Etichetă: Otoman

Câteva gânduri despre rescrierea istoriei, propagandă și adevăr…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Rescrierea istoriei este un proces vechi. În Evul Mediu a crescut tradiția cronicilor paralele, care erau scrise de persoane sau grupări din tabere rivale, ori chiar de cronicari oficiali, pe ascuns. Deși acestea nu erau neapărat mai obiective decât cronicile oficiale, sunt un alt punct de vedere, un mijloc de mediere între perspective. Au mai apărut, pe măsură ce hârtia a devenit tot mai răspândită, și felurite înregistrări contabile și statistice, documente de călătorie, afaceri, vamă etc. Care, implicit, oferă date ceva mai concrete, din care se lămuresc multe.

De pildă, atunci când Turcii pretindeau că i-au biruit pe Românii din Muntenia și Moldova: actele care arată că Otomanii aveau, după luptă, mari cheltuieli cu refacerea trupelor pierdute în bătălie, că acei comandanți (supraviețuitori) ai oștilor turcești erau pedepsiți (nu recompensați), că pierduseră administrarea unor raiale, că nu mai venea tributul din Țările Române etc. dovedesc faptul că de fapt Turcii fuseseră înfrânți (și profitau de faptul că Românii doar se apăraseră, deci schimbările de frontieră, dacă existau, erau minime, pentru a pretinde că biruiseră).

Desigur, atunci când un novice are în față o paralelă între cronicile turcești, pe de-o parte, și cele europene, pe de alta, și tot aici, în a doua „tabără”, actele administrative, contabile etc. amintite, va fi șocat: se poate minți într-un asemenea hal? Și doar obișnuința cu studiul istoriei îi va arăta că asemenea minciuni sunt normalitate pentru cele mai multe state și puteri ce au existat și există.

Propaganda (orice nume i-am da) este totdeauna o realitate și, esențial, o necesitate; fie și măcar din perspectiva propagandei inamice.

Asupra acestui aspect au stăruit nume foarte mari ale istoriei, de la Cicero sau Sun Tzu, Mauricius ori Nicolae Iorga până la Clausewitz ori Nicolae Steinhardt.

Pentru unii, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit-convingătoare a adevărului. Pentru alții, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit- convingătoare a adevărului lor, adică a minciunilor convenabile.

Un exemplu simplu este dat de paralela între propaganda românească privind Transilvania și propaganda ungurească privind Transilvania.

Românii au o propagandă slabă și sporadică în privința Transilvaniei, deoarece li se pare că adevărul este evident și repetarea lui redundantă. Faptul că Românii sunt băștinașii Transilvaniei este dovedit inclusiv de cronicile maghiare, ce arată că i-au găsit pe Români atunci când au ajuns în aceste locuri. Este dovedit de arheologie și de foarte multe alte surse istorice. Mai mult (mai rău, ar trebui spus) Românii simt că de vreme ce oricum asigură drepturi și chiar privilegii uriașe Ungurilor din România, discuția este absurdă. Pe de altă parte, Ungurii muncesc și luptă sistematic pentru a (re)cuceri Transilvania de la Români; acesta este visul și țelul lor, pentru care fac eforturi cotidiene, coorodonate, fără oprire. Ca urmare, ei pretind iar și iar că Românii nu erau în Transilvania când Ungurii migratori au ajuns acolo. Dar mai pretind și că Românii au fost și sunt o cultură minoră, inutilă sau chiar dăunătoare, o rasă inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare, o prezență inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare. Mai pretind și că, dimpotrivă, Ungurii au fost și sunt o cultură „cel puțin” de „mare importanță regională”, o parte a „concertul marilor culturi europene și mondiale”, creatori de valoare culturală și economică, o rasă și o națiune superioară, utilă, necesară etc. Și că sunt „persecutați”, că sunt „oprimați”, ba chiar „supuși genocidului” de către Români.

Revenind la tabăra (?) românească, vedem o adevărată nepăsare față de această propagandă maghiară. Celor mai mulți Români adevărul li se pare atât de clar încât nu își dau seama de ce ar trebui să lupte împotriva unor asemenea minciuni gogonate. Doar Românii din zonele controlate de Unguri – Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureș, Harghita, Covasna – știu consecințele otrăvite, distrugătoare, genocidare, ale lucrării ungurești. Ceilalți Români, de la cei din București la cei din Iași, Galați, Craiova, Tulcea etc., se leagănă într-o inconștiență totală.

Consecințele acestei deosebiri s-au văzut însă, extrem de practic și extrem de tragic, de foarte multe ori.

Intrarea Românilor în Primul război mondial și în Al doilea război mondial, fără înarmarea elementară, fără pregătire de luptă, cu o clasă politică dezbinată și iresponsabilă, a dus la milioane de morți în rândul Românilor. Pierderea unor vaste teritorii în amândouă războaiele mondiale, cu suferințele teribile ale ocupațiilor străine1, tragediile de la Ip, Trăznea, Fântâna Albă, Turtucaia etc. s-a datorat nu doar dezastrului moral și material al iresponsabilității naționale: propaganda anti-românească (ungurească, rusească, bulgărească, austriacă, germană etc.) a avut un rol esențial. Până și Italia, văzută de Români ca țară-soră, a fost împotriva României exact din pricina acestei propagande anti-românești (la care statul „român” practic nu răspundea, așa cum nu o face nici astăzi).

În această privință trebuie înțeles că diplomația – adică arta războiului în timp de pace – este arta de a îmbrăca un pumn de oțel, ori lame ascuțite și otrăvite, într-o catifea cât mai frumoasă. Iar diplomația, alături de interese economice, specularea patimilor și iscusința negocierilor folosește, masiv, propaganda.

Orice putere există și prin propagandă, iar fără aceasta moare.

Ca urmare, ușurătatea românească în ceea ce privește propaganda ungurească este o formă clară de sinucidere.
Ceea ce, repetăm, s-a văzut foarte clar de-a lungul istoriei ultimilor 150 de ani.

Rescrierea istoriei este un element esențial al propagandei.
Ea se poate face, desigur, pe aceleași două căi amintite: mărturisirea adevărului și mărturisirea minciunilor convenabile.

În urmă cu ceva decenii am fost îndemnat, de un mare cărturar, să ader la o minciună convenabilă. Sub pretextul că și Biserica ar avea de câștigat din acea minciună convenabilă. I-am amintit că pe termen lung orice minciună se răzbună, chiar și atunci când este crezută de toți.

Aici există o realitate obiectivă, de obicei trecută sub tăcere:

Adevărul, deci propaganda adevărului, poate aduce rezultate dureroase și aparent defavorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă zidește, vindecă, întărește și, treptat, înalță.

Minciuna, deci propaganda minciunilor convenabile, poate aduce rezultate favorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă erodează și, treptat, nimicește.

Un exemplu clasic pentru prima variantă este Biserica. Mărturisirea adevărului i-a adus încercări, suferințe, persecuții, masacre. Însă treptat s-a zidit, a vindecat suflete și s-a vindecat de bolile interioare (iude, erezii, schisme), s-a întărit și s-a înălțat tot mai mult.

Un exemplu clasic pentru a doua variantă este Națiunea Germană. Cufundarea ei în visul imperialist, provocat de o iscusită propagandă elenistică în secolele II-IV și după aceea, i-a adus, la prima vedere, câștiguri uriașe. Germanii au cucerit cea mai mare parte din Europa, Nordul Africii și alte teritorii. Treptat însă, au fost erodați și nimiciți. O comparație între Germania de la 1890 și Germania de astăzi, între Austria de la 1890 și Austria de acum, ar fi de ajuns pentru a arăta acest proces.

Desigur, obișnuința este a doua natură. Iar cine nu învață și înțelege Istoria o va repeta în tot ce are mai rău. Aici intră și Germanii – cu supunerea oarbă față de elitele imperialiste ce i-au împins repetat în dezastru –, dar și Românii – cu iresponsabilitatea oarbă față de datoria și misiunea națională.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1A se citi, de pildă, 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei (1940-1944), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Memoria deportărilor etc.

Cum luptau Românii?

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Totul începe de la o întrebare:

„Cum luptau Românii?

Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.

Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.

Cum luptau Românii?

1 Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947].„

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre originea răului în societate

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1.17)
„Toate să le cercetaţi, păstraţi ce este bine, feriţi-vă de orice înfăţişare a răului.” (I Tesaloniceni 5.22)

De-a lungul istoriei au existat multe concepte şi instituţii îngrozitoare, ce au rănit foarte mulţi oameni. Cea mai mare sursă a suferinţei omeneşti a fost însă, totdeauna, relativismul moral personal.

Temujin sau Genghis-Han, un psihopat criminal foarte lăudat în ultima vreme, a ucis cel puţin douăzeci de milioane de oameni şi a adus cel puţin 100 de milioane de oameni în sclavie. De ce? Pentru că aşa a vrut! Nu au existat motive politice, economice, religioase ori militare pentru acţiunile sale. Pretextele patetice contemporane – de tipul „a vrut să îşi sature oamenii” – sunt ridicole atât în contextul mărturiilor privind gândurile şi valorile lui Genghis-Han cât şi situaţia practică. Numai după un an de jaf în China oamenii conduşi de Genghis-Han strânseseră averi uriaşe. Nici vorbă să sufere de foame! Ei. Chinezii, însă, au fost aduşi până la canibalism de „eroul” care îi invadase. Erou? Da, însă unul negativ. Ca toţi psihopaţii megalomani, şi Genghis-Han era tolerant cu cei care i se supuneau. Că pentru a ajunge la marea sa toleranţă trebuia să devi un sclav cu moartea deasupra capului… pe cine mai interesează? Tot ce a avut Temujin ca geniu militar sau politic a fost pus în slujba unor pofte dezlănţuite şi contradictorii. De pildă, autorul a nenumărate violuri – nici nu se ştie numărul exact al femeilor pe care le deţinea (da, le deţinea) – era pasionat şi de asceză! Cel care şi-a ucis rude pentru o umbră de bănuială de neascultare a făcut general un duşman care aproape l-a ucis cu o săgeată. „Motivele” invocate de Genghis-Han sunt simple pretexte – dovadă că în contexte similare procedează extrem de diferit… dacă are chef. Pentru că ceea ce l-a condus pe el, de la început şi până la sfârşit, a fost convingerea că ce vrea el trebuie să se facă. Niciun reper moral stabil.

Însă nicio societate nu rezistă fără repere morale stabile.

Romanii s-au ridicat de la o mână de ţărani săraci la o mare putere datorită valorilor morale. Sau, mai bine zis, câtă vreme au avut aceste valori. La început datoria faţă de patrie şi neam erau, pentru ei, absolute. Bogăţia era frumoasă dacă slujea patria şi neamul, altfel devenea otravă. În vremea în care imperialismul grecesc s-a avântat în Italia a aflat că cei pe care încerca să-i cucerească aveau ca aliat Roma. O cetăţuie care fusese vreo două secole sub cizma Imperiului Etrusc. Şi care, uimitor, izbutise să se elibereze… şi începuse să-şi cucerească fostul cuceritor. Trimisul grecilor la Roma s-a izbit de un insucces uluitor. Mitele pe care le pregătise nu au găsit nicio mână care să le primească. Senatorii romani duceau o viaţă spartană. Grecii nu au luat în seamă teama trimisului lor şi au hotărât să-i distrugă pe romani. Ca urmare, statele greceşti implicate au ajuns să fie cucerite de romani. Dar ce se întâmplă după ce grecii, cuceriţi de romani, încep să-i cucerească pe aceştia cultural? Convertindu-i mai ales la hedonism – adică la iubirea de plăceri (trupeşti). Ce se întâmplă? Ţara romanilor slăbeşte şi apoi se prăbuşeşte. Iar partea ei răsăriteană – Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole – este, treptat, preluată cultural, politic, economic, religios etc. (Bineînţeles, de greci.)

Otomanii ce practicau un islamism ascetic-militarist au cucerit teritorii întinse pe trei continente. Ungaria a devenit paşalâc, Polonia le-a plătit tribut ca şi Ţările Române, Africa de Nord a fost sub stăpânirea lor, la fel Arabia, Mesopotamia (Irakul), ba chiar şi mult din Caucaz, Sciţia Mare etc. Acest imperiu ce părea imposibil de oprit s-a prăbuşit de asemenea ca urmare a prăbuşirii valorilor morale (şi aici grecii au aplicat aceeaşi metodă ca faţă de romani, dar cu un succes mult mai limitat; condiţiile se schimbaseră).

Peste tot se vede – în toate locurile, în toate timpurile, la toate grupurile omeneşti de la clan la stat – acelaşi lucru: relativismul moral duce la prăbuşire, valorile morale stabile ridică.

Cei care susţin relativismul moral o fac doar pentru că ştiu că fac lucruri rele. Niciun om care vrea sincer să fie bun, să facă binele, nu va susţine relativismul moral. Va susţine un sistem de valori puternic, fie şi chiar numai ca un ideal absolut necesar. Oamenii au nevoie să tindă spre înălţimi! Dar cei care vor să facă răul au nevoie de relativism moral! Acesta este singurul mijloc pentru a bloca sistemul imunitar al societăţii. Cu un sistem de valori morale stabil, societatea se poate apăra de rău. Cu relativism moral şi răul şi binele devin greu identificabile, ba chiar interschimbabile. Nu doar că sistemul imunitar este cel puţin derutat, dar poate fi chiar folosit împotriva binelui (bunilor). Ducând societatea la autodistrugere.

Fenomen, revin, petrecut de nenumărate ori în istoria omenirii.

Şi singura „plasă de siguranţă” a fost comunitatea celor care şi-au păstrat valorile morale. Fie că vorbim despre Comunism, Nazism, Fascism, Leninism, Stalinism ori alte regimuri politice de extremă-stânga, fie că vorbim despre prăbuşirea Imperiului Roman de Apus ori a unor state din Asia, Africa sau Americi, avem, totdeauna, această situaţie.

Dincolo de toată răutatea lumii omul poate să facă binele, să devină bun. Dacă vrea. Şi dacă îşi însuşeşte un bun sistem de valori morale. Pe care să-l urmeze cu statornicie.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea