiască alături de ei Crăciunul (păstrat până astăzi în limba ungară) şi multe altele. Numărul colindelor, baladelor şi basmelor româneşti intrate în folclorul ungar este foarte mare. Şi sunt multe alte exemple, în toată Ungurimea, de la ţinuturile din jurul Balatonului sau al Dunării de Mijloc şi până la cele din Carpaţi. Aceleaşi legături foarte bune au fost, după cum am amintit, şi cu Secuii, dar acum deja se stricaseră cele cu Ungurii. De ce?
De unde şi cum au ajuns Ungurii în duşmănie faţă de Români?

Papalitatea.
Răspunsul acesta sec este doar adevărul. Papalitatea este cea care a născut, crescut şi îngrijit duşmănia Ungurilor faţă de Români.
După înfrângerea Ungurilor de către Germani la Lechfeld (955) a venit Papalităţii ideea de a-i folosi pe cei care îngroziseră Apusul împotriva „schismaticilor”, adică a creştinilor care nu acceptaseră inovaţiile papiste (supremaţia unui episcop asupra Bisericii, Filioque şi altele asemenea). Aceşti „schismatici” – Ortodocşii, adică – urmau să fie convertiţi prin forţă. Doar că Papalitatea şi Germanii – cam acelaşi lucru pe atunci – nu aveau puterea militară necesară pentru a impune convertirea. Aşa că s-au folosit de Unguri.
Astfel Coroana Constantinopolitană (Bizantină) a fost transformată, paradoxal, într-un simbol al Papalităţii. Şi, prin apostatul Voiteh-Ştefan (un asasin vinovat de genocid, canonizat de Vatican), Ungaria a devenit „ţară apostolică”. Adică având, conform teologiei papiste (catolice) misiunea de a impune Catolicismul celor de altă religie.

Ca urmare, a început prigonirea Ortodocşilor, fie că erau Slavi – ca Boemii/Cehii, Slovacii, Bulgarii sau Sârbii -, fie că erau Români, Cumani sau de altă naţionalitate.
Deci, în acele secole, prigonirea Românilor nu a avut caracter etnic, ci religios şi politic.
Secuii, pe de altă parte, nefiind Unguri, având cu Ungaria doar o legătură circumstanţială, de alianţă, nu se simţeau în niciun fel legaţi de „misiunea apostolică” a Ungariei. Deci nu se simţeau nici obligaţi să ia parte la această prigoană. S-au înţeles bine şi cu majoritatea românească, şi cu minoritatea cumană din Curbura Carpaţilor şi Izvoare(le Oltului şi Mureşului).
Această bună-înţelegere, laolaltă cu duşmănia – religioasă – ungurească, a dus, paradoxal, la uşurarea convertirii şi deznaţionalizării Românilor (şi Cumanilor) din acele părţi. Trecuţi la Catolicism, ei au fost supuşi pas cu pas asimilării. Iar urmele româneşti din Secuime sunt atât de puternice, încât au diferenţiat şi ungara vorbită aici (caracterizată de extremiştii din Ungaria ca o „maghiară ţigănească”).
Unul dintre izvoarele extremismului etnic maghiar a fost teama Papalităţii că prin contactul trecuţilor la Catolicism cu ortodocşii conaţionali i-ar putea pierde. Asimilarea etnică era instrumentul prin care devenea definitivă ruptura dintre convertiţi şi ortodocşi.
De aici a izvorât, de fapt, acel extremism naţionalist, acel şovinism pe care, foarte greşit, mulţi – Unguri şi străini – îl cred natural Naţiunii Maghiare.

În Scaunele Secuieşti multă vreme asimilarea etnică a fost ambiguă. Chiar vorbind un dialect maghiar, Secuii erau deosebiţi de Unguri şi încercările acestora de a-i încăleca au stârnit adeseori lupte puternice. În cursul veacurilor, în încercările Secuilor de a-şi păstra libertăţile, chiar şi cu preţul vieţii, singurii aliaţi le-au fost Românii din partea locului, ba chiar şi din Moldova sau Muntenia. La rândul lor, Secuii erau mai legaţi de Moldova şi Muntenia decât de Ungaria, socotită ca „ţară străină”, şi unde nici în secolul al XIX-lea nu îşi doreau să le plece copiii la învăţătură sau muncă. Până după 1849, Secuii încă numeau Principatele Române „Ţara”, asemenea Românilor din Transilvania. Şi erau mai mulţi Secui în Bucureşti sau Iaşi decât în Budapesta.

Devenită, încă din secolul al XVII-lea (sub influenţă protestantă), şovinistă, politica ungară abandonase convertirea la Catolicism ca element esenţial pentru cultura maghiară şi Ungaria. Dimpotrivă, maghiarimea se axase – încă din secolul al XVI-lea, dar mai ales în al XVII-lea – pe trecerea Românilor la Protestantism (şi în primul rând la Calvinism) şi maghiarizării lor din această perspectivă. Apăruse chiar – inspirat de Mihai Viteazul şi de transformarea Ungariei Panonice în paşalâc – visul unei „Dacii Maghiare”.

Dar clasa conducătoare ungurească a constatat curând după intrarea sub influenţa Vienei că lucrurile se schimbă. Deja se văzuse că Protestantismul nu poate câştiga pe Români, cu toate mijloacele folosite – atât de manipulare cât şi de forţă, de la tipărirea de cărţi calvinizante în limba română până la uciderea preoţilor şi izgonirea Românilor ortodocşi „prea” trăitori. Ori legătura nouă realizată prin mijlocirea Austriei cu Roma a arătat grofilor că prin colaborarea cu Papalitatea se pot atinge ţeluri dorite de amândouă părţile: creşterea numărului de Unguri şi respectiv Catolici. Iar pentru aceste ţeluri, conform principiilor catolice, absolut orice mijloc este bun, chiar şi atunci când vorbim despre asuprire, tortură, ucidere, masacru[1] (spre nu mai vorbi despre minciuna zis „diplomatică” şi alte mijloace de înşelare „în scopul nobil” al catolicizării sau maghiarizării).

Unul dintre mijloacele strălucite a fost Uniaţia.
Despre cât de machiavelice şi nedemne au fost manevrele care au dus la apariţia Uniaţiei în Transilvania s-a scris mult, inclusiv de către autori greco-catolici îndureraţi de adevărul istoric. Falsurile care constituie „actele de unire cu Roma” sunt un exemplu clasic. Dovedite ca falsuri, înscrisurile mincinos atribuite Mitropolitului Teofil al Ardealului, de pildă, încă sunt revendicate de Papalitate şi propaganda catolică drept acte „valide” şi promovate ca adevărate. Se ignoră în schimb documentele – austriece şi ungureşti – care arată că la zeci de ani de la „Unirea cu Roma” Românii Ardeleni habar nu aveau de această aşa-zisă unire. Dimpotrivă, o respingeau cu indignare şi îşi reafirmau legătura nezdruncinată cu Biserica lui Christos Dreptslăvitoare, adică Pravoslavnică sau Ortodoxă (în română, slavonă sau greacă, titlurile înseamnă acelaşi lucru).
Sunt unele dintre pricinile pentru care, spre uimirea şi groaza anti-Românilor, predica Sfântului Visarion Sarai a avut un ecou atât de puternic în Românimea din Transilvania. Iar întemniţarea şi uciderea martiricului călugăr nu a putut opri ridicarea Românilor împotriva siluirii conştiinţei lor.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea răsculaţii lui Horea, Cloşca şi Crişan au avut ca ţintă în chip deosebit pe grofii unguri. Care, printre altele, ucideau periodic, la întâmplare, câte unul sau mai mulţi Români, atârnându-le trupurile pe la răscruci; motivul fiind „să le ştie Românii de frică”[2]. Aceste bestialităţi, şi altele asemenea, erau dincolo de înţelegerea bieţilor Români Ortodocşi. Care, prin urmare, erau încredinţaţi că grofii unguri sunt, din pricina religiei lor, posedaţi de diavoli. „Soluţia” găsită de răsculaţi în cele mai multe cazuri nu a fost uciderea grofilor unguri ci… botezarea lor! Pe care, desigur, grofii amintiţi o acceptau cu bucurie, ca să scape cu viaţă, dar pe care, de fapt, o simţeau ca pe o adâncă umilinţă (şi, după sfârşitul răscoalei, au răsplătit-o cumplit, cu torturi şi ucideri inimaginabile).

Cu toată rezistenţa Românilor, lipsiţi de orice sprijin intern şi extern, Uniaţia a înaintat. Bisericile au fost trecute la Greco-catolicism cu forţa armelor, ajungându-se la torturarea şi uciderea preoţilor ortodocşi care se opuneau acestei răpiri. De fapt se începea cu torturile spre a se „convinge” preoţii să accepte Uniaţia – şi unii o primeau de la început, de groaza chinurilor. Apoi se trecea la supunerea familiei preotului la umilinţe. Soţia şi fetele erau bătute public peste spinare, iar dacă tot nu se ceda se ajungea la descoperirea capului – simţită pe atunci ca o mare ruşine – şi ciopârţirea părului, care era tuns cât mai aproape de zero; în acea vreme, aceasta era una dintre cele mai cumplite mutilări pe care o putea suferi o femeie, fiind considerată echivalentă cu un viol sau cu tăierea sânilor. De altfel şi aceste două practici au existat în unele cazuri, soldaţii Austrieci sau Unguri socotind că ruşinarea (violarea) părţii feminine a familiei va sili pe preot să accepte Uniaţia.
În paralel cu asemenea practici, Uniaţia oferea şi felurite avantaje. Multe doar vorbe în vânt, dar altele reale, mai ales pentru preoţii greco-catolici: scutiri de biruri, înlesniri şcolare etc. Se promitea acceptarea socială aproape la egalitate cu slujitorii din Catolicism şi Protestantism. Se ofereau şi ceea ce astăzi am numi burse de studii, în Ungaria şi chiar la Roma.
Unii preoţi ortodocşi, mai ales din Crişana şi părţile de jos ale Maramureşului, au socotit înţeleaptă o atitudine vicleană: „ne prefacem că acceptăm Uniaţia şi ne păstrăm Ortodoxia„. Desigur, nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Deşi această şiretenie s-a folosit şi s-a păstrat decenii la rând, având ca urmare o înţelegere locală uluitoare între Românii Ortodocşi şi Greco-catolici, pe termen lung ea a fost extrem de păguboasă. Ea a permis infiltrarea treptată a unor învăţături străine, care au despărţit Românimea în două ca niciodată înainte. De asemenea, a permis un relativism moral străin Învăţăturii lui Christos, ale cărui urmări se simt, greu, şi astăzi.

Dacă pentru Papalitate Uniaţia era doar un pas înspre catolicizarea deplină – vom vedea îndată sistemul folosit – pentru Unguri Uniaţia era doar un pas către maghiarizarea Românilor. În acest scop mulţi Unguri Catolici au acceptat să devină preoţi greco-catolici, spre „a-i lumina” pe bieţii şi întunecaţii preoţi uniţi foşti ortodocşi. Introducând, totodată, tot mai multe elemente maghiare. Paşii de trecere – Greco-catolicism,  Catolicismmaghia-rizare – au fost studiaţi şi pe Valea Mureşului, şi în alte părţi, dovedindu-se pe deplin funcţionarea sistemului papisto-maghiar.
Întâi se accepta un Greco-catolicism românesc, propaganda vizând două elemente fundamentale: adorarea Papilor (şi Papalităţii) şi, respectiv, dispreţuirea Ortodocşilor (cei Români fiind declaraţi inferiori, ca fiind supuşi Grecilor/Bizantinilor – evident, rasă demnă de dispreţ -, apoi Fanarioţilor, mai apoi a Ruşilor [3]).
Din clipa în care se socotea că propaganda a prins rădăcini puternice, se începea deschiderea trecerii propriu-zise la Catolicism. Formele erau foarte diferite, după caz.

De pildă, atunci când era un preot greco-catolic bătrân, văduv, respectat de popor, acesta era convins să devină călugăr şi să-i apropie pe oameni de mânăstiri. Oamenii se obişnuiau tot mai mult cu preoţii-călugări (ieromonahi), începeau să-i privească drept „superiori” celor căsătoriţi etc. În clipa potrivită preotul bătrân era înlocuit de un preot catolic – adică necăsătorit – care avea misiunea de a face „sacrificiul” trecerii, pentru o vreme, la Uniaţie. Acesta milita, pas cu pas, pentru o „desăvârşită unire cu Roma”, minimizând deosebirile şi convingând încetul cu încetul oamenii de pacea şi bucuria, ca şi de avantajele sociale şi materiale, care aveau să vină din acest pas.
Odată făcută trecerea la Romano-Catolicism, urma pregătirea maghiarizării – singura garanţie a ne-revenirii la Ortodoxie. Ca urmare, se îndeseau slujbele făcute împreună cu Ungurii, se aduceau cântăreţi Unguri şi se promova pas cu pas maghiarizarismul. Desigur, esenţială era exprimarea dispreţului pentru ortodocşi, implementarea unor prejudecăţi împotriva acestora [3] şi a sentimentului de „superioritate câştigată prin catolicism şi maghiarism”.
În alte locuri preotul uniat (căsătorit) primea o serie de avansuri din parte autorităţilor ungureşti. Ca urmare, devenea foarte activ în „buna înţelegere” cu aceste autorităţi în particular şi cu ungarismul în general. Feluriţi „corifei” unguri ajungeau să ţină „cuvânt” Românilor uniaţi, aveau loc tot felul de manifestări comune, se promova frecventarea şcolilor maghiare etc. Pas cu pas deznaţionalizarea devenea tot mai profundă. Atunci când se socotea potrivit, preotul pleca într-o parohie „mai bună”, lăsând în loc un preot catolic maghiar (ce se „sacrificase” venind printre Valahii uniaţi). Procesul continua pe aceeaşi line ca în cazul de mai sus.
Aducerea unui preot ungur marca, de obicei, perioada în care maghiarizarea devenea inexorabilă. În cel mult câteva generaţii de la „deplina unire cu Roma” foştii Români Greco-catolici deveneau Unguri. Procesul s-a desfăşurat astfel în multe localităţi, celebră fiind semnalarea lui de către Nicolae Iorga în „Ghimeşul din Ardeal”, azi Lunca de Jos, Judeţul Harghita, unde cu toate că locuiau, la începutul secolului XX, numai Români, aproape nimeni nu mai ştia româneşte, toţi folosind exclusiv limba maghiară. Mijlocul de maghiarizare fusese şi aici Biserica Catolică.

Procesul insidios amintit nu era totdeauna paşnic. Autorităţile colaborau strâns la realizarea lui şi înlăturarea – inclusiv prin arestare sau asasinare – a oricărei opoziţii. Vinovaţii de atacarea sau uciderea preoţilor ortodocşi sau ortodocşilor dârji erau rareori găsiţi şi cu atât mai rar pedepsiţi. Vandalizarea mormintelor, monumentelor şi bisericilor ortodoxe era tratată în acelaşi fel – ca „act patriotic”. De fapt şi în zilele noastre există aceeaşi atitudine. Vinovaţii de vandalizări şi distrugeri de morminte, monumente şi biserici ortodoxe din Harghita şi Covasna, din zonele majoritar ungureşti din Mureş sau Sălaj, de pildă, nu au fost găsiţi niciodată; şi ne referim la acte săvârşite după 1989, nu cu secole în urmă.

Colaborarea dintre Papalitate şi extremismul maghiar a fost remarcată repetat şi de către Români, dar şi de către oameni de frunte – şi de adevărată omenie – din Ungaria. Desigur, fără niciun folos real, fără nicio îmbunătăţire a lucrurilor.
În 1910 în Ungaria dintre Bihor sau Zarand şi Tisa erau înregistraţi cca. 140.000 de Români. Zece ani mai târziu Ungaria înregistrează în aceeaşi zonă cca. 17.000 de Români. Deosebirea numerică este dată de Românii Greco-catolici de Hajdudorog [Haidu’dorog], trecuţi cu de-a sila la Catolicism şi, ca urmare, declaraţi Unguri. Peste 120.000 de Români deznaţionalizaţi cu directa complicitate a Papalităţii.

După 1989, în entuziasmul naiv al Românilor – oare până când acestă absurdă naivitate? – Papalitatea declară că „uniatismul este o unealtă a trecutului” la care trebuie să se renunţe. În realitate, folosirea lui – exact pe aceleaşi principii medievale – continuă până astăzi.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

[1] Pentru cei care cred că aceste afirmaţii sunt o exagerare, amintim de faptul că Regele Ştefan (fost Voiteh sau Vaik sau Voicu, după surse) al Ungariei (969-1006), care a practicat pe scară largă convertirea forţată şi masacrarea non-catolicilor (intrând aici şi expunerea publică, pe porţile cetăţilor, a unor bucăţi din cadavrele acestora) a fost canonizat încă de prin 1086 de Papalitate. Un exemplu similar de dată recentă este canonizarea cardinalului Alojzije Viktor Stepinac, dovedit de colaborare cu Ustaşii din Croaţia la crime împotriva umanităţii. Dar, bineînţeles, uciderea ortodocşilor – fie ei Unguri, Români, Cehi, Slovaci, Sârbi sau de orice altă naţionalitate – nu a făcut până acum subiectul niciunei serioase condamnări internaţionale vest-europene. Până la urmă, uciderea ortodocşilor a fost şi este un sport de vânătoare occidental atât de natural, încât şi astăzi „gânditorilor” apuseni li se pare firesc să despartă „inferioara” Europă Ortodoxă de „superioara” Europă Catolico-Protestantă. Şi, bineînţeles, niciodată o asemenea atitudine nu a fost sancţionată.

[2] Practică atestată pe larg şi de documentele transilvănene sau ungureşti, dar şi de cele austriece, inclusiv în scrisorile personale ale împărăteselor şi împăraţilor de la Viena.

[3] Aceste abordări de un rasism feroce sunt în funcţiune şi astăzi, Ungurii şi Românii Catolici din Transilvania, Crişana, Banat etc. fiind atât de îndoctrinaţi încât nu văd nicio clipă contradicţia fundamentală dintre Învăţătura lui Christos şi rasism. Deşi, pe de altă parte, sunt gata să condamne orice altă formă de rasism, reală sau închipuită!

IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (II)

IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(II)

Prima parte a eseului se află aici (click!).

Se trăia într-o duplicitate permanentă, într-o necinste profundă, ce a cuprins întreaga ţară.
Şi care poate fi înţeleasă prin uimirea unui deţinut politic eliberat: „Când am ieşit din închisoare am văzut că de fapt doar trecusem dintr-o închisoare mică într-una mare. Toată România era, acum, o puşcărie.”
Statul fiind gardianul deţinuţilor-cetăţeni. Aşa cum este până astăzi.

Copiii, iar apoi copiii copiilor, au crescut în această lume.
În care ateismul era o dogmă absolută, impusă de tancurile sovietice şi bulanele miliţienilor, de teama de turnători şi de represaliile cumplite ale Sistemului.
În care se fura cu aprobare şi se opreau furturile – din fabrică sau C.A.P. – la ordin.
În care colaboraţionismul devenise o a doua natură, atât de bine însuşită încât mulţi copii au crezut în sinceritatea lui.

Marea catastrofă a epocii de după decembrie 1989 este lipsa recunoaşterii publice, asumate politic, administrativ, economic, a acestui colaboraţionism.
Agenţii sovietici din eşalonul trei, ajunşi la putere atunci, au transformat mărimea îngrozitoare a colaboraţionismului dintr-o ruşine ce trebuie ispăşită într-o scuză.
Punctul 8 de la Timişoara – minimul cerut de cel mai elementar bun-simţ – a fost ignorat.
Agenţii eşalonului trei au preluat editurile, televiziunea, radioul, aparatul de stat, şcolile, TOT!
Votaţi masiv de colaboraţionişti. Colaboraţionişti mai mult sau mai puţin făţiş; colaboraţionişti care făceau glume la adresa Ceauşeştilor sau a Partidului (Comunist), dar care i se supuneau sistematic; şi i s-au supus şi după 1989, votându-i cadrele reorganizate (întâi în F.S.N.).
Li s-au supus, cu toate că au avut prilejul eliberării.
Li s-au supus şi i-au votat pentru că agenţii eşalonului trei aveau acelaşi discurs ca cel dinainte, doar puţin adaptat vremii.
Pentru că erau o schimbare mică în faţa uriaşului necunoscut al unei schimbări radicale.
Pentru că şi-au arătat înţelegerea, îngăduinţa, chiar aprobarea faţă de colaboraţionismul general.

Societatea de după 1989 a fost, ca urmare, construită pe un principiu schizofrenic.
Pe de-o parte, comunismul a fost rău – ceea ce justifică mişcarea din decembrie 1989 şi suirea la putere a „noii” clase politice.
Pe de altă parte, „noua” clasă politică era – şi este – alcătuită din aceiaşi agenţi sovietici şi copiii sau nepoţii lor, precum şi din cei educaţi şi giraţi de aceştia.
Desigur, mulţi dintre ei şi-au schimbat stăpânii de la Moscova cu alţii din alte ţări.
Dar aşa cum Hitler şi Stalin au fost, amândoi, de extremă stânga – unul, socialist, celălalt, comunist – şi puternicii aceştia au fost şi sunt tot de extremă stânga. Doar că puţin cosmetizată. Sau, cum spunea un ofiţer KGB devenit „mare politician” în România post-decembristă, „comunism cu faţă umană”.
Desigur, unii dintre neo-comunişti sunt internaţionalişti sau mondialişti – dorind lichidarea totală a naţiunilor, oricare ar fi ele –, în vreme ce alţii sunt regionalişti, supunându-se uneia sau alteia dintre marile puteri naţionale (Germania, Turcia, Rusia, Austria, SUA etc.). Dar, oricum, şi unii şi alţii merg pe tiparul neo-comunist.
Iar societatea „românească” de după 1989 trebuia să urmeze modelul. Şi l-a urmat.

Nu vom înfăţişa aici felul în care comunismul a fost şi este ideologia oficială a tuturor partidelor de frunte din România post-decembristă. Nici felul în care s-a luptat şi se luptă exact pe liniile comisariatelor sovietice împotriva Istoriei Românilor, împotriva tradiţiei româneşti, împotriva a tot ceea ce ne defineşte ca Neam şi Biserică. Trec direct la o realitate ca o concluzie: tinerii şi mai puţin tinerii neo-comunişti, convinşi că fanatismul lor este o „luptă pentru libertate şi democraţie”. Ca şi mulţi activişti dinainte de ei!

Privesc nenumărate comentarii ce ar fi ridicole prin imbecilitate şi pseudo-intelectualism, dacă nu ar fi şi aberant agresive, ale unor tineri – sau mai puţin tineri – sferto-docţi, care preiau lozincile sovietice anti-Biserică, anti-românism, anti-naţiune, pro-globalizare.
Tineri şi mai puţin tineri care, cu entuziasmul tovărăşesc al bolşevicilor extremişti din anii 20 ai secolului XX luptă pentru exact aceleaşi idei ca şi aceia: desfrânare totală, distrugerea Bisericii, liber la avorturi, autoritatea absolută a statului corupt (corporaţiilor, grupărilor supra-statale) asupra oamenilor, batjocorirea credincioşilor şi credinţelor ce nu ţin de dogmele corectitudinii politice etc.
Schizofrenia amintită mai sus este limpede: oamenii aceştia, în numele progresului şi libertăţii, preiau ideile înapoiate ale unor sociopaţi care au ucis în lagăre şi puşcării peste o sută de milioane de oameni din întreaga lume.
Oamenii aceştia, tineri şi mai puţin tineri, pretinzându-se eventual „pro-occidentali”, preiau doctrina globalismului mondial, DOCTRINĂ STRICT COMUNISTĂ, încercând să o impună prin forţă.
Visul comunist de a transforma întreaga omenire într-o turmă unică, aflată sub conducerea unui partid unic, este susţinut de ei cu o mare convingere că este vorba despre o luptă pentru… libertate.
Ura faţă de Creştinism este la fel de feroce ca a bolşevicilor de altădată. Se atacă Biserica pentru că nu-şi face treaba Guvernul. Se atacă Biserica pentru că Parlamentul toacă bani şi face mai nimic. Se atacă Biserica pentru primăriile care nu-şi fac treaba. Se atacă Biserica pentru că Preşedinţia nu-şi face treaba. Se atacă Biserica pentru orice.

În timp ce instituţiile statului persecută sistematic pe cetăţeni, neo-comuniştii „progresişti” – mereu comuniştii s-au socotit „progresişti” – atacă pe cei care se opun abuzurilor. Alarmele trase faţă de practica ANAF şi DNA de a abuza până la falimentare firmele româneşti este înfierată bolşevic. Realitatea că alarmele trase faţă de practica ANAF şi DNA de a abuza până la falimentare firmele româneşti este înfierată bolşevic. Realitatea că în cele mai mari scandaluri de corupţie străinii sunt făcuţi scăpaţi, dar românii, chiar şi nevinovaţi, plătesc, este ignorată sau negată violent. În această privinţă tinerii neo-comunişti luptă feroce împotriva libertăţii cuvântului, împotriva libertăţii de opinie. Sub scuza că unii dintre politicienii corupţi sunt loviţi de instituţiile de stat – aproape totdeauna fie de faţadă, fie din motive politice – se cere supunerea necondiţionată faţă de acele instituţii, indiferent de abuzurile lor.

Schizofrenia aceasta este, ca în toate cazurile grave, agresivă.
Rasismul* este condamnat de neo-comunişti aşa cum a fost condamnat şi de străbunicii lor din Revoluţia Franceză ori din Războiul Civil Rus: este condamnat în teorie, este condamnat când este practicat de alţii. Şi, la fel cu aceşti străbunici, ei condamnă pe creştini pentru că sunt creştini şi, dacă ar putea, i-ar extermina. Sunt declaraţii publice, făcute chiar de către politicieni şi parlamentari neo-comunişti din felurite grupări şi „partide”.
La locul de muncă, la locul de predare – dacă sunt cadre didactice – sau din funcţiile de conducere, dacă le au, aceşti neo-comunişti practică o violenţă teribilă împotriva celor care nu se încadrează în sistemul lor de valori.
Bătaia de joc – faţă de cei care ţin post, faţă de cei care cred în sfinţi şi eroi, faţă de cei care cred că România are un viitor – este o permanenţă.
Îndoctrinarea elevilor şi studenţilor este practicată fără nicio ruşine, fără nicio mustrare de conştiinţă. Copiii şi tinerii care au valori creştine sunt atacaţi, arătaţi cu degetul, „arşi la note”, ostracizaţi…
Precum „eroii” Uniunii Sovietice, şi aceşti neo-comunişti sunt convinşi de „eroismul” lor, de „binele” pe care îl fac „umanităţii” (prea proastă să înţeleagă acest bine, dar o să aibă ei grijă să o reeduce!). Mai mult, chiar se văd pe ei înşişi, în ciuda faptelor, în ciuda realităţii, ca plini de iubire. O iubire plină de ură faţă de cei care nu acceptă ciparea, vaccinarea obligatorie (cu vaccinurile alese, desigur, de iubiţii conducători!), declararea bolilor psihice ca normalitate, desfiinţarea naţiunilor, pierderea specificului etnic, pierderea specificului religios, supunerea faţă de bolşevicul termen de corectitudine politică… O iubire care urăşte, aceasta este religia lor, asemenea celei sovietice.
Iar această ideologie este, repetăm, indusă din ce în ce mai agresiv copiilor, elevilor, studenţilor, angajaţilor, şomerilor, telespectatorilor, utilizatorilor facebook… oricui se poate induce.

Toţi cei care cunosc fenomenul Piteşti, monstruosul sistem de reeducare experimentat de sovietici şi agenţii lor în România, pot recunoaşte uşor acelaşi fenomen de reeducare la nivelul întregii ţări.
Şi totul vine de la faptul că după decembrie 1989 nu a existat lustraţie, nu a existat pocăinţa fără de care nu există curăţirea de rău.
Ar fi fost de ajuns, atunci, în decembrie 1989, un asemenea strigăt (naţional):
Da, am greşit! Ca fiul risipitor, ce striga tatăului său, greşit-am la Cer şi înaintea ta, la fel strigăm şi noi! Am greşit la Cer, am greşit înaintea lui Dumnezeu, înaintea Neamului nostru şi a Ţării noastre! Am greşit înaintea sfinţilor şi eroilor noştri! Am lăsat frica, lăcomia şi lenea să ne stăpânească şi ne-am supus cotropitorilor, ne-am supus şi sistemului satanic adus de ei! Am făcut din minciună şi furt viaţa noastră de zi cu zi. Ne-am minţit copiii, L-am ascuns pe Dumnezeu de ei, le-am ascuns şi sfinţii şi eroii Neamului nostru. Am greşit, Doamne! Am greşit, copiii noştri! Iertaţi-ne! Dumnezeu să ne ierte! Şi haideţi să îndreptăm împreună greşelile!

În lipsa acestei pocăinţe, sufletul societăţii rămâne schilod până astăzi.
„Iubirea” societăţii este plină de ură faţă de toţi cei care nu se conformează. „Libertatea” acestei societăţi înrobeşte pe toţi cei care nu fug sau nu rezistă – într-o nouă Rezistenţă anti-comunistă, al cărei sfârşit încă nu se strevede. Iar moştenirea comunistă înlătură cu ură istoria şi tradiţia Neamului.

În lipsa acestei pocăinţe generale, în faţa sistemului înrobitor, există totuşi o ieşire. Nu la fel de spectaculoasă dar, pentru fiecare, la fel de eficace: pocăinţa personală. Nu doar pentru păcatele obişnuite, ci în primul rând pentru acelea mari şi ignorate mai totdeauna:
pentru irosirea vieţii noastre pe lăcomii, furii, laşităţi şi mândrii mărunte,
pentru fuga de răspunderea faţă de Dumnezeu, Neam şi Ţară,
pentru colaboraţionismul nostru, al prietenilor noştri, al părinţilor noştri sau al părinţilor prietenilor noştri.

Această pocăinţă personală ne va da puterea de a-i ierta şi pe comunişti sau neo-comunişti, aşa cum i-au iertat Sfinţii Persecuţiilor Comuniste, fără să lase ceva din valorile pentru care au suferit.
Dar şi puterea de a trăi după adevăratele valori, de a trăi aşa cum se cuvine să trăim, cu rost, ca nişte oameni adevăraţi, ca nişte români adevăraţi. Trecând, cu sfinţii şi eroii noştri în suflet, peste toate furtunile. Intrând, cu fruntea sus, în Veşnicie. Singura biruinţă veşnică.

Mihai-Andrei Aldea

Un criminal anti-român şi politicienii „noştri”

Una dintre figurile străine cele mai urâte din istoria modernă a României este Mihail Kutuzov, un militar de geniu şi un jeg moral, unul dintre acei siniştrii monştrii ai istoriei pentru care ajungi să înţelegi de ce există Iadul şi de ce e bine că există Iadul: acolo este locul lor.

Dincolo de victoriile pe care le-a avut pe câmpul de luptă, Mihail Kutuzov s-a distins prin ura sa nestăvilită faţă de Români, prin actele de o mare bestialitate pe care le-a săvârşit împotriva acestora oriunde a putut. Cauzele acestei uri sunt necunoscute, dar faptele sunt clare şi cumplite: un jaf neîncetat şi nestăvilit, deportări, crime, abuzuri nesfârşite. Atunci când i s-a reproşat purtarea sa cumplită faţă de Români, neomul Mihail Kutuzov a spus:

Le voi lăsa doar ochii, să aibă cu ce să plângă!

Dincolo de faptul că o frază similară îi este atribuită şi lui Kiseleff, alt duşman al Românilor glorificat de autorităţile „române”, trebuie să înţelegem faptul că amintirea lui Kutuzov a fost, pentru popor, aceea a unei bestii demente, stăpânită de o ură de neînţeles, de o răutate demonică.

Astăzi, la aproape 30 (treizeci) de ani de la ieşirea – teoretică – a României de sub „oblăduirea” U.R.S.S., încă există la Spitalul Filantropia din Bucureşti un monument al acestui monstru, iar la Ploieşti o stradă care îi poartă numele.
Nenumăratele încercări ale Românilor de pe amândouă maluri ale Prutului de a-i convinge pe politicieni să îndepărteze ruşinosul monument şi să dea un nume cuviincios acelei străzi au fost călcate, sistematic, în picioare.
În Arad, doar în 2010 s-a izbutit renunţarea la odiosul nume de asemenea atribuit unei străzi…

Cât de mizerabilă este purtarea politicienilor „noştri” în această privinţă, se poate înţelege din „motivele realizării monumentului” de la Spitalul Filantropia. Mai bine zis, din pretextul adus pentru acest monument: „generosul” Kutuzov a azvârlit, la o recepţie, 7 (şapte) galbeni – din sutele de mii jefuite de la Români – în cadrul strângerii de fonduri pentru ceea ce avea să fie Spitalul Filantropia. Fondurile iniţiale de construcţie şi înzestrare ale acestui spital au fost de peste 2.000 (două mii) de galbeni, ulterior suma crescând de câteva ori. Dintre aceşti galbeni, 7 (şapte) sunt cei proveniţi de la Kutuzov (care îi jefuise de la Români). Şi acesta este pretextul monumentului lui Kutuzov din Bucureşti!
Cât despre numele străzii din Ploieşti, probabil răpirea Basarabiei de către Kutuzov şi actele de ucidere a Românilor de acolo şi din restul Moldovei, din Muntenia şi din ţinuturile de la est de Nistru merită, după politicienii ploieşteni, o asemenea răsplată….

Mihai-Andrei Aldea