Câteva rânduri despre Puterea Româncei în Legea Româneasca

12, septembrie, 202311, septembrie, 2023 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În legile altor neamuri și credințe sunt felurite rânduieli pentru femei. Și, cu orbirea minții, unii le cred a fi fost și parte din „tradiția românească”. Fără să cerceteze, fără să se îndoiască.
Dar Legea Românească este o rânduială creștinească; și a fost născută de cei pe care Dumnezeu Întrupat i-a eliberat, i-a sfințit, i-a ridicat în cinstea împărătească a prietenilor și chiar fraților adoptivi ai Fiului Ceresc. Prin urmare, ea vede pe Român și Româncă drept nobilele făpturi pământesc-cerești care, slujind Celui Preaînalt, primesc cinstea cuvenită celor ce Îl adoră.

De pildă, la Români femeia avea averea sa, de care putea să dispună liber. Avere în care intrau și cele mai mici – precum perne, cămeși, pături și altele asemenea –, și vitele, și pământuri sau case.
Dăm aici, ca singură pildă, hotărâri din cartea cu limbă de moarte, adică testamentul, pe care îl alcătuiește la 1728 Ilinca Strâmbeanu.

Aceasta hotărăște ca toți „rumânii” (adică cei care stăteau în arendă pe pământul altuia) de pe moșia ei să fie iertați de toate datoriile – și liberi să se strămute, dacă vor – fie că se va vinde moșia, fie că i se vor stinge urmașii drepți.
Soțul ei va avea putere asupra moșiei dacă nu se recăsătorește; iar dacă își va lua altă nevastă după moartea sa, moșia trece copiilor drepți (ai Ilincăi Strâmbeanu).
De asemenea, în același document, ea hotărăște sprijinirea unuia dintre acești arendași (sau șerbi, cum cu exagerare li s-a spus și li se mai spune): ca să învețe meșteșugul de pânzar (după cum a avut ea grijă ca și alții să învețe, pe când trăia).
Iartă datoriile a trei dintre acești arendași, ca pomană („pentru sufletul meu”).
Una dintre femeile arendașe primește prin acest testament o zestre însemnată: două vaci, doi boi, rochie de dimie, un zăbun din mătase tare („sandal”).
Rânduiește pentru alte șase asemenea femei, „care se va întâmpla” (să se mărite și să fie în nevoie) înzestrarea cu câte un bou și o vacă, o rochie, zăbun și încălțăminte.
Interzice rudelor să ridice vreo pretenție arendașilor dacă moșia se va vinde sau i se sting urmașii.
Șterge datoriile către ea pe care le aveau unele mânăstiri.

Toate aceste rânduieli – ce au fost ținute de urmași – arată o parte din puterea sau dreptul Româncelor după Legea Românească: era în puterea lor tot ceea ce ținea de zestre, fie că era ceva primit de la părinți, frați sau alte rude (ba chiar și de la soț, dacă era ca înzestrare a ei); de asemenea, tot ceea ce mai era făcut din osteneala ei se afla în puterea ei.
Spunea în 1912 Nicolae Iorga despre străvechea așezare românească în aceste privințe:

„Pe atunci era părerea hotărâtă că nu toată averea casei este a bărbatului. Și nu e vorba [doar n.n.] de zestre, ci de averea câștigată pe muncă. Se făcea deosebirea aceasta: averea muncită împreună, câștigată împreună, se stăpânea, se cârmuia împreună. Cât era vorba de averea câștigată împreună, și bărbatul și femeia aveau asupra ei aceleași drepturi. Iar când averea rezulta numai din munca femeii, femeia avea toate drepturile.”
(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români, 1912, p. 39)

Desigur, totul se făcea cu bun-simț, cu o conștiință limpede a slujirii lui Dumnezeu și a răspunsului ce trebuie dat Acestuia pentru toate.
Românca știa că răspunde înaintea lui Dumnezeu și a înaintașilor pentru ceea ce i-au lăsat, pentru ceea ce face, pentru ceea ce lasă urmașilor. Și trăia ca o regină, având grijă de moștenirea primită și pe care o va lăsa, având grijă de cei aflați sub răspunderea ei – de la casnici la slugi, de la soț la urmașii copiilor ei.

Să ne uităm la femeile de astăzi – pentru care prostituția (sexuală, morală, intelectuală etc.) este adeseori singurul rost al vieții, iar dependența de electronice singura moștenire lăsată copiilor. Și să cumpănim: care lege este mai bună, cea de astăzi, ori cea străbună?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Un chip al familiei românești – Domnitorul Petru Rareș cu soția, Elena, și copiii lor – aducând Împăratului Ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului, osteneala lor

”Greva” magistraților între propagandă și fapt

22, iunie, 2023 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Am mai amintit de munca ocupanților – ziși stat sau clasa politică – de a-i dezbina pe Români și a le distruge instituțiile. De mai multă vreme este luată în vizor Magistratura, de la judecători la procurori și grefieri. Putorile comuniste – din mass-media sau din unele cârciumi – ar vrea ca magistrații să lucreze măcar 48 de ore pe zi, cel puțin până la 90 de ani, cel mai bine pe gratis și fără drept de pensionare.

Invidia lacomă se vede pe multe chipuri și în multe mesaje.
Toți indivizii cu puțină minte și aroganță multă au fantezii despre despre viața de lux pe care ar avea-o magistrații; despre cât de ușor, bănos și luxos este să fii judecător (sau procuror, sau…).
Fă-te judecător, dacă e așa ușor!
E simplu: înveți Drept 5 ani, faci INM-ul alți 3 ani (din care 1 stagiatura) și, gata, ești judecător!
Sau faci Drept 5 ani, dai exameul acela foarte ușor la Barou, apoi faci vreo 5 ani de avocatură, apoi dai examenul acela foarte ușor de admitere directă și, gata, ești judecător!
Vezi ce ușor e?
Ia fă-te judecător, că tot crezi că e ușor! Și bănos, și luxos!

Da, și ce viață de lux ai!
Începi cu vreo 6 mii de lei pentru care trebuie să lucrezi legal 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână și voluntar – că altfel ești dat afară! – încă 3-5 ore pe zi de luni până vineri, plus 12-20 de ore în weekend. (Voluntar, adică fără plată, dar obligatoriu.)
În același timp, nu ai voie să primești niciun dar de Crăciun, de ziua ta, sau cu orice alt prilej, de la nimeni în afară de rudele de gradul 1, cel mult de gradul 2. Doar acestea au voie să îți dea flori sau orice altceva – și chiar și pentru acestea te poți trezi anchetat(ă). Orice dar de la un văr sau unchi, mătușă sau nașă te poate face să îți pierzi locul de muncă.
Nu ai voie să lași pe cineva să ”îți facă cinste” cu o bere sau un ceai; nu ai voie să ieși la un restaurant cu prietenii din copilărie dacă au sau chiar au avut vreun proces; nu ai voie să mai stai de vorbă sau să te vezi cu foștii colegi dacă nu au devenit și ei magistrați. Etc., etc.
Luxul vieții de judecător constă și în faptul că ai un venit mai mic decât foarte mulți dintre avocați. Doar că de ei presa nu se ia sistematic, se ia de judecători. Și prezintă salarii de excepție – precum membrii C.S.M. – ca și cum ar fi ale judecătorilor obișnuiți. Dar nu vorbește, presa, nimic despre condițiile de muncă inumane ale judecătorilor din România.

În țările civilizate, judecătorul are cel mult câteva dosare (cazuri) pe ședință; adică între 50 și 150 de cazuri pe an (o mare parte fiind foarte ușoare). Oricum, sub 200 de dosare pe an de judecător.
Statul zis român a impus un regim care face să se treacă de 500 de dosare pe an/judecător în judecătoriile ușoare! În multe sunt peste 800 (opt sute!) de dosare de judecător, ba chiar și peste 1,000 (o mie!!) de dosare! Ba se pare că deja în unele judecătorii se ajunge la 1,200 (o mie două sute!!!) de dosare pe an de judecător!
Trai pe vătrai, ar spune demenții care cred că dosarele sunt bomboane fine.
Un iad insuportabil, ar spune orice om rațional.

Și asta nu e tot!
Din ce în ce mai multe posturi de judecător sunt neocupate!
Atât de ușor este să fii judecător, atât de bine și frumos, atât de la îndemână și plăcut, că an de an tot mai multe posturi rămân, cum am spus, neocupate.
Dar dosarele tot vin. Și cad în capul celor care sunt în sistem.

V-ați gândit ce compensație există pentru tot acest chin?
Pentru cele 30-50 de ore pe săptămână de muncă neplătită pe care trebuie să o presteze judecătorii?
Pensia.
A fost o înțelegere tacită, în care C.S.M.-ul a avut partea sa; statul a zis: ”nu vă plătim orele suplimentare pentru că v-ar tripla salariul și nu am mai avea destui bani pentru cei 400,000 de bugetari care nu fac nimic dar sunt rude sau prieteni și trebuie să mănânce un cozonac; nu am mai avea destui bani pentru amante, amanți, vacanțe de lux etc.; totuși, uite, vă dăm pensii ceva mai mari”. După care, același stat, a început să înjure în presă judecătorii pentru acele pensii.

Acum, dacă ar exista jurnalism cinstit în România, am vedea peste tot un calcul:
calculul salariului pe care ar trebui să îl primească judecătorii după munca depusă (nu după programul fantasmagoric de lucru de 8 ore pe zi)
Adică la salariul cuvenit judecătorilor pentru 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână (salariu pe care statul refuză încă să îl plătească în întregime!), să se facă socoteala cât se adaugă prin 3-5 ore de muncă în plus în zilele de lucru, plus 12-20 de ore în weekenduri, plus munca în concedii, plus gărzi… scuze, permanențe care în alte meserii sunt plătite suplimentar.
Un asemenea calcul obiectiv ar dovedi că judecătorii trebuie să primească un salariu cel puțin triplu față de cel actual – iar prin raportare la volumul de muncă real față de cel normal, chiar și de șase ori mai mare.
Ceea ce înseamnă că pensiile judecătorilor ar fi, legal, corect, mult mai mari decât cele de acum.

Dar cine să facă aceste calcule, câtă vreme ordinul de serviciu în mass-media este „tunurile pe magistrați!”?

Bine, în toată această persecuție a Magistraturii și C.S.M. (Consiliul Superior al Magistraturii) are un rol excepțional: să distrugă Justiția din România.
Adică să amâne examenele pentru judecători, să scoată cât mai puține dintre posturile neocupate la concurs, să aibă grijă să le treacă puțini și cât mai puțini candidați, să persecute judecătorii care mișcă în front, să prezinte cât mai urât judecătorii în fața opiniei publice ș.a.m.d.

În această ultimă privință greva parțială a judecătorilor tocmai declanșată este un exemplu perfect!
Fapte:
– Conflictul de muncă este vechi de ani de zile
– Revendicările sunt vechi, negociate și răs-negociate
– Promisiunile CSM și Guvernului (guvernelor) au fost încălcate sistematic.

Dar… care sunt revendicările?
Pe primul loc, asigurarea unui mediu de lucru decent:
– cu un număr corespunzător de magistrați și grefieri
– cu un număr decent de dosare/judecător, pentru ca actul de justiție să fie corect și eficient realizat
– fără intervențiile ilegitime (și mereu politice) ale CSM și altor grupări în actul de justiție
– cu birouri și arhive în care să se respire și aer, nu doar praful toxic al dosarelor și mucegaiurilor pereților

Am avut prilejul să vizitez arhivele unor judecătorii de sector din București (Capitala României!).
O atmosferă de subsol de pușcărie, atmosferă îndesată cu nesfârșite teancuri de dosare, plină de praf, cu lumină puțină. O atmosferă deprimantă și nesănătoasă, o bătaie de joc la adresa angajaților și a Justiției.
Când m-am minunat, după câteva zile, în fața unui grefier din Ardeal, de „frumusețea” arhivelor judecătoriilor bucureștene, doar că nu a plâns:
În arhivele noastre sunt birouri de jumătate de metru pătrat înconjurate de jur împrejur de teancuri de dosare până în tavan; singura lumină e un bec precum cele din beciurile Securității; aerul vine pe ușă, dacă este deschisă.

Ca urmare, este ușor de văzut că principalele revendicări ale magistraților sunt de bun-simț și sunt EXACT în interesul cetățenilor – adică al justițiabililor.
Cetățeni pe care presa îi incită, cu colaborarea vinovată a CSM, împotriva judecătorilor.
Principalele revendicări sunt exact
Asigurarea condițiilor necesare pentru desfășurarea decentă a actului de justiție.
Asta se vede în cererile judecătoriilor din întreaga țară!

Dar CSM-ul (și, după el, mass media) vorbește DOAR despre pensii (pentru care, ce să vezi, nu există un punct de vedere unitar al Magistraturii, spre deosebire de amintitele revendicări primare!).
Despre revendicările fundamentale CSM-ul nu suflă o vorbă!
Întâmplător, sau politic?

O televiziune anunța acum câteva zile, cu nerușinare perfectă,
”Răzbunarea judecătorilor pentru tăierea pensiilor de elită!”
Pe mântuirea voastră ați mințit și de această dată, „jurnaliști” corupți, așa cum ați mințit și în Plandemie!
”Vaccinurile sunt sigure și gratuite, opresc îmbolnăvirea și transmiterea bolii, împiedică decesurile!”
Azi până și instrumentele de propagandă recunosc pe față că ”vaccinurile” anti-covid nu au fost testate, au tone de efecte secundare nocive, ne costă enorm, nu opresc îmbolnăvirea, nu opresc transmiterea, nu scad numărul de decese etc.!

Dar când o să se afle adevărul despre ceea ce cer, de ani de zile, magistrații din România?

(Poate după ce își termină mandatul actualii membrii CSM, ies pe loc la pensie cu adevăratele ”pensii de elită” și râd de pe margine!)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. V-ați gândit ce se va întâmpla când, prăbușiți sub greutatea condițiilor de lucru și teancurilor de dosare, judecătorii și grefierii își vor da demisia în masă? Căci dacă mizeria aceasta continuă, asta se va întâmpla. Iar în România chiar nu va mai fi Justiție. Deloc.

Reîncarnarea ca tristă ilogică

7, noiembrie, 20196, noiembrie, 2019 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Reîncarnarea ca tristă ilogică

Reîncarnarea este pentru mine una dintre cele mai cumplite şi mai ilogice idei.
Deşi îmi place melodia la Rugă pentru părinţi (versuri de Adrian Păunescu), textul nu îmi place. Înţeleg sentimentele de dincolo de ele, dar care e logica cererii „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost”? Altfel spus, „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost şi fă-i tineri cum au fost, să o ducă iarăşi prost”?!?
Este aceasta o dorinţă de bine, sau un blestem?

Străbunica – Măiţa de la Roşiori – avea peste o sută de ani când, ieşind într-o dimineaţă în grădină, a văzut că nu mai poate lucra. Avea reumatism poliarticular şi discurile deveniseră atât de mari încât nu mai putea apuca buruienile să le smulgă (aceasta devenise, de ani de zile, principala ei muncă la grădină). A venit în casă, şi-a chemat nepotul şi i-a spus să adune, duminică, „copiii” (adică nepoţi, strănepoţi, nurori, gineri, răspândiţi prin toată Ţara, pe unde îi duseseră studiile, locul de muncă etc.). Uimit, acesta a întrebat „De ce?”. „Plec!”, i-a răspuns Măiţa, simplu şi hotărât. „Unde pleci?” s-a mirat el, cu strângere de inimă. Măiţa a arătat spre tavan. Asta însemna „în Cer”. „De ce să pleci?” a stăruit el. I-a arătat mâinile „Nu mai pot să muncesc.”. „Nu-i nimic, Măiţă! Atunci te odihneşti!”. Ea la privit cu ochii ei bătrâni de înţelepciune şi i-a răspuns blând, însă tot hotărât: „Aici munceşti, dincolo te odihneşti!” (şi la dincolo a arătat iarăşi spre Cer). S-a spovedit, iarăşi, s-a împărtăşit, din nou. Duminică la prânz erau adunaţi toţi: din Ardeal, din Oltenia, din Muntenia ş.a.m.d. O familie risipită de Comunism în patru vânturi şi reunită de acea blândă şi nesfârşită putere a moşilor. Apoi ne-a binecuvântat pe toţi. Şi am plecat. Luni toţi maturii erau la muncă. După ce am plecat, Măiţa s-a pus în pat, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi a trecut în Odihna Veşnică. Adică a murit, cum se zice.

Linia aceasta, creştină, este minunată! Aici te osteneşti, lupţi să scapi de ispita răului şi să urmezi binele. Şi prin moarte intri în odihnă, în bucurie, în lumină, în fericire. Pentru totdeauna.
Dar ce presupune reîncarnarea?
Chiar dacă ai fost bun, dar nu ai ajuns la nu ştiu ce standard – în mod ilogic absolut şi fără autor în acelaşi timp – dacă nu ai ajuns la acel standard trebuie să te chinuieşti iarăşi, să te osteneşti şi să lupţi iarăşi. Şi iarăşi. Şi iarăşi.

Chiar şi în privinţa răilor este minunată linia creştină.
Aici ai ales răul, ai ales corupţia, perversiunea, plăcerile dezlănţuite, egoismul, împietrirea şi alte asemenea răutăţi. Prin moarte, ajungi în locul în care nu mai poţi face rău nimănui – şi eşti chinuit de poftele tale demente. Pentru totdeauna. Iar lumea a scăpat de tine! Pentru totdeauna!

Dar ce presupune reîncarnarea?
Că tocmai pentru că ai fost rău – nu ai atins acel straniu şi ilogic standard – trăieşti iar şi iar, chinuind şi făcând rău iar şi iar. Eventual toată eternitatea!

Deci, pe de-o parte, după reîncarnare, chiar dacă ai fost bun, dacă nu ai fost „destul de bun” (standardul cel straniu), o iei de la capăt cu ostenelile. Altfel spus, „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost şi fă-i tineri cum au fost, să o ducă iarăşi prost”!
Pe de altă parte, după reîncarnare, dacă ai fost rău şi ai făcut rău o să mai faci rău câte vieţi ai chef! Idealul ticăloşilor, adică!

Ce bine este că Duhul Sfânt ne asigură: „Este rânduit oamenilor ca o dată să moară, apoi urmează judecata.” (Evrei 9.27)!
Astfel că pot alege binele liniştit, acum, ştiind că ostenelile mele, chiar dacă nu îndeplinesc nu ştiu ce standard, vor fi primite de Dumnezeu. Şi voi putea intra în odihna Sa.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre Religiile Comuniste – câteva repere

1, noiembrie, 20197, noiembrie, 2019 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Despre Religiile Comuniste – câteva repere

Religie = (lat.) Legătură (sistem de legături) între om şi o realitate mistic-transcendentă.

Comunism = (fr.) Grup de religii politice – numite şi de stânga – axate ideologic pe sistemul schizofrenic al convingerii că materia este realitatea supremă, că toate relaţiile naturale şi umane se explică strict prin materie, dar şi că, paradoxal, adoptarea acestei convingeri transformă omul şi societatea în entităţi spirituale supreme. Formele cosmetizate ale Comunismului poartă numele de Socialism. Zeităţile fundamentale ale religiilor comuniste sunt ideologii primari ai cultului (regimului) politic (gen Marx+Engles+Lenin pentru Leninism; Marx+Engles+Mao pentru Maoism etc.), în plan secund fiind semizeii creaţi prin urmarea deplină a zeităţilor fundamentale. Judecătorul suprem este, teoretic, Partidul, în realitate casta superioară a membrilor de partid. Deşi toate formele de Comunism se pretind (a) ştiinţifice şi (b) umane, toate regimurile de stânga au dus la dezastre economice, sociale, demografice şi morale.

lenin icoana.jpg Lenin, sfântul Comuniştilor Leninişti

Comunismul, în cele câteva forme pe care le-a îndurat România, a lăsat urme foarte adânci în gândirea şi trăirea oamenilor. De foarte multe ori oameni care se declară anti-comunişti acţionează şi gândesc total comunist. Ca urmare, m-am gândit să dau o listă de prejudecăţi, lozinci sau principii comuniste, spre a-i ajuta pe cei care vor să scape de ideologia comunistă.
Pentru cei nehotărâţi, o să amintesc faptul că regimurile comuniste ale secolelor XX-XXI au produs mai multe victime decât au produs toate războaiele purtate de Omenire înainte de anul 1900!
Şi dacă veţi spune „sunt mai mulţi oameni”, voi sublinia că victimele au fost produse de regimurile comuniste, nu de celelalte regimuri politice.

Deci, prezint câteva dintre ideile comuniste (şi purtările comuniste) ce bântuie societatea de astăzi… cu un mic răspuns. Este continuarea muncii de trezire începută de mai multă vreme (printre altele cu eseul Noi suntem de vină, nu politicienii). Nădăjduiesc să fie de folos!

Crezi că ai doar drepturi şi nicio datorie? Minciună comunistă folosită pentru a atrage adepţi; odată instaurat, Comunismul schimbă această paradigmă – pretinzând, totodată, că nu o face.
Crezi că bogaţii sunt răi (pentru că sunt bogaţi)? Minciună comunistă. Oameni buni şi oameni răi sunt la toate nivelurile de avere. Nici bogăţia, nici sărăcia nu fac pe om bun sau rău. Bunătatea sau răutatea ţin de voinţa şi conştiinţa omului.
Crezi că toţi banii bogaţilor trebuie împărţiţi săracilor? Minciună comunistă. (Lămurire: Comunismul chiar ia toţi banii bogaţilor, însă îi ia pentru Partid, iar de ei se bucură cei din clasele conducătoare ale Partidului. Ei pretind că nu sunt bogaţi – şi în unele regimuri, într-adevăr, toate privilegiile le sunt asigurate prin mijlocirea aparatului de partid şi de stat. Însă în realitate sunt nu doar mai privilegiaţi decât bogaţii din celelalte ţări, dar şi infinit mai imorali. Pentru că în vreme ce bogăţia unui om dintr-o ţară normală se întemeiază pe raporturile sănătoase dintre el şi ceilalţi oameni, în Comunism ea se bazează doar pe relaţiile cu conducerea Partidului.)
Crezi că patronul trebuie sau e drept să fie sabotat ori furat? Propagandă comunistă. Sabotajul şi furtul înseamnă distrugerea afacerii din care vă câştigaţi pâinea. Înseamnă, totodată, obişnuirea cu o muncă de proastă calitate. Este o formă de autodistrugere.
Crezi că pentru problemele tale trebuie să răspundă societatea, grupul X, religia Y sau clasa socială Z? Minciună comunistă. Probleme are şi un naufragiat pe o insulă pustie. Adesea, mult mai mari decât cele zilnice ale unui om obişnuit. Iar societatea este aşa cum o facem. Vrei o societate mai bună? Încercă să faci mai mult bine şi să te asociezi cu oamenii care fac bine. Preocuparea continuă pentru greşelile sau păcatele altora nu te va face niciodată sfânt. Nici măcar mai bun. Doar va înmulţi răutatea.
Crezi că ceva este adevărat pentru că aşa a spus un videoclip, aşa ai văzut la televizor, aşa ai citit în ziar? Ideal comunist! Comunismul şi-a dorit să poată construi o societate de oameni care cred orbeşte în ceea ce li se prezintă ca adevăr prin mass-media. Dacă renunţi la căutarea mai multor surse şi la discernământ devii întruchiparea comunistului de rând perfect.
Ştii că mass-media minte, însă crezi în politicienii, vedetele sau ideile promovate masiv de mass-media? Eşti victimă a propagandei comuniste (vezi punctul 6.).
Crezi că ceilalţi sunt de vină pentru defectele tale? Idee comunistă 1000%. Comunismul merge pe ideea că toate problemele sale vin din afară – duşmani, sabotori, trădători etc. Niciodată el nu are vreo vină în dezastrele pe care le produce. Omul care crede că este nerealizat din cauza celorlalţi, că este isteric în trafic din cauza celorlalţi, că este în depresie din cauza celorlalţi etc. este o întruchipare a gândirii comuniste. Dovada – practică, ştiinţifică – a falsităţii totale a acestei gândiri sunt cei care se realizează în acelaşi mediu, sunt calmi în acelaşi trafic, sunt optimişti în aceeaşi societate etc. Desigur, comunistul va găsi „explicaţii” aberante pentru a justifica de ce el are dreptul să fie isteric sau deprimat, cum a fost el şi mai nedreptăţit decât colegii de mediu şi generaţie etc. Fals.
Crezi că familia este rea şi ar trebui defiinţată? Minciună comunistă. Aflată în totală contradicţie cu ştiinţa. Aceasta constată că familia naturală, formată din tată şi mamă, este esenţială pentru buna dezvoltare a copilului. Că familia extinsă, formată din tată, mamă, bunici şi alte rude asigură şanse şi mai mari pentru această bună dezvoltare – şi viaţă împlinită. Că distrugerea familiei extinse de societatea modernă – scop esenţial al Comunismului – a dus la scăderea puternică a şanselor de viitor (şi de fericire) a copiilor. Că distrugerea familiei naturale face extrem de grea creşterea sănătoasă a copiilor şi lasă foarte adesea urme cumplite. Ocrotirea familiei naturale este esenţială pentru o viaţă sănătoasă, echilibrată – ceea ce Comunismul urăşte din toate puterile. Pentru că omul ideal pentru Comunism este cel dezrădăcinat, lipsit de orice repere, care poate fi făcut să găsească în Comunism unicul reper, unica familie. Devenind astfel un sclav perfect.
Crezi că cine crede în Dumnezeu este prost sau îndoctrinat? Idee comunistă. Realitatea contrazice 100% pretenţiile Comunismului de a fi un sistem politic, economic ori social eficient – sau măcar acceptabil. Dimpotrivă, realitatea arată că totdeauna sistemele socialiste ori comuniste au dus la dezastru. Ca urmare, este iraţional să crezi în pretenţiile Comunismului de a descrie realităţi transcendente, când nu poate face faţă nici măcar celor simple, imediate. Ştiinţific vorbind, existenţa lui Dumnezeu nu este contrazisă de absolut nimic şi este dovedită prin extrem de multe fapte (de la primele două principii ale termodinamicii până la faptul că lumea există pe baza unor legi pentru care nu există nicio bază fizică). Poţi să crezi că Dumnezeu nu există, dar asta este doar o credinţă. Însă a crede că cineva este prost ori îndoctrinat pentru că nu are credinţa ta este dovada clară că eşti prost sau îndoctrinat.
Crezi că „Biserica” sau „Religia” trebuie distruse? Idee comunistă. De vreme ce însuşi Comunismul este – după cum recunosc adepţii săi de frunte – un crez – deci o credinţă – este limpede că groaza de „Biserică” sau „Religie” este doar groaza de concurenţă. Altfel spus pentru a ajunge la ideea „crede tot ce-ţi spun” Comunismul încearcă să astupe orice voce care spune altceva. În formele clasice de Comunism această astupare se realiza cu pumnii aparatului de stat (NKVD, KGB, Securitate, Miliţie etc.). Astăzi se merge mai ales pe linşaj, pe instigarea celor îndoctrinaţi împotriva vocilor „necanonice”. Declararea celor care nu se supun ca „răi”, „înapoiaţi”, „duşmani de clasă” etc. şi distrugerea lor publică este o practică veche a Comunismului. Doar că în ţările care nu sunt oficial comuniste (precum Republica România, Republica Franceză, SUA etc.) infiltrarea comunistă a aparatului de stat – şi a legislaţiei – nu este încă totală. Ca urmare, folosirea aparatului de stat de către comunişti este (relativ) limitată, făcând necesară creşterea „urii de clasă” (element comunism fundamental) pe toate liniile convenabile – de la cele de „clasă socială” (tot mai puţin funcţionale astăzi) la cele etnice, rasiale, religioase, culturale etc.
Crezi ar fi bine să ai bani fără să munceşti? Minciună comunistă. Poate părea paradoxal, dar este tipic pentru schizofrenia comunistă, însă în paralel cu aşa-zisul „cult al muncii” Comunismul a dezvoltat şi „cultul odihnei”. Dar munca este, în Comunism, tot mai dureroasă, pentru că este absurdă. Este absurdă, pentru că nu este plătită după valoarea ei, ci după cum hotărăşte Partidul. Este absurdă, pentru că nu aduce nicio împlinire. Este absurdă, pentru că nu este un mijloc pentru creşterea familiei – element pe care Comunismul vrea să-l distrugă. Este absurdă, pentru că nu poate acoperi golurile din suflet decât la cei extrem de pasionaţi de domeniul în care ajung să muncească. Toate aceste motive – şi altele asemenea – transformă în regimurile comuniste munca într-o suferinţă impusă de stat şi care trebuie dusă. Ca urmare, odihna devine un ideal mistic şi pensia – vremea odihnei! – un echivalent al Raiului. Un „rai” cu felurite boli, liste de medicamente şi tratamente şi altele asemenea, dar… cu odihnă! De aici până la ideea unei vieţi petrecute în lenevie mai este doar un pas. Adevărul ştiinţific este însă altul: viaţa fără muncă este nefericită. Comunismul pretinde că triburile polineziene erau fericite prin traiul cu puţină osteneală – fructele creşteau din belşug, oceanul era plin de peşte. Însă nu poate explica războaiele teribile şi canibalismul ce însoţeau această „fericire”. Ca urmare, ascunde aceste laturi ale vieţii polineziene de altădată. Ceea ce nu schimbă realitatea: viaţa fără muncă este nefericită. Da, e bine să ne căutăm o muncă pentru care avem chemare, ce ne împlineşte. Dar chiar şi o muncă mai puţin plăcută este de preferat leneviei, „odihnei” fără capăt şi care nu vine ca urmare a oboselii. Omul fără rost este nefericit. Cel care nu munceşte nu are rost. Deci omul care nu munceşte va fi nefericit. Şi nu sunt alţii de vină pentru asta! (A se vedea punctele dinainte!)
Crezi că existenţa limbilor diferite, etniilor diferite, naţiunilor diferite sau religiilor diferite este cauza războaielor şi conflictelor? Minciună comunistă. Conflicte şi războaie se nasc şi între oameni de aceeaşi limbă, etnie, naţionalitate şi religie. Pace şi bună-înţelegere poate să existe şi între oamenii de limbi, etnii, naţiuni sau religii diferite. În Elveţia au conlucrat – şi conlucrează – Germani, Francezi, Italieni şi Romanşi. Japonia ori SUA au avut războaie civile teribile stârnite între oameni de aceeaşi limbă, etnie, naţionalitate şi religie. Comunismul doreşte nivelarea oamenilor, aducerea lor la acelaşi nivel doar pentru că oamenii nivelaţi sunt slabi şi uşor de controlat. Sunt sclavi. Diferit nu înseamnă obligatoriu rău, nici măcar atunci când sunt diferenţe radicale. În Dobrogea românească turcii şi tătarii musulmani, românii ortodocşi, evreii mozaici, lipovenii bezpopovţi ori de alt rit şi felurite alte neamuri au putut să se înţeleagă bine. Şi să dea, fiecare, un altfel de frumuseţe unui aceluiaşi pământ. Fără Comunism. Împotriva pretenţiilor comuniste. Bunătatea sau răutatea ţin de voinţa şi conştiinţa omului.
Crezi că Statul are dreptul să ia bani – să pună taxe şi impozite – pe tot ce câştigi, pe tot ce ai sau faci? Îndoctrinare comunistă. Statul nu are dreptul să ceară bani decât pentru serviciile pe care le oferă. Şi de la Revoluţia Franceză încoace în tot mai multe părţi ale lumii statul pretinde că oferă mult mai mult decât o face. Şi nu îşi asumă răspunderea pentru ce face greşit, pentru victimele pe care le produce, pentru dezvoltarea pe care o blochează etc. Decât într-o măsură infimă. Ca singur exemplu, Statul se auto-absolvă de datorii de zece până la sute de ori mai repede decât îi absolvă pe cetăţeni. Toată această purtare este o tâlhărie comunistă. La care oamenii colaborează involuntar acceptând ideea că Statul ar avea dreptul să facă aceste lucruri. Nu, nu are. Şi trebuie aduşi la putere oamenii care înţeleg faptul că intrarea în aparatul de stat nu are voie să te scutească de răspundere. Exact invers.
Crezi că este corect să votezi „răul mai mic”? Idee comunistă. Mijloc subtil de propagandă – al serviciilor secrete – prin care se asigura prezenţa la votări formale, inutile. În realitate corect este să votezi un bine, oricât ar fi de mic. Sau să nu votezi. Pentru că votul înseamnă că garantezi pentru omul respectiv că te reprezintă. Te reprezintă răul? Poate doar dacă eşti comunist.