Rasism versus rasisme

Rasismul, începuturi

Colocvial rasismul este văzut drept dispreț sau ură pentru o altă rasă, dispreț sau ură pentru un om doar pentru că aparține unei alte rase.
Desigur, aceste înțelesuri fac parte din rasism, dar sunt departe de a fi singurele.
De exemplu, rasist este și acela care disprețuiește sau urăște rasa din care face parte.
Dar să vedem întâi puțin istoric al noțiunii de rasism.

După cum am mai spus1, ideea de „rasă” la oameni este nu doar târzie, ci și destul de neștiințifică, mai ales atunci când este legată de culoarea pielii.
De ce este neștiințifică?
Pentru că, evident, între pielea cu albul cel mai alb și pielea cu negrul cel mai negru sau cu galbenul cel mai galben ori cu roșul cel mai roșul există o paletă gigantică de nuanțe și conformații.
În această privință merită subliniat că termenul rasă apare în primul rând în legătură cu animalele. Și, atenție, nu ține de culoare decât secundar.
De exemplu, sunt rase de câini ce au culori diferite.
Standardul de rasă pentru ciobănescul carpatin permite diferite nuanțe, plus eventuale pete albe2.
Există rase de câini ce au și culori, dar și mărimi diferite.
Standardul de rasă pentru caniș (pudel) include caniș pitic (zis și caniș de jucărie), caniș mijlociu și caniș mare sau obișnuit (standard)3. De asemenea include felurite culori, precum negru, maro, gri, roșu, caisă ori alb4.
Toate aceste realități ne arată că încercarea de a împărți oamenii în rase după culoarea pielii este deosebit de superficială, evident subiectivă și categoric neștiințifică.
Confruntată cu practica ridică probleme insurmontabile, asupra cărora vom reveni.

Cum s-a ajuns însă aici?

Prin împlinirea unei triste preveniri a Mântuitorului:

Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Matei 22:29)

Căci neștiind sau ignorând Scripturile (Biblia), Catolicismul a născut o idee, devenită mai târziu doctrină, numită a copiilor lui Noe.
Această idee este atestată în Catolicism prin hărți aprobate de Curia Papală, așa cum este Harta de la Herford, datată cca. 1300. Și aceasta, ca multe similare, împarte lumea în trei continente și trei rase (încă nenumite așa): Europa a Iafetiților, Asia a Semiților și Africa a Hamiților.

Pe măsură ce Curia Papală se obișnuiește cu ideea în cauză, ea devine tot mai larg acceptată în Catolicism.
Și apoi, prin numele odios pentru Ortodocși Eugen al IV-lea, devine doctrină oficială a Catolicismului.
Papa Eugen al IV-lea a lansat pe 4 Februarie 1442 bula Cantate Domino, în care, alături de afirmarea că nimeni nu se mântuiește în afara Catolicismului, a inclus și împărțirea omenirii în Semiți, Iafetiți și Hamiți – după cei trei fii ai lui Noe, Sem, Iafet și Ham.
Trebuie subliniat că declararea s-a făcut ex cathedra, deci cu toată autoritatea papală. Ceea ce, după doctrinele catolice actuale, înseamnă că proclamarea s-a făcut infailibil – adică doctrina în cauză este musai adevărată și obligatorie pentru toți Catolicii. A o respinge înseamnă a respinge Papalitatea.

Un urmaș al lui Eugen al IV-lea în aceste concepții – a căror calitate teologică și științifică o vom vedea îndată – este Papa Nicolae al V-lea. Acesta a emis alte două bule:

  • În 18 Iunie 1452 Dum diversitas, prin care definește Africanii drept „urmașii lui Ham” și, prin aceasta, condamnați la sclavie pentru eternitate; dând totodată regelui Portugaliei, în baza doctrinei catolice a copiilor lui Noe, dreptul de a ataca, ucide, cuceri și supune păgânii (definiți catolic drept Hamiți și Iafetiți), spre ai converti prin forță la Catolicism (stare în care căpătau unele drepturi, dar fără a fi egali vreodată cu așa-zișii Iafetiți)
  • În 8 Ianuarie 1455 Romanus pontifex, prin care Indiile Răsăritene (adică Americile) și Africa sunt declarate parte a autorității papale asupra întregii lumi și împărțite între coroanele catolice, respectiv între Spania și Portugalia

Am spus mai sus că o confruntare cu practica duce la dificultăți insurmontabile pentru teoria raselor umane.

Nulitatea biblică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

În primul rând, merită subliniat faptul că

urmașii lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei repetat.

Ca simplu exemplu biblic, îi avem pe Iosif și Asineta, cu pruncii lor. Iosif având origine teoretic semită, iar Asineta hamită5. Copiii lor micști sunt Efraim și Manase, părinții a două din cele douăsprezece triburi iudaice.

Dar ca să nu se creadă că este o excepție, să ne amintim în primul rând de următoarele cazuri:

  • Esau, fratele lui Iosif, se căsătorește cu două femei Hamite (Facerea 26:34-35)6
  • Iuda și Șua (Facerea 38:2-5); deși nu rezultă urmași direcți decât pe o generație, se poate vedea din context (lipsa oricărei condamnări a gestului) că asemenea căsătorii erau obișnuite
  • Iuda și Tamara Canaaneanca (Facerea 38:6-30); copiii lor sunt Fares și Zara, primul fiind unul dintre strămoșii trupești ai Mântuitorului7
  • tot Canaaneancă este și soția lui Simeon, din care se nasc Iemuel, Iamin, Ohad, Iachin, Țohar și Saul

Și nu mai stăruim asupra căsătoriilor mixte din timpul Judecătorilor!

Apoi avem descrieri generale ale unor asemenea amestecuri între Israeliți și Hamiți:

  • La ieșirea lui Israel din Egipt au plecat alături de el „mulțime mare de felurite neamuri” (Ieșirea 12:38); aceștia nu se mai despart de Israel, amestecându-se deplin cu acesta
  • În epoca de după Exil, vedem (la Ezra 9:1-2 și în capitolul 10) amestecul puternic între Israelieni și Hamiți; separarea cerută și executată de Ezra nu anulează existența mixării

De asemenea putem aminti de multele femei (soții și concubine) ale lui David și mai ales Solomon, ale lui Abia sau Roboam.
Aceasta fiind o practică străveche, pe care o găsim la Lameh, Abraham, Iacob, Ghedeon etc.

Fără a mai stărui, amintim că amestecul cu alte neamuri se accentuează mai târziu. În timpul Macabeilor sau al Mântuitorului și Apostolilor acesta este atât de obișnuit încât nu mai reprezintă o problemă – așa cum nu mai este nici astăzi o problemă pentru Evrei.

Se poate vedea astfel că Biblia prezintă un foarte clar amestec între Semiți și Hamiți, mai târziu între Semiți și Iafetiți. Ceea ce anulează premisa doctrinei catolice a separării eterne între copiii lui Noe.

Nulitatea istorică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

Dar, va sări cineva, acestea sunt exemple reduse exclusiv la Evrei! Asta nu înseamnă că și ceilalți urmași ai lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei!

O asemenea părere, însă, poate exista doar la cine nu cunoaște nici Biblia, nici istoria popoarelor vremii.
Pentru că, în primul rând, Evreii erau pe atunci cel mai restrictiv popor în privința căsătoriilor mixte!
Pentru că, în al doilea rând, exemplele de amestecuri etnice în vremea respectivă sunt nenumărate.

Simplul și tragicul fapt că oamenii erau luați în robie dintr-un loc și colonizați acolo unde era nevoie de mână de lucru, fiind treptat asimilați, e de ajuns.

De exemplu, Egiptul este denumit de Evrei Mizraim (מִצְרַיִם), denumire ce vine de la unul dintre cei patru fii ai lui Ham. Totuși trebuie subliniat că Egiptenii s-au amestecat masiv atât cu felurite ramuri semitice – fără a mai aminti, firește, despre cele hamite! –, dar mai târziu și cu ramuri iafetite – precum Grecii și Romanii.

Asemenea amestecuri le găsim la Asirieni, Hitiții din amândouă tipurile, Babilonieni, Persani, Parți, Romani etc.

Și dacă am amintit de Romani, trebuie amintit că mai ales în timpul Principatului și Dominatului, dar și al Împărăției ce le urmează, statul roman nu a practicat distincții etnice și cu atât mai puțin rasiale drept reper social.
De aceea există încă în primul secol creștin conducători de origine etruscă (Otto, 69 d.Chr.), sabină (Vespasian, Titus și Domițian) sau poate chiar celtică (Nerva 96-98 d.Chr.).
Urmează Nerva Traian, de origine umbriană și celtiberică, Adrian, cu o origine asemănătoare, Antoninus Pius, dintr-o familie galică latinizată și așezată în Latium, Marcus Aurelius, cu o origine celtiberică și galică, fiul acestuia Comodus, Septimius Sever, dintr-o familie africano-italiană, fiind născut în Leptis Magna (astăzi în Libia), Caracalla, fiul lui Severus și al Iuliei Doamna, care era dintr-o familie latino-siriană, Elagabalus, din Siria etc., etc.

Cititorul va înțelege că dacă și conducătorii statului puteau avea asemenea origini, cu atât mai mult exista un puternic amestec etnic la nivel popular.

Faptul că, spre deosebire de alte state, Romania avea un sistem juridic ce permitea destul de ușor transformarea sclavilor în liberți – fenomen accentuat odată cu răspândirea Creștinătății – a fost un factor important în amestecul amintit.
Și mai important pentru acest proces a fost sistemul de împământenire a Barbarilor prin serviciu militar: intrați în auxilii, străinii (Libieni, Etiopieni, Sirieni, Arabi, Evrei, Armeni, Traci, Sciți, Sarmați, Germani etc.) puteau deveni Romani, cetățeni cu drepturi depline. Unii trecând în legiuni, alții în viața civilă. Primii ajungând și ei, dacă trăiau, să aibă familii și urmași, Romani din naștere (Fapte 22:28).

Am putea aminti de asemenea amestecuri produse în tot nordul Africii, în toată Asia și Europa.

Cred însă că ceea ce era de demonstrat a fost demonstrat:

doctrina catolică a Copiilor lui Noe este o absurditate biblică și istorică.

Totuși, ea a modelat și continuă să modeleze mentalul colectiv, fiind începutul rasismului etnic și rasial.8

Aici, desigur, se vor ivi proteste, nu numai din partea susținătorilor doctrinei:

Cum nu există rasism înainte de doctrina Copiilor lui Noe? Grecii nu erau rasiști față de Traci și alte popoare denumite Barbare? Separarea Evreilor de Neamuri nu era o formă de rasism?

Asemenea nedumeriri vom încerca să le lămurim (sic!) în următoarele părți ale micului studiu, cu ajutorul lui Dumnezeu!

(dacă e voia Domnului, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Paragraful acestea include preluări parțiale din Cultura violenței. Un nou rasism (I), de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, disponibil online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2019/02/09/cultura-violentei-un-nou-rasism-i/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  2. Conform Carpatin Club România, Ciobanesc Romanesc Carpatin, 18.08.2015, online la adresa https://carpatinclub.ro/standard-de-rasa/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  3. Denumirile principale sunt cele tradiționale în limba română. Trebuie menționat pentru punctul de vedere lingvistic: deși rasa a intrat în Românime și în limba română din zona franceză, numele caniș făcându-și loc în dicționare și în mentalul colectiv, influențele germane sau engleze tind să înlocuiască termenul prin pudel. Prefer denumirea caniș, mai ales că este oficială (cf. https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-en.pdf). ↩︎
  4. Conform descrierii Federației Chinologice Internaționale (în limba franceză disponibilă online la adresa https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-fr.pdf). ↩︎
  5. Cf. Facerea 46:20 ↩︎
  6. Hitiții biblici sunt alții decât Hitiții care întemeiază Imperiul Hitit. Aceștia din urmă sunt Iafetito-semiți, pe când primii erau Hamiți (cf. Facerea 10:6 și 15). ↩︎
  7. Faptul că Tamara este Canaaneancă, deci Hamită, este larg recunoscut în teologia creștină și iudaică. Indicăm în această privință lucrările (a) Omilii la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur; (b) Întrebări la Octateuh sau Întrebări la Facere (Întrebări la Geneză) de Fericitul Teodoret al Cirului; (c) Tamar: Midrash and Aggadah, de Tamar Kadari, Shalvi/Hyman Encyclopedia of Jewish Women. 20 March 2009. Jewish Women’s Archive, https://jwa.org/encyclopedia/article/tamar-midrash-and-aggadah; (d) Tamar | Women in Jesus’ Genealogy, de John Ankerberg Staff, 31 August 2021, online la https://blog.atriresearch.org/articles/tamar; (e) The Story of Tamar in Bible, de Shadia Hrichi, 2024 (?), online la https://www.shadiahrichi.com/story-of-tamar-in-the-bible/; (f) Tamar, our Mother, de Yael Landman, lector universitar la Jewish Theological Seminary, JTS, New York, publicată pe 8 Decembrie 2023 pe site-ul instituției, secțiunea Torah, online la https://www.jtsa.edu/torah/tamar-our-mother/; (g) Pericopa Vayeșev – Povestea lui Tamar [anul 5780], de Prof. Asher Sharfrir, 20 Decembrie 2019, secțiunea Studii Ebraice, online la https://www.evrei.ro/pericopa-vayesev-povestea-lui-tamar-5780/. Ultima accesare pentru aceste site-uri este 28 Iunie 2026. ↩︎
  8. Da, știu că exprimarea pare atât contradictorie cât și pleonastică; voi arăta însă mai jos că rasismul etnic și rasismul rasial sunt părți ale aceluiași sistem, denumirea de rasism fiind deosebit de potrivită. ↩︎

Căderea Catolicismului din Catolicism

Un fost catolic francez, după ce a studiat izvoarele istorice ale Creștinătății, a înțeles că „primatul papal” și celelalte doctrine papale nu au nicio susținere istorică și doctrinară. Că niciodată nu au fost înțelese de Apostoli și urmașii lor, deci de Biserică, așa cum le prezintă Catolicismul.
Lucrările sale „Papalitatea schismatică” și „Papalitatea eretică” înfățișează alunecarea treptată a Patriarhiei Romei de la Ortodoxie la religia numită până acum Catolicism.

Doar că această alunecare sau cădere nu s-a oprit.
Iar prin Declarația Fiducia Supplicans (aici), despre „Înțelesul pastoral al binecuvântării”, Catolicismul a căzut din Catolicism.
Mai precis, Catolicismul de astăzi devine ceea ce Catolicismul de ieri declara erezie.

În deja clasicul și tristul stil iezuito-dominican Papa pretinde că nu schimbă doctrina Bisericii Catolice, doar „o completează”. Sau, mai precis, „oferă o specifică și inovativă contribuție la înțelesul pastoral al binecuvântării” (cf. Fiducia Supplicans).
Inovativ, oricât de eufemistic s-ar vrea, înseamnă exact o nouă învățătură în privința „binecuvântării catolice”. Care, de la acest document încolo, se poate da și celor care săvârșesc acte interzise de Dumnezeu, chiar pentru acele acte, interzise.

Desigur, a invoca binecuvântarea lui Dumnezeu pentru actele pe care Acesta le interzice ca atare este mai mult decât absurd: este un act de o trufie extremă, care îl așează pe săvârșitor peste Dumnezeu, ca și cum ar putea să Îi impună lui Dumnezeu să își treacă peste Cuvântul Său neschimbător (Matei 24.35; Marcu 13.31; Luca 21.33; Ioan 10.35; 2 Cor. 2.17; 4.2; 2 Tim. 2.9 etc.).

Și, iată, Papa de la Vatican declară, ex cathedra, că se pot binecuvânta cele pe care Dumnezeu le-a interzis cu blestem!
Iar unii preoți catolici au început să facă acest lucru, atât pe ascuns, dar și deschis.
De pildă, la Parohia Catolică Sfântul Paul din Lexington, Kentucky, preotul catolic Richard Watson (paroh și singurul preot) a oferit în locașul de cult „binecuvântarea” indicată de Papalitate unui cuplu de lesbiene; ca amănunt sugestiv, Richard Watson a purtat un „stole” (un fel de patrafir catolic) în culorile curcubeului. ”Ceremonia” s-a desfășurat pe 1 Ianuarie 2024, la câteva săptămâni după apariția Fiducia Supplicans.

Desigur, unii și alții s-au grăbit să precizeze că actul depășește „binecuvântarea permisă” prin Fiducia Supplicans, pe motiv că s-a dat în locașul catolic (ceea ce i-ar conferi caracterul liturgic nepermis de actul menționat). Unele surse neocomuniste au pretins chiar că „Vaticanul plesnește” respectiva biserică catolică sau respectivul preot catolic. Doar că nu există nicio poziție oficială a Vaticanului în această privință. Doar, așa cum am spus, reacții particulare.
Dar și Richard Watson și „parohia” sa nu sunt la primul gest de propagandă LGBT în Catolicism. De ani de zile Catolicii tradiționaliști reproșează propaganda LGBT activă a acestora (inclusiv în rândul copiilor). Iar Catolicismul LGBT reproșează Catolicilor tradiționaliști că respingând păcatele ar fi lipsiți de iubire.
Doar că de acum cei ca Richard Watson și comunitatea sa au sprijinul direct al Papalității. În timp ce Catolicii tradiționaliști stau, volens-nolens, împotriva Papalității.
Catolicismul a căzut, iarăși, din Catolicism.

Era firesc să se ajungă aici, de altfel.
În urmă cu mulți ani de zile un Catolic din Parohia Sfântul Daniil Sihastrul (Covasna, Berceni, București) m-a întrebat:
„Părinte, de ce ziceți că suntem două religii diferite? Mie mi se pare că suntem aceeași religie, cu deosebiri minore!”
„Păi care este deosebirea fundamentală dintre noi?” – l-am întrebat.
„Nu știu!” – a ridicat el din umeri.
„Știți”, i-am răspuns, „doar că nu conștientizați. Uite, o să vă rog să răspundeți scurt și clar, din suflet, la două întrebări. Cine este capul Bisericii Catolice?”
„Papa” – a răspuns el.
„Adevărat ați răspuns!”, îi zic. „Și cine este Capul întregii Biserici Ortodoxe, deci nu a Bisericii Ortodoxe Române sau Grecești, ci Al întregii Biserici?”
„Iisus Christos?” mă întreabă el.
„Adevărat ați răspuns! Iisus Christos. Aceasta este deosebirea fundamentală între noi. De aceea suntem două religii diferite.”

Căci, într-adevăr, scris este:
„Apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

Și iarăși este scris că după Înălțare, Apostolii
„plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin” (Marcu 16.20)

Deci în Biserică totdeauna este Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în toate zilele, până la sfârșitul veacului, lucrând totdeauna împreună cu Apostolii și urmașii lor. Iar Iisus Christos fiind de față, desigur că nu poate fi vreun locțiitor, căci locțiitorii sunt pentru lipsă, iar nu pentru prezență.
Iar Papii vrând să fie locțiitorii (vicarii) lui Iisus singuri mărturisesc că nu Îl au pe Acesta. Căci nu poți ține locul (adică să fi locțiitorul) cuiva care este de față!

Astfel că, într-adevăr, Catolicismul este condus de oameni, iar nu de Dumnezeu.
Și asta nu de astăzi, ci de multe veacuri.
Ca urmare, nu este de mirare că a ajuns aici (oricât de tristă ar fi, totdeauna, căderea și decăderea oamenilor).

Aceeași primejdie a apăsat asupra Bisericii în 2016, când complotul Patriarhiei de Fanar, prin care voia să devină „Papalitatea Ortodoxiei”, a dus la Sinaxa din Creta. Era atunci aceeași primejdie de a-L înlătura pe Dumnezeu de la conducere pentru oameni. Într-un fel ca în răzvrătirea Evreilor împotriva proorocilor lui Dumnezeu, dar și mai rău decât atunci.
Din fericire, Cel ce păzește pruncii a păzit și Biserica Sa, așa cum o va păzi până la sfârșitul veacului și dincolo de acesta.

Uitându-ne la căderea Catolicismului din Catolicism să ne temem de căderea noastră din Ortodoxie: adică de orice depărtare de Împăratul și Marele Arhiereu și Învățătorul nostru Iisus Christos!
Căci doar întru El și prin El putem să rămânem ai lui Dumnezeu, să fim păziți de cursele vrăjmașilor și să ținem calea cea strâmtă care duce la viață.

Văzând cum cad din rău în mai rău cei care L-au înlocuit pe Fiul lui Dumnezeu cu oamenii, să ne temem de aceasta: căci este o înclinație ce ne pândește pe toți și pe fiecare în parte.
Și să strigăm cu Sfântul Arhanghel Mihail:
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Luminează, Doamne, întunericul meu! Că Tu ești Lumina cea adevărată și pe Tine te voi urma în toate zilele vieții mele și dincolo de ele, în veci, Amin!

Cultura violenţei. Un nou rasism (IV)

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)
a treia parte aici (III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (prima parte))

IV. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (a doua parte)

Am promis un salt istoric spre a explica cele două fenomene sudice neştiute publicului larg din România – presiunea catolică şi presiunea grecească asupra Românilor sudici.
Înainte de a intra în subiect o să facem precizarea evidentă: este vorba despre două fenomene politice, realizate de structuri politic-eclezial-cultural-administrative, ceea ce nu înseamnă că orice Catolic sau Grec din vremea respectivă era implicat în acele fenomene sau avea cunoştinţă de ele. Încercările de generalizare rasistă sunt greşite. Au fost Catolici şi Greci care s-au opus acestor fenomene. Şi, iarăşi un adevăr evident, cei de astăzi nu sunt vinovaţi în niciun fel de greşelile trecutului… dacă nu şi le asumă, dacă nu încearcă să le repete. (Am putea spune că şi în ignorarea voluntară există o anume vinovăţie, în forma de complicitate prin pasivitate.)
Trecem de aceste mici truisme pentru a veni la subiectul istoric: originea celor două tipuri de presiune (catolică şi grecescă).

Presiunea catolică în zonă este foarte veche. Înainte de invazia slavă din secolul al VII-lea spaţiul dintre Dunăre şi Marea Mediterană era locuit, până la Atena şi Constantinopole, de Stră-Români. Nicolae Iorga îi numeşte direct Români. Lingviştii sunt de acord că dacă limba română nu ar fi fost formată înainte de invazia slavă, astăzi am fi vorbit o limbă slavă, nu una romanică. Dar se ruşinează să îi numească Stră-Români – şi cu atât mai puţin Români – pe vorbitorii limbii române de secol VI. Atitudine lipsită de orice suport ştiinţific, parte a reflexului rasist anti-românesc. În vreme ce Francezii sau Englezii nu au deloc asemenea complexe, la fel nici Spaniolii, Italienii sau alte naţii, la noi este o adevărată groază în a recunoaşte că limba română primară („primitivă”) era vorbită de… Români. Realitatea, aşa cum o consemnează şi Nicolae Iorga şi alţi autori mai obiectivi, este că individualizarea latinei carpato-macedonene faţă de idiomurile apusene se făcuse deja în toate carateristicile fundamentale pentru limba română. Ceea ce înseamnă că purtătorii acestei limbi trebuie numiţi fie cu numele pe care chiar ei şi-l dădeau, de Romani, fie cu forma actuală, de Români (eventual, pentru acrivie ştiinţifică, de Stră-Români). Trecând peste această scurtă lămurire de context, trebuie observat că (Stră-)Românii din secolul al VI-lea erau împărţiţi eclesiastic în două structuri fundamentale: Mitropolia Macedoniei (episcopie înfiinţată de Sfântul Apostol Pavel şi de care ţinuse şi Sfântul Dimitrie cel Mare) şi Patriarhia de Constantinopole (structură mai nouă, dar iubită de Români prin legătura ei cu Sfântul Constantin cel Mare şi cu Sinodul I Ecumenic – şi cele care i-au urmat).

Mitropolia Macedoniei era o structură autonomă, aproape egală în rang cu o patriarhie. Dar era legată onorific de Patriarhia Romei. Legătura era în primul rând una a iubirii şi frăţietăţii. Confirmarea alegerii Mitropolitului Macedoniei – alegere în care Patriarhia Romei nu se amesteca niciodată – era o formalitate. Dar una care dădea adesea prilejul manifestării iubirii frăţeşti între vorbitorii aceleiaşi limbi, păstrătorii aceleiaşi culturi şi credincioşii aceleiaşi religii de pe ambele maluri al Adriaticei şi Ionicei. Sub influenţa unui Germanism păgân şi, mai apoi, arian, o concepţie totalitarist-monarhică a corupt Patriarhia Romei. Ea a devenit, treptat, Papalitate, rupându-se de Ortodoxie. Fenomenul este descris pe larg, duhovniceşte şi cu multă durere, de Vladimir Guettée (el însuşi fost călugăr şi mare istoric romano-catolic) în cărţile sale Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică. Această înstrăinare a Papalităţii de Ortodoxia (pe care unii papi au apărat-o cu toate puterile) a determinat şi ruperea de Mitropolia Macedoniei, care a rămas ortodoxă. După cum ortodocşi au rămas şi Românii din cuprinsul acestei mitropolii, a cărei lucrare se întindea din sud, înspre Marea Mediterană, până dincolo de Carpaţi. În vreme ce în răsărit, în Tracia, Sciţia Mică şi părţile sud- şi est- carpatice, ca şi în nordul Mării Negre, căpătase autoritate, cu vremea, Patriarhia de Constantinopole.

Papalitatea nu a fost niciodată mulţumită cu această stare. Dorea să stăpânească peste toţi Creştinii şi în primul rând peste episcopiile ce fuseseră în directă legătură cu ea în vremea în care fusese ortodoxă. Ca urmare, propaganda catolică în Epir, Iliria, Macedonia, Moreea şi alte teritorii sudice era foarte puternică. Instrumentul principal a fost puterea veneţiană – secundar cea genoveză. Putere manifestată şi militar – Ion Caragiani prezintă în Sudiile… sale implicarea Românilor sudici în luptele Veneţienilor cu Turcii – dar mai ales economic. Până şi în plin Imperiu Otoman, în plină lume islamică, trecerea Ortodocşilor la Catolicism le aducea o serie de avantaje economice şi o anume protecţie politică – legată de privilegiile Veneţienilor şi variind odată cu relaţiile dintre aceştia şi Turci.

(a patra parte)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

O hartă și lecțiile ei. Despre o parte de Nord a Maramureșului

Deasupra este o hartă a României Mari din 1919. Să începem uitându-ne la hotarele din Vest (în stânga) și Nord (sus). În Vest se vede o linie neagră ce vine de sus și apoi se întâlnește cu linia albastră (mai spre turcoaz): Râul Tisa. Care însoțește frontiera României Mari din 1919 de mai sus de gura Mureșului până la vărsarea în Dunăre. În Nord se vede că hotarul înaintează mult dincolo de Tisa.
Dacă ne-am uitat bine și am văzut aceste lucruri, să trecem la altă hartă.

Aceasta este harta României Mari în 1930. Cum s-ar zice… observați diferențele?
În Vest (partea stângă a hărții), linia care urma Râul Tisa este restrasă către interior: România a pierdut Vestul Banatului, împărțit între Iugoslavia (cea mai mare parte) și Ungaria (colțul de Nord-Vest).
În Nord (partea de sus a hărții) lipsește ditamai bucata din Maramureș: tot Nordul Maramureșului a fost cedat.

Aceste pierderi s-au întâmplat nu pentru că România ar fi pierdut vreun război deschis cu dușmanii săi, ci pentru că a pierdut în războiul cu dușmanii din lăuntru: politicienii „români” sunt cei care au trădat, ci care nu au știut și nu au vrut ca jertfele uriașe ale Românilor să fie fructificate bine.

Hai să vedem cum au avut loc aceste pierderi!

Despre cedarea Vestului Banatului s-a scris mult. Coloniștii Sârbi, proaspăt aduși de Austrieci – adesea doar cu câțiva ani înainte de 1914 – au cerut și au reușit să obțină Vestul Banatului pe motiv că… altfel capitala lor, Belgradul, ar fi fost pe graniță și „așa ceva este inadmisibil”. Iar politicienii „noștri” au cedat – și a profitat și Ungaria ca să ciupească o bucățică.
Dar acea parte din Nordul Maramureșului?
Nordul Maramureșului a fost cedat de politicieni pe motiv că erau acolo mulți alogeni – adică oameni străini de Țară și Neam, cel puțin teoretic. Ce alogeni? Ce Români? Ce istorie are locul?

Istoria părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
Regiunea maramureșeană cedată de politicieni fără nicio luptă (vom reveni) este din punct de vedere istoric un loc de intersecție între Străbunii Traco-Iliri și Străbunii Celtici ai Neamului Românesc. Aici au locuit multă vreme Costobocii, un mare trib tracic binecunoscut pentru puternicele influențele celtice din cultura sa materială. Legătura Tracilor din părțile Maramureșului de azi cu Celții este foarte veche și a fost întreruptă numai de invaziile germanice din secolele III-IV d.Chr. încolo. Graniță istorică la care se poate vorbi de peste o mie de ani de istorie traco-celtică în zonă.

Legătura dintre cultura celtică (sau culturile celtice) și Tracii Maramureșeni începe încă din Epoca Bronzului, devenind foarte vizibilă în Hallstatt (deci cam din anul 800 î.Chr. încolo). În secolul V î.Chr., atunci când „explodează” Epoca Fierului Celtic (La Tene), Tracii Maramureșeni (ca toți Tracii din Panonia până pe malurile estice la Nistrului) sunt parte a ei. Particularități locale există, așa cum există și în inima ținuturilor celtice, însă și apartenența este foarte clară.
După cum am amintit, fenomenul este același pentru toți Tracii de la Nord de Dunăre, fie că sunt numiți Traci, Daci, Geți, Tirageți etc.

Influența romană pătrunde în Maramureș, ca și în Dacia în general, cel mai târziu în secolul al II-lea î.Chr. Deja în secolul I î.Chr. denarul roman este răspândit în regiune.
În același secol Dacia devine stat clientelar roman. Locuitorii Marmureșului de astăzi încep să aibă o legătură continuă cu Romania, pe trei nivele diferite:
1. Răspândirea Credinței Creștine (Creștinii primelor secole își răspândeau Credința cu multă dragoste, pretutindeni. Legăturile economice din părțile Limesului roman – regiunea de graniță a Imperiului Roman – au ajutat la această lucrare. Existența basilicilor în Dacia Romană arată existența unui cler organizat, inclusiv a unor episcopi. Ca urmare, Maramureșul intră în zona fundamentală de etnogeneză românească și din acest punct de vedere.)
2. Legăturile economice și adminstrative ale Limesului roman. Partea de hotar a Romaniei (numită Limes) avea un statut special. Persoanele importante din Romania ce lucrau în Limes cumpărau moșii, dar și influență, în teritoriile de dincolo de graniță. Aceste proprietăți și relații îi ajutau în evitarea unor taxe, în dezvoltarea contrabandei și comerțului, în asigurarea unui adăpost în caz de disgrație politică etc. Amintitele relații duceau nu doar la un neîncetat transfer de cultură, ci și de populație – de la fiice ale Romanilor căsătorite cu feluriți prinți și prințișori barbari până la prințese și prințișoare barbare căsătorite cu dregători și militar romani, de la fugari romani așezați dincolo de Limes și până la fugari barbari așezați în Împărăția Romană.
3. Legăturile militare. Aceste legături variază după interesele și cheful conducătorilor locali (din amândouă părțile Limesului) de la alianță (și uneori chiar frăție) militară până la incursiuni de jaf.

În timpul stăpânirii Goților, Marmureșul devine parte a Goției – Gothia.
Transformarea Goției în stat clientelar roman sub Împăratul Aurelian include Maramureșul, în întregime, în Romania, pentru cam un secol, perioadă în care, de altfel, se și încheie formarea Poporului Român în tot ce are esențial.
Plecarea Goților se face alături de plecarea ultimilor Traci (Daci) care nu se latinizaseră (vor merge împreună până în Spania, ducând alături de tradițiile gotice – germanice, adică – și unele elemente clar nord-tracice).
Ca urmare, cei care rămân sunt Românii Maramureșeni, păstrând o bogată moștenire costobocă (traco-celtică, adică) alături de moștenirea romană și mai ales creștină.

Marea Invazie Slavă din 602 și cele care urmează au o slabă influență asupra Maramureșului, ce rămâne ca o mare insulă între șuvoaie.
Marea Invazie Ungurească în jurul anului 900 nu are nicio influență imediată asupra Maramureșului. Ca și Ducatul lui Menumorut și celelalte ducate românești nord-dunărene, și Țara Maramureșului ținea, cel puțin formal, de Constantinopol. Ca urmare, după ce Ungaria devine – prin trădarea lui Voiteh, zis și Ștefan I al Ungariei – brațul armat al Papalității împotriva Răsăritului Creștin, și Maramureșul ajunge țintă a acesteia.
Totuși buna rânduire a Maramureșului se face simțită. Marii Duci ai Maramureșului, odată ce se simt înghesuiți de Coroana Ungară dincolo de puterile lor, trec Limesul maramureșean către Est, în ceea ce astăzi numim Moldova. De acolo asigură mai departe sprijin pentru plaiurile natale.
Ca urmare, prin forță și viclenie, prin arme sau mită, Maramureșul își păstrează caracterul românesc fără schimbare, încă o jumătate de mileniu.

În secolul al XVIII-lea, însă, Maramureșul va cunoaște o nouă încercare: noua conquistă (invazie) catolică, prin Uniatism.
Uniatismul este o tactică papală de cucerire a Ortodoxiei prin imitarea formei și schimbarea fondului: în Uniatism se folosește ritualul de formă ortodoxă și chiar se permite căsătoria preoților (deși nu este încurajată). În schimb, adepții nu mai erau socotiți schismatici, deci nu mai erau persecutați de Papalitate și nobilimea catolică. Însă erau nevoiți să îl accepte pe Papă ca Locțiitor al Fiului lui Dumnezeu și, implicit, să accepte toată doctrina catolică (mai târziu, pentru Români, Papalitatea va accepta să cedeze – declarativ permanent, practic doar pentru o vreme – și câteva puncte doctrinare).
Maramureșul respinge de la început Uniatismul. Chiar și atunci când Satanasie Anghel apostaziază, iar legătura cu ierarhii ortodocși devine tot mai grea, Românii Maramureșeni stau puternici în Credința Creștină.

Ca urmare, Austria începe un nou război împotriva Maramureșenilor: colonizarea fățișă și ascunsă.
Colonizarea fățișă se face prin aducerea de Austrieci, Polaci, Rusini, Huțuli, Poloni, Unguri, Evrei Hasidiști, Evrei de alte orientări, Cehi, Moravi slavizați, Ruteni, Slovaci, Germani etc.
Colonizarea ascunsă se face prin numirea de episcopi slavi pentru Ortodocși, de episcopi unguri și germanici pentru Catolicii Romani sau Uniați (Greco-Catolici).
Ca și în alte părți, și în Maramureș trecerea Românilor la Uniatism sau la Catolicismul „clasic” este urmată rapid de deznaționalizarea lor.
Conservatorismul (adică patriotismul) maramureșean este cu atât mai puternic cu cât este mai legat de munte. În văi, coloniștii străini au condiții mai bune și deznaționalizarea este mai puternică (de exemplu, la 1900 orașe precum Muncaci (Mâncaci), Huști („Hust”) sau Baia Mare erau deja controlate de străini, Românii devenind minoritari). Dar pe înălțimi, și mai ales în codri, Românii stau neclintiți. Singurii care li se alătură, la început, sunt Evrei Hasidiști. Temători de Creștinii Apuseni (de Catolici și Protestanți, care îi persecutaseră) au șocul de a găsi la Românii Maramureșeni, dincolo de asprimea demnității românești depline, inimi calde și un sprijin neașteptat. Frăția Româno-Hasidistă va fi ruptă doar de masacrele Celui de-al doilea război mondial.
În fața eșecului propagandei Uniate în Maramureș, Austriecii încep să întrebuințeze aceeași armă ca în Pocuția și Bucovina: colonizarea slavă și mai ales ruteană, rusină și ucraineană.
Însă aceasta era încă la început în 1914, când începe Marele război, adică Primul război mondial.

Acesta este fundalul istoric al Maramureșului în 1919, când trupele române îl stăpâneau după cum arată harta României Mari din 1919 (prima pe această pagină și re-dată mai jos).

România Mare în 1919

Situația etnică a părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
După cum am arătat, Maramureșul are o singură populație băștinașă, Românii.
Pentru toate celelalte populații se cunosc destul de bine sau chiar exact datele în care au fost așezați în Marmureș de Ungaria, Austria sau Austro-Ungaria.
În partea de Nord a Maramureșului din harta de mai sus, la 1919, erau cca. 50 de comune. Dintre acestea, 12 erau covârșitor românești, în alte 19 Românii aveau majoritatea simplă (fiind cea mai numeroasă etnie), iar în 21 Românii erau minoritari. Foarte important, Ungurii aveau majoritatea simplă (cea mai numeroasă etnie, dar fără majoritate absolută) într-o singură comună. Totuși Ungaria a revendicat această parte din Maramureș, iar politicienii „români” au cedat-o fără discuții… cui s-a nimerit. Adică… Slovacilor (Slovaciei), care nu erau majoritari nici măcar într-o singur comună din regiune!
Să reluăm: Românii erau băștinași, alogenii, toți, erau coloniști, Românii aveau majoritatea absolută sau majoritatea simplă în 50% dintre comune, Românii erau prezenți în toate comunele, iar politicienii „români” au cedat regiunea unei etnii/națiuni care
nu avea majoritatea în nicio comună, nu era băștinașă, nu era prezentă decât în cinci comune, nu ceruse regiunea!
De subliniat că Evreii Hasidiști din regiune sprijiniseră Unirea cu România, că la Marea Unire de la Alba Iulia tot Maramureșul ceruse (și, teoretic, primise) Unirea cu România, că Germanii din regiune sprijiniseră Unirea cu România…
Cred că tabloul este limpede.

Atunci când cineva simte că Doina lui Mihai Eminescu este exagerată sau extremistă, să recitească aceste rânduri. Și să citească, ori recitească, lucrarea teribil de documentată și cutremurător de dureroasă pentru orice suflet cinstit de om, Rutenizarea Bucovinei de Isidor Ieșanu. Această lucrare îi va fi o bună oglindă și pentru suferințele Maramureșului – și pentru cele și mai mari ale răsăritului Moldovei sub ocupație rusească.

Ține minte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Prima Poruncă după Înviere!

Pentru păcatele noastre Fiul lui Dumnezeu a plătit cu viaţa Sa, cu sângele Său, cu durerile pe care noi, oamenii, le-am adus asupra Sa.

Era o glumă potrivită, dar şi cumva tristă, care suna cam aşa:
Au venit extratereştrii pe Pământ pentru prima dată. Şi s-au întâlnit cu toţi liderii politici ai lumii. Printre ei fiind şi Papa (şeful Statului Vatican). Şi, după ce nenumăraţi alţii au pus extratereştrilor întrebări, Papa îi întreabă:
– Îl cunoaşteţi pe Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu? 
– Cum să nu! – spun extratereştrii cu bucurie. E extraordinar! Vine în fiecare an la noi şi ne bucurăm grozav! 
Papa, şocat, crede că nu a auzit bine:
– Vine în fiecare an la voi??!!!??
– Da, bineînţeles. La voi, nu?
– Nu! – răspunde Papa încă uimit. La noi a venit acum 2000 de ani şi o să mai vină la sfârşitul lumii. Nu înţeleg de ce vine la voi în fiecare an şi la noi nu. 
– Poate că nu îi place ciocolata voastră. 
– Ce???!!!!!???? 
– La prepararea dulciurilor, şi mai ales a ciocolatei, ne pricepem cel mai bine. De aceea, când a venit la noi şi ne-A vorbit am fost atât de fericiţi încât I-am adus şi I-am dăruit cea mai bună ciocolată de pe planeta noastră. Voi ce i-aţi dat când a venit la voi? 

Am spus că gluma este şi tristă. Pentru că, într-adevăr, noi I-am adus Fiului lui Dumnezeu multă ură.
Ură ce bântuie până astăzi.
Şi mai ales neascultare.

Neascultarea de Dumnezeu este extrem de răspândită şi printre cei care îşi spun Creştini. (Şi, prin Botez, ar trebui să fie!)
Ar trebui să asculte de Scripturi, şi nici măcar nu le citesc. Sau, dacă le citesc, le citesc doar ca să spună că le-au citit. Ori, şi mai rău, ca să scoată din ele învăţături răstălmăcite după poftele lor.
Ar trebui să fie în Biserică şi ai Bisericii, pentru că fiind al Bisericii eşti al lui Iisus Christos, Cel care este Capul Bisericii. Dar cei mai mulţi îşi fac „bisericuţe”, adică felurite grupuri care se rup de Biserică. Eventual declarându-se „unica biserică adevărată”, cu toate că sunt rupţi de succesiunea apostolică (absolut obligatorie pentru Biserică).
Ar trebui să pună cuvântul lui Dumnezeu mai presus de orice. Pentru că astfel ar fi în Adevăr şi în Dragoste, ar avea pace şi fericire. Dar cei mai mulţi, zicându-şi Creştini, ascultă de lume şi de patimile ei.

Care este prima poruncă dată de Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Christos după Înviere?
Pace vouă!

Această poruncă înnoieşte porunca dată înainte de Răstignire, poruncă ce este, totdeauna la Dumnezeu, un dar nesfârşit de preţios:
Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze! … Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.

Creştinii adevăraţi nu se sperie nici de viaţă, nici de moarte; nici de coronaviruşi, nici de războaie, nici de altele asemenea. Pentru pacea lui Iisus Christos este în inima lor, în sufletul lor, în viaţa lor.
Pace vouă, tuturor!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă