Etichetă: Muntenia

Câteva gânduri despre rescrierea istoriei, propagandă și adevăr…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Rescrierea istoriei este un proces vechi. În Evul Mediu a crescut tradiția cronicilor paralele, care erau scrise de persoane sau grupări din tabere rivale, ori chiar de cronicari oficiali, pe ascuns. Deși acestea nu erau neapărat mai obiective decât cronicile oficiale, sunt un alt punct de vedere, un mijloc de mediere între perspective. Au mai apărut, pe măsură ce hârtia a devenit tot mai răspândită, și felurite înregistrări contabile și statistice, documente de călătorie, afaceri, vamă etc. Care, implicit, oferă date ceva mai concrete, din care se lămuresc multe.

De pildă, atunci când Turcii pretindeau că i-au biruit pe Românii din Muntenia și Moldova: actele care arată că Otomanii aveau, după luptă, mari cheltuieli cu refacerea trupelor pierdute în bătălie, că acei comandanți (supraviețuitori) ai oștilor turcești erau pedepsiți (nu recompensați), că pierduseră administrarea unor raiale, că nu mai venea tributul din Țările Române etc. dovedesc faptul că de fapt Turcii fuseseră înfrânți (și profitau de faptul că Românii doar se apăraseră, deci schimbările de frontieră, dacă existau, erau minime, pentru a pretinde că biruiseră).

Desigur, atunci când un novice are în față o paralelă între cronicile turcești, pe de-o parte, și cele europene, pe de alta, și tot aici, în a doua „tabără”, actele administrative, contabile etc. amintite, va fi șocat: se poate minți într-un asemenea hal? Și doar obișnuința cu studiul istoriei îi va arăta că asemenea minciuni sunt normalitate pentru cele mai multe state și puteri ce au existat și există.

Propaganda (orice nume i-am da) este totdeauna o realitate și, esențial, o necesitate; fie și măcar din perspectiva propagandei inamice.

Asupra acestui aspect au stăruit nume foarte mari ale istoriei, de la Cicero sau Sun Tzu, Mauricius ori Nicolae Iorga până la Clausewitz ori Nicolae Steinhardt.

Pentru unii, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit-convingătoare a adevărului. Pentru alții, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit- convingătoare a adevărului lor, adică a minciunilor convenabile.

Un exemplu simplu este dat de paralela între propaganda românească privind Transilvania și propaganda ungurească privind Transilvania.

Românii au o propagandă slabă și sporadică în privința Transilvaniei, deoarece li se pare că adevărul este evident și repetarea lui redundantă. Faptul că Românii sunt băștinașii Transilvaniei este dovedit inclusiv de cronicile maghiare, ce arată că i-au găsit pe Români atunci când au ajuns în aceste locuri. Este dovedit de arheologie și de foarte multe alte surse istorice. Mai mult (mai rău, ar trebui spus) Românii simt că de vreme ce oricum asigură drepturi și chiar privilegii uriașe Ungurilor din România, discuția este absurdă. Pe de altă parte, Ungurii muncesc și luptă sistematic pentru a (re)cuceri Transilvania de la Români; acesta este visul și țelul lor, pentru care fac eforturi cotidiene, coorodonate, fără oprire. Ca urmare, ei pretind iar și iar că Românii nu erau în Transilvania când Ungurii migratori au ajuns acolo. Dar mai pretind și că Românii au fost și sunt o cultură minoră, inutilă sau chiar dăunătoare, o rasă inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare, o prezență inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare. Mai pretind și că, dimpotrivă, Ungurii au fost și sunt o cultură „cel puțin” de „mare importanță regională”, o parte a „concertul marilor culturi europene și mondiale”, creatori de valoare culturală și economică, o rasă și o națiune superioară, utilă, necesară etc. Și că sunt „persecutați”, că sunt „oprimați”, ba chiar „supuși genocidului” de către Români.

Revenind la tabăra (?) românească, vedem o adevărată nepăsare față de această propagandă maghiară. Celor mai mulți Români adevărul li se pare atât de clar încât nu își dau seama de ce ar trebui să lupte împotriva unor asemenea minciuni gogonate. Doar Românii din zonele controlate de Unguri – Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureș, Harghita, Covasna – știu consecințele otrăvite, distrugătoare, genocidare, ale lucrării ungurești. Ceilalți Români, de la cei din București la cei din Iași, Galați, Craiova, Tulcea etc., se leagănă într-o inconștiență totală.

Consecințele acestei deosebiri s-au văzut însă, extrem de practic și extrem de tragic, de foarte multe ori.

Intrarea Românilor în Primul război mondial și în Al doilea război mondial, fără înarmarea elementară, fără pregătire de luptă, cu o clasă politică dezbinată și iresponsabilă, a dus la milioane de morți în rândul Românilor. Pierderea unor vaste teritorii în amândouă războaiele mondiale, cu suferințele teribile ale ocupațiilor străine1, tragediile de la Ip, Trăznea, Fântâna Albă, Turtucaia etc. s-a datorat nu doar dezastrului moral și material al iresponsabilității naționale: propaganda anti-românească (ungurească, rusească, bulgărească, austriacă, germană etc.) a avut un rol esențial. Până și Italia, văzută de Români ca țară-soră, a fost împotriva României exact din pricina acestei propagande anti-românești (la care statul „român” practic nu răspundea, așa cum nu o face nici astăzi).

În această privință trebuie înțeles că diplomația – adică arta războiului în timp de pace – este arta de a îmbrăca un pumn de oțel, ori lame ascuțite și otrăvite, într-o catifea cât mai frumoasă. Iar diplomația, alături de interese economice, specularea patimilor și iscusința negocierilor folosește, masiv, propaganda.

Orice putere există și prin propagandă, iar fără aceasta moare.

Ca urmare, ușurătatea românească în ceea ce privește propaganda ungurească este o formă clară de sinucidere.
Ceea ce, repetăm, s-a văzut foarte clar de-a lungul istoriei ultimilor 150 de ani.

Rescrierea istoriei este un element esențial al propagandei.
Ea se poate face, desigur, pe aceleași două căi amintite: mărturisirea adevărului și mărturisirea minciunilor convenabile.

În urmă cu ceva decenii am fost îndemnat, de un mare cărturar, să ader la o minciună convenabilă. Sub pretextul că și Biserica ar avea de câștigat din acea minciună convenabilă. I-am amintit că pe termen lung orice minciună se răzbună, chiar și atunci când este crezută de toți.

Aici există o realitate obiectivă, de obicei trecută sub tăcere:

Adevărul, deci propaganda adevărului, poate aduce rezultate dureroase și aparent defavorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă zidește, vindecă, întărește și, treptat, înalță.

Minciuna, deci propaganda minciunilor convenabile, poate aduce rezultate favorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă erodează și, treptat, nimicește.

Un exemplu clasic pentru prima variantă este Biserica. Mărturisirea adevărului i-a adus încercări, suferințe, persecuții, masacre. Însă treptat s-a zidit, a vindecat suflete și s-a vindecat de bolile interioare (iude, erezii, schisme), s-a întărit și s-a înălțat tot mai mult.

Un exemplu clasic pentru a doua variantă este Națiunea Germană. Cufundarea ei în visul imperialist, provocat de o iscusită propagandă elenistică în secolele II-IV și după aceea, i-a adus, la prima vedere, câștiguri uriașe. Germanii au cucerit cea mai mare parte din Europa, Nordul Africii și alte teritorii. Treptat însă, au fost erodați și nimiciți. O comparație între Germania de la 1890 și Germania de astăzi, între Austria de la 1890 și Austria de acum, ar fi de ajuns pentru a arăta acest proces.

Desigur, obișnuința este a doua natură. Iar cine nu învață și înțelege Istoria o va repeta în tot ce are mai rău. Aici intră și Germanii – cu supunerea oarbă față de elitele imperialiste ce i-au împins repetat în dezastru –, dar și Românii – cu iresponsabilitatea oarbă față de datoria și misiunea națională.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1A se citi, de pildă, 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei (1940-1944), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Memoria deportărilor etc.

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (II). Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

pentru prima parte click aici

Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

A existat sau există sclavie în Țările Române (Moldova și Muntenia)?

Pentru un răspuns științific, adică obiectiv, trebuie să vedem ce înseamnă sclavie. De aceea, urmează o secțiune foarte importantă: în care cunoaștem înțelesul cuvintelor folosite. În creolo-română se numește definirea termenilor (și relațiilor). Orice nume îi dăm, este o lucrare sau acțiune fără de care totul este ilogic, neștiințific, haotic. Dimpotrivă, atunci când se cunosc înțelesurile cuvintelor, adevărul poate fi de asemenea cunoscut cu cea mai mare precizie posibilă.
Spun, celor care nu știu, și reamintesc celor ce au știut, că am înfățișat de mai multe ori prăpastia între înțelesurile vechi, adevărate, ale unor cuvinte românești, și veșmântul străin de astăzi. Iar folosirea unor termeni de astăzi, cu înțeles schimbat, pentru realități trecute garantează răstălmăcirea, minciuna. De asemenea, regăsirea înțelesurilor vechi, contemporane, este cheia înțelegerii drepte, cinstite, obiective.
Deci, hai să vedem înțelesurile cuvintelor sclav(ie), rob(ie), șerb(ie)

Dicționarele românești definesc sclavia prin starea de sclav. Ca urmare, sclavia este starea celui care este sclav. Desigur, o definiție ce tinde să fie circulară; din fericire, DEX 2009, de pildă, dă o definiție destul de clară pentru sclav

sclav = Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân

Deși dă ca sinonim rob, DEX 2009 are ca definiție pentru rob

rob = (în Evul Mediu, Țările Române) Om aflat în dependență totală față de stăpânul feudal, fără ca acesta să-l poată omorî. ♦ Om care muncește din greu. ♦ Persoană luată în captivitate (și folosită la munci grele); captiv. ♦ (Pop.) Deținut, întemnițat. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. ♦ (În iudaism și creștinism) Calificativ atribuit omului care se ridică la slava divină prin suferință.

Desigur, de obicei o limbă nu păstrează prea mult sinonimele perfecte. Ca urmare, este de așteptat ca rob și sclav să fie diferite. Cât de diferite? De ce ne interesează deosebirea dintre ele?

Am văzut mai sus că și în secolul XXI cuvântul vechi românesc rob este polisemantic, adică are mai multe înțelesuri, cu deosebiri semnificative – deși în legătură unele cu altele, spre deosebire de omonime, care au aceeași formă dar înțelesuri cu totul diferite (broasca din baltă și broasca de la ușă).

Pe de altă parte, neologismul sclav, deși bine împământenit, este monosemantic, adică are un singur înțeles (desigur, excludem întrebuințările metaforice, pentru că nu facem o analiză literară).

În ceea ce privește dicționarele străine, sau alte instrumente lingvistice similare, sclavia este definită în mare ca starea în care un om este proprietatea (bunul) altuia, care poate dispune de el după propria voință. Enciclopedia Britanică subliniază că sclavul este o proprietate – indiferent dacă este văzută ca una mobilă sau imobilă. Și că, dincolo de limitele de abuzare existente într-o parte din țările cu sclavi, în mod constant sclavul nu are rudenie și nu poate invoca relații de rudenie. De asemenea, că munca sclavului este proprietatea stăpânului sclavului, stăpân care dispune după voia sa de această muncă și produsele ei. În sfârșit, că sclavul nu are niciun fel de drepturi politice și administrative, de actele lui răspunzând exclusiv stăpânul, aici intrând inclusiv actele reproductive.

Orice observator obiectiv o să constate o deosebire de substanță între starea de sclav și aceea de rob.

În timp ce slavul este o făptură la marginea umanității, adeseori doar un „animal biped” conform societății în care trăiește, robul este un om foarte sărac, de obicei aflat „în dependență” față de un anume „stăpân” (temporar sau permanent).

Ajungem aici la un adevăr esențial pentru Cultura Română Veche, pentru societatea sau societățile românești (nord-dunărene) dinainte de 1715:

Cuvântul obișnuit pentru starea socială a robului este în limba română veche șerb.

DEX 2009 dă pentru șerb definiția

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

Pentru iobag, același DEX 2009 dă definiția

iobag = Țăran dependent de stăpânul feudal; șerb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.

Foarte important, (Scriban, 1939) dă următoarea definiție pentru cei doi termeni (șerb și iobag)

ĭobág și ĭobágĭ m. (ung. jobbágy, serv. Forma iobag e posterioară). Român. serv (șerb) în Austro-Ungaria, cum aŭ existat pînă la 1784. V. rumân și vecin. – La Milescu obagĭ, la Bălc. hobagĭ.

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n’avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș.

Sinteză

În cultura veche cuvântul rob avea mai multe înțelesuri, printre care și acelea de sclav și de șerb sau rumân (vecin, iobag).

În timp ce sclavul este o făptură lipsită de libertate și cu drepturi asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață, șerbul este un arendaș foarte sărac, dependent sau legat (după caz) de proprietarul pământului pe care îl are în arendă.

Revenim la întrebare

A existat în Țările Române sclavie în înțelesul clasic, internațional, de făptură lipsită de libertate și cu drepturi și obligații asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață?

Să ne raportăm la fapte, folosind în primul rând Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir. Lucrarea, scrisă pe la 1715, relatează starea de fapt constatată de fostul domnitor al Moldovei în anii 1710-1711. (Folosim aici ediția Editurii Litera, Chișinău, 2001).

Pe de-o parte, avem descrierea făcută lucrului la ocnele de sare din Moldova în lucrarea amintită. Din (Cantemir, 2001:45-46) reiese că la ocnele de sare lucrau oameni liberi. Pe de altă parte, însă, la (Cantemir, 2001:146) se arată că se putea ca ucigașii, în loc să fie executați, să fie trimiși să muncească la ocnă a ucigașilor. Deși pare contradictorie, mărturia de fapt este logică, mai ales raportat la (Cantemir, 2001:46):

„Și în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belșugului, să scadă prețul sării și fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile și chiar prisosesc.

În Moldova se află munți întregi care, dacă dai la o parte scoarța de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul și întreaga țară [s.n.] trag mari foloase de pe urma sării…”

Se poate deci vedea că sarea era exploatată și de Domnie, dar și de oamenii locului. Mai mult, că nu exista vreo mare nevoie de mână de lucru – pentru că exploatarea era dinadins limitată la nevoile țării și ale unui comerț limitat. Ca urmare, ocnașii, care sunt singura categorie de sclavi în înțelesul propriu al cuvântului, sunt foarte puțini. Pedepsele vremii, dacă nu era vorba de ucideri sau trădări, se pedepseau fie corporal – de obicei cu vergi sau bici –, fie prin despăgubiri („amenzi”) (Cantemir, 2001:145-149 ș.cl.). Uciderile, tâlhăriile și trădările, ca și altele asemenea, se pedepseau cu moartea (ibidem). Osândirea la ocnă era, se vede, foarte rară, astfel încât se poate înțelege că

sclavia propriu-zisă era extrem de rară în Țările Române până la 1715

Există însă șerbia.

Am văzut mai sus înțelesurile date de dicționarele contemporane, de la Scriban încoace.

Dar reprezintă, oare, înțelesul adevărat și pentru Cultura Română Veche? Este, adică, potrivit pentru stările sociale din Țările Române dinainte de 1715?

Constantin Giurescu, fiul său, Constantin C. Giurescu, și nepotul său, Dinu C. Giurescu, au arătat repetat, pe nenumărate documente, o realitate de care se fuge sistematic: legarea de glie (pământ/moșie) este un mit. Un mit promovat și de către unii dintre boieri în timpul Regimului Fanariot – din interese lesne de înțeles –, dar mai ales de către Stânga Politică și în special de Socialiști, de Ocupația Sovietică și urmașii acesteia (până astăzi).

O pildă clasică este mitul „legăturii lui Mihai”. Aceasta, după multe prezentări ale unor istorici ar fi fost chiar „prima legare de glie a șerbilor din Muntenia”. În realitate, după cum arată Giurăștii în mod repetat, legea dată de Mihai Viteazul are sensul invers: șerbii fugiți de pe moșii sunt „legați” de moșiile pe care se așezaseră astfel ca foștii stăpâni să nu îi poată lua înapoi chiar dacă nu își plătiseră datoriile!

Adică: șerbii nu erau „legați” de o moșie într-un sens absolut, ci prin aceea că aveau anume îndatoriri față de proprietarul ce îi lăsase să se așeze pe ea; odată îndeplinite aceste datorii, odată plătită datoria față de proprietar, puteau pleca.

Problema este că din felurite pricini – de la propria lene la felurite nenorociri sau chiar abuzuri ale proprietarului, de la caz la caz – se întâmpla ca șerbii, adică arendașii cum li se va zice mai târziu, să plece fără să-și plătească datoria. Ca urmare, proprietarul avea dreptul să le ceară fie să își plătească datoria, fie să se întoarcă înapoi și să plătească prin muncă până la stingerea ei.

Există cazuri în care noii proprietari plăteau pentru șerbi, astfel încât aceștia să rămână la ei și să semneze noi înțelegeri (contracte), care includeau ca datorie plata făcută fostului proprietar. Dar sunt și cazuri în care – iar din felurite pricini – noul proprietar nu plătea aceste datorii. Ori că nu era încredințat de cinstea noilor veniți, ori pentru că nu voia să se pună rău cu vechiul proprietar, ori că nu avea el însuși sumele datorate, sau nu voia să riște asemenea sume (care la zece sau mai multe familii de șerbi deveneau destul de mari pentru a fi greu de dus chiar și de către un boier mijlociu).

Legătura lui Mihai Viteazul este o ștergere a datoriilor șerbilor, care sunt lăsați pe moșia pe care i-a apucat legătura, fără ca fostul proprietar să-i mai poată trage la socoteală.

După cum se vede de aici, dar și din nenumăratele documente, în Muntenia și Moldova starea de rob sau de șerb (de rumân, român sau vecin, ori, după vorba ungurească, de iobag), era o stare în care un cap de familie sau un bărba singur făcea o învoială sau înțelegere, deci un contract, cu un proprietar de pământ. Primul primea o anumită bucată de pământ pentru casă – ori o casă părăsită, pustiită etc.1 – și o bucată de pământ pentru nevoile sale; în schimb trebuia să dea o anume dajdie și/sau să îndeplinească o anume corvoadă pentru proprietar.

Dajdia sau birul era o plată în bunuri (struguri, must, vin, miere, lemn, lână, lapte, brânză etc.) sau bani, corvoada era o datorie în muncă (la început trei zile pe an, către sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ajuns chiar și la 20-25 de zile).

Dacă era cu dajdia și corvoada „la zi”, robul sau șerbul putea să rupă învoiala. Această rupere se făcea pe drept fie atunci când proprietarul își încălcase cumva datoriile, fie atunci când șerbul își răscumpăra pământul pe care lucrase (devenind astfel el însuși boier, adică proprietar de pământ), fie când voia să plece la alt proprietar – unde știa sau nădăjduia într-o învoială mai bună.

În acest ultim caz ruperea învoielii, adică a contractului, cerea din partea șerbului o despăgubire; la fel, din partea proprietarului, dacă acesta se hotăra să rupă învoiala cu șerbul și să îi ceară să plece. Din această perspectivă, despăgubirea este absolut îndreptățită și se practică și astăzi în situațiile similare.

Abuzuri au existat, și de-o parte, și de cealaltă. Dar ceea ce ne interesează aici sunt raporturile de drept. Care arată că robul sau șerbul era o persoană liberă, nici pe departe un sclav, așa cum îl prezintă propaganda Stângii.

După cum am văzut mai sus, sclavul nu poate să încheie contracte; el este o proprietate, și așa cum un cal, un pat sau o grădină nu pot semna contracte, nici sclavul nu poate face așa ceva. Această ultimă stare socială o găsim în Țările Române la ocnași. Dimpotrivă, robul sau șerbul are învoieli sau înțelegeri, deci contracte în deplinul înțeles al termenului, cu proprietarul – dar și cu mulți alții, căci sunt documente despre contracte sau învoieli sau înțelegeri între robi sau șerbi și felurite alte persoane.

Mai mult, în ciuda propagandei căreia îi cade victimă chiar și un geniu ca Scriban, robul ori șerbul nu este, în înțelesul originar al termenului, „legat de glie”. Dimpotrivă, avea voie să se mute, avea voie să dispună de persoana sa și de munca sa. Fiind însă, evident, legat de contractele pe care le încheiase. O situație în care sunt și toți angajații de astăzi.

Un fotbalist care a semnat un contract la un club nu este sclavul acestuia, chiar dacă nu poate să plece de la club când îi vine cheful. Un funcționar ce nu poate să plece de la birou când îl apucă nu este prin aceasta un sclav. Un pompier ce este nevoit să își pună viața în primejdie ca să stingă un foc sau să lupte împotriva unui incendiu nu face asta pentru că este un sclav. Etc., etc.

La o privire superficială niciunul dintre aceștia nu dispune „liber” de propria persoană și muncă. Asta pentru că termenul de „liber” a fost denaturat de Stânga de la „conform datoriilor naturale sau liber asumate” la „după cheful persoanei”. Iar această schimbare de sens duce la confuzii extreme.

De aceea pentru cunoașterea adevărului este absolută nevoie de cunoașterea înțelesurilor adevărate, de lămurirea termenilor și relațiilor.

Concluzii

În Țările Române avem, tradițional, alături de starea de boier sau proprietar de pământ, adică Țăran în înțelesul vechi al cuvântului, și stările de

rob sau șerb

și, respectiv,

ocnaș sau sclav

Robul sau șerbul este = Om foarte sărac, ce depinde pentru a-și câștiga existența de înțelegeri sau învoieli (contracte) cu proprietari de pământ de la care, în schimbul dajdiei și corvoadei, primește în folosință lot(uri) de pământ.

Ocnașul sau sclavul este = Om lipsit de libertate și drepturi în urma crimelor pe care le-a făcut; uneori, foarte rar, se poate răscumpăra prin fapte excepționale; dovedirea nevinovăției anulează slavia și îi redă libertatea și despăgubiri, ducând totodată la moartea sau sclavia celor care l-au învinovățit/osândit pe nedrept.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

***

P.S. De ce folosim limita de 1715?

Pentru că de la 1715 Țările Române intră în ceea ce se numește Regimul Fanariot. Acesta a fost un regim care, după cum o recunosc toți istoricii, a schimbat radical societățile românești din Muntenia și Moldova. Schimbarea a fost brutală – cu măcelărirea fizică a opoziției – și a inclus întreaga societate „importantă”, de la mânăstiri și târguri până la boierimea mare. Atunci când Mircea Vulcănescu spune „România a avut o cultură, 1848 a rupt-o”, el menționează anul în care procesul început în 1715 câștigă definitiv puterea la Români: Cultura Veche Românească începe să fie nimicită sistematic și la sate și cătune de către pătura deznaționalizată a orașelor. În această privință se pot vedea și lucrările (Obedeanu, 1900)2 și (Popescu-Lumină, 2007)3.

Între 1715 și 1865, de pildă, Mitropolia Munteniei, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Brăilei (cât funcționează aceasta) sunt subordonate Patriarhiei Fanariote ca niciodată în istorie. Aceasta nu doar că schimbă adeseori vlădicii, adică episcopii, după bunul plac, dar schimbă chiar și stareții și egumenii tuturor mânăstirilor mari – și, prin aceia, controlează cca. 80% din averile bisericești din cele două țări românești. Fenomenul este unic în istoria noastră. Și, printre altele, duce la impunerea limbii grecești în cultul și administrația bisericească, în paralel cu sau în locul slavonei.

La fel, după cum se poate vedea detaliat în (Obedeanu, 1900), grecizarea la început, apoi deznaționalizarea boierilor, atinge culmi greu de înțeles astăzi. Patriotismul clasei politice se topește în propaganda politică străină; își schimbă înțelesurile, își pierde rosturile, își pierde ființa. Legislațiile se schimbă continuu. Sub pretextul „emancipării” și „progresului” se ajunge la o șerbie sau robie cum nu fuseseră niciodată în aceste locuri. (vom reveni, sperăm)

Printre altele, ocnele încep să devină o prioritate pentru mulți dintre domnitorii fanarioți, care câștigă bani mulți de pe urma lor. Implicit, apare interesul pentru o mână de muncă ieftină și îndestulătoare, adică pentru ocnași. De aici acea lume de iad a ocnelor din secolele XVIII-XIX, care ține exclusiv de Fanariotism și urmașul său direct, Regimul Masonic.

1De pildă în urma năvălirilor ungurești, tătărești, poloneze, turcești etc.

2Cartea Grecii în Țara-Românească cu o privire generală asupra stărei culturale până la 1717, de Constantin V. Obedeanu, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, București, 1900

3Cartea Bucureștii din trecut și de astăzi, de Colonel N. I. Popescu-Lumină, Ed. Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2007

Cultura violenţei. Un nou rasism (III)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)

III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc în România (prima parte)

Purtarea clasei politice faţă de popor pare să fie la Români aceeaşi de foarte multă vreme. Iar mărcile ei identitare sunt exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească. Este o realitate greu de acceptat, deoarece oamenii au, de obicei, înclinaţia de a(-şi) idealiza copilăria şi tinereţea. Ca urmare, de foarte multe ori par mai tolerabile, dacă nu cumva aurite, regimurile politice „dinainte”. Cum spunea o glumă – ce se putea plăti extrem de scump în vremea comunismului – „Înainte, tot înainte, că înainte era mai bine!„. Dincolo de paradoxul acestui construct românesc excepţional, rămânem la observaţia reflexului privirii înduioşat-pozitiviste faţă de ceea ce a fost nu prea demult. Acest reflex face să se uite că dincolo de schimbarea aparentă regimurile politice se caracterizează în spaţiul românesc, de foarte multă vreme, prin mărcile identitare prezentate mai sus: exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească.

Dincolo de discursurile care – cu bunăvoinţă sau cu reavoinţă – auresc una sau alta dintre guvernări, una sau alta dintre epocile politice, sursele istorice sunt clare cu ceea ce a fost. Începem de la martiriul Brâncovenilor:
– epoca fanariotă este marcată în timpul Mavrocordaţilor de suferinţe populare atât de mari încât cca. 66% din populaţia Moldovei şi 75% din populaţia Munteniei este ucisă ori fuge în Imperiul Otoman, în Imperiul Ţarist ori în Vestul Europei şi America de Nord (cf. datelor furnizate de străini contemporani şi menţionate de N. N. Constantinescu în lucrările sale); adică este o epocă a unui genocid anti-românesc extins.
– epoca fanariotă de după Mavrocordaţi este aceea a încercărilor de refacere a unor ţări pustiite de genocid, în care conducerea este preluată total de străini şi înstrăinaţi; boierii care încearcă să ţină de tradiţiile româneşti, care nu acceptă grecizarea, franţuzirea, germanizarea, turcirea, rusificarea sau alt fenomen similar sunt izolaţi.
– ca urmare, după 1800 străinii aflaţi în Muntenia şi Moldova constată că majoritatea boierilor îşi reneagă originile româneşti, căutând să îşi afirme tot felul de origini alogene – pe care, într-un rasism anti-românesc bine articulat, le consideră şi declară cu tărie drept „superioare”.
– regimul zis local dintre 1821 şi 1828 este dominat de ciocoi şi ciocoisme; ciocoii au de ales între puterile străine pe care să le slujească: Imperiul Austriac, Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Franţa, Prusia, Marea Britanie etc. „Românismul” există în rândul claselor cu influenţă politică şi financiară doar prin „filtrul” acestor perspective externe. Se doreşte construirea unei „culturi româneşti” care să fie după model austriac, rusesc, turcesc, francez, prusac, englezesc etc.

Pentru toată această epocă Nicolae Iorga – cu o poziţie destul de favorabilă Fanarioţilor din motive „de cultură” – mărturiseşte clar ruperea categorică de toată tradiţia românească veche. Armata naţională (refăcută de Brâncoveni şi, în limitele timpului său, de Dimitrie Cantemir) este desfiinţată şi înlocuită de cete de mercenari. Este mutilat ritualul de încoronare împărătesc, respectat din vremurile vechi de Principii Munteniei şi Moldovei (înrudiţi direct cu familiile domnitoare în vechiul Constantinopol). Boierii mici – numiţi şi Moşteni/Moşneni sau Răzeşi – sunt apăsaţi tot mai tare de autorităţi, libertăţile lor fiind şterse treptat – ca şi majoritatea îndatoririlor în afara celor către noul zeu, Statul. Tradiţiile sunt înlocuite sistematic şi intenţionat de tradiţii noi. Căluşarii sunt dezarmaţi, în locul spadelor şi săbiilor folosite tradiţional fiind nevoiţi să apeleze la beţe din lemn, precum copiii mici. La fel se întâmplă cu Junii, cu Şoimanii şi alte frăţii româneşti. Surăţiile româneşti încep să devină tot mai discrete, ajungând cu vremea să se stingă; Româncele încă îşi mai spun surată una alteia şi la început de secol XX, dar pentru cele mai multe cuvântul este un simplu reflex verbal, fără acoperire în legăturile mistice din trecut. Etc., etc., etc.

Aceeaşi rupere, ba chiar mai mare, o avem şi în teritoriile aflate sub stăpânire austriacă. Clasa politică este exclusiv alogenă. Românii infiltraţi în ea trebuie să dea dovadă de o totală înstrăinare de propria naţionalitate pentru a fi acceptaţi. Faptul că o serie de familii nobiliare – gen Szathmary sau Kandaffy – sunt de origine românească nu scade cu nimic anti-românismul lor; ba chiar dimpotrivă – doar strigoiu’ntâi din neam mănâncă, după cum bine zice poporul. În Banat sunt măcelărite sate întregi de Români, iar altele strămutate – cu locuitorii risipiţi adesea în mijlocul unor populaţii străine, ca să îşi piardă identitatea. În locul lor sunt aduşi Germani, Austrieci, Sârbi, Unguri, Slovaci, Cehi şi orice alte etnii posibile. Bălţile Banatului, care dădeau cândva şiruri de care cu morun, nisetru, păstrugă, somn, crap etc. sunt secate: erau prea bune sălaşuri pentru Români şi prea de nepătruns pentru autorităţile austriece. Religia este schimbată cu forţa: Românii trebuie să devină catolici, cel puţin în forma greco-catolică, dacă nu cea romano-catolică. Sau „măcar” protestanţi. Deşi, trebuie spus, urmele cumplitelor prigoane protestante din secolul al XVII-lea nu au fost şterse de cumplitele prigoane catolice din secolul al XVIII-lea. Prin apostazie, germanism austro-papist şi alte influenţe străine Românii din Banat, Voievodina, Crişana, Transilvania, Maramureş, Galiţia şi Bucovina sunt supuşi unui proces cumplit de deznaţionalizare. „A fi român înseamnă a fi inferior” – iată esenţa politicii austriece (şi, mai apoi, austro-ungare) în privinţa Românilor. Este un rasism radical, fanatic, total. Practicat, cu o imoralitate neruşinată, chiar şi astăzi de urmaşii acelor regimuri inuman, ai acelor „oameni-neoameni”. Vom reveni asupra acestui aspect.

Trecem însă în sudul Dunării, acolo unde populaţia creştină se află sub o deja veche opresiune islamică. Purtătorii „războiului sfânt”, Turcii Osmanlâi, au limitat măcelărirea Creştinilor ce respingeau convertirea la Islam doar dintr-un motiv extrem de cinic: pentru a-i păstra ca forţă de muncă. Asupra acestui proces – inutil şi total absurd negat de unii propagandişti islamici sau patrioţi turci – s-a scris extrem de mult iar dovezile sunt clare pentru orice om obiectiv. Există, deci, o primă apăsare, aceea a islamizării şi turcirii.
Dar mai erau aici şi alte două presiuni, despre care s-a scris mult mai puţin, pentru că au fost mari lupte împotriva unor asemenea scrieri (sau chiar contra vorbirii pe aceste două teme): presiunea catolică şi presiunea grecească. Dar pentru a lămuri aceste două fenomene atât de puţin cunoscute trebuie să facem un salt în trecut. Fără acesta, nu vom înţelege contextul istoric din secolul al XVIII-lea şi de după aceea.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:
Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; fie prin citare directă a mărturiilor, fie în mici sinteze; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

cruce-ortodoxa-e1284441618956

Fecior de popă (I), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

Auzit-aţi să fi fost vreodată un preot care să fi tăiat limba din gura creştinilor, drept pedeapsă pentru ştiu ce? N-aţi auzit. Atunci de unde a răsărit vorba: „taie popa limba”?
Ah! Taie popa limba! Iacă o vorbă veche, „creştinească” şi „românească”, a mamelor care vreau să-şi sperie copiii când fac vreun rău. În glumă şi-o spun şi oamenii mari, cu toate că nu are niciun rost. Vreau să zic, încă nu s-a întâmplat ca vreun popă să taie limba unui creştin pentru că ar fi mâncat de dulce în zi de post, ori ar fi chemat pe Necuratul într-ajutor, când era să cheme pe Dumnezeu.
Nu, popii n-au tăiat niciodată limba creştinilor, dar dimpotrivă, adică să taie creştinii limba popii, asta s-a întâmplat de multe ori.
Li s-a întâmplat preoţilor noştri, ai românilor, nu o dată, ci de multe ori, aproape o sută de ani de-a rândul. Li s-a tăiat preoţilor limba pentru că şi-au făcut sfânta datorie şi au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Limba lor, tăiată ori smulsă din gură, a fost aruncată câinilor s-o mănânce, iar ei, muţi şi nenorociţi, au fost puşi să care pământ boierilor, să ducă în spate pe lectică episcopi de altă religie şi – spre ruşinea omenirii – au fost puşi să mănânce carne de hoit de cal şi să boteze câinii în apă sinţită şi cu toată sfânta rânduială a botezului!

Nu s-a întâmplat la noi în Principate1, ci în Ardeal, în suta a şasesprezecea şi a şaptesprezecea. Luptele religioase în vremea aceea erau nesfârşite în toată Europa între catolici, luterani şi calvini2. În Ardeal era o luptă şi mai nebună, căci se întâlniseră dintâi cinci, apoi şase şi în urmă şapte felurite religii. Catolicismul, care fusese mai înainte singur stăpânitor, era acum biruit de luteranism şi de calvinism, şi în urmă a început lupta între aceste două confesiuni. Iar luptele nu se făceau numai cu vorba, ci cu parul. Se aprindeau case, se omorau oameni, se pustiau semănăturile de pe câmp, se ardeau pe rug femei şi copii, şi era o urgie a lui Dumnezeu3.

În urmă au biruit cu totul ungurii cu religia lor calvină. Până ce erau aceştia tovarăşi de luptă cu luteranii contra catolicilor, iar după aceea, câtă vreme s-au războit tovarăşii între ei, nimeni nu s-a interesat de religia valahă4 ortodoxă, care era prea slabă şi nebăgată în seamă5. Dar, după ce au ajuns calvinii tari şi mari, au început o goană fără milă contra românilor.
Această goană e, fără îndoială, cel mai jalnic capitol din istoria românilor din Ardeal.
Cât au îndurat românii atunci! Câte legi barbare n-au adus împotriva lor: căutau calvinii şi cu vicleşugul, şi cu moartea, să facă pe români să-şi lepede legea lor.
Şi-au lepădat-o mulţi, mai ales dintre românii cei bogaţi, şi de aceea până azi poate a treia parte dintre boierii unguri ai Ardealului sunt de origine română, renegaţi. Istoria îşi ştie pe toţi. Cu vremea s-au mai dezmeticit unii şi s-au întors la matca românească, se mai întorc şi astăzi, pe ici pe colo.

(va urma)

1Adică în Muntenia şi Moldova, cele două Principate Române Dunărene.

2Reforma, adică reformarea Catolicismului, începută de Calvin, Luther şi Zwingli, a dus la lupte cumplite şi mari vărsări de sânge în toată lumea catolică (sau controlată de Catolici, respectiv Reformaţi, adică Protestanţi). Vărsările de sânge au fost de amândouă părţile. În Marea Britanie Protestanţii au chinuit cumplit pe Catolici, în Franţa Catolicii au chinuit cumplit pe Protestanţi, etc., etc.

3A lui Dumnezeu? Mai curând a unor oameni foarte străini de Dumnezeu…

4Ortodoxia era denumită Legea Românească, în acele vremuri, nu doar de Români, ci şi de conlocuitorii cu Românii, din Dalmaţia şi Croaţia până în Moravia şi Maramureş.

5După sute de ani de prigoană catolică prin intermediul conducerii Ungariei.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Tricolor România f

De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

Este ziua în care se împlinesc 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara; este 27 Martie 2018.

Merită să amintim că Principatele Române s-au ştiut întotdeauna parte a României ca întreg, oricât ar fi fost ocupat de străini/duşmani din România. Că visul unirii a stăruit în sufletele Românilor – mici şi mari – şi în cele mai vechi clipe ale istoriei.

Trăind asemenea vechilor Sciţi (şi Sarmaţi) între Bug şi Doneţ, Românii Zaporojeni s-au ţinut de Ţara Românească a Moldovei prin mii de legături. Hatmanii nu erau aleşi decât dintre cei înrudiţi cu marile familii moldoveneşti; păstorii din Munţii Stânişoarei, din Ceahlău, Mestecăniş ori alte părţi ajungeau cu turmele sau cirezile până în adâncurile Zaporojiei; bisericile şi mânăstirile conlucrau; domnişori (adică pretendenţi la tron) îşi găseau sălaş la Nipru, uneori şi ajutor spre a cere Domnia – iar unii, precum Ion (Nicoară) Potcoavă, chiar o căpătau. Etc., etc.

Între Românii din Maramureş, Pocuţia, Galiţia şi cei din Moldova şi chiar Muntenia iarăşi au fost nenumărate legături. Biserici şi mânăstiri ctitorite de domnitorii români sunt presărate dinspre Kiev către Cracovia, drumurile vechi ale păstorilor şi stuparilor (albinarilor/apicultorilor) pot fi urmărite şi astăzi, la fel cele ale negustorilor ce duceau zeci de mii de vite, anual, din părţile Moldovei tocmai până la Danţig – astăzi Gdansk.

Legăturile Românilor din sud – Aromânii, Timocenii, Ragusanii şi alţii – cu cei de la nord de Dunăre sunt atât de vechi şi atât de multe încât zeci de tratate nu le pot cuprinde.

Şi totuşi, la aproape 100 de ani de la Marea Unire, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, suntem – Românii, România – dezbinaţi.

Pe de-o parte, Moldova dintre Prut şi Nistru, cea care după 1812 a primit numele de Basarabia, este ea însăşi ruptă în patru: o bucată sudică ţine de Regiunea Odesa (Ucraina), partea centrală alcătuieşte Republica Moldova, o bucată răsăriteană ţine de ocupaţia rusească de la Tiraspol, o bucată nordică ţine de Regiunea Cernăuţi (Ucraina).

Pe de altă parte, Românii înşişi sunt dezbinaţi.

Cei din Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Kazahstan etc. sunt rupţi între moldovenismul ţaristo-sovietic şi românismul străbun. Cei de la sud de Dunăre – ca şi apropiaţii lor din România – sunt împărţiţi între vlahismul greco-slav şi românismul străbun. Cei din România sunt dezbinaţi între neocomunismul internaţionalist, ştergător de identitate, aderenţa fanatică la marionetele numite partide politice ori politicieni şi, în sfârşit, românismul străbun. Acest românism – firesc în fapt – a devenit mai mult un vis, o utopie, decât o realitate concretă; şi chiar şi aşa este atacat cu ură feroce de cei care ne-ar vrea orice altceva decât Români.

Ce-i drept, nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă. Nici libertatea, nici înălţarea către Cer, nici demnitatea naţională. Nici Unirea.

Dar cum s-a ajuns aici?

Cum s-a ajuns ca, la 100 de ani de la Marea Unire, România să fie mai mică decât era, iar Românii mai dezbinaţi decât erau?

Prin grija „iubiţilor conducători”, neîncetat străini. Pentru că sunt peste 300 de ani de când România este condusă de străini!

Să ne amintim: nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă.
Să ne amintim: înfrânt este doar acela care se dă bătut.

La începutul lui 1918 Românii păreau învinşi pe toate liniile: Aliaţii îi trădaseră sistematic, de la intrarea în război şi până atunci, Ruşii semnaseră pace separată cu Puterile Centrale, tifosul exantematic făcuse – încă făcea – ravagii, Germanii şi ceilalţi ocupanţi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea jefuiau şi abuzau la un nivel ce va fi egalat doar de Sovietici, bucăţica de Românie rămasă liberă era înconjurată numai de duşmani – de la „Rada Ucrainei”, care voia să o cotropească, la Bolşevici, Austro-Ungari, Germani, Bulgari, Turci…

Şi totuşi, chiar pe acest fundal de Iad, Românii merg înainte, cu o îndârjire incredibilă.

Regele Ferdinand I Întregitorul, cu un curaj desăvârşit, refuză acceptarea „Păcii de la Bucureşti-Buftea” şi susţine, împotriva tuturor evidenţelor, încrederea în Victoria finală. Regina Maria urmăreşte acelaşi ideal cu ceea ce unii au numit „fanatism”, alţii „lipsă de realism”, alţii dragoste desăvârşită de Neam şi Ţară. Iar oamenii obişnuiţi, Românii „de rând”, merg pe aceeaşi linie, fără abatere.
Clasa politică însă…

Marea piedică în înţelegerea clasei politice româneşti vine din vorbele late cu care aceasta îşi acoperă neîncetat răutatea.

Originea clasei politice româneşti este în boierii trufaşi ai secolelor XVI-XVII care, din îngâmfare, au început să se despartă de Neam, au început să se înstrăineze. Unii – asemenea unor înaintaşi trădători – s-au lipit zdravăn de Polonezi, sau de Unguri, sau de Austrieci, sau de Turci, căutând în laşitatea şi nimicnicia lor „ocrotirea puterii”. Destui dintre aceştia – şi alţii – au început să bălească în faţa lăudăroşeniei greceşti; şi au dat Grecilor fanarioţi – adică mafioţilor Istambulului – tot mai multă putere (asupra moşiilor lor, asupra copiilor lor, asupra viitorului). S-au iscat răscoale, căci Poporul a simţit ameninţarea ocupaţiei străine, a văzut răutatea stăpânirii greceşti şi grecizante. Dar în 1711-1715 comploturile fanariote au câştigat şi Principatele Romane Dunărene au intrat sub conducerea unor domnitori zişi ortodocşi, dar de fapt anti-creştini, zişi prieteni, dar de fapt anti-români. Deznaţionalizarea a început cu toţi cei din elita Principatelor. Nu putea să aibă o dregătorie cine nu ştia greaca, sau nu dispunea de un traducător grec (interesant că în vreme traducător a devenit sinonim cu trădător, iar a traduce a devenit sinonim cu a trăda). Nu putea fi bine văzut cel care nu-şi dădea copilul la un „pedagog” sau „institutor” grec; deşi, mai târziu, se acceptau şi „pedagogii” sau „institutorii” austrieci, germani, francezi… oricum, numai români să nu fie!
Şcolile româneşti ce trăiau încă pe lângă biserici şi mânăstiri au fost tot mai dispreţuite. Academia Domnească de la Putna, înfiinţată de Sfântul Domnitor Ştefan cel Mare, dar şi altele asemenea din cele două Ţări Româneşti au căzut în dispreţ, uitare, ruină.

Observa marele Mihai Eminescu, oftăm şi noi cu el: ce simţire, gândire şi cunoaştere românească poate avea un om crescut într-o cultură străină ce nici măcar graiul părintesc nu-l poate vorbi prea bine?

Clasa politică zidită de fanariotism a fost una înstrăinată, deznaţionalizată şi, totodată, coruptă şi incompetentă; dispreţul ei faţă de Popor este consemnat în mii de documente – este gândirea şi trăirea ce a făcut din „Român” sau „Rumân” şi „Ţăran”, din cuvintele de cinste pentru cei ai Neamului şi ai Ţării, cuvinte de ocară şi dispreţ.

Au fost în această clasă politică, în cele peste trei secole de existenţă ale ei, şi oameni care chiar credeau că vor binele Naţiunii şi al Ţării. Dar când eşti străin de moştenirea străbună, când nu cunoşti şi desconsideri această moştenire, nu ai cum să îţi dai seama care este adevăratul bine al Naţiunii şi al Ţării! Şi astfel aceşti idealişti nu au putut niciodată să fie o primejdie cât de cât serioasă pentru planurile anti-româneşti ale celor care controlau din umbră sau făţiş corupta clasă politică.

O dovadă simplă a acestei stări de fapt o vedem în monumentele şi numele de străzi închinate unor monştri extremişti, şovini, anti-români, precum Kiseleff ori Wass, în paralele cu ignorarea sau prigonirea oficială a eroilor români. În vreme ce unor politicieni străini cel puţin discutabili, dacă nu răspicat anti-români, li s-au ridicat şi li se ridică monumente şi li se acordă onoruri, eroii români de la Cotul Donului primesc cutii de carton – la propriu! – în loc de sicrie. Şi în multe locuri în care aceştia au scris pagini nemuritoare de vitejie bate vântul peste spini, ori peste câte o cruce mică, ridicată de un Român fără niciun sprijin din partea clasei politice…

Mulţi cinstesc amintirea zilei de 27 Martie 1918. Pe bună dreptate!

Dar este în această zi o pagină care prevesteşte dezbinarea de astăzi.

Pentru că Unirea a fost cerută nu doar de Basarabeni, ci şi de Transnistreni!

Ţinutul dintre Nistru şi Bug se împărţea, cândva, în două ţări româneşti: Podolia şi Vozia. Ultima denumită şi „Satele hăneşti” (adică satele Moldovei dinspre Hanatul Crimeii), ori, după tătari, Edisan. Şi în Podolia, sub Polonezi, şi în Vozia (Edisan), sub Turci, Românii erau nu doar băştinaşii, dar şi majoritarii. Sub Imperiul Ţarist lucrurile s-au schimbat, mulţi dintre Românii de aici fiind strămutaţi în Sarmaţia (sau Kuban), în Caucaz, în Asia Centrală, în Siberia, în Ţările Baltice… În locul celor plecaţi, dar şi alături de cei rămaşi, au fost aduşi Ruşi, Bulgari, Sârbi, Germani, Ruteni (Ucraineeni), Evrei etc., etc. Cu toate acestea, la 1917 existau între Bug şi Nistru peste 2.000.000 (două milioane) de Români (în 1849, cu 68 de ani mai devreme, doar în Podolia erau peste 500.000 de Români!). Mai mult, Odesiţii – fie că erau Români, Ruşi, Evrei, Ruteni etc. – voiau să fie cu România, în locul alternativelor oferite de ocupaţia germană, Rada Ucraineană sau Uniunea Sovietică. Dacă mai adăugăm că în Sfatul Ţării din Chişinău Transnistria dădea 10 (zece) reprezentanţi, înţelegem şi mai bine că „graniţa pe Nistru” putea să fie o speranţă pentru puterile din Răsărit, dar nu ar fi trebuit să fie o speranţă ori un ţel pentru România.

Să ne aminimt câteva date istorice!

La sfârşitul războiului ruso-austro-turc din 1735-1739 nu doar că Oltenia revine la Ţara Românească a Munteniei, ceea ce era un pas înapoi al imperialismului anti-românesc. Dar tot acum se ceda Rusiei vestul Zaporojiei – majoritar românesc şi pământ strămoşesc românesc, deşi aceasta era inclusă oficial din 1681, conform (şi) tratatelor ruso-turceşti, în alcătuirea Ţării Româneşti a Moldovei! Înţelegerile semnate la Münnich şi Belgrad vor pune hotarul Moldovei doar pe Bug… şi vor fi confirmate prin tratatul încheiat separat între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman un an mai târziu (12 Septembrie 1740).

Rapoartele spionajului rusesc dintre 1735 şi 1792, inclusiv cele ale trupelor ţariste ce trec prin regiune, arată clar că şi Vozia sau Edisanul era locuită, ca populaţie sedentară, doar de Români. Mai existau negustori străini, autorităţile şi trupele turceşti din câteva localităţi şi vara Tătarii nomazi ce veneau uneori din Crimeea – mai ales la vânătoare de cai sălbatici (tarpani), măgari sălbatici şi saigale.

Deci, istoric Moldova – şi, prin ea, Regatul României – avea drepturi clare, strămoşeşti, asupra pământului dintre Nistru şi Bug.
Etnic, acesta fusese majoritar românesc până la ocupaţia rusească apărută în 1792 şi încă avea, în foarte mare parte, caracter majoritar românesc (sau „moldovenesc”, după expresia impusă de ocupaţia rusă).
Etnic şi politic cei mai mulţi dintre locuitori (Români, Ruşi, Germani, Evrei, Găgăuzi, Bulgari etc.) voiau unirea cu România, temându-se (cei care nu erau Români) atât de extremismul Radei de la Kiev – care nu s-a ferit de practica „purificării etnice” – dar şi de nenorocirea bolşevismului ce venea de la Moscova.

Faţă de această situaţie ar trebui să existe măcar încercări ale politicienilor români (români?) de validare a Unirii Transnistriei cu România; cerută, de altfel, şi direct, de reprezentanţii Românilor Transnistreni şi de cei ai altor comunităţi de aici. Nu există! Clasa politică „românească” nu a mişcat un deget în această privinţă, aşa cum nu a mişcat un deget pentru nordul Maramureşului, pentru Pocuţia, pentru Timoc… Mai mult, Brătianu, eroul negocierilor de pace, a fost înlăturat de autorităţile române de la masa tratativelor pentru faptul că a îndrăznit… să lupte pentru păstrarea Banatului ca întreg!

Veşti despre crimele ucraineene împotriva Românilor, Evreilor, Germanilor, Ruşilor etc. dintre Nistru şi Bug – şi nu numai! – au venit în România pe multe canale, inclusiv prin mărturiile refugiaţilor scăpaţi peste Nistru. În 1919 veştile despre masacrele sovietice vin şi ele, împreună cu alte valuri de refugiaţi şi cu numeroasele asasinate săvârşite chiar pe Nistru de unităţile bolşevice. Autorităţile române nu mişcă un deget!

Aşa cum, de altfel, nu mişcau un deget nici împotriva grupărilor mafiote alogene care se întindeau în Ţară ca un păienjeniş – de la „Statusul Catolic” din vestul Carpaţilor până la grupările de o bestialitate inimaginabilă ale Comitagiilor Bulgari.
Luau însă măsuri faţă de Românii ce încercau să oprească ori să împiedice aceste grupări, care se împotriveau Bolşevicilor, care încercau să-şi apere Ţara…

În această stare îngrozitoare a clasei politice zis româneşti, în înstrăinarea ei de Neam şi Ţară, în corupţia şi incompetenţa ei stă toată vina dezbinării româneşti de astăzi. Dincolo de vorbele late, de pretenţiile de „patriotism” şi „grijă pentru interesul naţional” clasa politică este ori trădătoare, ori pur şi simplu anti-românească. Dovadă „Tratatul cu Ucraina”, pentru care toţi responsabilii, fie ei din Guvern, Preşedinţie ori Parlament, ar trebui să primească pedeapsa cea mai aspră cuvenită trădătorilor de Neam şi Ţară. Dovadă indiferenţa clasei politice faţă de suferinţele Românilor din străinătate, faţă de suferinţele Românilor din Ţară, faţă de suferinţele României. Dovadă miliardele de dolari şi euro furate de la Români prin accize, taxe, impozite, amenzi (toate acestea, cel mai adesea total abuzive) „pentru drumuri”, în situaţia în care drumurile sunt într-o stare criminal de proastă. Dovadă… completaţi voi cu ce vreţi din miliardele de nedreptăţi, abuzuri şi crime ale autorităţilor, ale clasei politice. Adevărul, dincolo de vorbele late ale politicienilor, se vede limpede prin fapte! Printre care se numără şi distrugerea culturii române, distrugerea unităţii naţionale, izgonirea din Ţară şi dezbinarea sistematică a Românilor…
Ce ne rămâne?

Rămâne, pe de-o parte, să sărbătorim Unirea, în ciuda clasei politice, aşa cum şi Unirea s-a făcut, acum o sută de ani, în ciuda clasei politice (care dusese România la nimicire).
Să păstrăm bucuria unirii dintre noi în ciuda celor care vor să ne dezbine, să păstrăm bucuria împotriva celor care ne vor întristaţi, deznădăjduiţi. Să ne bucurăm că putem duce mai departe munca şi jertfa înaintaşilor, că pe sudoarea şi sângele lor există încă o Românie, există Republica Moldova, există Românii din Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Kazahstan, Grecia, Albania etc. Şi, din nou, rămâne să sărbătorim Unirea!

Rămâne, pe de altă parte, să înţelegem că supunerea faţă de partidele politice şi clasa politică ne distruge, că trebuie să găsim o altă cale pentru ridicarea României; una care să fie legală şi eficientă în acelaşi timp. Există.

Să ne bucurăm de Unirea din 27 Martie 1918, să ne bucurăm de dragostea şi dorul fraţilor de peste Prut, să suspinăm cu cei ce suferă şi să înţelegem că ridicarea Neamului şi a Ţării ţine doar de noi şi de nimeni altcineva. Tot ceea ce este preţios se câştigă, se păstrează şi dă rod doar prin jertfă! Dumnezeu cu noi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă