Carte populară

Văzut-am printre arini
venind făpturi nemaivăzute,
pe drumuri pierdute,
pline de spini.

Auzit-am prin mohor
venind făpturi neauzite,
pe drumuri tăcute,
pline de dor.

Și timpul își varsă cupa cea grea,
Se-așterne vremea
în straturi de nea,
Se pierde rece
slaba infuzie,
de doruri,
pace
și de
iluzie…

*

Pe drumul de șoapte
pe care-ai plecat
o urmă, o urmă
nu mi-ai lăsat;
și cum să te caut,
dacă stele nu sunt
iar Calea Lactee a căzut pe pământ…
(topită-n țărână se naște fecioară
ispită pierdută prin colțuri de vară)

*

Și calul își clatină coama rănită
făcând să se nască un vânt dureros
cu scrâșnet de piatră
pătruns pân’ la os
și soartă zdrobită.

Și iar vremea trece…
pierdut printre lunci
cu doruri de ape
și ceruri mărunte,
pierdut între ierburi
te-aștept ca atunci
la mica ta poartă
ce n-o mai ajungi.

Mihai-Andrei Aldea
(București, 1987)

P.S. Am scris această poezie într-o seară de vară. Recitisem în acea zi al doilea volum din Istoria românilor de Dinu și Constantin C. Giurescu, dramele Vlaicu-Vodă și Apus de soare. Și îmi amintisem de istorisirile din familie despre bunicii, unchii și verii ce luptaseră împotriva ocupației sovietice, despre străbunicii care luptaseră în Primul război mondial – cu deplin eroism (despre unul dintre ei, aici; altul a murit în luptele pentru apărarea Dobrogei; alții au supraviețuit Marelui război cu răni ce până la urmă i-au răpus). Îmi amintisem de Măița de la Roșiori – un suflet nobil de țărancă adevărată. De străbunii ce luptaseră în Războiul de Neatârnare (Independență) etc.
Apoi a început să se audă la radio lingușeala abjectă a celui ce ducea România spre dezastru.
Aveam 14 ani, se apropia începerea liceului comunist atât de mincinos idealizat de propagandă în filme, scrieri, emisiuni radiofonice și cântece.
Străvedeam – și le-am spus și colegilor șocați – căderea regimurilor comuniste și o nouă era; apoi ridicarea unui alt Comunism, machiat în Capitalism.
Și îmi era dor.
Îmi era dor de bucium, fluier și caval, de tulnic, buhai și corn.
Îmi era dor de clopot și toacă – deși eram ateu, știam liniștea pe care o dăruiește cântarea lor.
Îmi era dor de poteci, pietre și băltoace, de mirosul dumnezeiesc al focului de lemne, de livezi, ciocârlii, privighetori, mierle, șoimi și acvile.
Îmi era dor de pâinea de cuptor, de laptele adevărat, de zmeură, mure, ghebe și alte bunătăți de la țară.
Îmi era dor de munte, de codru, de sat, de tălăngi și grădini, de gâștele certărețe și de găinile gureșe, de glume, ghicitori și basme, de zâne, iele, pitici și uriași, dar mai ales de bătrânii trecuți prin multe cu inima lipită de Țară.
Îmi era dor de România cea adevărată și veșnică, România Străveche.
Îmi era dor: o (le) simțeam atât de aproape și atât de departe!
Așa că i-am scris sufletului meu o carte: scrisoare și mărturie.
Despre dialogul, zbaterea și lupta dintre lumea orășenizată și ceea ce înseamnă, cu adevărat, Român.