Etichetă: ocupația sovietică

Prostia care smintește. Retragerea Sovieticilor din România

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Cuvânt înainte

De mai mulți ani am un șir de materiale (eseuri, gânduri, articole) unite prin conceptul Prostia care smintește.
Conceptul poate să sune, ca multe adevăruri, foarte neplăcut, insultător, supărător.
Dar adevărul este că prostia ca ascunzătoare este o practică des întâlnită.
Mulți copii au făcut și fac pe proștii spre a scăpa de răspundere.
La fel fac și adulții.
Dar este o scăpare adevărată?
Foarte rar. Pentru că, aproape totdeauna, este o formă de autodistrugere. O formă de autodistrugere mai subtilă, însă eficientă.
Oarecum asemănătoare cu expresia „a băga capul în nisip”, după legenda privitoare la struți.
Însă prostia care smintește este o exprimare directă a consecinței ascunderii în prostie: smintirea (sminteala).

Dar ce este smintirea sau sminteala?
Este întunecarea minții, astfel încât nu vede adevărul, oricât de izbitor ar fi, ceea ce duce la fapte rele.

Retragerea Sovieticilor din România. Mitul comun

Subiectul de astăzi este acela al retragerii Sovieticilor din România sau, în forma sa specifică, al retragerii trupelor sovietice din România.

Oricine s-a interesat de acest subiect crede că știe că în 1958 are loc retragerea Sovieticilor și trupelor sovietice din România.

Luăm ca exemplu o instituție oficială a Statului (zis) Român, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, IICCMER – trecând peste denumirea cel puțin dubitabilă gramatical și semantic. Această instituție afirmă, pe site-ul propriu, că

”Retragerea trupelor sovietice din România” are câteva date esențiale:

  • 17 Aprilie 1958, când „Moscova anunțase Bucureștiul în mod oficial despre luarea acestei măsuri”
  • 24 Mai 1958, când „Comitetul consultativ al statelor semnatare ale Tratatului de la Varșovia aproba retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României”
  • Iunie-Iulie 1958, când „Retragerea celor aproximativ 25000 de soldați sovietici s-a produs”

Dincolo de alte detalii din material, privind politica sovietică sau acțiunile „regimului de la București”, observăm bibliografia textului: România și comunismul. O istorie ilustrată, de Dinu C. Giurescu, Alexandru Ștefănescu și Ilarion Țiu, Ed. Corint, București, 2010, respectiv O istorie sinceră a poporului român, de Florin Constantiniu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2008.

Invocarea celor două lucrări, cu numele celebre care le semnează, ne plasează într-un context mai larg. Respectiv în acela al locului comun (locus communis): retragerea Sovieticilor sau soldaților sovietici din România este un fapt atât de cunoscut încât este de la sine înțeles.

Desigur, se poate reproșa lipsa din bibliografie a unei lucrări pe subiect extrem de importantă pentru orice istoric: România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, coord. de Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996. Sau a altora asemenea.
Dar este un subiect fără greutate în ceea ce privește tema noastră.

Voi aminti doar despre faptul că ”retragerea sovieticilor din România” este una dintre exprimările comune pentru evenimentele din 1958.
Așa cum este comună și formula „retragerea trupelor sovietice din România”.

Ca o interesantă nuanțare merită consemnată poziția Cpt. Petre Opriș, în eseul 1958. Plecarea armatei sovietice din România – între mit și realitate1.
Textul amintit militează pentru mai multe deosebiri de substanță între poziția exprimată prin expresia retragerea trupelor sovietice și, respectiv, poziția exprimată prin plecarea trupelor sovietice.

În primul caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de elemente fundamentale:

  • imaginea conducerii comuniste a României care luptă pentru retragere (prin Gheorghe Gheorghiu-Dej și Emil Botnăraș)
  • acceptul treptat și rezervat al Moscovei pentru această cerere
  • victoria conducerii comuniste a României exprimată direct prin retragerea trupelor sovietice în 1958

Acest prim caz corespunde atât poziției oficiale din Statul (zis) Român al anilor 1958-1989 cât și poziției oficiale de până astăzi – un exemplu paradigmatic fiind articolul IICCMER pe care l-am indicat mai sus.

În al doilea caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de alte elemente fundamentale:

  • plecarea trupelor sovietice din România a fost dorită de Moscova
  • a făcut parte dintr-un plan atât intern (de reducere a cheltuielilor militare) cât și extern (pe mai multe planuri) al URSS
  • a fost acceptat ca atare de conducerea bolșevică a României

Sunt, evident, deosebiri semnificative.

Polemiștii care susțin prima interpretare – sovietică – a evenimentelor, argumentează prin citarea surselor bolșevice cu respect sacrosant.
De exemplu, Hrușciov îl primește pe Bodnăraș ceremonios și îl anunță că la cererea României URSS a hotărât retragerea trupelor sovietice – spun sursele bolșevice.
”Iată”, strigă amintiții polemiști, ”România avea o politică de independență față de Moscova și a obținut retragerea sovieticilor din România”.
Cu sau fără strigat, această idee revine mereu, în nenumărate materiale2.

Amintim faptul, evident, că organele de stat și locale ale Statului (zis) Român erau sub controlul total al Sovieticilor. Că încă din 1944 începuse decapitarea totală a Armatei, Siguranței (devenită Securitatea), Poliției (devenită Miliția), clasei politice, structurilor politice, administrațiilor locale, administrațiilor de stat etc., etc.
Că toți conducătorii de structuri de stat și locale erau, cel târziu în 1950, oamenii Moscovei.
Sunt realități extrem de bine documentate, inclusiv de către IICCMER. A se vedea, ca exemplu sintetic, Cronologia oferită de această instituție – document care, odată parcurs de la început până la 20-24 mai 1958 schimbă sensul termenului „retragere” folosit, ca unul ce exprimă o acțiune a Moscovei, nu vreo independență a aparatului bolșevic din România.

Prin urmare, ține 100% de o gândire în absurd (prostia care smintește) să crezi că oamenii Moscovei de la București, aflați sub controlul total al Moscovei, ar fi avut acțiuni și planuri independente.

Este o realitate ce susține nuanțarea importantă propusă de Cpt. Petre Opriș.
Însă este departe de a fi de ajuns această nuanțare.
De ce? Vom arăta mai jos.

Ce fel de trupe sovietice au luat parte la ocuparea României

Atunci când cineva citește ce fel de trupe au luat parte la ocuparea României îndată vede – sau se gândește la – infanterie și tancuri, eventual la grănicerii sovietici.
Alte arme, precum artileria sau aviația par secundare.
Este și firesc, deoarece contactul cel mai direct cu populația – adică jafuri, violuri, crime, torturi bestiale – a venit din partea infanteriei sovietice, sub umbra tancurilor sovietice.
Următorii pe lista ororilor fiind grănicerii sovietici.

Totuși, dincolo de această amprentă emoțională, sunt forțe esențiale de ocupație care sunt trecute cu vederea. Forțe armate sovietice, esențiale pentru ocupație.

Am putea să ne gândim, în primul rând, la specialiștii, în fapt comisari sovietici, impuși încă din 1944 în structurile de stat, în Armată, Poliție și Siguranță.
Impunere făcută la început sub chipul unor colaborări – în care să se facă ceea ce cereau Sovieticii, cât mai bine. Și a schimbării unor nume indezirabile.
Apoi, tot sub pretextul colaborării, s-a impus angajarea mai multor asemenea specialiști – de fapt, comisari sovietici – în amintitele structuri, la diferite niveluri.

Totuși, în această imagine mai largă lipsesc două elemente esențiale ale forțelor de ocupație sovietică:

  • serviciile secrete – și mai ales NKVD-ul
  • agenții sovietici infiltrați și în perioada interbelică, dar mai ales în anii 1944-1946 (și în următorii!)

În eseul România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, pe care l-am publicat în 20173, prezint fenomenul extrem de important al infiltrării a peste 100,000 (o sută de mii) de agenți sovietici în 1944-1945 (și în următorii ani).
Pe scurt, este vorba despre preluarea Căilor Ferate Române de către Sovietici, începută cu reocuparea Basarabiei și continuată cu fiecare înaintare în teritoriul românesc. CFR era, în acea vreme, o prestigioasă instituție, având până și capacitatea de eliberare de acte de identitate temporară pentru cetățenii români. Pentru NKVD și alte servicii secrete ale URSS, capturarea CFR asigura nu doar capacități superioare de transport a trupelor și materialului militar. Nu doar transportul ușor al celor răpiți de la casele lor sau a ceea ce jefuiau din România și alte țări. Ci și acte românești pentru agenții ruși.

Desigur, va veni și vremea în care controlul sovietic se impune asupra eliberării pașapoartelor sau altor acte civile.
Tatăl meu, Mihai Ion Petre Aldea, a cunoscut pe când lucra la Casa Scânteii (azi, Casa Presei Libere) un cetățean român, născut în Oltenia după acte, dar care era de pe Don de fel – fiind poreclit Cazacul. Omul povestea senin cât de greu i-a fost să învețe limba română, dar că „pentru Partid faci tot ce ți se cere”.
Situații asemănătoare cu acesta au avut mulți Sovietici.
Unii dintre ei, fiind puși în trecut să capete experiență în cartierele românești (bolșevic, molovinești) din Kiev, Moscova, Tiraspol, Odesa etc. Alții, fiind crescuți în România, fugiți în URSS ori alte țări și cărora li se schimba numele ca să li se uite trecutul.

Agenții infiltrați în România au avut mai multe tipuri de misiuni.
Unii, pe aceea de a intra între muncitorii din România, cunoscuți ca anticomuniști, cu puține excepții notabile. Aici ei aveau să aleagă cele mai de jos elemente – infractori mai ales –, preferabil de etnie străină și cât mai anti-Români.
Alții, pe aceea de a se infiltra în Armată, Biserică, administrațiile locale etc., sau în alte straturi ale societății. Unde urmau să supravegheze purtările, să ajute propaganda sovietică – sau să îi măsoare efectele –, să infiltreze mișcările de rezistență etc.
În sfârșit, mai erau cei care urmau să dețină deschis funcții permanente în structurile de stat – în ministere, în administrații, în prefecturi sau Armată etc. Spre deosebire de specialiștii (= comisarii) care au acționat numai o vreme (rareori mai mult de 6 ani), aceștia au rămas, în uriașă majoritate, până la moarte. S-au căsătorit aici – de multe ori cu soții sau soți născuți în România – și au avut copii care să le ducă mai departe misiunile4.

Putem trage aici un prim semnal de alarmă:

de vreme ce de la început Moscova a pregătit și plantat atât agenți temporari cât și agenți permanenți, este clar că s-a plănuit o anumită plecare sau retragere, cum vrem să îi spunem.

Apoi, suntem nevoiți să constatăm faptul că

există două tipuri de forțe ale ocupației sovietice, adică cele vizibil armate (precum infanteria sovietică, tancurile sovietice, grănicerii sovietici etc.) și cele care folosesc armele Statului (zis) Român (feluriți agenți cu funcții în Securitate, Miliție, Armată, Guvern, ministere, Parlament sau instituții similare ș.a.m.d.).

Și ar mai fi un element esențial: Comuniștii mint și când spun adevărul.
Poate părea o prejudecată, însă este constatarea mea după o viață de studiu.
Iar aici cred că argumentele vor fi evidente.

Ce trupe s-au retras (au plecat) și de unde s-au retras (au plecat) în 1958

a) Trupele vizibil armate

Cei care caută Tratatul de pace de la Paris România 1947 vor avea un șoc atunci când vor dori să consulte anexele.
Până și pe un site oficial al Guvernului României (Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice), numit PORTAL LEGISLATIV, la pagina numită ”Tratat de pace din 10 februarie 1947 între România și Puterile Aliate și Asociate” Anexa I lipsește!!!
Nu lipsește de tot, are numele și descierea: „Anexa I (Vezi articolul 1) HARTA FRONTIERELOR ROMÂNE”

Dar, se întreabă cititorul, de ce a sărit eseul de la problema trupelor sovietice la Tratatul de Pace de la Paris din 1947?
Răspundem cu drag:
pentru a vedea frontierele României stabilite în 1947, ca să fim siguri că trupele sovietice s-au retras ori nu dincolo de ele.

Iar aici ne izbim de o realitate zguduitoare:

Conform tratatului amintit, în zona dintre gura Prutului și Marea Neagră frontiera dintre România și Uniunea Sovietică urma talvegul Dunării, urmat de talvegul Brațului Sulina.
Altfel spus, aparțin României

  1. Insulele Coasta Mare, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican și Limba din Delta Dunării
  2. Insula Șerpilor din Marea Neagră

Aceste teritorii românești au rămas sub ocupația trupelor sovietice și după Iunie-Iulie 1958.
Fiind ocupate până astăzi, cu sprijinul direct al agenților Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, trădătorii care au impus și semnat ilegalul și nulul tratat cu Ucraina din 1997. (Uitând că se vor duce, ca și Iliescu, în fundul Iadului, la moartea care pe toți ne așteaptă.)

Altfel spus, în 1958 a fost o plecare sau retragere a Armatei Sovietice „din cea mai mare parte a României”, dar nu din România.

Și ne izbim, iată, de încă o minciună a Comuniștilor, aceea a retragerii trupelor militare sovietice din România.

b) Trupele care folosesc armele Statului (zis) Român

Sunt incluși aici agenții ori reprezentanții Moscovei (același lucru) în orice structură a aparatului de stat, respectiv în partidele controlate de Moscova sau alte structuri similare.

De exemplu, Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu au făcut stagii de pregătire la Moscova, unul patru ani, altul trei. Ca și Nicolschi sau alții asemenea, după pregătire sunt trimiși în România spre a reprezenta interesele sovietice cu mască umană… românească, de fapt.
Se pot înșira aici foarte multe nume, mai mult sau mai puțin celebre.
Se poate aminti de faptul elementar că NKVD-ul este cel care a conceput, construit și controlat Securitatea5. Structură atât de fidelă Moscovei, încât atunci când Nicolae Ceaușescu s-a opus cu adevărat schimbărilor cerute de Gorbaciov, a fost atacat chiar de Securitatea pe care credea că o controlează.

Dar, ca să nu o lungim, subliniem că dincolo de agenții temporari (dintre care unii au ales, totuși, să rămână în România) și excepțiile dintre agenții permanenți, în esență

Agenții sau reprezentanții Uniunii Sovietice din structurile de stat NU au plecat niciodată din România.

Concluzie

Este mai mult decât evident faptul că

Sovieticii și trupele sovietice nu au plecat niciodată din România; doar s-au prefăcut că o fac.

Asumarea acestui fapt schimbă radical viziunea asupra istoriei din 1944 până astăzi.
Rezistența Anticomunistă devine de mii și mii de ori mai eroică.
Aparatnicii prezentați ca patrioți (gen Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu etc.) apar ca agenți străini – și cu totul străini de interesele românești.
Martirizarea Bisericii, urmată de înlocuirea clerului martiric de cel agreat de Securitate (sau de cel alcătuit din agenți ai Securității, precum Nicolae Corneanu) apare ca un proces de la sine înțeles.

Dar mai ales devine clar ca lacrima faptul că

Rezistența Anticomunistă este astăzi mai necesară ca oricând.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înțelegem și, privind la Sfinții din Prigoanele Comuniste, să le urmăm Credința până dincolo de capăt!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru o mai bună lămurire a gradului în care România a rămas sub ocupație sovietică după 1958, e nevoie să înțelegem în ce măsură directivele sovietice au fost respectate după 1958. Iar pentru a căpăta înțelegerea, trebuie să cunoaștem care sunt directivele sovietice. În această privință recomand articolul Manual: cum se destructurează un stat…, de Matei Udrea, Colecționarul de Istorie, 11 Februarie 2021 (click pentru accesare). Citind articolul veți înțelege care sunt directivele și, implicit, în ce măsură au fost respectate de Statul (zis) Român din August 1958 și până astăzi.

note de final

  1. Eseul este disponibil online aici (click pentru accesare). ↩︎
  2. Un exemplu paradigmatic poate fi Ocupația sovietică în România. Armata Română a încercat să opună rezistență Armatei Roșii, de Tudor Curtifan, Defense Romania (revistă online), accesibil online aici (click pentru accesare). Autorul preia idei precum „…în mai 1955, sovieticii… au semnat tratatul de pace cu Austria. Astfel Bucureștiul a ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.” sau „Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice” și „La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee…” sau „Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej…” ori „În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient…” etc. Textul urmează integral, din acest punct de vedere, linia susținută de PCR și PCUS. Există o încercare de delimitare, șubredă, prin care se susține că gestul lui Dej (prezumat realitate!) nu ar fi eroic ci contextual. Dar nu se ridică nici o clipă întrebarea dacă gestul a existat sau ține de propaganda moscovită a „fratelui mai mare grijuliu și înțelegător” – așa cum este logic să se întrebe orice om. ↩︎
  3. România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, Mihai-Andrei Aldea, 7 Decembrie 2017, pe blogul România Străveche, eseul fiind disponibil online aici (click pentru accesare) ↩︎
  4. Merită subliniat că unii dintre acești agenți au fost plantați cel mai târziu în perioada interbelică. Am spus cel mai târziu pentru că în Răscoala din 1907 un rol important l-au avut, în agravarea situației sătenilor și în stârnirea lor la violență agenții socialiști, în mare parte veniți din Imperiul Rus. De asemenea, pentru că prezența agenților ruși în România datează din vremea Imperiului Rus – și mulți au fost preluați de Sovietici. ↩︎
  5. A se vedea, foarte pe scurt, O privire în interiorul aparatului de Securitate, de Marius Oprea, online pe site-ul IICCMER (click pentru accesare). Sunt multe alte lucrări pe temă ce dovedesc, științific, același lucru. De la cărțile pe temă semnate Marius Oprea sau Cristian Troncotă până la Securitatea română, un cal troian? de Adrian Kali, Ed. IRRD, București, 2016. Plus lucrările monumentale de tip Securitatea ale CNSAS și altele asemenea. ↩︎

Iar despre Christos, Cristos și Hristos

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Iar despre Christos, Cristos și Hristos

Au trecut peste 5 ani (în Februarie 2025 se fac 6) de când am publicat foarte scurta prezentare despre grafia corectă în limba română a supranumelui lui Iisus din Nazaret (click pentru accesare).
Am arătat atunci că deși grafia Cristos este corectă, cea mai corectă este Christos, deoarece

1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde științifice și făcând legătura cea mai directă și potrivită cu forma inițială a cuvântului.
2. Corespunde Culturii Românești Vechi, care a consacrat formele de tipul Creștin, Creștinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creștinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche și tradiția mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunției în formele „Cristos”, „Hristos” și intermediare, după specificul regional și/sau personal.

Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri, dar unii au rămas tot în eresuri… sau, mai bine zis, în prejudecăți fără niciun temei adevărat. Și răspândesc mai departe forma Hristos impusă de Sovietici.

Căci, să ne înțelegem, până la ocupația sovietică se foloseau toate cele trei forme, ba și altele! În Biserica Ortodoxă din Româna!
Grecofilii și rusofilii foloseau forma Hristos. Iubitorii limbii române adevărate foloseau Christos ori Cristos. Uneori, sub influențe intelectuale mai mult sau mai puțin corecte, apăreau și formele Crist și Christ.

De pildă, Episcopul Ghenadie al Argeșului, pe numele complet Ghenadie Țeposu, folosește în traducerile sale nou-testamentare forma Iisus Christos (de pildă, în Evanghelia Populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament. Tradusă după originalul elinesc, și însoțită de argumente și de reflexiuni morale, Tipografia Ione Weiss, București, 1868).
Merită observat faptul că Episcopul Ghenadie, unul dintre sfinții ierarhi încă necanonizați, a fost și un excepțional poliglot cunoscând foarte bine limbile clasice slavonă, greacă și latină, alături de franceză și germană. Este unul dintre motivele pentru care a păstorit unsprezece ani capelele ortodoxe din Leipzig ale Românilor și Grecilor. A fost unul dintre întemeietorii revistei ”Biserica Ortodoxă Română” (în continuare vie). A depus un efort uriaș în traducerea în limba română a cântărilor liturgice în greacă. Și, de asemenea, a fost un excepțional predicator. Adică un foarte bun cunoscător al limbii române, nu doar al unor limbi străine (cum sunt prea mulți astăzi, din păcate).

Dăm această pildă pentru că, de curând, un domn indignat de folosirea formei Christos mi-a adus drept argument câteva articole de ziar. În care, pe scurt, se pretinde că „în greacă se scrie Hristos, deci așa trebuie să scriem”. Autorii afirmației sunt uneori necunoscători ai limbii grecești vechi. Alteori, totuși, sunt cunoscători, mai mult sau mai puțin avansați, ai acesteia. Ca urmare, este de datoria lor să știe că X vechi grecesc NU era H, ci C sau Ch, în funcție de dialect. Iar să pretinzi că limba română ar trebui să își schimbe pronunția pentru că și-a schimbat-o greaca, este deja rasism patologic.

Totuși, unii dintre susținătorii formei greșite Hristos, ajung să arunce injurii la adresa celor care folosesc sau susțin altă grafie. Ar fi de întrebat dacă sunt conștienți că astfel îi insultă direct pe toți ierarhii români, pe toți clericii și călugării români care au folosit și folosesc asemenea grafii. Printre care și sfinți, precum Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.

O să amintim aici faptul că orice țară este ținta influențelor străine.
Prietenia între țări și popoare este, în această lume supusă răului, o lozincă frumoasă, dar numai atunci când „prietenele” au destulă putere. Căci devine literă moartă atunci când interesele o cer – de pildă atunci când scade prea mult puterea țării „prietene”, poporului „prieten”.
Mai este o situație în care se proclamă „prietenia”, chiar între două țări sau popoare cu disproporție uriașă de putere: atunci când condițiile geografice sau geostrategice fac nerentabile raporturile directe de forță.
Dar în toate situațiile în care se proclamă „prietenia între țări/popoare”, fiecare parte încearcă să o influențeze pe cealaltă (să le influențeze pe celelalte) în favoarea sa.
Este o realitate elementară, pe care numai cei îndoctrinați să fie sclavi nu o văd.

Mai merită amintit și că nu orice influență străină este rea.
De pildă, influența sticlăriei germane a născut în Transilvania fenomenul minunat al picturii pe sticlă.
Coloanele egiptene au născut coloanele grecești și din acestea toate coloanele folosite în biserici.
Cupola partă/persană a dat fascinantele cupole ortodoxe.
Etc.

Vedem aici că influențele străine sunt benefice DACĂ se ia din ele DOAR ce este de folos și se ADAPTEAZĂ la specificul național.
Iarăși avem de-a face cu un truism, cu un adevăr absolut și evident.

Însă influențele străine DIRIJATE sunt o formă de război de cucerire.
Și Românii au avut și au parte de multe asemenea influențe.
Cităm pe scurt influența turcească, influența islamică, influența germană, influența grecească, influența rusească etc.

Un exemplu privind influența grecească dirijată îl găsim la Constantin V. Obedeanu (de pildă, în cartea Grecii în Țara Românească…, București, 1900, care în chip ”miraculos” nu a mai fost editată!).
Altul la Ionel Zeană, Vulturii Pindului, București, 2002.
Despre influența rusească dirijată ar trebui să fie absurd să mai argumentăm. Din secolul al XVII-lea, pretențiile Moscovei ori Sankt Petersburgului de „salvatori ai Creștinilor” au fost atât de repetate încât unii le cred și astăzi – cu toate că milioane de Români au plătit cu sânge „salvarea” rusească. Iar forma sovietică a influenței rusești dirijate a fost și mai distructivă.

De această influență sovietică ține înlocuirea lui Christos cu Hristos în scrierea Ortodocșilor din România.

Este un fapt pe care cei mai mulți nu îl cunosc.
Dar profesorii și teologii care susțin grafia sovietică Hristos știu asta. Dar o fac și pentru că sunt grecomani (= admiratori fanatici ai Grecilor; definiție din Marele Dicționar de Neologisme, 2000). Și își închipuie că este bine să se folosească de o schimbare impusă de Sovietici pentru a-și promova Grecismul.

Că măsura trecerii obligatorii și generale de la forma Christos la Hristos a fost impusă de Sovietici se vede clar din faptul că teologii din România, mireni sau clerici, care foloseau formele Christos ori Cristos înainte de 1944 și nu au fost uciși de Sovietici trec, toți, la grafia Hristos.

De pildă, în 1936, în Românism și Ortodoxie (click aici pentru descărcare), Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae folosește exclusiv grafia Christos.
După ocupația sovietică, toate lucrările sale apar cu grafia Hristos.

Mi se pare mai mult decât trist că la 35 de ani de la Revoluția din Decembrie încă se păstrează asemenea norme de sorginte bolșevică. Și la fel de grav că unii socotesc necesar să se folosească de ele pentru degradarea limbii române.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Poate merită să amintim că tendința grecizantă a fost foarte puternică până în 1918. Ortodoxia Transilvăneană, bine așezată cultural de la Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, a oprit această alunecare. Însă 1944 a adus demonica ocupație sovietică și toate relele ei. Printre care și rusificarea, inclusiv a numelui lui Iisus Christos în limba română. Ne rugăm lui Dumnezeu ca ierarhii noștri cu rădăcini ardelenești – fie ele transilvane, moroșene, crișane sau bănățene – să își găsească răgaz și putere pentru a șterge această urmă a Persecuțiilor Bolșevice.

P.P.S. Prima ediție a textelor biblice tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este Noul Testament apărut al Tip-Litografia Cărților Bisericești, București, „în ɖilele Maiestății Sale iubitorul de Christos Regelui României Carol I”, anul 1886. După cum se poate vedea și în fragmentul citat, grafia aleasă de Sfântul Sinod în 1886 este Iisus Christos. De altfel, singura cu adevărat potrivită pentru limba română.

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. I. Schimbarea structurilor bisericesti de către Sovietici

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. I. Schimbarea structurilor bisericești de către Sovietici

Fără ascultarea de Dumnezeu nu există mântuire. Cel care vrea, cinstit, să cunoască adevărul în cele bisericești va căuta să cunoască Învățătura lui Dumnezeu. Cel care născocește doctrine, încercând să „potrivească” bucăți din Învățătura Bisericii cu doctrina sa, e înstrăinat de adevăr și de Dumnezeu (dacă nu dușman!).

În Biserica Română există o mare boală sufletească, o rătăcire – care atunci când este susținută „teologic” devine erezie. Această boală se numește etnofobie, adică ura de neam(uri), și mai ales ura față de propriul neam.
Etnofobia este o rătăcire sau erezie, după caz, aflată la polul opus al etnofiletismului. Dacă ultimul idolatrizează neamurile, împotriva rânduielii firești, etnofobia în schimb urăște creația lui Dumnezeu, neamurile. Eventual în numele unor cerințe dumnezeiești (bunătate, dragoste, blândețe etc.) folosite ca pretexte pentru această rătăcire.
Iar una dintre roadele otrăvite ale etnofobiei este ușurința preluării minciunilor propagate împotriva propriului neam.

Aceasta este, din câte pot să văd acum, singura explicație pentru care Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat M.S.C.) a preluat fără discernământ și susține cu mare avânt propaganda comunistă împotriva Românilor și a Bisericii Române.
De pildă, d-sa afirmă că ocupația sovietică în teritoriile românești ocupate după 1944 „nu a produs schimbări canonice”; că, de fapt, schimbările au constat în „schimbarea numelui” și „schimbarea stăpânilor politici ai statului”.
Desigur, prima observație logică este că e alt stat, deci nu este „doar schimbarea stăpânilor politici ai statului”, ci deja este mult mai mult.
Dar este oare singura greșeală din aceste vorbe?

Ce a făcut, de fapt, ocupația sovietică în Basarabia? Doar, după cum spune M.S.C., a schimbat denumirea Bisericii locale, dar în rest, nimic? Au fost, oare, Bolșevicii, atât de binevoitori cu Biserica din Basarabia? Adică după ce au măcelărit Biserica Rusă din 1918 încolo, au lăsat în pace Biserica Română de la Est de Prut? Să vedem adevărul istoric!

Cităm din Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu (în Basarabia. Aspecte din istoria neamului românesc, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993), întemeiat în scrierea sa pe zeci de surse basarabene:

„[din 1940 n.n.] În viața Bisericii s-au produs schimbări fundamentale. În primul rând trebuie notat că, în locul ierarhilor români siliți să se refugieze la București, noile autorități sovietice au trimis aici, în toamna anului 1940, pe episcopul rus Alexie de Tula, care s-a instalat într-o casă particulară din Chișinău. De îndată a dat dispoziție ca slujbele să se facă în slavonește, iar Crăciunul și celelalte sărbători să se țină după stilul vechi. Activitatea lui s-a redus la viața liturgică. A rămas în Chișinău până la 24 iunie 1941, când a fost arestat tot de sovietici.
În același timp s-a declanșat o adevărată prigoană împotriva românilor. Zeci de mii de oameni – de toate vârstele și categoriile sociale, inclusiv copii – au fost arestați și deportați în interiorul Rusiei, de regulă în Siberia. După unele aprecieri, ar fi vorba despre 300,000 de oameni. Numai în noaptea de 12-13 iunie 1941 au fost arestați și deportați peste 25,000 de oameni din Chișinău; același lucru s-a petrecut la Bălți, Ismail, Cetatea Albă și în sute de sate. Mulți români – chiar și copii – au fost împușcați fără nicio judecată. […]
Multe biserici au fost transformate în magazii, săli de spectacole sau închise, iar cele aflate în construcție au fost demolate. Pentru bisericile parohiale rămase în funcțiune s-au fixat impozite enorme, greu de suportat.
Bolșevici evrei au distrus catedrala din Ismail, ” (op. cit., p. 120-121; sublinierile prin îngroșarea literelor ne aparțin)

Pe scurt, în anul 1993 deja era documentată martirizarea de către Sovietici a cel puțin 300 de mii de mireni și 48 de preoți – asta trecându-se peste suferințele răbdate de preoții români supraviețuitori și de credincioșii rămași. Iar această purtare inumană, monstruoasă, care conform definițiilor ONU este genocid din toate punctele de vedere, această purtare este declarată de M.S.C. și adepții săi ca „schimbarea numelui Bisericii și a stăpânilor politici ai statului”, în rest rămânând „aceeași mitropolie”.
Deci,
– izgonirea ierarhilor legitimi
– numirea unui ierarh anti-canonic
– martirizarea preoților și credincioșilor, cu uciderea a zeci de clerici și zeci de mii de credincioși, cu expulzarea sau deportarea a zeci de clerici și sute de mii de credincioși
– ciuntirea teritoriilor canonice ale episcopiilor locale după cheful Moscovei și Kievului
– dărâmarea și pângărirea bisericilor
și toate celelalte acțiuni genocidare sunt, după doctrina lui M.S.C. și a adepților săi, „canonice” și înseamnă că prin venirea sovieticilor „nu s-a schimbat nimic în afară de nume și de stăpânii politici”.
Până și schimbarea cu sila a apartenenței canonice, de la Patriarhia Română la Patriarhia Rusă, li se pare dumnealor tot „canonică”.
Or fi asemenea acțiuni canonice în Catolicism ori Islam, dar în Ortodoxie sunt interzise, sunt osândite cu anateme de Sinoadele Ecumenice, sunt satanice.

Dar, vor pretinde cei care vor să sucească adevărul, „M.S.C. vorbește despre ce s-a întâmplat din 1944 încolo!”. Și ce minte rațională poate să își închipuie că a fost ceva mai bun după ce Moscova a câștigat războiul?!
Dar, ca să nu „vorbim vorbe”, cum fac cei care mint, să cităm iarăși:

„Din nou în „infernul sovietic” (1944 – 1989)

Îndată după reanexarea teritoriilor românești […] s-a revenit la starea de lucruri din 1940-1941. Majoritatea zdrobitoare a intelectualilor, inclusiv clerul, ca și oameni din alte categorii sociale, s-au refugiat în România. Aici au fost mereu urmăriți de noile autorități comuniste instaurate la 6 martie 1945; mulți dintre ei au fost trimiși cu forța în Basarabia, redevenită Republica Socialistă Sovietică Moldovenească. […]
În Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța noii stăpâni au urmărit, în primul rând, înlăturarea oricăror manifestări de viață românească. Rusa a fost impusă ca limbă de stat, grafia latină interzisă și înlocuită de alfabetul rusesc. Graiul vorbit în Basarabia, dar mai ales dincolo de Nistru, a fost declarat din nou „limbă moldovenească”, cu scopul voit de a crea impresia falsă între autohtoni că nu sunt latini și identici – ca neam și limbă – cu românii din dreapta Prutului. […]
S-a declanșat o politică de genocid, concretizată în deportări în masă, foamete organizată (1946-1947), în cursul căreia au murit ca la 300,000 de persoane. După primul val de deportări, din 1940-1941, au urmat altele: în 1944-1948 spre regiunile nordice (c. 250,000 de oameni), în vara anului 1949 în Siberia (11,342 de familii), în 1954-1964 în Federația Rusă și în Kazahstan (c. 300,000 de persoane). […]
Schimbări structurale s-au produs și pe plan spiritual. S-a desființat toată administrația bisericească românească de până atunci, care se baza pe principiile Statutului din 1925 (centre eparhiale, protopopiate, asociații bisericești etc.). În locul Mitropoliei Basarabiei a rămas la Chișinău o simplă Episcopie (mai târziu, Arhiepiscopie) dependentă de Patriarhia Moscovei, iar în locul Mitropoliei Bucovinei, o Episcopie cu sediul la Cernăuți, în cadrul Exarhatului Ucrainei, dependent tot de Moscova. Episcopiile Cetății Albe – Ismailului și Hotinului (Bălți) au fost desființate.
La cârma celor două eparhii care au rămas – Chișinău și Cernăuți – au fost numiți ierarhi ruși sau ucraineni (un singur român bucovinean a păstorit la Cernăuți), necunoscători ai limbii române și ai tradițiilor noastre, unii chiar șovini.” (op. cit., p. 123-127; sublinierile prin îngroșarea literelor ne aparțin)

În loc să mai cităm, sintetizăm restul paginilor din subcapitolul Din nou în „infernul sovietic” (1944-1989): structurile bisericești rusești create și controlate de Uniunea Sovietică din 1944 încolo au urmărit sistematic deznaționalizarea Românilor. Acest lucru este erezie etnofiletistă în cel mai deplin și anti-ortodox înțeles al termenului.

Ca urmare, se poate constata limpede că ocupația sovietică din teritoriile românești:
– a desființat episcopiile canonice, înlocuindu-le cu structuri absolut noi.
– a martirizat episcopii și preoții canonici, închizându-i, expulzându-i, deportându-i, ucigându-i.
– a înlocuit clericii canonici cu clerici sovietici, care aveau misiunea de a deznaționaliza pe Români.
– au dat misiune clericilor ne-canonici să răspândească ura față de România și Români (iar acești clerici au îndeplinit-o, adesea cu foarte multă râvnă și șovinism).

Prin aceste acțiuni Uniunea Sovietică și structurile bisericești sovietice rusofone au încălcat, categoric, următoarele canoane și porunci dumnezeiești:

1. Canonul 30 Apostolic („Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească, de asemeni și toți părtașii lui.”). Faptul că toți episcopii din teritoriile românești ocupate de Sovietici au fost puși, până în 1992, doar folosind stăpânitori lumești este absolut adevărat. Pedepsele cuvenite se pot citi în canonul apostolic.

2. Canonul 35 Apostolic („Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor [episcopilor n.n.] care stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și el, și cei pe care i-a hirotonit.”). Faptul că Patriarhia Moscovei a călcat acest canon, prin hirotoniile din teritoriile românești, care țin canonic de Patriarhia Română, este absolut adevărat. Pedepsele cuvenite sunt și ele clare.

3. Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic („A venit (la cunoștința noastră) că împotriva așezămintelor (legilor) bisericești, alergând la stăpâniri, au tăiat în două o eparhie (mitropolie) prin act împărătesc, așa încât din această pricină sunt doi mitropoliți în aceeași eparhie (mitropolie). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit ca de acum înainte să nu se mai îndrăznească nimic de acest fel de către vreun episcop, iar cel ce va încerca un lucru ca acesta să cadă din treapta sa. Iar cetățile câte s-au și cinstit cu numele de mitropolie prin scrisori (rescripte, cărți) împărătești, precum și episcopul care ocârmuiește acea Biserică să se bucu­re numai de cinste, păstrându-se adică pe seama adevăratei mitropolii drepturile ei proprii.”). Dacă împărțirea unei mitropolii de către autoritățile de stat este interzisă, iar episcopii care aderă la asta sunt pedepsiți, cu cât mai mult este pedepsită desființarea silnică a unei mitropolii? Iar în cazul teritoriilor ocupate avem și rupere, și desființare (după cum se poate vedea din mărturiile istorice date mai sus).

4. Canonul 6 Sinodul I Ecumenic („Este apoi cu totul învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni epis­cop fără încuviințarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop.”). Iar de vreme ce Mitropolitul Basarabiei din 1940 nu și-a dat încuviințarea pentru niciuna dintre hirotoniile făcute de Sovietici, toate acestea sunt necanonice și osândite de Biserică.

5. Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic („Orice alegere de prezbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumești, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun epis­cop, folosind dregători lumești, și prin aceștia s-ar face stăpân pe o biseri­că, să se caterisească și să se afurisească (de asemenea) și toți părtașii lui” …”). De vreme ce și Alexie de Tula, și ceilalți episcopi veniți după 1944 în teritoriile românești ocupate, au fost aleși de autorități și au murită fără pocăință, înseamnă că sunt anatema, ca unii ce au batjocorit pentru dorința de mărire Învățătura Bisericii. Căci Dumnezeu nostru nu este al neorânduielii! (I Corinteni 14.33)

Se poate vedea, astfel, desăvârșit, de către oricine vrea să vadă adevărul, cât de mincinoasă este ideea că ocupația sovietică „doar a schimbat numele și stăpânii politici”.
Dimpotrivă, ocupația sovietică a dezlănțuit un genocid anti-românesc și anti-ortodox, a nimicit prin silnicie Biserica din teritoriile românești și a pus în locul ei structuri necanonice rusofone, cu misiunea de a o sprijini în genocid.
Că Rusia emite neîncetat minciuni prin care să își acopere mârșăviile nu e de mirare: toate statele vinovate fac așa de câte ori pot. Dar e cutremurător faptul că oameni care ar trebui să fie Români preiau aceste minciuni atât de izbitoare, atât de cusute cu ață albă. Mai ales că prin această preluare devin părtași cu cei care le-au măcelărit Neamul, le-au distrus Biserica etc.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

(cu ajutorul lui Dumnezeu, continuă aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea