Etichetă: Morală

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Votul Greciei este falimentul Administrației Bisericești (I)

A avut loc votarea de către Grecia a unei legi care permite așa-zisa căsătorie homosexuală, plus adopția de copii de către perechile de homosexuali. Deși s-au spus multe despre acest fapt, am hotărât să adaug un cuvânt la acelea.

punctul de vedere creștin

Din punct de vedere creștin lucrurile sunt limpezi: familia naturală este alcătuită dintr-un bărbat și o femeie; familia naturală este singura familie sănătoasă; familia naturală este singura familie poruncită de Dumnezeu; familia naturală este singura familie primită de Dumnezeu; copiii au dreptul natural la un tată (bărbat biologic) și o mamă (femeie biologică); copiii au dreptul natural la curăție, la puritate, care există doar în familia naturală, nu în legăturile bazate pe perversiuni sexuale; etc.

Aceste poziții de mai sus sunt poziții teologice clare, dogmatice.

Pentru că dogma în limbajul creștin (nu în alte limbaje eterodoxe) este

adevăr de credință descoperit de Dumnezeu deoarece este trebuitor mântuirii omului.

Iar morala creștină, în întregul ei, este descoperită de Dumnezeu, și este descoperită ca trebuitoare mântuirii omului.

De pildă, avem cuvântul Duhului Sfânt (prin Sfântul Apostol Pavel) care zice:

Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. (I Corinteni 6.9-10)

Și iarăși, la fel,

Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători la idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)1

Este o adevărată nebunie să pretindă cineva că este Creștin și, totodată, să pretindă că Dumnezeu a învățat pe om să păzească lucruri care nu îi sunt necesare, folositoare, bune. Căci Dumnezeu este izvorul binelui, după cum stă scris:

Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. (Iacob 1.17)

Ca urmare, vedem că

învățăturile morale nou-testamentare sunt descoperiri dumnezeiești trebuincioase pentru mântuirea omului.

Ca urmare, încălcarea lor înseamnă pășirea către Iad (Apoc. 21.8), iar negocierea lor este imposibilă (Iacob 1.17).

Desigur,

Creștinul urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos; iar dacă acesta luptă împotriva adevărului, se ferește de el cu milă și durere. (Iezechiel 18.20-32 și 33.11-16; Matei 5.44; Luca 18.9-14; Iuda 1.21-25 etc.)

Dar, totodată, scris este:

Când Eu voi zice păcătosului: „Păcătosule, vei muri”, și tu nu-i vei grăi nimic, ca să vestești pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. (Iezechiel 33.8)

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Putem da multe asemenea cuvinte dumnezeiești; dar pentru cel care vrea să cunoască adevărul, și unul e de ajuns – iar pentru cel care vrea să rămână în minciună, nimic nu e de ajuns ca să îl întoarcă la Adevăr.

Dragostea de neam ca trăire crestină

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

De-a lungul anilor am încercat să dăruiesc adevăr celor dornici să îl găsească.
Despre istoria noastră și a străbunilor noștri; despre Comunism; despre Mihai Viteazul; despre Sfinții din Prigoanele Comuniste etc., etc.
Și, pe cât am putut, am combătut felurite minciuni – voite sau nu – care încearcă să acopere adevărul.
De ce?
Pentru că doar cunoscând Adevărul putem să fim liberi.
Și doar făcându-ne datoria – de la cele mici la cele mari, de la cele de jos la cele de sus – trăim în Adevăr.

Deviza mea este Dumnezeu și Neamul meu.
O deviză limitată, ar spune unii: cei care nu se țin cu adevărat de nimic, așa că își închipuie că se pricep la toate și că sunt buni cu toți – dar sunt așa doar dacă nu au de-a face cu ei.
Deviza, mi se pare mie, este de bun-simț: Dumnezeu cuprinde toate, dar eu sunt mărginit – și nu pot fi nemărginit decât prin El.
Ca urmare, trebuie să mă îngrijesc de sufletul și trupul meu, adică de mine, de familia mea, de obștea mea. Care, vrem sau nu, se oprește la neam sau națiune.
Dacă cineva nu înțelege de ce se oprește aici, ori nu s-a gândit niciodată la asta, ori a preluat minciunile stângiste de tipul sunt cetățean planetar sau ce bine ar fi fără națiuni și țări. Iar aceste minciuni, repetate de milioane și miliarde de ori – în presă, la radio, la televizor, în filme, videoclipuri, jocuri pe calculator etc. – sunt puternic întipărite în mințile și sufletele multora.
Totuși, după cum ne îndemna Părintele Nicolae Steinhardt, să folosim bunul simț țărănesc: ce structuri omenești s-au păstrat în ultimii 300 de ani?

Neamurile sau națiunile.
Statele s-au păstrat pe alocuri, dar s-au schimbat radical în multe părți.
Republica Federală Germania de acum este radical diferită de Germania de la 1900. Nu doar ca hotare, ci și ca spiritualitate, politică, educație, cultură ș.a.m.d.
Republica Populară Chineză de acum este radical diferită de China de la 1900. Și ca hotare (mai ales Rusia știe de ce!), dar în primul rând ca spiritualitate, cultură, politică etc.
În ultimii 300 de ani au apărut și dispărut imperii, republici, regate, ducate, federații etc.
În ultimii 300 de ani s-au format și rupt nenumărate alianțe.
Dar sunt foarte puține națiuni care să fi apărut sau dispărut în ultimii 300 de ani.
Este limpede, neamurile sau națiunile sunt cele mai largi obști durabile.

Iar grija față de alte națiuni și naționalități, care izbucnește mai mereu la cei care nu fac nimic pentru propria națiune, este o imposibilitate absolută, ca grijă reală, fără Dumnezeu și Neamul meu.
Căci fără Dumnezeu tot ce facem devine, mai devreme sau mai târziu, rău sau mijloc al răului.
Și chiar cu Dumnezeu, fără neam sau națiune, suntem ca cel care nu a crescut în viața lui o plantă, însă își închipuie că este expert în grădinărit; ori ca cineva care nu a crescut niciun copil, dar se dă expert în creșterea copiilor.

Este adevărat, să Îl avem pe Dumnezeu ca Lumină, Călăuzire, Învățător, Împărat etc. nu este totdeauna ceea ce ne dorim – chiar și când vrem să fim Creștini (Creștin = ucenic al lui Christos).
Atunci când vrem să ne lenevim puțin, sau să ne lăudăm un pic, ori să muncim peste măsură (din smerenie!) etc., Îl dăm puțin pe Dumnezeu deoparte. Sună urât, este urât, dar o facem (aproape) zilnic.
Dar ne ridicăm atâta vreme cât avem dragoste față de Dumnezeu, față de neamul nostru – mai mic (familie, parohie, sat etc.) ori mai mare (Țara, Națiunea).
Și învățăm, precum un ucenic de grădinar: de la mic, la mare. Căci scris este că cel care în cele mici este necredincios, și în cele mari este necredincios. Iar cel care nu știe să își iubească familia și apropiații, minte absolut atunci când pretinde că îl arde grija de îndepărtați – alte comunități, popoare sau religii, dar mai ales omenirea ca întreg.

La călugări există o străveche rânduială: cel care vrea să devină sihastru (pustnic) trebuie întâi să se arate bun în viața de obște.
Asemenea, la mireni, cel care vrea să fie bun în cele mari, largi, cuprinzătoare, trebuie întâi să se arate bun în cele mici, strâmte, sărace.
Începem de la camera noastră, casa noastră, curtea noastră, urcăm în împlinirea binelui la parohia noastră, satul ori cartierul nostru. Și, dacă avem atâta putere, mergem și mai sus, la cele județene, regionale, naționale etc.

Dar să nu ne lăsăm înșelați, căci sunt două extreme primejdioase:

Înălțarea:
Cel care face binele în micuța sa cameră, în casă și în curte, se va mântui.
Iar cel care se va trufi înălțându-se la cele la care nu se pricepe și pe care nu le poate duce, se va osândi.

Lepădarea:
Cel care deși poate face binele mai sus nu vrea, sub vorbă de ”smerenie” sau ”neputință”, se osândește.
Ca dovadă amintesc de rânduiala Bisericii pentru clerici: acela care fiind chemat la o slujire mai înaltă fuge de ea, își pierde și slujirea avută, pedepsindu-se pentru fuga de cruce.
Căci smerenia nu poate să fie acolo unde se încalcă ascultarea cea bună.

Asemenea, și în slujirea neamului sunt cele două extreme: nedreapta înălțare de sine și nedreapta fugă de datorie.

Dimpotrivă, se cuvine a se împlini toată rânduiala.
Și fiecare să facă ceea ce este în puterile lui:

Să învețe cât mai mult despre Istoria Neamului Românesc și vechea sa cultură (în afară de lucrările poruncite subsemnatului de Părinții Adrian Făgețeanu și Iustin Pârvu sunt și folositoarele lucrări ale lui Mihail Diaconescu, Ernest Bernea; Sabina Ispas și Ioan-Aurel Pop, Studii istorice de Ioan Caragiani, cărțile lui Theodor Capidan și Gheorghe Buzatu, Geneza și dezvoltarea conștiinței naționale la Macedo-Români de Constantin Papanace etc., etc.).
Să își pună bună-rânduială în camera sa și, pe cât i se cuvine, în casa sa.
Dacă este copil sau adolescent să se pregătească pentru a fi un părinte bun și un soț sau o soție așa cum se cuvine – după Credință și așezarea duhovnicească a Neamului Românesc.
Acasă, la locul de muncă și oriunde merge să trăiască după Legea Românească.

Făcând acestea omul, orice îndeletnicire are, își împlinește deja datoria față de Dumnezeu și neam.

Iar dacă darurile Duhului Sfânt îl cheamă către rosturi mai mari, le va împlini și pe acelea, cu priceperea căpătata prin acestea de la început – „mici” la prima vedere, însă, precum semințele, izvoare pentru tot binele.

Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cine face politică?

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Un cititor comentează (la Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu), astfel:

”Din păcate în politică sunt trimiși și selectați indivizii cei mai abjecți. Iar cei care chiar încearcă să schimbe ceva sunt rapid eliminați.
Ceea ce nu pot să-mi explic însă este lipsa de asumare din partea propriilor noștri credincioși când vine vorba de implicare politică. “Nu mă duc eu…”, “Nu mă bag…”, “N-am ce căuta în clica asta”. “Dom’le noi suntem creștini, noi nu facem politică.” Și sunt și unii clerici care încurajează atitudinea asta: “N-ai ce căuta, politica e o c…a”.
Și atunci, dacă noi, creștinii, nu trebuie să facem politică, adică să ne îngrijim noi de viața polisului, cine trebuie s-o facă? Șmenarii, interlopii, păpușile învârtite cu cheița?” (Alexandru Miron)

E simplu de răspuns la această întrebare:

îndoctrinarea masono-comunistă a prins pe mulți din Biserică, mireni, clerici, cu sau fără funcții în administrație.

Separarea dintre politică și religie este o aberație ideatică folosită propagandistic de Stânga genocidară (întâi în Franța, apoi pretutindeni) pentru a-și impune propria religie în și prin politică.

Să fim înțeleși: orice politică, orice sistem juridic, se întemeiază pe valori morale. Adică pe concepțiile mistice, religioase ori superstițioase ale oamenilor. Prin urmare, separarea politicii de religie este totuna cu separarea aerului de oxigen pentru o „respirație obiectivă”: un act absurd, o imposibilitate fizică.

În același fel, idei de tipul „noi suntem Creștini, noi nu facem politică” sunt echivalente cu fraza „noi suntem Creștini, nu avem nimic de-a face cu Christos”.

La fel de „ortodoxă” este și ideea că Iisus Christos ar fi fost împotriva implicării în politică, pentru că a zis „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Cei care spun asta păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt, pentru că taie din Scriptură. Cuvântul întreg este

„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor. Dar acum Împărăția Mea nu este de aici.” (Ioan 18.36)

Cutremurător mi se pare că nici nu e nevoie de alt verset pentru a vedea că „interpretarea” pasivistă este o răstălmăcire urâtă a cuvântului lui Dumnezeu!
Iisus Christos nu spune că nu este împărat. Iisus Christos spune un adevăr elementar: că Împărăția Sa încă nu se întinde peste oameni, că încă nu sunt oameni care să fie ai Împărăției Sale. Firesc, pentru că Biserica prin care Împărăția lui Dumnezeu cuprinde oamenii avea să se înființeze la Cincizecime.
Dar mai spune Împăratul Împăraților și un cuvânt de grea mustrare pentru pasiviști:

„Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor.” (Ioan 18.36)

Cuvântul acesta spune că toți cei care, mireni fiind, nu luptă spre apărarea lui Christos în fața politicilor anticristice sunt lepădați de Domnul! Căci dacă ar fi ai Împărăției Sale, ar lupta pentru El și Împărăția Sa, după cum Însuși a spus!
Ca urmare, pasivismul politic este erezie și lepădare!

Aici avem și multe lecții ale istoriei, foarte limpezi și, totodată, foarte dureroase:

Pretutindeni unde s-a primit pasivismul politic al Creștinilor Biserica a fost nimicită.

În Persia Creștinii refuzau să ia parte la orice lucrare a statului, deoarece îl priveau ca satanist – era – și nu își asumau datoria ființială de a munci și lupta să-l curețe, să-l sfințească (muncă sisifică, dar cu atât mai meritorie și potrivită pentru Creștini!). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Arabia, Creștinii refuzau să se implice în conducerea triburilor și alianțelor de triburi locale, deoarece acestea erau politeiste. Ca urmare, au fost nimiciți.

În Egipt, după primele secole creștine, se răspândește o mare delăsare în rândul mirenilor: viața, minunile și rugăciunile călugărilor din pustii țin locul vieții personale în Christos pentru tot mai mulți. Ca urmare, cei mai mulți au fost nimiciți.

În Africa de Nord Romană, Creștinii se declară scârbiți de orgiile și corupția societății; de aceea, se retrag tot mai mult din politică și se îmbolnăvesc de un purism accentuat (de unde și pogorământul local dat prin Canonul 12 al Sinodului Quinisext, care încalcă Scripturile și canoanele Sinoadelor Ecumenice, cu nădejdea vană a opririi prăbușirii Bisericii din Africa). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Romania (știută și ca Imperiul Roman) Creștinii resping, în cea mai mare parte, doctrina pasivistă și scriu apologii în fața autorităților, își păstrează funcțiile în armată și administrație chiar dacă riscă tortură și moarte. Într-un cuvânt, sunt activi în politică în statul păgân al Romanilor. Ca urmare, după secole de luptă și martiriu, urcă pe tron Sfântul Nostru Împărat Constantin cel Mare. Iar Creștinii, trecând prin alte și alte persecuții, merg mai departe, până astăzi.

Biserica, de-a lungul mileniilor, a arătat că:
– mirenii au datoria să ocupe, cu cât mai multă vrednicie (venită în primul rând prin harul lui Dumnezeu) poziții în administrație, armată, politică etc.
– clericii au datoria să îi îndrume pe mireni și în această privință, ferindu-se însă de orice funcții în administrație, armată, politică etc. prin care ar fi împiedicați de la slujire, de la obiectivitatea părintească etc.

Ca urmare, cei care propovăduiesc pasivismul politic propovăduiesc neascultarea față de Dumnezeu, neascultarea față de Biserica lui Dumnezeu, nimicirea Creștinilor, o religie străină.

Să luăm aminte!

Sfințitul Martir Iustin Pârvu, cu dreptate numit și Voievodul Ortodoxiei Românești,
om dumnezeiesc,
activ în politica românească, după rânduielile Bisericii,
în viața de aici și de dincolo

Cei care prin pasivism sau colaboraționism lasă răilor puterea în stat sunt complici la toate crimele acestora și cu ei vor răspunde în Ziua Judecăților.

Iar cel care luptă, chiar singur, întru Dumnezeu pentru Neamul său, chiar și de va muri tot va birui.

Semen est Sanquis Christianorum.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

E greu să crești copii astăzi

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Spune cineva, apropo de afirmaţiile Părintelui Arsenie Boca împotriva avorturilor:”E foarte greu in zilele noastre sa crestem un copil,asa ca nu e de mirare ca romanii nu fac copii…”

Răspunsul meu către cei care gândesc aşa:

Desigur, era mult mai uşor să creşti un copil în secolele XIII-XVIII, când omul trăia între năvala tătarilor, invazia ungurilor, incursiunile polonezilor, atacurile turcilor, jafurile tâlharilor, loviturile grindinei şi furtunilor; pe atunci era şi mai uşor să găteşti ori să faci alte treburi casnice, doar nu aveai frigider, nici magazin din care să cumperi ceva, apa se aducea cu găleata, lemnele cu spatele sau căruţa, focul se făcea cu greu – nici chibrituri nu erau! – iar geamuri de sticlă nu se pomeneau. Hainele se făceau în casă, din lâna sau inul muncite de femei. Mobila era făcută de bărbat, cu multă osteneală. Şi tot aşa. Trai pe vătrai, cum s-ar zice, nu ca astăzi, când o ducem atât de greu!

Să mai amintim ce uşor era în secolul al XIX-lea? Când ţara era jefuită şi distrusă de iubiţii conducători – patrioţii ăia vestiţi, d-alde Brătianu şi toţi cei ca ei – de s-au pierdut milioane de români din 1848 până în 1876, fără să fie implicaţi nici un război?

Atunci era vremea să creşti copii, nu acum, când avem frigider şi televizor, maşină de spălat şi centrală termică, autoturism şi alte lucruri din astea, de îngreuiază viaţa până dezastru! De aia şi fac oamenii atâtea cheltuieli şi împrumuturi ca să aibă asemenea obiecte! Că o duc tare greu, mai ales faţă de înaintaşii noştri care, în mii de ani de trai pe vătrai, făceau câte 9 sau 11 sau 15 copii, ori măcar şapte, acolo. Că ce să facă şi ei, dacă treburi nu aveau, iar războaie nici atât?

Dacă nu a înţeles cineva amara bătaie de joc din cele două paragrafe de mai sus, o să o spun direct şi clar: astăzi „românii” nu mai vor copii pentru că nu mai sunt nici români, nici creştini, nici oameni, ci nişte sclavi ai poftelor,mânaţi de patimi pe căile stârpiciunii sufleteşti dar şi trupeşti, robiţi de lenevie, lăudăroşenie şi laşitate.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
(text apărut în 2015 – din păcate, și mai actual!)

P.S. Au fost vremuri în care cei care nu aveau copii plângeau pe la porţile celor săraci şi cu mulţi copii, doar-doar s-or îndura să le dea unul în adopţie. Şi când îl aveau, îl duceau acasă ca pe cea mai scumpă comoară. Deşi nu aveau nici spitale, nici clinici, nici ajutor social, nici drumuri asfaltate (fie ele şi cu gropi), nici sute şi mii de lucruri care fac astăzi viaţa mai uşoară. Dar erau oameni, erau români, erau creştini. Aveau tărie, hărnicie, curaj, iar viaţa lor avea un rost.

P.P.S. Mai sunt şi astăzi români adevăraţi, dar când îi vezi pe cei care pretind că nu au copii „că sunt vremurile grele”, trebuie măcar uneori să le dai un răspuns mai usturător. Doar, doar or înţelege ceva.

Soborul Sfinților Români

Soborul Sfinților Români, cei născuți în ciuda vremilor cumplit de grele, pentru că părinții lor credeau cu adevărat în Dumnezeu. Și astfel copiii credinței au cucerit Cerurile, împodobindu-le și crescând mereu frumoasa Românie Cerească.

A se vedea și

Despre numele de botez…

Hramul sau sărbătoarea casei

Gânduri. Morala

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Una dintre marile biruințe ale Stângismului asupra gândirii sănătoase este ideea absurdă că morala poate exista în afara unui sistem religios. Adevărul este că nu există o morală în afara Teologiei și conceptelor religioase. Morala comunistă nu doar că este o născocire politică, este în primul rând o născocire religioasă, întemeiată pe convingerile religioase de superioritate ideologică absolută, de adevăr absolut al ipotezelor („teoriilor”) comuniste etc. Nu există o morală ce să poate fi dedusă printr-un sistem de gândire sau calcul în care lipsește o concepție despre transcendent. O dovadă empirică, simplă și invincibilă, este multitudinea de sisteme „morale” pe care le-a proclamat și le tot proclamă Stânga drept absolute.

Revin: Morala este totdeauna religioasă.
Chiar și imoralitatea este totdeauna religioasă.

Ca o consecință logică absolută, orice sistem politic ce propune o „morală independentă” este, de fapt, un sistem religios mascat.

Mihai-Andrei Aldea