Etichetă: Papalitate

Înfiinţarea şi desfiinţarea „Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

A. Înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

1691 – Are loc intrarea Transilvaniei sub directa stăpânire a Austriei – stat „apostolic”, adică obligat să răspânească, prin orice mijloace, Catolicismul. Această stăpânire manu militari avea să fie recunoscută definitiv de Turci – cărora Transilvania le fusese până acum stat tributar – în 1699 (Tratatul de la Karlowitz).

1686, iunie 26 – Tratatul de la Viena dintre nobilii transilvăneni şi Austria, prin care primii recunosc „protecţia” Austriei iar aceasta îl recunoaşte pe Apafy (calvin) drept Principe al Transilvaniei; în lipsa acordului „puterii protectoare” turceşti valoarea internaţională a actului era contestabilă; tratatul este important deoarece arată puterea Calvinilor în Transilvania acelor ani.

1697 – Pacea de la Zenta, care lasă practic Transilvania pe mâna Austriecilor.

1697-1701 – Papalitatea încearcă fără succes să-i convingă pe clericii români din Ardeal să accepte Uniaţia, după modelul aplicat în Galiţia, Rutenia, Ucraina sau altul asemănător;
mai târziu iezuiţii şi propagandiştiii Uniaţiei vor născoci basne şi vor falsifica documente, încercând să pretindă că „Unirea cu Roma” s-ar fi făcut în 1697, în 1698, în 1700 şi în 1701 (lipsa de logică a pretenţiilor este evidentă), ba chiar că „Românii Ardeleni au fost totdeauna uniţi cu Roma şi călugărul sârb Sofronie (sau, după caz, Visarion) i-a trecut pe unii la Ortodoxie” etc., etc.; falsul documentelor amintite a fost dovedit de mulţi istorici, inclusiv greco-catolici, de la Nicolae Iorga la Ioan Crişan, Silviu Dragomir ş.a.m.d.
1696-1701 nobilii unguri se opun încercărilor habsburgo-papiste de catolicizare a Românilor, atât pentru că cei mai mulţi erau calvini şi i-ar fi vrut calvinizaţi pe Români, cât şi pentru că vedeau în creşterea numărului catolicilor o întărire a influenţei austriece în Transilvania; „toleranţa” Ungurilor din Transilvania şi Ungaria în privinţa Românilor şi Ortodoxiei este exprimată astfel în Approbatae Constitutiones (în vigoare din 1653):

„Românii să fie ţinuţi în robie deplină şi perpetuă, ei fiind în ţară doar toleraţi câtă vreme va plăcea principelui şi proprietarilor de pământ cărora [Românii] trebuie să le plătească dări şi muncă silnică [robotă]” (Partea I, Titlul I, Art. 3 şi Partea III, Titlul III, Art. 2)

1697-1701 – treptat Austria şi Papalitatea câştigă sprijinul Ungurilor de religie catolică şi al Secuilor nobili (majoritar catolici), având însă de înfruntat şi propaganda calvină – care avea în spate un secol de persecuţii anti-ortodoxe crunte -, şi ura nobililor faţă de Români, deci şi faţă de orice drepturi pe care le-ar fi primit aceştia prin catolicizare;
Mitropolitul Teofil respinge Uniatismul, cerând şi primind şi sprijinul Domnitorului Constantin Brâncoveanu în munca şi lupta pentru păstrarea Credinţei.

1697 – în urma Păcii de la Zenta iezuitul maghiar Ladislau Baranyi vine la Viena şi iniţiază demersurile pentru Uniaţie;

1697-1698 – au loc negocieri între Viena şi Ungurii calvini în privinţa realizării Uniaţiei, cei din urmă opunându-se puternic şi declarând-o un atac împotriva Religiei Calvine – pe care de cca. 100 de ani încercau să o impună Românilor prin forţă şi persuasiune; unul dintre argumentele Vienei – ce revine de-a lungul întregului secol – este acela că prin Uniaţiei se va realiza ruperea Românilor din Transilvania de cei din Moldova şi Muntenia.

1698, ianuarie 22 – are loc hirotonirea la Bucureşti a lui Atanasie Anghel ca Mitropolit al Transilvaniei, hirotonie făcută, după rânduiala ortodoxă, de mai mulţi episcopi, în frunte cu Patriarhul Dositei al Ierusalimului şi Mitropolitul; Episcopul Atanasie Anghel jură să apere Biserica lui Christos din Transilvania primită spre păstorie şi Dreapt Credinţă Creştină cu orice preţ, indiferent de încercările prin care ar trece, chiar şi cu viaţa şi sângele său.

1698, aprilie 14 – Prima Diplomă Leopoldină, dată de Leopold I, care promitea preoţilor ortodocşi care se unesc cu Roma doar prin recunoaşterea Papei drept cap al Bisericii, în rest păstrându-şi toate celelalte „obiceiuri”, aceleaşi drepturi cu cele ale clericilor catolici; la stăruinţele Ungurilor calvini se adăugase o promisiune similară pentru trecerea preoţilor ortodocşi din Transilvania la celelalte „religii recepte”; rămânerea în Ortodoxie însemna rămânerea în starea de semi-sclavie (şerb) sau în care stare se aflau ortodocşii în cauză (o parte dintre Românii ardeleni nu era în şerbie).

1698, iunie 2 – Cardinalul Colonici, nemulţumit de faptul că Prima Diplomă Leopoldină cerea pentru Uniaţie doar recunoaşterea Papilor, dă un Apel către predocument foarte important, pentru că arată că Uniaţia încă nu avusese loc, ci doar, prin amintita diplomă, „s-a deschis calea către Unire”; în Apel se promit avantaje cu atât mai mari preoţilor cu cât acceptă mai mult din Catolicism şi mai ales „cele patru puncte” (primatul papal, împărtăşirea cu azimă, filioque şi purgatoriul).

între 1698 şi 1701 – iezuitul Ladislau Baranyi falsifică un document care este datat 7 octombrie 1698 de către primii semnatari; documentul este o propunere de unire făcută de unii protopopi şi înaintată Mitropolitului Atanasie Anghel; documentul cuprinde 6 pagini, dintre care prima pagină este scrisă în româneşte, a doua este scrisă în latineşte, de către iezuitul Baranyi, paginile 3-5 conţin semnăturile, în josul lor fiind adăugat un text scris de Atanasie Anghel, ultima pagină este goală; textele româneşti de pe prima pagină prevăd o unire cu Roma în care nu se recunoaşte nimic din învăţătura catolică, singurul drept recunoscut Papilor fiind acela de confirmare şi ungere a episcopului ales de Români; textul latinesc, adăugat ulterior, pretinde o unire deplină, inclusiv recunoaşterea celor patru puncte (primatul papal, azima, filioque, purgatoriul); textul lui Atanasie Anghel (recunoscut după scris, semnătura lui nu apare pe document) prevede păstrarea întregii Legi a Bisericii noastre (adică a întregii Învăţături de Credinţă Ortodoxe), a tuturor practicilor liturgice ortodoxe, calendarului etc., declarându-se că dacă se vor încălca unirea cu Roma este anulată.
Este evident că textul a fost realizat întâi de protopopi în 7 octombrie 1698, fiind propus Mitropolitului Atanasie Anghel care a completat în josul semnăturilor cu ceea ce astăzi se numeşte „aviz ierarhic”, dar pe care nu l-a semnat, astfel încât nu a intrat niciodată în vigoare. Această propunere de Uniaţie făcută de acei protopopi a ajuns pe mâna iezuitului Baranyi, care „l-a completat” cu textul în latină, aflat în contradicţie radicală cu cel românesc, dar care îi permitea iezuitului să pretindă în faţa superiorilor săi ca ar fi obţinut Uniaţia; data falsificării nu este clară, dar pare să fie anterioară anului 1701.
Faptul că actul a fost o propunere de Uniaţie nefinalizată se vede şi din textul incomplet, şi din lipsa semnăturii mitropolitului, şi din lipsa oricăror efecte şi menţiuni (inclusiv din realizarea ulterioară a Uniaţiei, în care acest act, ca şi alte falsuri datate ante-1700 nici măcar nu sunt amintite).
Istoricul greco-catolic Nicolae Densuşianu a făcut o analiză critică a acestui act pe care îl defineşte „falsificarea unui document public”.

1698, noiembrie-decembrie – În urma propunerii de Uniaţie făcută Mitropolitului Atanasie Anghel de protopopi iezuitul Baranyi cere Dietei Transilvaniei recunoaşterea drepturilor oferite prin Prima Diplomă Leopoldină preoţilor ortodocşi ce s-ar uni cu Roma; Ungurii calvini – şi de alte religii – resping această cerere şi iniţiază o anchetă în privinţa Uniaţiei, spre a vedea dacă există.

1698, noiembrie 27 – iezuitul Baranyi scrie o scrisoare către Cardinalul Colonici în care îi cerea să obţină chemarea de către împărat a Mitropolitului Atanasie Anghel la Viena, pentru ca acesta să fie silit să accepte Uniaţia (care, deci, nici vorbă să fi fost făcută până acum).

1699, ianuarie – Ancheta făcută de Dieta Transilvaniei arată că nu există niciun preot unit cu Roma; cel mult există câţiva care ar accepta, de nevoie, această unire (în Comitatul Dobâca un singur sat ar accepta, de silă, Uniaţia; în Comitatul Cluj, din 41 de comune doar şase preoţi au declarat că ar accepta Uniaţia dacă mitropolitul o acceptă; în Scaunele Secuieşti, în Ţara Bârsei şi Ţara Făgăraşului toţi au respins ideea de Uniaţie etc., etc.); ancheta invalidează toate falsurile făcute de iezuiţi – atunci şi după aceea – în încercarea de a pretinde că Uniaţia a fost făcută înainte de 1699; în toate aceste activităţi nu există nicio menţiune şi nicio discuţie despre pretinsele documente de „unire cu Roma”, atribuite mai târziu de iezuiţi şi propaganda greco-catolică ba Mitropolitului Teofil, ba protopopilor ortodocşi etc.

1699, februarie 16 – Nou decret al Împăratului Leopold I; creşterea puterii austriece în Transilvania şi, respectiv, scăderea puterii calvine, dar, totodată, şi presiunile calvine şi ale altor religii protestante sunt reflectate de acest document; acesta pretinde a recunoaşte „Unirea cu Roma” a Românilor ortodocşi ardeleni „deplin”, adică într-o formă de trecere totală la Catolicism a Românilor din Ardeal;
fie că actul a fost eliberat doar ca mijloc de presiune politică pentru Uniaţie – şi anti-calvină -, fie că a fost eliberat în urma falsului lui Baranyi, el a stârnit un întreg scandal în nobilimea alogenă din Transilvania; aceasta, pe de-o parte, ştia că Românii nu s-au „unit cu Roma” (tocmai cercetaseră situaţia) şi, pe de altă parte, nu voiau să piardă câştigurile uriaşe pe care le aveau din abominabila exploatare a băştinaşilor din Transilvania.

1699 – deoarece iezuiţii din bisericile şi mânăstirile transilvănene nu izbutiseră să realizeze Unirea cu Roma, Austria numeşte pentru această misiune missionari castrenses, adică iezuiţii militari; aceştia urmau să beneficieze de sprijinul armatelor habsburgice în impunerea Uniaţiei; trupe austriece însoţesc pe iezuiţii militari prin satele româneşti, unde li se promit românilor mari câştiguri materiale dacă părăsesc „schisma” (Ortodoxia) şi se unesc cu Papa.

1699, august 26 – Decret al lui Leopold I către Dieta Transilvaniei, încercând să forţeze acceptarea de către aceştia a Uniaţiei Românilor, fiind implicată şi armata austriacă în impunerea decretului.

1699, martie-decembrie – Mitropolitul Atanasie Anghel tipăreşte un Catehism în care se regăsesc învăţăturile ortodoxe aflate în opoziţie cu cele catolice;
– Mitropolitul Atanasie Anghel tipăreşte o Cazanie în care se regăsesc învăţăturile ortodoxe aflate în opoziţie cu cele catolice; ameninţările Cardinalului Colonici spre a introduce măcar filioque în această Cazanie nu au nicio urmare;
– Mitropolitul Atanasie Anghel îi spune într-o scrisoare Domnitorului Constantin Brâncoveanu că unii popi au acceptat Uniaţia doar „în aparenţă”, pentru a fi scutiţi de dări, însă toţi păstrează Ortodoxia;
– Mitropolitul Atanasie Anghel păstrează alături de el intendentul calvin, încercând astfel să-şi alieze Ungurii calvini în respingerea Uniaţiei.

1699, toamna – Dieta Transilvaniei face o nouă anchetă; se constată că niciun preot român nu a primit Uniaţia şi că Mitropolitul Atansie nu a înştiinţat de aşa ceva pe clerici şi popor nici în scris, nici prin vorbă.

1700, toamna – iezuitul Neurauter este trimis (de la Sibiu) la Alba Iulia, spre a-l convinge prin promisiuni şi ameninţări pe Mitropolitul Atanasie Anghel să meargă la Viena (unde sperau că nu va mai avea curajul să respingă Unirea cu Roma).

1701, ianuarie – Sinodul de la Alba Iulia (semnat pe 6 ianuarie), care proclamă autonomia Mitropoliei Transilvaniei faţă de orice putere străină şi ţinerea, fără schimbare, a „Legii Vechi” (Ortodoxia).

1701, sfârşitul lunii ianuarie – La Viena Atanasie Anghel este pus în arest „la domiciliu”, fiind judecat de către un tribunal condus de Cardinalul Colonici pentru mai multe capete de acuzare, inclusiv păstrarea Credinţei Ortodoxe; se foloseşte şi Raportul iezuitului Kapi din Cluj, care, printre altele, nota că mitropolitul „este prost şi are multe defecte cunoscute poporului„; acuzaţiile includeau şi unele imoralităţi pretinse a fi fost săvârşite de mitropolit.

1701, martie 10 – fostul Mitropolit Ortodox Atanasie Anghel acceptă apostazia, în schimbul numirii sale ca Mitropolit Greco-catolic şi a înnobilării rudelor sale; aceeaşi vânzare a credinţei o fac şi epitropii Mitropoliei Ardealului, ce îl însoțeau; notăm că este vânzare a Credinţei pentru că nu este vorba despre o convertire bazată pe convingere, ci pe laşitate şi interese materiale. Paradoxal faţă de acuzaţiile cu care fusese hărţuit în ultimele două luni, în noul act Atanasie Anghel este făcut consilier imperial „pentru învăţătura şi erudiţia sa, pentru viaţa lui exemplară, pentru bunele moravuri şi celelalte virtuţi ale sale„.

1701, martie 19 – Atanasie Anghel primește decretul de înnobilare și titlul de Episcop Unit al Transilvaniei (nu de mitropolit!), devenind astfel primul episcop greco-catolic român din Ardeal; contradicția cu pretenția realizării anterioare a Uniației este clară.
– Se dă A Doua Diplomă Leopoldină, fără urmări practice, fiind ascunsă de iezuiţi – întrucât leza interesele de asuprire a Românilor din Ardeal – şi redescoperită abia în 1938 în Biblioteca „Bruckenthal” din Sibiu; se pare că ascunderea ei s-a făcut printr-o înţelegere între Viena şi Dieta Transilvaniei.
– Episcopul Greco-catolic Atanasie Anghel este subordonat Arhiepiscopului Catolic Ungur de Ezstergom, deschizându-se calea maghiarizării prin Greco-catolicism, mult dorită de Ungurii Catolici.
– Semnarea Lepădărilor de către Atanasie Anghel – prin care apostaziază din Ortodoxie şi acceptă în afara unei totale uniri cu Roma şi alte umilitoare prevederi este caracterizată de Nicolae Iorga astfel:
 „Va recunoaşte oricine, după citirea acestui act autentic, în care se oglindeşte sufletul josnic al unui om fără demnitate şi fără ruşine, al unui arhiereu uitător de toate datoriile şi jurămintele sale, al unui Român fără simţ de neamul său, că, între deosebitele forme de Unire cu Biserica Romei pe care le-au întrebuinţat neamurile ajunse în stăpânirea Austriei, nici una n-a fost aşa de ruşinoasă şi de brutală. Oricâte foloase culturale, mari şi netăgăduite, ar fi adus Unirea, foloase pe care Atanasie, […] nu putea să le înţeleagă şi să le prevadă, declaraţia lui din April 1701 e desigur cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun Vlădică românesc.„.  

1701, martie 24 – Atanasie Anghel este hirotonit preot catolic, începându-şi urcuşul în cadrul Religiei Catolice; o zi mai târziu este hirotonit episcop catolic; pe 25 iunie este instalat în Transilvania.

1701, iunie – Românul Nagyszegi depune la Curtea Imperială de la Viena un protest în numele Românilor (ortodocşi) din sudul Transilvaniei (din părţile Albei până în cele ale Braşovului), împotriva Uniaţiei; este pedepsit cu şase ani de închisoare.

1701, iunie-iulie – Românii din sudul Transilvaniei îşi declară despărţirea de Atanasie Anghel – denumit de ei Satanasie Anghel – şi trec sub directa păstorire a episcopilor ortodocşi din Muntenia şi chiar din Serbia.
– în aceeaşi perioadă Atanasie Anghel şi oamenii lui încearcă să-i convingă pe Români că nimic nu s-a schimbat şi că se păstrează ca înainte şi Biserica, şi Credinţa, legătura cu Papa şi episcopii catolici fiind declarată doar un fel de „supraveghere” similară celei calvine (oricum extrem de abuzive, dar cu care oamenii erau oarecum obişnuiţi).

după 1701 – începe răspândirea de iezuiţi  a falsului lui Baranyi drept „Documentul Unirii cu Roma”, pretinzându-se că aceasta s-a făcut cu recunoaşterea celor patru puncte; merită observat că şi într-un asemenea caz orice depăşire a acestor patru puncte – de mult făcută – anulează Uniaţia, ceea ce Catolicii din România nu au observat niciodată.

1701-1716 – are loc înfiinţarea treptată a Greco-catolicismului în Transilvania, prin folosirea celor mai diverse metode, cu sprijinul direct al autorităţilor habsburgice şi al iezuiţilor; în această perioadă, cu toate că episcopii uniţi sunt recunoscuţi ca episcopi catolici de Papalitate, ei nu sunt recunoscuţi drept cap ai unui rit sau cult sau altei structuri similare catolice, având un statut de misionari.

1710-1715 – perioada în care iezuitul Gabriel Hevenessi şi alţi iezuiţi (probabil fiind implicaţi şi Kapi din Cluj, Gebbardt din Sibiu etc.) falsifică o serie de documente, încercând să pretindă că Uniaţia ar fi fost cerută încă de Mitropolitul Teofil, în 1697, că Mitropolitul Atanasie Anghel ar fi cerut să meargă la Viena în 1699 să prezinte împăratului Uniaţia etc.;
dintre documentele pretins a fi ale acestei „uniri”, toate date arhivelor catolice, se păstrează aşa-zisa Adresă a Mitropolitului Teofil către Cardinalul Colonici, la care s-au dovedit falsificarea semnăturii Mitropolitului Teofil şi scrierea pe spatele unei pagini cu 12 semnături de preoţi români, ruptă dintr-un document ortodox, a textului pretins a-i aparţine acestuia, sub care s-a adăugat semnătura falsificată atribuită mitropolitului.
Toate aceste falsuri vin în contradicţie şi cu documentele ortodoxe păstrate, dar şi cu documentele austriece şi catolice, atât la nivel de procedură, cât şi de evenimente istorice, conţinut etc.

1715, ianuarie – recomandarea lui Patachi drept episcop greco-catolic cuprinde recomandarea folosirii amestecate de forţă şi blândeţe pentru convertirea treptată la Catolicismul Roman a tuturor Românilor, inclusiv a Greco-catolicilor. Greco-catolicismul este definit drept „unire vopsită”, aşa cum mai târziu un episcop catolic de la Bucureşti (Theodor Cisar) va declara Greco-catolicii drept „ţiganii Catolicismului”.

1716, iulie 6 – Actul oficial al Papalităţii prin care se înfiinţează Biserica Greco-catolică din Transilvania.

B. Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

1927-1929 – Prin Concordatul semnat între Vatican și România, sub uriașele presiuni ale lui Iuliu Maniu (greco-catolic) și altor politicieni ardeleni greco-catolici [1], Biserica Greco-Catolică este desființată; dreptul Blajului de a alege trei candidați la titlul de mitropolit, din care Regele (înainte de 1918, Împăratul) să aleagă unul este suprimat; toate proprietățile fostei Biserici Greco-Catolice sunt trecute Bisericii Catolice, adică Vaticanului, care le reorganizează – nu în totalitate! – în cadrul unei noi structuri, Biserica Catolică de rit bizantin din România. Spre înșelarea poporului se adaugă denumirea de „Greco-catolică„, astfel încât oamenii să nu observe schimbarea.
Conform definiției Greco-catolicismului (cel puțin din secolul al XVII-lea până în perioada interbelică), din 1929 în România încetează să mai existe greco-catolici, existând doar catolici de rit latin și catolici de rit bizantin.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Un rol esenţial în realizarea Concordatului l-a avut şi şantajul religios exercitat asupra Regelui Ferdinand până în ultima clipă de clerul catolic din Bucureşti.

Litovoi, mare domnitor român

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii
(materialul a fost publicat şi în „Zbor prin vâltoarea vremilor…”, şi pe vistieria.ro şi în alte locuri; forma prezentă a fost corectată şi completată de autor)

 

În documentele din secolul XIII se arată existenţa unui stat românesc numit Litua sau Ţara lui Litovoi (unul dintre ducatele româneşti nord-dunărene). Caracterul românesc al acestui stat, recunoscut şi de documentele ungureşti, ridică o interesantă problemă asupra denumiri atât de asemănătoare cu cea a Lituaniei; este vorba, mai mult ca sigur, de o rădăcină indo-europeană comună zonei baltice şi respectiv dacice, dar poate fi vorba şi de mai mult decât atât (Balticii, de origine română?).

     Ţara lui Litovoi se întindea pe ambele părţi ale Carpaţilor, cuprinzând Ţara Haţegului, Loviştea şi alte ţinuturi din nordul Olteniei de astăzi. Mai târziu, după moartea lui Litovoi şi a lui Bărbat, ultimii conducători ai Lituei, pământul acesteia se va împărţii, Ţara Haţegului intrând în cuprinsul Transilvaniei, iar Ţara Loviştei şi părţile sudice revenind Banatului Olteniei, format în acel timp.
     Voievodul Litovoi a domnit de pe la cca. 1240 până la 1277. Cu o mare înţelepciune, el şi-a întins autoritatea asupra mai multor cnezate şi ţări româneşti mărunte, formând nucleul de la care vor apărea apoi Banatul Olteniei şi Ţara Românească a Munteniei. Pentru aceasta el a avut de biruit numeroase orgolii locale – atât de puternice şi dureroase la Români – dar şi amestecurile abuzive ale Ungariei. Aceasta a încercat neîncetat să se întindă cât mai departe în Răsărit, peste Carpaţi, parcă vrând să reajungă la ţinuturile îndepărtate (şi, în fapt, necunoscute), din care veniseră Ungurii.
      În ce măsură creşterea lui Litovoi a avut sprijin de la Constantinopol este greu de precizat. Ca şi în cazul altor duci români, şi Litovoi este recunoscut ca atare de Ungaria, nu îşi primeşte titlul de la aceasta! Ceea ce însemna că atât nobleţea casei sale cât şi titlul de dux (duce sau voievod) aveau o altă recunoaştere, mai înaltă (mai înaltă, pentru că altfel ar fi fost contestate de Regatul Ungariei). Dar nu credem că ajutorul constantinopolitan a mers mai departe de nivelul juridic, moral şi religios. Altfel spus, nu există nicio mărturie a vreunei implicări materiale, politice sau militare din partea Oraşului Împăraţilor (Ţarigrad sau Constantinopol).
Încercând să îşi întărească stăpânirea peste ţinuturile româneşti ale Carpaţilor, ba chiar şi pe cele de dincolo de Carpaţi, Bela al IV-lea era lipsit de colonişti dintre Unguri – încă foarte puţini la număr şi risipiţi în masa românească din Panonia, Crişana şi alte regiuni. Mai târziu, prin asimilarea Românilor şi Slavilor din diferite părţi ale regatului, numărul Ungurilor va creşte, pentru ca, spre sfârşitul sec. XIX, să ajungă aproape de 50% din populaţia Regatului Ungar. Atunci însă această proporţie nu era nici măcar un vis îndepărtat, de aceea Bela IV a fost nevoit, ca şi alţi regi ai Ungariei, să apeleze la tot felul de alte neamuri (Secui, Saşi, Şvabi, Sârbi, Cehi etc) pentru a reduce pe cât posibil puterea Neamului Românesc. Ca şi astăzi, şi atunci pentru Ungaria ţinuturile româneşti, începând cu Transilvania, erau colonii de care puteau dispune după voie, iar colonizările absolut necesare întăririi dominaţiei sale. De aceea, printre altele, Bela IV încearcă să îi aducă în 1247 în zona Severinului pe Cavalerii Ioaniţi, dându-le „pe hârtie” autoritate şi asupra cnezatelor dintre Severin şi Olt (aflate de-a lungul Dunării, o zonă piscicolă extraordinar de importantă). Deşi până la urmă încercarea a rămas fără rezultat – cu excepţia păstrării documentelor legate de ea, foarte importante pentru istoria zonei –, ea este o pildă a abuzurilor permanente ale coroanei ungare în statele româneşti.
    Este necesar să înţelegem că, după o veche tradiţie romană, în Evul Mediu european toţi oamenii erau vasalii altora mai sus-puşi, ajungându-se ca la vârf să se afle câţiva Patriarhi şi Împăraţi. Aşa, de pildă, prin aceeaşi perioadă, feluriţi cavaleri şi baroni din Anglia aveau drept vasali o serie de ţărani şi meşteşugari de pe moşiile lor, însă ei înşişi erau vasalii unor conţi, duci, lorzi etc, care şi ei erau vasalii regelui Angliei. Acesta, la rândul său, era vasalul regelui Franţei şi acesta, de asemenea, se considera supus al Papei. Aceasta nu însemna însă că regele Franţei putea hotărî modificări de graniţă sau taxe în Anglia; astfel de încercări se făceau totuşi atunci când părea că vasalul este destul de slab pentru ca un abuzurile să rămână fără răspuns. Prin acest fel de nedreptăţi multe formaţiuni – ducate, comitate, regate etc – s-au întins în dauna altora, profitând de slăbiciunea lor.
     Bela al IV-lea se baza în abuzurile sale pe urmările invaziei tătare din 1241-1242, care slăbiseră şi Ungaria, dar şi mai mult teritoriile dinspre răsărit, de unde veniseră năvălitorii. Este chiar posibil ca Litovoi să fi fost acel domnitor român despre care cancelariile occidentale scriau cu bucurie că a biruit pe tătari – singura victorie europeană asupra lor în timpul acestei campanii – şi de aceea Bela IV să îl fi privit cu teamă, dar şi cu speranţa că pierderile suferite în luptele cu Tătarii îl vor fi slăbit destul pentru a nu putea riposta. Ceea ce ştim cu siguranţă este că oştirile româneşti din Carpaţi înfruntaseră de mai multe ori trupele Tătarilor, cu un mare eroism şi în ciuda izbitoarei diferenţe numerice (şi de experienţă militară).
     Slăbiciunile Ungariei şi refuzul Ioaniţilor de a se stabili în teritoriul oferit de Bela al IV-lea (deşi nu-i aparţinea), au amânat războiul dintre Litua şi Ungaria.
Odată cu trecerea timpului însă, revenindu-şi după invazia tătară, Ungaria a început să se pregătească pentru a-l înfrunta pe Voievodul Litovoi, a cărui putere creştea mereu. Noi cnezate şi voievodate mărunte se alipeau de Ţara Lituei; şi chiar dacă acestea erau mici, numărul dădea greutate acestei creşteri neîncetate. Mai ales că era vorba despre o ţară structural ortodoxă, ca orice ţară românească din istorie. Adică, după gândirea papistă care stăpânea Coroana Ungră, era o ţară „schismatică”. Existenţa ei ameninţa să blocheze imperialismul catolic în Carpaţi, imperialism care după înfrângherea de la Leichfeld (955) devenise singura raţiune de existenţă a Ungariei (din punct de vedere catolico-german).
Ca urmare, Ladislau al IV-lea, noul rege al Ungariei după Bela al IV-lea şi meteoricul Ştefan al V-lea, porneşte la 1272 conflictul, emiţând pretenţii asupra unor teritorii deţinute de Litovoi. Acesta, faţă de încălcare principiilor vasalităţii – care presupuneau ocrotire şi nu jefuire – repinge cu indignare cererile abuzive şi renunţă la a mai plăti dijma regală. Are loc un prim război, şi spre uimirea şi dezamăgirea lui Ladislau al IV-lea domnitorul român obţine o victorie strălucită.
      Puterea Ţării Litua şi aşezarea sa deosebit de sigură, buna organizare militară şi mai ales geniul lui Litovoi făceau ca orice război împotriva Românilor de aici să aibă puţine şanse de izbândă. De aceea, Ladislau al IV-lea a apelat la altă metodă. A stabilit un regim de pace prin trimişii săi la curtea lui Litovoi, dar fără a semna un tratat propriu-zis. În acelaşi timp însă, a căutat din răsputeri găsirea sau strecurarea unui trădător printre oamenii din apropierea domnitorului român (practică ungurească veche, folosită şi în cucerirea altor teritorii româneşti). Şi, după câţiva ani de căutări, s-a izbutit introducerea unui asemenea trădător în suita domnească. Acesta a fost semnalul pentru pornirea celui de-al doilea război. Ladislau al IV-lea a beneficiat de informaţii amănunţite despre mişcările armatei române prin intermediul agentului său. Iar la momentul hotărâtor, Litovoi a fost asasinat. După ce vestea a zguduit oastea românească, a urmat atacul neaşteptat al armatei lui Ladislav al IV-lea, atac îndelung amânat în aşteptarea crimei. În acelaşi timp, tot prin asemenea tertipuri, fusese făcut prizonier şi Bărbat, fratele lui Litovoi, singurul care ar fi putut să conducă trupele după dispariţia acestuia.
     Atacată de armata ungară, armata românească, deşi rămasă fără comandant, s-a luptat eroic, provocând grele pierderi Ungurilor şi izbutind să se retragă în munţi fără a fi distrusă. Acest lucru a împiedicat planurile lui Ladislav al IV-lea de anexare totală a Lituei. Unele teritorii nordice au fost alipite Transilvaniei (Ţara Haţegului în primul rând),însă Litua a rămas mai departe de sine stătătoare, trebuind să plătească însă o grea răscumpărare pentru eliberarea din prizonierat a lui Bărbat, care a devenit apoi noul domnitor al ţării. Este foarte probabil că în această vreme de restrişte capitala se mută de la Râmnicul Vâlcei către răsărit, la Câmpulung¹.

      Legăturile dintre Litovoi, fratele său Bărbat şi Basarab I sunt încă necunoscute. La nivel de ţară este limpede că Litua a fost inima noii Ţări Româneşti pe care Basarabii au construit-o şi au ocrotit-o cu o dăruire uluitoare. Dar este vreo legătură de rudenie între Tihomir şi Basarab I şi, respectiv, Litovoi şi Bărbat? Chiar dacă un răspuns afirmativ pare evident, cercetările încă nu au făcut lumină în această privinţă. Dar sigur este că lupta plină de înţelepciune si curaj a lui Litovoi a fost semnalul redeşteptării Românilor din Carpaţi la lupta pentru neatârnare şi baza de la care, după încă o generaţie, se va ridica Ţara Românească a Munteniei, de la Munţi la Marea cea Mare.

Mihai-Andrei Aldea
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
¹ Deşi este o teorie încă neclarificată, credem că Râmnicu Vâlcea a fost pentru Litua capitala veche. Acest lucru ar fi fost justificat de poziţia sa strategică. Din punct de vedere politic, făcea legătura între cele două ramuri carpatine despărţite de Râul Olt. Din punct de vedere economic, Râmnicu Vâlcea era singura localitate esenţială a zonei, fiind cheia legăturilor comerciale de-a lungul Oltului, fiind punctul prin care se făcea trecerea cea mai bună între Transilvania (Ultrasilvania) şi ţinuturile dinspre Dunăre. Iar cea mai puternică dovadă a faptului că Râmnicu Vâlcea a fost vechea capitală a Ţării, înainte de Câmpulung şi Curtea de Argeş, este faptul că aici a existat statornic o episcopie românească, a doua a Ţării Româneşti a Basarabilor după cea din capitala vremii (Curtea de Argeş, Târgovişte sau Bucureşti). Un asemenea statut religios nu putea fi legat decât de un statut politic semnificativ.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. I. Bazele masonice

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

Această minciună a început ca o poveste romantică.
Era la modă, în Apusul Europei secolelor XVIII-XIX, să se înfăţişeze istorii tragice sau dramatice, de tip „Romeo şi Julieta”, eventual cu sfârşit fericit. Romane cavalereşti, dar şi alte asemenea producţii – inclusiv jurnalistice – se întreceau în asemenea poveşti. Eroi şi familii luptându-se între ele, pentru a întemeia apoi, peste ruine sau câmpuri de luptă, o nouă ţară, familie, cetate etc.
Învingători sau învinşi, eroii erau măreţi, sumbri, atrăgători, cutremurători şi, desigur, civilizatori…
Era o vreme a duelurilor, dramelor şi tragediilor, iar înfruntările dintre eroi erau privite ca o necesitate, ca un dat.

Pe acest fundal începe intelectualitatea masonică din Principatele Romane Dunărene – Moldova şi Muntenia – să preschimbe ideea naţională din ceea ce avea Poporul în ceva „potrivit vremurilor”.
Românii, după cum atestă străinii ce vizitează Ţările Române în acele timpuri, se ştiau urmaşii Legiunilor Creştine ale lui Constantin cel Mare, moştenitori ai Romaniei constantiniene, purtătorii Credinţei şi Civilizaţiei şi unicii păstrători ai statalităţii acesteia.
Intelectualitatea masonică, educată – a.k.a. îndoctrinată – după tipare apusene, fundamental rasiste, dispreţuia „bunul primitiv” (care, pentru ei, era aici Românul obişnuit); dispreţuia şi „Bizanţul”, cu toată ura şi neghiobia complexată a Papalităţii faţă de cei care nu se prăbuşiseră sub loviturile migratorilor, anulându-i astfel pretenţiile de superioritate şi dominaţie mondială.
Mai mult, o bună parte dintre cei legaţi de intelighenţia masonică mai avea o oarecare conştiinţă creştină (cea mai mare jignire ce se putea aduce de Român cuiva era „nu are niciun dumnezeu!”). Dar această oarecare conştiinţă creştină nu era legată de Ortodoxie – dispreţuită şi ea, rasist, ca „superstiţie populară” – ci de formele catolice şi protestante (socotite, aprioric, „mai înalte”, „superioare” etc.). Iar această optică religioasă nu putea înţelege Romania [Imperiul Roman] decât prin Roma Veche, excluzând categoric „Bizanţul” (şi, repetăm, şi Ortodoxia).
Dezbinarea practicată în ultimele veacuri de Papalitate între Românii din sud şi Românii din nord este preluată inconştient. Papalitatea ştia bine că toţi Românii, de la Marea Mediterană până la nord de Carpaţi, din Alpi şi până în Rusia ori Asia Mică, sunt un singur popor. Dar aplicând principiul divide et impera se purta faţă de fiecare comunitate românească mai mare ca şi cum aceasta ar fi singura existentă, o oază de latinitate unică şi însingurată (încercând să o convingă de faptul că se trage de la Roma Veche şi că trebuie să ţină religios de aceasta, că doar prin Papalitate scapă de însingurare).
Aceste idei domină gândirea intelectualităţii educată de institutori apuseni, ba chiar în internate şi şcoli de factură apuseană sau pur şi simplu occidentale (căci mulţi studiază – şi se îndoctrinează – în Vest).

Ca urmare, din tot ceea ce este românesc, intelectualitatea masonică alege doar anumite părţi, care îi convin.
Toţi Românii din afara Daciei sunt scoşi din istorie. Toţi străbunii Traco-Iliri, cu excepţia Daco-Geţilor, sunt şterşi. Sunt şterşi, de asemenea, Scito-Sarmaţii şi Galii. Complicau prea mult lucrurile! Pentru „prostime” era nevoie de o poveste simplă, romantică, de impact! Ceva de genul „Traian şi Decebal se bat, primul învinge, iar din iubirea lui pentru Dacia/Dochia apare Poporul Român”. Ceva pe linia romanelor cavalereşti şi de dragoste ale epocii! Simplu, romantic, emoţionant, înduioşător… mincinos…

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Faptul că existau din străvechime Români dincolo de hotarele Daciei este „explicat” printr-o „extindere” („migraţie”) a Românilor de-a lungul lanţurilor muntoase.
Că o asemenea „extindere” nu are nicio bază documentară sau arheologică pentru tot spaţiul dintre Nipru, Alpi şi Mediterană este lipsit de importanţă, nu? „Prostimea” o să creadă!
Faptul că Principatele Dunărene îşi au titulatura nobilă de principate de la faptul că Domnitorii Români erau ramuri ale familiilor împărăteşti de la Constantinopole este „uitat” mereu. Sau trecut ca „legendă”, „mit”, „credinţă populară” etc.
Încoronările împărăteşti ale Domnitorilor Români, chiar şi în vremea de maximă putere otomană asupra Munteniei şi Moldovei sunt „uitate” şi ele.
Uitaţi sunt Românii din Moravia sau vestul Marmaţiei, uitaţi sunt Românii de la Marea Adriatică sau din Epir etc., etc.
Şi dacă sunt amintiţi, originea lor este pentru mulţi o nedumerire, dacă nu este explicată, cum am zis, printr-o fantezistă „migraţie” românească.

Zadarnic atrage atenţia Mihai Eminescu asupra faptului că reducerea Românilor la Dacia este o operă ungurească şi austriacă, la care îşi dă apoi concursul şi propaganda rusească. Cine să-l asculte pe Eminescu? Este închis la casa de nebuni, asasinat şi transformat în „poetul tragic”, în „geniul pustiu” limitat la lumea fanteziei, literaturii, poeziei.

Pas cu pas ideologia romantică a tragediei care naşte Poporul Român prin confruntarea dintre Traian şi Decebal se impune în învăţământ ca adevăr unic.
Dar, trebuie să subliniem, în toată această ideologie (1) nu există niciun „dispreţ” faţă de Daci sau Decebal, dimpotrivă, sunt lăudaţi în cel mai înflăcărat stil romantic şi (2) nu există ideea vreunei uri între Daci şi Romani (cu atât mai puţin una „fundamentală”). Este, repetăm, o „tragedie romantică”, simplificatoare, falsificatoare. Un exemplu al „bunelor intenţii” care, lipsite de călăuzirea Adevărului, duc spre Iad… *

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* În prezentarea noastră am subliniat tendinţele generale ale epocii şi ceea ce se impune naţional, ajungând să fie predat în manualele şcolare, să fie bază pentru discursurile oficiale etc. Faţă de sutele de mii de cărţi, broşuri şi periodice care prezintă ideologia amintită de noi, cazurile în care sunt prezentate şi alte teorii istorice sunt minoritare şi cu efect zero la nivel general. Deci fără a nega aceste excepţii, amintim că am prezentat regula, ideologia istorică ce s-a impus la nivel naţional.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă